Abuzul sexual și frica de după: vindecarea traumei
„Bună! În copilărie am fost abuzată sexual de mai multe ori și de diferiți bărbați din familie. Acum îmi e frică când văd că un bărbat din familie este politicos cu mine.”
Din acest mesaj lipsește semnul întrebării. Pentru mine, asta înseamnă că suferința adolescentei care l-a trimis nu poate fi cuprinsă într-o singură întrebare. Așa că îmi voi imagina eu nouă dintre întrebările ei.
- Oare chiar am fost abuzată sexual cu adevărat?
- De ce mi s-a întâmplat mie asta?
- Cum de nu și-au dat seama că îmi fac rău?
- De ce nu a intervenit nimeni în apărarea mea?
- Cum trăiesc cu amintirile astea toată viața?
- Cum o să-mi afecteze asta relațiile de cuplu?
- Ar trebui să-i iert pe abuzatorii mei sau să dau totul uitării?
- O să mă pot ierta pe mine vreodată?
- Ce fac cu toată nedreptatea și furia pe care le-am adunat?
Voi încerca să răspund, pe rând, la fiecare dintre ele. Sper că așa voi putea să aduc măcar un pic de recunoaștere și de alinare acestui suflet de supraviețuitoare.
1. Oare chiar am fost abuzată sexual cu adevărat?
Da. Se întâmplă adesea ca oamenii să își dea seama mult mai târziu că unele întâmplări confuze, înfricoșătoare sau ciudățele din copilăria lor au fost abuzuri sexuale. Unele amintiri sunt prea dureroase sau inacceptabile și psihicul le blochează inconștient, pentru a se proteja de suferință. În alte cazuri, amintirile despre abuz nu conțin conștientizarea răului, așa că sunt stocate la grămadă cu o mulțime de alte întâmplări șterse, fără cap și coadă, din care oamenii își mai pot aduce aminte doar frânturi. Dar asta nu le face mai puțin importante și, în niciun caz, nu scuză și nu anulează abuzul prin care a trecut acea persoană în copilărie.
Ca să clarificăm, în categoria abuzului sexual intră orice fel de formă de a forța sau de a convinge un copil sau un adolescent să ia parte în activități sexuale, indiferent dacă acesta înțelege sau nu ce se întâmplă. Abuzul sexual poate conține violență fizică, dar nu neapărat. Ba din contră, cele mai dureroase și traumatice forme de abuz sexual sunt cele în care victimele sunt manipulate sau convinse să participe fără împotriviri.
Activitățile sexuale din categoria abuzului sexual împotriva copiilor pot include contact fizic cu sau fără penetrare, cu sau fără violență sau constrângere: atingeri în zonele intime, sărut, viol, sex oral sau anal, masturbare, frecare etc. Totuși, în categoria abuzului sexual intră și forme de manifestare fără contact direct: expunerea copilului la conținuturi, imagini și activități sexuale, goliciune corporală, discuții despre sex și sexualitate sau încurajarea unor comportamente cu conotație sexuală la copil.
Aici vorbim inclusiv despre grooming – pregătirea și ademenirea unui minor pentru a accepta abuzul sexual, activitate care se practică și în offline, și în online. De cele mai multe ori, victimele grooming-ului ajung să practice prostituția sau exploatarea sexuală în scopuri comerciale. Practic, acești copii sunt „spălați pe creier”, astfel încât să creadă că abuzatorii lor sunt, de fapt, persoane care le vor binele. La fel se întâmplă și în metoda Loverboy, prin care proxeneții racolează tinere fete din medii vulnerabile sau familii destrămate, făcându-le să se îndrăgostească de ei, pentru ca apoi să le convingă să se prostitueze sub amenințarea despărțirii, a bătăii sau a unor alte pericole reale sau imaginate (de exemplu, datorii mari sau alte obligații financiare ale loverboy-ului).
2. De ce mi s-a întâmplat mie asta?
E greu de răspuns la întrebarea asta, tocmai pentru că nu există o singură cauză care să ducă la abuzul sexual asupra unui copil. Ce pot să spun cu siguranță este că nu ți s-a întâmplat asta din cauza sau din vina ta.
