Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună.

Am 30 de ani, am trecut printr-un divorț din cauza mea și a căderilor psihice pe care le-am avut, a urmat apoi o relație foarte toxică cu un pervers narcisic. La aproape un an și ceva, am cunoscut pe cineva care mi-a dat toate semnalele posibile și imposibile, mi-a spus și direct că este indisponibil emoțional, însă eu am repetat pattern-ul și m-am atașat de el, lăsându-l să îmi încalce limitele. 

Teoretic știu, dar practic tot îmi e greu să spun nu. Până acum am dus o viață de una singură, sunt în controlul total al finanțelor mele, și parcă ceva lipsește: pacea sufletească. 

Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?”

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc de încrederea pe care ne-o acorzi – atât proiectului In a Relationship, cât și mie, ca om din spatele tastaturii în secțiunea Întreabă-ne. Am să încerc să păstrez răspunsul acesta pe cât de scurt pot, dar cu siguranță nu va fi prea scurt sau simplu de parcurs. Pentru că și întrebarea ta e una complicată și cu multe straturi și mesajul tău merită toată atenția – a mea, dar mai ales a ta 🙂 și poate și a altor cititori de aici.

Am avut câteva momente de negocieri interne înainte de a decide cum să procedez cu mesajul tău. E prima dată când cineva ne scrie punând clar în context vârsta – una destul de trecută de anii adolescenței. In a relationship a deschis secțiunea Întreabă-ne ca zonă de suport și interacțiune directă cu adolescenții, drept pentru care am tratat toate întrebările primite anterior ca și când ar fi fost scrise de adolescenți, deși uneori existau indicatori ai faptului că cel/cea care ne-a scris trecuse de adolescență. 

Am considerat toate întrebările valide însă, iar răspunsurile au fost construite astfel încât să acopere cât mai multe variabile pentru care nu aveam context sau informații clare. Tot așa e și de data asta, dar cel puțin vârsta e clară.

Până la urmă, am decis să publicăm și acest răspuns, din mai multe motive:

  • Povestea ta și întrebarea formulată de tine pot ajuta și tinerii, și adulții să înțeleagă că pentru integrarea unor traume psihologice (așa numita „vindecare”), nu e de ajuns să știi teoria (adică să ai achiziția cognitivă), ci e necesară o restructurare a tiparelor de gândire și comportament. Iar asta presupune un efort constant și e mai degrabă un proces de tip încercare-eroare-învățare, un proces susținut în primul rând în intimitatea relației cu propria persoană și abia apoi în interacțiunile cu ceilalți. 
  • Întrebarea formulată la final „Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?” este adesea indicatorul faptului că oamenii cred că ar fi mai bine sau mai sănătos să nu se mai atașeze sau cel puțin să nu o facă „așa ușor”. În alte cuvinte, oamenii văd soluția sub forma de a-și impune o anumită distanță emoțională, care poate fi adesea resimțită ca izolare, singurătate sau teamă de angajament. Chiar dacă întrebarea pare să fie despre atașament, ea este, de fapt, o întrebare despre cum facem să menținem granițe sănătoase în relații. 

În mod clar, soluția nu este în izolare, ci într-o înțelegere mai aprofundată a propriei identități și a nevoilor pe care fiecare le are în interacțiune cu sine și lumea exterioară. Așadar, o să pornesc ca de obicei de la o analiză a cuvintelor tale, căutând să văd și ceea ce reiese printre rânduri. 

„Din cauza mea” – agresorul internalizat

Încă de la început, mesajul tău e încărcat emoțional: „am trecut printr-un divorț din cauza mea și a căderilor psihice pe care le-am avut”. Fără alte detalii legate de aceste „căderi psihice”, e foarte greu de înțeles la ce se referă ele. 

Dar ce știu cu siguranță e că, foarte des, oamenii numesc „cădere psihică” momentele în care nu mai pot accepta o anumită stare a lucrurilor, o anumită realitate percepută sau chiar momentele în care apar gânduri și comportamente de revoltă, indignare, furie sau depresie – acestea fiind, însă, reacții comportamentale apărute în legătură cu niște factori ce pot fi bine delimitați la o analiză mai atentă. 

Pentru a-i delimita cât mai eficient însă, de multe ori e nevoie de ajutor din afară – și nu orice fel de ajutor, ci unul de specialitate. Mă întreb acum dacă ai apelat la consiliere sau psihoterapie pentru a te recupera după ceea ce tu numești „căderi psihice”.

