Ce ar trebui sa facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

Întrebare:

„Ce ar trebui sa facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

adolescentă anonimă

Salut!

Și mulțumesc mult pentru întrebarea ta, cu care sigur se vor identifica mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc în răspunsul meu de la clarificarea conceptului de teamă de abandon, o teamă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii în relațiile lor cele mai apropiate.

Teama de abandon

În general, frica de abandon este rezultatul unei sau unor experiențe traumatice din istoria personală, cel mai adesea din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur. La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, limbajul verbal este incomplet dezvoltat, imaginația este greu de deosebit de realitate și emoțiile sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume, total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Atunci când îngrijirea de care are nevoie copilul lipsește sau este alternată haotic cu perioade de absență, teama de abandon începe să se contureze, iar copilul manifestă anxietate sau furie, atrăgând atenția asupra propriei persoane. Așa că rolul ei inițial este unul adaptativ – determină copilul să ceară atenție și ulterior să se conformeze unor reguli care, chiar dacă i se par nedrepte, pot să-i asigure supraviețuirea.

Experiențe corelate

Mai târziu în viață însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura identității prin rănile emoționale lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon, cum ar fi:

  • plecarea sau moartea unui părinte/bunic – din orice motiv insuficient explicat copilului, inclusiv boală;
  • divorțul părinților sau alternanța separare-împăcare în relația părinților;
  • venirea pe lume a unui frățior care monopolizează atenția tuturor;
  • un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și par că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână undeva în background, latentă, activându-se doar în contact cu anumiți stimuli declanșatori.

Nici atunci când este activată ea nu este neapărat conștientă și asumată, putându-se manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică. Și mai paradoxal, oamenii cu o frică de abandon puternică au tendința de a deveni abuzivi uneori în relații, de parcă ar forța cumva inconștient limitele partenerului, astfel încât să vadă dacă partenerul va renunța și va pleca sau va rămâne alături de ei no matter what.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțioanlă alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o problemă cu teamă de abandon.

Bineeeee. Dar ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Variante de abordare

Ei bine, teama de abandon se poate trata într-un proces terapeutic, iar triggerii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut – acelea pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și mai organizat, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Pe cont propriu

Până atunci, însă, ai putea să faci și niște lucruri pe cont propriu:

  • Urmărește clipul acesta despre frica de singurătate, de la The School of Life, resursa mea preferată de self help, dar și clipul acesta, despre teama de abandon, de la Psych2Go. Există și o grămadă de cărți despre acest subiect, dar eu ți-aș recomanda să începi cu ceva mai general – Imperfecți, liberi și fericiți, de Cristophe Andre.
  • Caută sau crează-ți ocazii de a vorbi și cu alți oameni despre manifestarea acestui tip de frică. Experiențele personale ale celorlalți te pot ajuta să vezi lucrurile în perspectivă și să înțelegi mai bine cât este de frecventă și răspândită această teamă. Iar ăsta ar fi un mare câștig pentru tine, pentru că vei scăpa de senzația că e anormal ceea ce simți, că e doar în capul tău sau că e ceva în neregulă cu tine pentru că te preocupă așa mult riscul de a fi abandonată.
  • Dacă există situații foarte evidente de abandon în trecutul tău, probabil ai nevoie de clarificarea acelor situații. Dacă este posibil, încearcă să-i abordezi pe oamenii care au informații despre acele evenimente – și cei direct implicați, și cei care au făcut cumva parte din poveste. Spune-le că ai vrea să te asiguri că ai suficiente informații încât să nu rămâi cu o imagine distorsionată despre evenimentele cu pricina și roagă-i să-ți răspundă la câteva întrebări. Totuși, când începi o astfel de discuție, ai grijă și la sentimentele celeilalte persoane și nu porni direct cu DE CE? căci s-ar putea să o împingi în comportamente defensive. Formulează-ți întrebările mai puțin inchizitiv, ca în exemplele de mai jos: Ce te-a făcut să alegi asta?/ Cum ai luat acea decizie? / În ce context se întâmpla evenimentul respectiv?/ Cum ai gestionat situația? / Ce a fost cel mai greu? / Crezi că ai face la fel și astăzi? / E ceva ce ai vrea să schimbi, dacă ai putea? etc. Pregătește-te și pentru eventualitatea în care persoana cu pricina nu are disponibilitate sau se teme să deschidă subiectul respectiv, oferă-i opțiunea de a amâna discuția pentru altă dată și mulțumește-i neapărat la final, dacă e de acord să stea de vorbă despre ce te interesează pe tine.
  • Dacă frica ta de abandon este conectată cu o experiență de pierdere a unei persoane dragi care a murit, făcându-te să te simți singură pe lume și abandonată, lucrurile sunt un pic diferite, căci probabil ai de procesat și un doliu nefinalizat pentru pierderea respectivă. Citește despre doliu aici și uită-te și la clipul acesta, tot de la The School of Life, pentru început.

Deocamdată, cred ai suficiente informații de procesat. Nu va fi deloc un drum ușor, dar cu siguranță, dacă vei începe să mergi în această direcție, vei descoperi că te simți din ce în ce mai încrezătoare și mai liberă să te bucuri de afecțiunea pe care o simți pentru oamenii apropiați, fără să te sperie atât de tare ideea că ai putea pierde acele persoane 🙂