Să-i mai dau o șansă sau să ies din relație?

„Sunt într-o relație cu un tip de 3 ani (împlinim în iunie anul acesta), eu 23 de ani, el 25 de ani. În primul an de relație, am observat că făcea câteva lucruri care pe mine mă deranjau (ex: dădea like-uri la poze sau dădea câte un compliment unor fete necunoscute, a făcut la un moment dat o glumă pe seama mea cu băieții din grupul lui). I-am comunicat că aceste lucruri mă deranjează și de ce. A spus că va încerca să remedieze situația, însă nu a fost deloc așa. Făcea aceleași lucruri, dar pe ascuns. I-am recomunicat că nu e nicio îmbunătățire faptul că se ascunde și că ar fi bine să vorbim deschis. Ne-am mutat împreună. 

Iar la un moment dat, când am petrecut Crăciunul fiecare la părinții lui, ne-am certat, el a clacat și și-a făcut un cont fals pe care se uita la tipe, le-a scris că dacă vor să vorbească. Acest lucru l-am aflat peste 6 luni, timp în care el a intrat pe acel cont doar atunci când l-a creat (când ne-am certat). În acel moment i-am spus că e bătaie de joc ceea ce face, că sunt dispusă să comunicăm, să fim deschiși, iar el nu face niciun pas spre evoluție, ci mai degrabă spre destrămare. 

În acel moment a început să plângă dându-și seama că a făcut niște greșeli imense și că putea să se schimbe de la bun început și îmi cere să îi acord o șansă – o șansă în care să îmi arate că se maturizează, că vrea această relație. I-am spus că această schimbare de comportament trebuie să vină în mod natural și voit de el, nefiind împins de la spate de cineva. 

Oare să îi acord această șansă sau ar trebui să ies din această relație? Mulțumesc frumos dacă citiți acest mesaj!”

Iată o întrebare clară, cu destul de multe detalii de context, pentru care îți mulțumesc, dragă adolescentă. Dar hai să luăm lucrurile pe rând, ca să clarificăm pas cu pas povestea din fundal. Și sper să nu te superi când îți scriu „dragă adolescentă”. Creierul oamenilor se maturizează cu adevărat din punct de vedere neural undeva în jurul vârstei de 25 de ani. Așa că, neurologic vorbind, ești chiar pe final de adolescență.

Din ce spui, relația voastră a trecut prin mai multe episoade de cald / rece. Alternanța perioadelor OK cu perioade mai puțin OK e normală și firească. Ea e dată de fluctuația priorităților partenerilor. În adolescență prioritățile oamenilor sunt adesea destul de confuze, neclare și foaaaarte schimbătoare. De ce? Pentru că ele se fundamentează pe nevoile emoționale ale oamenilor. Iar acestea sunt la fel de confuze, neclare și schimbătoare, cu multe contradicții și ambivalențe. 

Contradicțiile generează emoții ambivalente

Cred că am identificat în mesajul tău una dintre cele mai deranjante contradicții pe care le-ai experimentat tu în relația de cuplu, încă de dinainte să locuiți împreună. Faptul că el era într-o relație asumată și oficială cu tine funcționa ca o dovadă a angajamentului său față de tine. Dar când dădea like-uri și complimente altor fete, aceste comportamente păreau să contrazică acel angajament față de tine. Drept pentru care și tu experimentai sentimente contradictorii. Pe de o parte țineai la el și nu voiai să-l pierzi, pe de altă parte te enerva, te simțeai nerespectată. Mai nou, îți vine chiar să-i dai papucii, ca să te scutești de suferință. 

Ce mi-e clar e că, pe parcursul acestor 3 ani, tu ai tot ales să-i mai dai o șansă. Nu pot ști exact cum s-a ajuns aici. Dar sunt sigură că și tu ai avut motivele tale pentru care să te muți cu el și să îl crezi, atunci când el promitea să se schimbe așa cum voiai tu. 

Mi-e teamă, însă, că nici tu nu ești sinceră cu tine până la capăt. Poate nu îți poți da seama care-s motivele sau care-i logica emoțională din spate, dar pare că tu vrei să fii cu el, indiferent de cât de bine se descurcă el la a-și ține promisiunile. 