Aceste reacții nu sunt negative sau rele în sine, ci sunt reacții menite să contribuie la corectarea unor situații în care persoana respectivă este supusă unor presiuni, unor nedreptăți sau unor abuzuri – din partea unor indivizi sau din partea unor sisteme (familia, locul de muncă, birocrația, societatea în general etc.). „Căderile psihice” determină luarea de măsuri într-un fel sau altul și pot să contribuie la apariția unor conștientizări importante. 

Eșecul unei relații nu vine doar dintr-o parte

În plus, dacă vorbim de divorț, vorbim de dinamica relațională dintre doi oameni – cel puțin. 

La cifra asta se mai adaugă mulți alții implicați direct sau indirect în acea dinamică relațională (părinți, copii, prieteni, colegi de lucru etc.), dar hai să încercăm să vorbim doar de cei doi parteneri, de dragul simplificării schemei logice. 

Un divorț nu se produce niciodată doar din cauza unuia dintre parteneri, la fel cum nici relația de cuplu în sine nu se poate dezvolta și nu poate supraviețui fără contribuția ambilor parteneri. Și la divorț e la fel: fiecare are contribuția sa – chiar dacă uneori pare foarte ușor să „dai vina” pe unul dintre parteneri sau să atribui mai multă responsabilitate unuia decât celuilalt. 

Printre rânduri, eu aici citesc o oarecare tendință de a-ți asuma responsabilitatea poate mai mult decât e cazul, poate dincolo de ceea ce depinde cu adevărat de tine. Dacă prin această exprimare vrei să spui că ești conștientă că ai contribuit activ și că te consideri vinovată pentru despărțire, sigur că asta poate fi adevărat, cel puțin din niște puncte de vedere. 

În lumina care crește și descrește, umbrele sunt înșelătoare

O exprimare atât de rigidă („din cauza mea”) îmi ridică un semnal de alarmă de potențial gaslighting – o formă de abuz emoțional prin care agresorul real, aflat într-o poziție de putere, manipulează percepția și emoțiile victimei, făcând-o să se îndoiască de propriul discernământ și de propria capacitate de a înțelege realitatea sau de a lua decizii „corecte”. 

Asta menține victima într-o poziție de inferioritate de putere, dependență și regresie emoțională – niște motive suficient de bune pentru a-i crea măcar sentimente de revoltă, nu?

Uneori gaslighting-ul e conștient – atunci când agresorul știe că face un abuz și poate recunoaște asta față de sine (sau chiar față de alți oameni). Alteori, gaslighting-ul e inconștient și manipularea are loc involuntar, în virtutea jocului de putere inconștient din relația de cuplu. Persoana aflată pe rol de agresor face ceea ce face (manipulări, amenințări, șantaj emoțional etc.) pentru a se păstra pe sine în siguranță sau în poziție de avantaj, percepându-se pe sine ca fiind victima adevărată și fiind foarte puțin dispusă să recunoască caracterul abuziv al propriilor comportamente. 

În ambele cazuri, rezultatul poate fi descris ca o „cădere psihică” a victimei reale – aici adăugâdu-se și această tendință de învinovățire a victimei, atât de caracteristică în cultura noastră. De la „Ți-ai căutat-o cu lumânarea” și până la „Nu ar avea aceste crize de gelozie dacă nu m-ar iubi cu adevărat”, cultura relațiilor de cuplu de la noi cultivă foarte multe comportamente care perpetuează abuzul și jocul de putere din cadrul cuplurilor. Dar asta le face doar greu de identificat, ascunse sub percepția de „normalitate” – nu neapărat și mai ușor de suportat. 

Mersul în cerc, e de fapt, o spirală

Faptul că după divorț a urmat o relație cu o persoană pe care tu o numești „pervers narcisic” este încă un indicator al fragilității imaginii tale de sine și al nevoii tale de a închide ochii la semnalele de alarmă. 

Narcisicii fac love bombing la început de relație, te inundă cu atenția lor și te fac să te simți cel mai special om de pe pământ, chiar dacă abia au avut timp să te cunoască. Îți cer și îți promit totul, pentru ca apoi să se retragă fără explicații din ceea ce părea un angajament serios sau o fascinație complet autentică. Dacă persoana respectivă chiar suferă de o tulburare de personalitate narcisică diagnosticată (ceea ce foarte rar se și întâmplă, însă), asta susține și mai mult ipoteza mea anterioară – faptul că s-ar putea să fii ceva mai vulnerabilă la manipulare & love bombing decât e firesc să fie o persoană în căutare de iubire și siguranță. 