Experiențele tale de abuz sexual au avut loc pentru că niște bărbați considerați „de încredere”, aflați într-o poziție de putere în raport cu tine, au profitat de faptul că nu-i vedea nimeni sau că nimeni nu îndrăznea să le conteste autoritatea.
Majoritatea abuzurilor sexuale se întâmplă între oameni care se cunosc. Cei mai mulți agresori sexuali fac parte din cercul de persoane de încredere ale victimei – rude, prieteni, vecini, apropiați. Din păcate, însă, tocmai din această cauză, victimele sunt îngrozite și terorizate de ideea de a dezvălui abuzul, chiar și atunci când înțeleg gravitatea faptelor. Reacția familiei, expunerea publică, rușinea și vinovăția sau lezarea statutului social sunt obstacolele pe care majoritatea victimelor abuzurilor sexuale le întâlnesc în drumul lor către a-și căuta dreptatea.
3. Cum de nu și-au dat seama că îmi fac rău?
E posibil să-și fi dat seama și să nu fi contat suficient de mult încât să se oprească, ci doar cât să pună presiune pe tine să nu spui nimănui ce s-a întâmplat. Dar e posibil să nu-și fi dat seama nici ei că ceea ce făceau era greșit.
Ca exemplu, chiar zilele trecute s-a scris în presa internațională despre scurtmetrajul documentar câștigător la Berlinale „Nanu Tudor”. În acest film, regizoarea Olga Lucovnicova, din Republica Moldova, spune povestea propriului abuz sexual din copilărie și îl confruntă pe unchiul care a abuzat-o. Abuzatorul nu pare să înțeleagă cu ce a greșit, părând convins că nu a făcut un păcat așa de mare. Ba chiar îndrăznește să-i spună nepoatei că ar trebui să îl ierte, că altfel nici ei nu i se vor ierta păcatele – o formă greu de înțeles de inconștiență, gândire magică sau tendințe manipulative. Oricare ar fi, chiar și toate deodată, vindecarea victimei nu ține de capacitatea abuzatorului de a conștientiza abuzul.
Vindecarea victimei ține de propria ei capacitate de a identifica și numi abuzul & abuzatorul, pentru ca apoi să-și delimiteze identitatea de experiența abuzului. Abuzul ți-a alterat drumul în viață, dar nu te definește ca persoană. Și nici nu poate să te împiedice să te vindeci și să-ți urmezi visele.
4. De ce nu a intervenit nimeni în apărarea mea?
Nu știu cu adevărat dacă cineva a intervenit ca să te apere sau nu. Sper din tot sufletul că ai avut pe cineva în care să ai încredere, cu care să vorbești și care să te creadă. Și sper că persoana asta ți-a luat apărarea, fie că tu ai aflat despre asta sau nu.
Dar, în general, lipsa intervenției altora atunci când un copil este abuzat sexual e datorată lipsei de informare și educație. Ceilalți oameni (rude, apropiați etc.) nu au la dispoziție suficiente piese de puzzle ca să-și dea seama ce se întâmplă. Au doar informații disparate, care sunt greu de crezut, cu atât mai mult cu cât abuzatorii ar putea părea oameni respectabili și responsabili din alte puncte de vedere. Dacă tu încă n-ai vorbit cu nimeni despre abuzurile prin care ai trecut, poate este timpul să iei în considerare această variantă – e primul pas către vindecare.
O altă posibilă explicație pentru non-intervenție ar fi frica și teroarea. Dacă abuzatorii nu te abuzau doar pe tine, ci și pe alte persoane din familie, adulți sau copii, atunci era puțin probabil ca cineva să îndrăznească să-i tragă la răspundere.
De asemenea, dezvăluirea abuzului ar fi putut fi percepută ca periculoasă și din alte puncte de vedere. De exemplu, pierderea drepturilor tutelare, destrămarea familiei, blamarea socială sau marginalizarea familiei / a victimelor. De multe ori, cei care știu despre abuzuri nu pot interveni din lipsa unei soluții reale. Ei pot crede că autoritățile nu vor vrea sau nu vor avea ce să facă – din lipsă de educație, bunăvoință sau dovezi ale abuzului. Rușinea sau vinovăția ar putea și ele să contribuie la non-intervenția altor membri ai familiei care ar fi putut ști despre abuzurile sexuale pe care le-ai trăit.