Asta poate să fie o formă de iubire adevărată și necondiționată în adâncul tău, dar în mod cert pentru el nu se simte în felul ăsta. Ba din contră, estimez că el a simțit mai tot timpul că tu ești nemulțumită – de el sau de comportamentul lui. Iar asta s-ar putea să-i fi alimentat convingerea că tu oricum nu vei fi niciodată mulțumită, ceea ce probabil l-a deprimat foarte tare. E posibil ca și nevoia lui de validare și atenție în conversații cu alte fete să se bazeze tot pe această convingere cum că nu poate să te mulțumească pe tine. 

Cu toții avem nevoie să ne simțim iubiți, acceptați, respectați și validați – adică securizați. Fii atentă la cantitatea de critică pe care tu o introduci în relația voastră. Încearcă să echilibrezi lucrurile, pe cât posibil, cu încurajări, validări și cuvinte calde – din inimă & din convingere, nu doar ca să fie zise. Evident, și tu ai dreptul să primești complimente și încurajări, așa că fii atentă și la cât de satisfăcute sunt propriile tale nevoi emoționale de securizare.

Un posibil abuz narcisic

Ce-i drept, s-ar putea ca el să aibă niște tendințe narcisice destul de puternice. Această alternanță între nevoia de atenție & validare de la alte fete și regretele & promisiunile de a se implica mai mult în relația cu tine pare să se încadreze în ciclul abuzului narcisic. Dar din informațiile pe care mi le-ai oferit nu pot extrage nimic sigur. Doar îți las aceste variante alternative de interpretare, ca să te ajut să-ți clarifici istoricul relației și al așteptărilor pe care fiecare le-a avut și le are de la celălalt. 

Pe de altă parte, și tu s-ar putea să ai o latură narcisică destul de dezvoltată. Ea s-ar putea să te facă să ceri niște lucruri destul de nerealiste sau greu de realizat de la partenerul tău. Faptul că ai menționat acea glumă pe care el a făcut-o cu prietenii lui mă duce cu gândul la o toleranță destul de scăzută la frustrare din partea ta. Chiar dacă nu te manifești agresiv, în astfel de momente în care te simți amenințată, s-ar putea să nu-ți dai seama că și tu te transformi într-un agresor emoțional, în încercarea de a te apăra sau de a-ți apăra „teritoriul”.

Desigur, gluma respectivă poate să fi fost cu adevărat deplasată. Dar tu ai menționat doar o singură glumă. Nu ai zis nimic despre mai multe astfel de glume sau o atitudine constantă de caterincă sau batjocură, care să te enerveze pe modelul picăturii chinezești. Dacă o singură glumă s-a imprimat așa de puternic și jignitor în memoria ta, e posibil ca și tu să ai o nevoie crescută de atenție și de admirație din partea celorlalți.

E posibil să nu fii tu suficient de relaxată în relațiile tale sociale, încât să poți râde alături de ceilalți, chiar și atunci când glumele sunt despre tine. Atenție, nu mă refer aici la capacitatea de a disimula și de a te preface că nu te deranjează gluma. Mă refer la capacitatea de a-ți asuma propriile tale comportamente mai ciudățele. Acelea pe care alții le-ar putea include în glumele lor, și a te amuza de ele alături de ceilalți. 

Comunicarea empatică – o soluție pentru găsirea căii de mijloc

Mi se pare curios într-un fel faptul că nu ai menționat nimic despre sentimentele tale pentru el. Sau ale lui pentru tine. Ele apar cumva implicit în mesajul tău. Dar mi-e destul de clar că asumarea propriilor sentimente s-ar putea să fie o problemă pentru amândoi. 

Dar, înainte de a-ți putea asuma sentimentele și trăirile emoționale, trebuie să le poți identifica și numi. Pentru asta, îți recomand să te inspiri din „roata emoțiilor” (link). Sigur vei descoperi denumiri de emoții care vor descrie mai îndeaproape nuanțele emoționale pe care nu știi să le numești încă. Această ilustrație poate să vă ajute pe amândoi să vă clarificați sentimentele și să vă îmbunătățiți comunicarea emoțională.