Oricine poate fi cumva manipulat, păcălit, dus de nas – cel puțin o vreme. Dar unii oameni se consideră pe sine cumva inferiori sau nedemni de iubire, drept pentru care tind să închidă ochii sau să accepte comportamente ale partenerilor romantici care altora le-ar părea de-a dreptul abuzive și inacceptabile. Și nu mă refer aici doar la gesturile încărcate cu energie negativă (replici tăioase, promisiuni încălcate, minciuni cusute cu ață albă). 

Mă refer în special la gesturile încărcate cu energie pozitivă, dar care pot părea suspicioase la o privire mai atentă. E OK să nu ți se pară credibil când cineva care te știe de câteva zile vorbește entuziast despre un viitor strălucit împreună. E în regulă să dai un pas în spate când primești un val de complimente care te scaldă într-o lumină angelică, venite de la cineva care te atinge fără consimțământul tău, bazându-se doar pe presupunerea că asta îți dorești și tu. E firesc să ți se aprindă beculețele de alarmă când ți se pare că persoana respectivă sare etape și avansează la mutat împreună, vacanțe și crize manifeste de gelozie cât ai zice relație. 

Iar asta e corelația nu foarte ascunsă dintre relațiile romantice și relațiile cu figurile de atașament & autoritate din viața oamenilor. Ajungem acolo în curând.

De unde pleacă spirala

A treia relație romantică pe care o descrii succint – cea cu persoana care ți-a dat „toate semnalele posibile și imposibile” că e indisponibil emoțional, e un fel de cireașa de pe tortul introspecției. Spui că te-ai atașat de el „lăsându-l să îmi încalce limitele” – dar nu specifici ce fel de „atașament” e în discuție aici și nici ce limite ți-a încălcat. Te-ai îndrăgostit – poate asta vrei să spui? 

Mie asta îmi cam sună ca o urmare firească a unei convingeri subconștiente că „dragostea adevărată presupune renunțare la sine” – o expresie repetată adesea pe pilot automat în lecțiile de viață predate de adulți copiilor. Genul ăsta de învățătură, preluată fără activarea gândirii critice (că doar vine de la cineva de încredere, nu?) și aplicată apoi fără să fie respectat principiul reciprocității sau al respectului, poate să facă mult rău. 

Dacă această persoană ți-a încălcat limitele după ce îți dăduse toate semnalele posibile și imposibile și deja îți spusese direct că e indisponibil emoțional (sau că nu vrea o relație serioasă, îndrăznesc să îmi imaginez), înseamnă că și tu i-ai permis asta sau poate chiar ai contribuit activ. Adică și tu ți-ai încălcat limitele. Dar nu doar limitele, ci și principiile și valorile. 

Și probabil că abia aici ajungem cu adevărat la discuția despre pattern-ul tău și sentimentele tale de vinovăție, născute din această supraresponsabilizare inconștientă. 

El nu este doar un tipar de atașament romantic, ci un tipar de gândire, o structură de valori și principii mai mult sau mai puțin conștiente, pe care în anumite situații nu vrei sau nu poți să le iei în calcul în deciziile tale. E un tipar de comportament prin care te fentezi pe tine însăți, ca să ajungi mai repede la gratificația pe care o cauți – recompensa efortului de a-ți lăsa granițele încălcate de persoana aceea de care te-ai atașat. Adică de care ai început să fii cumva dependentă – sau cel puțin să simți asta și să te comporți ca atare.

Atașamentul se construiește față de o persoană care îți satisface niște nevoi emoționale – sau pe care tu o investești cu rolul (sau cel puțin potențialul) de a-ți satisface acele nevoi, indiferent de cât de dispusă e acea persoană să joace rolul respectiv.

Ca să simți că te-ai atașat de cineva, nici măcar nu trebuie să fii prea conștientă care-s acele nevoi specifice pe care ți le satisface. Adesea, oamenii le identifică eronat sau superficial. De exemplu, nu e suficient să zici „Vreau să fiu iubită” și gata, ai identificat nevoia reală. Ea e mult mai complexă și mai nuanțată de atât. Știi și tu asta, iar încercările de a reduce aceste conținuturi psihice la propoziții scurte, simple și ușor de pus în lista de bifat obiective sunt încercări care conduc către suferință pe oricine e în căutare de conexiune autentică, nu de frumusețe de suprafață.

Cum ne imaginăm iubirea

Cu toții avem nevoie să fim iubiți, dar contează mult mai mult cum ne imaginăm că arată acea iubire, cum o definim și cum o recunoaștem. Pentru că apoi urmează partea mai grea: cum despărțim iubirea de ceea ce nu vrem să primim de la acea persoană pe care am investit-o cu rolul de partener romantic și de la care așteptăm iubire? 

