Cum să îmi setez limite sănătoase față de mâncare?

Astăzi avem de-a face cu un 3-în-1 clasic, super-important pentru oricine trece de etapa în care părinții aleg ce-i pun în farfurie.

Cum să îmi iubesc corpul? Cum să îmi setez limite sănătoase față de mâncare? Cum să îmi conectez corpul la nevoile mele?

Deși o etapă de nelipsit în viața noastră, această dependență alimentară directă pe care fiecare dintre noi o experimentează în primii ani de viață față de resursele și dispoziția părinților (sau a altor îngrijitori) este o etapă pe care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să o depășim. Și viața noastră depinde la propriu de cât de bine ne asigurăm resursele și ne construim obiceiurile alimentare, în raport cu stilul nostru de viață.

Alimentația sănătoasă și echilibrată va asigura un organism echilibrat, dar corelația funcționează și în sens negativ: o alimentație haotică, inadecvată sau disproporționată, neadaptată nevoilor organismului, factorilor de mediu și stilului de viață, va predispune oamenii la tot felul de boli, afecțiuni și probleme, atât din punct de vedere fiziologic, cât și din punct de vedere psiho-emoțional.

Acum că vine Crăciunul (fie el și în ediția limitată de pandemie), mare parte din atenția tuturor va fi atrasă de tradițiile și obiceiurile din jurul meselor de sărbători. Că vrem sau că nu vrem, vom mirosi cozonaci proaspeți măcar de la vecini și ne vom scufunda cu toții într-o buclă temporală călduță și înțelegătoare, aproape ipocrit de înțelegătoare când vine vorba despre cantitățile de mâncare pe care le vom pofti și mai ales cele pe care le vom mânca. Pentru noi, românii, sărbătorile sunt ca o vacanță scurtă în lumea tulburărilor alimentare, dar revenim la subiectul acesta ceva mai târziu.

Deocamdată, să aruncăm o privire către un aspect al întrebării 3-în-1 care altfel sigur ar fi trecut neobservat, căci este doar implicat – și anume diferențierea dintre sine (instanța care formulează întrebarea) și corp (obiectul întrebării). Încă de la început, întrebarea poziționează corpul ca fiind o posesie a sinelui – un obiect exterior și delimitat de sine, care trebuie să fie descifrat, înțeles și controlat.

Ei bine, vă urez bun venit la mini-lecția de filosofie! Diferențierea minte-corp este veche printre preocupările oamenilor și a fost studiată și promovată ca ideologie de viață sub multe forme de-a lungul timpului, cea mai frecventă fiind separarea corp – suflet (fizic – metafizic), pe care o regăsim în structura celor mai multe religii, inclusiv în creștinismul majoritar în țara noastră.

Felul în care oamenii ar trebui să arate și să-și folosească corpul (și mai ales să NU îl folosească), la fel ca și felul în care oamenii ar trebui să gândească și să simtă (și mai ales să NU gândească/simtă), a fost reglementat de-a lungul timpului după tot felul de criterii, care mai de care mai pragmatice și mai fanteziste. În prezent, cultura noastră în plină globalizare tinde să contureze un ideal al corpurilor sănătoase, zvelte, tinere și frumoase – neapărat frumoase, la naiba – în timp ce idealul metafizic, al sufletului sau spiritului, mai nou cu numele științific de personalitate, rămâne un teren al cercetărilor și diversității, încă disputat între religii și știință, ideologii și tradiții. Pentru un pic de adâncime în acest subiect, recomand un clip cu titlul „The Mind-Body Problem” de la TheschoolofLife.

Rămânem, deci, cu ideea că un om – un individ – are o identitate, adică un set de credințe și convingeri cu privire la sine, în care vom regăsi atât elemente ce țin de relația sa cu propriul corp, cât și cu propriul suflet sau spirit. Știința încă nu a reușit să explice existența și modul de funcționare a sufletului sau spiritului unui individ – se presupune că este o formă de manifestare a conștiinței și a proceselor mentale, adică a sistemului nervos uman – creierul în special, calculatorul nostru încorporat. Această ipoteză presupune că manifestarea sufletului sau spiritului este condiționată de existența fizică a corpului.

Dar dacă așa stau lucrurile, atunci cum de avem cu toții impresia că spiritul sau sufletul este cel care trebuie să dețină controlul asupra corpului? De ce oare avem nevoie, atâția dintre noi, să învățăm să ne iubim corpul și să ni-l asumăm ca parte din noi? De ce oare simțim distanță față de propriul nostru corp și, totuși, atât de multă panică atunci când corpul experimentează durere sau nu mai funcționează normal?