5. Cum trăiesc cu amintirile astea toată viața?
Dacă acum e prima dată când vorbești despre experiențele tale de abuz sexual, probabil că îți este foarte greu. Probabil că simți un vârtej de emoții și gânduri amestecate, care te împiedică să vezi mai departe de azi. Dar chiar și dacă ai mai vorbit despre abuzurile din copilăria ta este posibil să nu știi cum poți trăi tot restul vieții cu aceste amintiri. Și nu e deloc un sentiment plăcut.
După ce a participat la Berlinale și a scris despre subiectul filmului, jurnalista Iulia Blaga, cea care a scris articolul pe care l-am link-uit mai sus, a fost surprinsă de reacția regizoarei. Olga Lucovnicova s-a supărat că jurnalista pusese atât de mult accent pe căutarea senzaționalului în dezvăluirea experienței de abuz sexual. La câteva zile după, jurnalista a scris un text personal în care vorbește, la rândul ei, despre propria experiență de abuz sexual, pe care o îngropase adânc printre alte amintiri nesemnificative din copilărie, timp de 30 de ani. Dacă ai răbdare și putere, te încurajez să citești textul Iuliei Blaga.
Un alt exemplu ar fi mișcarea #metoo, care a viralizat dezvăluirile unor femei abuzate sexual până ce a devenit un trend mondial. Multe femei au căpătat astfel curaj să vorbească despre propriile experiențe de abuz și și-au demascat abuzatorii – majoritatea bărbați influenți, mai mult sau mai puțin cunoscuți, despre care oamenii nu ar fi bănuit că ar putea avea astfel de comportamente antisociale.
6. Cum o să-mi afecteze asta relațiile de cuplu?
Este greu de estimat ce efect va avea această experiență asupra relațiilor tale – și cele de cuplu, și toate celelalte. Dar clar un efect există, căci deja vorbești despre el: ți-e teamă chiar și atunci când bărbații din familie sunt politicoși cu tine. Și nu e normal să-ți fie teamă tot timpul.
Cel mai probabil, vei avea dificultăți în a le acorda altor oameni încrederea ta, în special dacă sunt bărbați. La fel, e posibil să-ți fie greu să te exprimi, să negociezi și să ajungi la compromisuri „corecte”, adică acele compromisuri în care oamenii se întâlnesc la jumătatea drumului, fără să accepte încălcări ale propriilor granițe personale. Iar relațiile de cuplu sănătoase se bazează pe capacitatea partenerilor de a negocia și de a-și respecta angajamentele unul față de celălalt.
E posibil și să nu te simți suficient de bună / frumoasă / deșteaptă / adecvată / puternică / capabilă – tot urmări ale expunerii la abuzuri. S-ar putea să-ți vină greu să-ți stăpânești reacțiile emoționale, să te concentrezi sau să te liniștești, atunci când ceva te face să te simți amenințată. Ba chiar e posibil ca și tu să devii agresivă sau abuzivă în încercarea ta de a te apăra.
Dacă nu îți tratezi trauma emoțională, relațiile tale cu alți oameni vor purta mereu semnele mai mult sau mai puțin vizibile ale abuzurilor pe care le-ai trăit. Și pe care nu le-ai meritat. Ce meriți este timp, răbdare și atenție, ca să poți închide aceste răni și să mergi mai departe cu fruntea sus, cu demnitatea asumată și cu mândria de a fi o supraviețuitoare, indiferent cât de grele au fost încercările din viața ta.
7. Ar trebui să-i iert pe abuzatorii mei sau să dau totul uitării?
Nu, niciuna din variantele astea nu e cu TREBUIE înainte. Dacă vei vrea, dacă vei putea, dacă vei simți, îi vei ierta cândva, dar nu e ceva ce trebuie să faci. Iar uitarea în sine oricum nu este posibilă, la fel cum nimic din ce facem noi acum nu poate șterge sau modifica evenimentele din trecut. Psihoterapia însă te poate ajuta să nu mai simți că trebuie să faci ceva anume, să respecți o anumită rețetă sau prescripție socială.