Și dacă tot am ajuns aici, țin să menționez că o comunicare sănătoasă în cuplu înseamnă că ambii parteneri își exprimă sentimentele, opiniile și nevoile. Pentru ca asta să se întâmple, ambii parteneri trebuie să fie capabili să asculte activ și să își reprime tendința de a-l întrerupe sau de a-l contrazice pe celălalt înainte de a-l lăsa să termine ce are de spus. Această abilitate e și mai importantă când trebuie să vă comunicați lucruri neplăcute – recomand aici sendvișul plângerii, despre care am scris în rubrica In a Relationship din ziarul Libertatea.

Când doar unul dintre parteneri vorbește și celălalt mai mult ascultă, deja putem să intuim un dezechilibru de putere în acel cuplu. Din descrierea ta, nu îmi dau seama cum a fost comunicarea dintre voi în acești 3 ani. Dar intuiesc că amândoi ați putea să vă îmbunătățiți abilitățile de comunicare empatică. 

Cine deține puterea acordă șanse sau le cere?

Întrebarea de mai sus e foarte importantă și s-ar putea să te ajute să faci lumină în dilema ta amoroasă. De la distanță, ar putea părea că tu ești cea care deține puterea, din moment ce tu simți că trebuie să decizi dacă îi mai acorzi sau nu o șansă. Dar, dacă schimbăm perspectiva, am putea să vedem că puterea din cuplul vostru stă la el, chiar dacă pentru moment te lasă pe tine să simți că poți alege ce se întâmplă cu viitorul relației. 

În realitate, fiecare trebuie să decidă pentru sine, oricât de mult s-ar feri să-și asume o decizie cu potențial mare de suferință – pentru sine sau pentru celălalt. Cum zici și tu, nu trebuie să te împingă nimeni de la spate, adică să te constrângă sau să te manipuleze. Onestitatea față de sine și capacitatea de introspecție sunt foarte importante aici.

Oamenii proiectează mult în relații, adică sunt convinși că știu exact ce simte sau gândește celălalt, când de fapt doar atribuie celuilalt o parte din propriile sentimente considerate inacceptabile. Oricine poate să proiecteze, așa că sfatul meu este să-ți întorci atenția mai mult și mai întâi către propriile tale sentimente.

„Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe” se întâmplă doar în basme

Dacă relația aceasta s-a consumat și nu îți mai aduce satisfacția pe care ți-o oferea înainte, poate este timpul ca drumurile voastre să se despartă, chiar dacă perspectiva asta vă sperie pe amândoi.

Asta nu înseamnă că relația nu a fost, o vreme, fix ce vă trebuia, fiecăruia dintre voi. Și nu înseamnă nici că ați greșit sau ați eșuat – ci doar că v-ați schimbat suficient de mult prioritățile și nevoile astfel încât să nu mai fiți compatibili. Nu trebuie să existe sau să căutați un vinovat pentru asta. Oamenii încep și încheie relații de când lumea – și e minunat să poți călători prin provocările vieții, cel puțin o perioadă, alături de cineva la care ții și care ține la tine. 

Dar când relația aduce mai multe frustrări & constrângeri decât bucurie & sentimentul că ai libertatea de a fi tu însuți/însăți, este momentul pentru o reevaluare. Poate nu e necesară o separare, dar o realiniere a idealurilor și a priorităților partenerilor tot ar trebui să aibă loc. Puteți face asta prin comunicare empatică, prin acordarea reciprocă de timp și spațiu și prin onestitate – față de voi înșivă și față de celălalt.

Un pic de terapie poate să facă minuni în cuplu

Nimeni nu are cum să știe mai bine ca voi ce e în sufletul vostru. Așa că luați-vă această responsabilitate față de voi înșivă: să vă respectați emoțiile, nevoile și dorințele, să le clarificați unde sunt confuze și să vă dați voie să fiți voi înșivă – și în relație, și în afara ei. 

Și dacă nu puteți face asta pe cont propriu, cereți ajutor de la specialiști. Uneori, doar câteva ședințe de terapie de cuplu pot să facă lumină acolo unde înainte era doar frustrare și durere. Sfaturile și recomandările primite de la familie și prieteni sunt și ele utile, dar sunt foarte subiective și de cele mai multe ori sunt lipsite de cunoașterea științifică a relațiilor interumane. Din această cauză, sfaturile și recomandările cunoscuților pot să crească prăpastia din cuplu, în loc de a construi punți noi de comunicare și înțelegere reciprocă între parteneri.