Mai degrabă astea ar fi întrebările de la care ar trebui să pornim astăzi, fiecare dintre noi, căci altfel riscăm să ne pierdem vremea și energia în căutarea unor idealuri iluzorii. Relația cu propriul corp este manifestată în multe feluri – de la tiparele de alimentație și până la igienă și îngrijire, vestimentație, sport sau mișcare, boli sau intervenții medicale și câte și mai câte. Dintre toate, mâncarea este universală, căci deocamdată nu s-a putut dovedi științific că oamenii pot să supraviețuiască prea mult fără alimentație, deși nu au lipsit pretendenții.

Ca să ne înțelegem relația personală cu mâncarea, trebuie să aruncăm o privire atentă atât către nevoile corpului, cât și cele ale spiritului / sufletului, căci ele se întrepătrund și variază ca intensitate și prioritate în timp, în funcție de diverși factori. O formă foarte simplă și utilă de a ne sistematiza procesul de analiză este piramida lui Maslow, pe care am mai recomandat-o și cu alte ocazii.

Nevoile pe care alimentația ni le poate satisface, însă, nu sunt doar nevoi de natură fiziologică, ci și nevoi de natură emoțională. Oamenii asociază mâncarea cu afecțiunea în mod spontan și natural, iar în timp, aceste asocieri devin extrem de subiective și sunt nuanțate de trăirile afective de moment. În cultura românească, sărăcia și foamea nu sunt realități prea îndepărtate – trecutul nostru comunist și deprivarea materială de care au suferit generațiile de dinaintea noastră sunt traume care încă se reflectă în anumite tendințe de supracompensare în relația noastră cu mâncarea: mesele hiperîncărcate de sărbători sunt simbolul prosperității, dar și al fricii de a ne confrunta din nou cu lipsurile și foamea.

La fel și la nivel individual, relația cu mâncarea – calitatea ei, alimentele alese, gusturile preferate, cantitatea de mâncare ingerată – dar și cu restul activităților noastre, pentru care ne alimentăm cu energie prin hrana consumată. O relație sănătoasă cu mâncarea presupune evitarea exceselor (și a surplusului, și a deprivării), echilibrarea surselor nutritive și adaptarea regimului alimentar la stilul de viață și specificitățile organismului (diverse boli, afecțiuni, vulnerabilități, alergii etc.), atât din punct de vedere al frecvenței și consistenței meselor, cât și din punct de vedere relațional și emoțional – intimitatea, apropierea și încrederea pe care le presupune împărțirea unei mese cu alte persoane sau afecțiunea, grija și responsabilitatea incluse în acțiunea de a pregăti masa pentru cineva sau a hrăni o altă persoană.

Tiparele de comportament alimentar se învață în familie și suferă modificări pe tot parcursul vieții – uneori sub impactul factorilor de moment, alteori ca rezultat al unor eforturi conștiente și intenționate, cu scopul de a atinge anumite standarde de sănătate, forță, frumusețe, etc., care pot face oamenii să se simtă mai bine în propria piele și/sau să aibă o viață mai sănătoasă.

Oamenii se pot adapta să supraviețuiască în cele mai dure condiții, cu resurse extrem de limitate și precare. Practic, nu contează chiar atât de mult ce mănânci, căci poți să-ți asiguri nutrienții necesari dintr-o varietate vastă de surse de hrană, dacă ai motivație și timp să le studiezi și să le înțelegi. Dar atunci când accesul la hrană nu este o problemă în sine, sănătatea relației cu mâncarea este dată mai degrabă de semnificația culturală a mâncării sau a anumitor alimente, de imaginea corporală și atractivitatea implicită, deosebit de importantă în dinamicile emoționale interpersonale, de statutul social, financiar sau relația cu propria persoană, în general. Oamenii care se urăsc pe sine sau care se disprețuiesc au adesea comportamente alimentare autodistructive, riscându-și sănătatea și viața inconștient, din neglijență sau ignoranță sau, în cazuri extreme, făcându-și rău cu bună intenție.