Dacă lucrezi trauma asta în terapie, este posibil totuși să nu te mai gândești așa des la experiențele tale de abuz, adică să nu ți se activeze triggerii traumatici atât de des. Ai putea chiar să ajungi în punctul acela în care, chiar și dacă îți amintești, să nu te mai doară atât de tare. E nevoie de timp, de iubire și auto-compasiune ca să poți ajunge acolo, așa că nu te învinovăți că nu ai atins deja acel punct. E posibil să fie nevoie și de o formă de compensare, de încheiere a conturilor – fie că asta înseamnă să-ți cauți dreptatea în justiție, fie că vei decide, la un moment dat, să îți confrunți abuzatorii și să-i faci conștienți de gravitatea faptelor lor. Oricum ar fi, puterea e la tine, chiar dacă uneori nu simți asta.
8. O să mă pot ierta pe mine vreodată?
Deși poate fi greu de crezut sau acceptat, nu ai nimic de iertat la tine. Nu ești vinovată sau responsabilă pentru nimic din ceea ce s-a întâmplat, pentru simplul fapt că un copil nu poate fi considerat responsabil de abuzurile sexuale la care este expus de alte persoane. Iar asta devine și mai ușor de înțeles dacă ne referim la persoane adulte, trecute prin viață și prin școală, care ar fi trebuit să știe să facă diferența dintre bine și rău.
Legal, și în țara noastră este interzisă și ilegală orice formă de activitate sexuală care implică un minor. Consimțământul informat este acceptabil în justiție abia după vârsta de 16 ani, dar chiar și atunci poate fi contestat, căci copiii și tinerii pot fi manipulați ușor. Centrul FILIA îți poate oferi sprijin juridic specializat, dacă decizi să mergi în instanță vreodată și nu știi de unde să pornești sau nu-ți permiți să plătești un avocat.
S-ar putea, însă, să te învinovățești pentru faptul că nu te-ai opus sau că nu ai spus nimănui. Și dacă așa stau lucrurile, nici aici nu e nevoie de iertare, ci de o reconstruire a poveștii abuzurilor. De fiecare dată, victimele care nu se opun abuzului sexual și care nu cer ajutor sau protecție de la apropiați/autorități fac asta tocmai pentru a se proteja. Deși e contraintuitiv, de fapt, lipsa împotrivirii sau a revoltei era o formă de a diminua pericolul și violența la care erai expusă. Agresorii sexuali pot deveni și mai violenți atunci când sunt respinși sau refuzați, iar victimele lor sunt în pericol și mai mare în acele momente. Dacă ai tăcut și te învinovățești pentru asta, mai bine mulțumește-ți că te-ai protejat de alte posibile răni. Toate luptele la timpul lor.
9. Ce fac cu toată nedreptatea și furia pe care le-am adunat?
Întâi le recunoști, le lași să iasă la suprafață și să le simți. Cu siguranță vei avea nevoie de susținere și ghidare în etapa aceasta. Psihoterapia și relațiile de prietenie pot fi o bază solidă, pe care să te reconstruiești după o experiență dureroasă.
Apoi începi, încet-încet, să înveți să transformi nedreptatea și furia în combustibil pentru obiectivele tale pozitive. Mulți oameni care au trecut ei înșiși prin experiențe de abuz în copilărie – cu sau fără componentă sexuală – ajung să-și aleagă meserii și domenii de activitate care au legătură cu lupta împotriva abuzurilor. Unii devin doctori ca să salveze vieți, alții devin psihologi ca să-i ajute pe oameni să-și vindece inimile rănite, alții practică avocatura ca să apere drepturile oamenilor în justiție, iar alții devin artiști care își exprimă identitatea și experiențele, chiar și pe cele dureroase, prin muzică, scris, dans, film, fotografie sau alte metode creative.
Orice formă de autoexprimare și autoexplorare te-ar atrage acum, ține minte că nu trebuie să alegi un singur drum și alegerea ta nu va fi definitivă. Vei continua să te transformi, să suferi și să te bucuri în fiecare zi a vieții tale. Ești deja pe calea care te face o persoană din ce în ce mai conștientă, mai înțeleaptă și mai echilibrată.