Atunci când în viața unui individ lipsesc stabilitatea, afecțiunea și siguranța emoțională, sentimentul de gol și suferința produsă de aceste lipsuri poate fi „îndulcită” prin ceea ce americanii numesc comfort food – mâncare cu gust bun, de acasă – dulce de obicei, dar nu neapărat. Zahărul este una dintre substanțele care ne fac creierul să simtă plăcere, dar nu doar alimentele dulci produc plăcere, așa că relația cu mâncarea poate include dependențe chimice și emoționale deopotrivă, pe întreaga paletă a papilelor gustative, care au o semnificație anume pentru fiecare dintre noi. Uite AICI un articol cuprinzător în limba engleză pe tema asta.

Și uite cum ajungem tangențial să explicăm de ce e importantă chimia de bază, pe care suntem oricum obligați, cu toții, să o studiem în anii de școală. Înțelegerea chimiei din alimentația oamenilor este o treaptă importantă în civilizația umană, la fel cum înțelegerea chimiei din propriile rutine alimentare poate să facă diferența dintre un corp sănătos și un corp dezechilibrat, malnutrit sau supraponderal. Apropo, poate vrei să vezi cum vorbește un american despre mâncarea românilor – am dat peste el întâmplător zilele trecute și m-am amuzat 🙂

Într-un filmuleț de la The School of Life numit „Why we eat too much”  poți să afli mai multe detalii despre cele 5 nevoi emoționale pe care căutăm să ni le satisfacem cu ajutorul mâncării: înțelegerea, tandrețea, iertarea, împăcarea și apropierea. Îți recomand să vezi imediat după aceea și clipul acesta, tot de la ei, căci pune lentila pe particularitățile relației cu mâncarea într-un sens foarte subiectiv și intim – CE și CUM mâncăm când nu ne vede nimeni. Ce ne face să avem gusturi atât de ciudate și neobișnuite uneori, încât să simțim nevoia să ascundem asta față de alți oameni? Ideea de normalitate este veriga care face legătura între relația noastră cu mâncarea și cât de liberi ne permitem să ne afișăm în fața altor oameni sau în fața oglinzii.

Încet, dar sigur, am ajuns la granița dintre normalitate și patologie în relația cu mâncarea. Tulburările de alimentație sunt văzute ca tulburări ale corpului de cele mai multe ori, dar ele sunt, în primul rând, tulburări ale minții (sau sufletului/spiritului, dar în limbaj medical). Am și o recomandare de vizionare – un clip de la The Crash Course pe care îl găsești AICI despre anorexie, bulimie și mâncatul compulsiv (binge-eating disorder), dar și un pic despre tulburările dismorfice corporale – acele percepții deformate asupra propriului corp, manifestate prin preocuparea și îngrijorarea excesivă pentru un defect fizic existent sau imaginar.Dacă vrei să citești în limba română despre subiectul tulburărilor de comportament alimentar, îți recomand să intri pe ColorMind.ro – o clinică de psihiatrie și psihoterapie din București, care are un site plin de articole utile, cum este și acesta.

La final, las și un interviu de la Vice cu o expertă în astfel de tulburări, cu 10 întrebări capitale pentru a înțelege care-i treaba cu relația oamenilor cu mâncarea atunci când se ajunge într-o zonă de risc.

Recunosc, răspunsul de azi nu este un răspuns foarte simplu și la subiect, căci deschide mult mai multe întrebări pentru cine își propune pe bune se conecteze autentic la nevoile corpului și sufletului. Dar am să încerc să fac un mic rezumat, cu liniuță de la capăt:

• Relația cu mâncarea este o relație vitală, în care învățăm să ne implicăm din ce în ce mai asumat și mai conștient, pe măsură ce ne maturizăm fizic și emoțional.
• Dependențele, fobiile sau tulburările alimentare sunt conectate direct cu experiențele din viața afectivă a oamenilor și reflectă (dez)echilibrul interior și calitatea relației cu propria persoană.
• Nu-i așa grav dacă nu ne naștem într-o familie cu cele mai bune obiceiuri alimentare, căci, dacă ne propunem să fim mai atenți și mai responsabili față de propriul nostru corp, putem să ne redresăm relația cu mâncarea și mai târziu pe parcursul vieții, oricât de tare am devia într-o direcție riscantă la un moment dat.
• Dacă relația ta cu mâncarea are componente vizibile de auto-constrângere, înfometare sau mâncat compulsiv pe fond emoțional, asociate cu sentimente de dezgust, vină, rușine sau dacă ești permanent și profund nemulțumit/-ă de greutatea sau forma ta corporală, este cazul să te documentezi pe tema tulburărilor de alimentație și să cauți sprijin de specialitate, căci psihologii și nutriționiștii fac de obicei echipă bună.