Ei bine, genul ăsta de problemă are o logică internă – nu una evidentă, pentru că e o logică profund emoțională. Ea vine din confuzia creată în relațiile cu figurile de atașament și autoritate – părinții, de regulă, dar pot fi și înlocuitorii lor (bunici sau alte rude, îngrijitori din copilărie) – oamenii care s-au ocupat de tine în prima parte a vieții tale, când chiar erai cu adevărat dependentă de disponibilitatea lor ca să poți supraviețui. 

Tiparul pe care îl recreezi, probabil, are de-a face cu o luptă încă neînțeleasă și invizibilă, poate încă nepurtată conștient și asumat, o luptă de a revendica ce ți se cuvenea de la cineva care nu a avut disponibilitatea sau posibilitatea de a-ți oferi. Ce anume? Poate fi iubire, poate fi prezență, poate fi grijă, consolare, validare, protecție sau disciplină – poate fi orice ar fi putut să te facă să te simți în siguranță și acceptată așa cum ești, doar pentru că ești. 

Iubirea, logica emoțională și meritocrația

Dar dacă totuși ți s-au asigurat condițiile ca să supraviețuiești – Ți-am dat tot ce am putut, tot ce am avut– și la pachet cu asta a venit și mult abuz, multă neglijare, multă nesiguranță, cel mai probabil copilul care erai tu a învățat să pună cumva lucrurile în ordine în capul său. A învățat să-și reprezinte realitatea în termenii în care aceasta îi era descrisă: „Nu te mai iubesc pentru că nu mă asculți.”, „Te bat pentru că meriți!” sau „Copile, tu pe mine mă bagi în pământ!” sunt doar câteva din manipulările emoționale profund abuzive pe care adulții copleșiți, lipsiți de resurse sau imaturi emoțional le-au practicat în relație cu copiii lor.

Și nici nu trebuie să fie așa evidente. Mai putem avea și „Te iubesc pentru că ești cea mai cuminte.”, „Fără tine viața mea nu ar avea sens!” sau, pur și simplu, experiența de a pierde o figură de atașament și autoritate din imediata ta proximitate în prima parte a vieții – fie prin divorț, plecare la muncă în străinătate sau deces.

Nu știu cum a fost la tine, dar cu siguranță nu meritai să ți se întâmple asta și să ți se creeze impresia că abuzurile erau urmarea corectă a comportamentului tău sau dovezi de iubire și grijă pentru tinew sau pentru viitorul tău. 

Într-o astfel de situație, soluția nu este să nu te mai atașezi de oameni așa ușor – cum pare că încă speri tu. Soluția este să crești iubirea față de tine – s-o crești atât de mult încât să-ți permiți să confrunți rănile astea neînchise din sufletul tău și să-ți revendici dreptul și puterea de a-ți construi realitatea. 

Autonomia și respectul de sine

E minunat că ești în controlul total al finanțelor tale! Felicitări pentru reziliența de care ai dat dovadă și capacitatea de a duce o viață independentă, trecând peste dificultățile pe care le-ai întâmpinat și pe care le numești „căderi psihice”.

Totuși, bănuiala mea e că ai în continuare pe cineva foarte aproape de tine – în preajma ta sau (deja) doar în sufletul tău și în amintirile tale – o figură de autoritate severă, critică și perfecționistă, care nu te lasă să te bucuri de viață.

Caută să o identifici printre oamenii pe care îi iubești cel mai mult – oamenii față de care ai respect, admirație sau față de care te simți îndatorată profund. Oamenii care, fără să vrea sau fără să știe, au aceeași tendință narcisică pe care o (re)găsești atât de atractivă și probabil și cumva familiară în partenerii tăi romantici. 

Nu trebuie să fie neapărat figura masculină sau paternă din copilăria ta, poate la fel de bine să fie și o femeie. Ghidează-te mai degrabă după firul roșu al puterii – poate chiar răspunzând la întrebările astea: 

  • Cine lua (sau ia) deciziile importante? 
  • Care e persoana care deține(a) puterea, autoritatea, întâietatea în sistemul familial în care ai crescut? 
  • Cine are sau avea rolul de a-i trage la răspundere pe ceilalți și pe tine? 
  • De cine ți-era sau încă îți este cel mai frică, pe lângă toată iubirea și admirația? 

Și dacă deja ai răspunsurile la o parte din aceste întrebări, deja știi că nu e suficient doar să le ai îndosariate la capitolul traume din copilărie. Ai ceva de revendicat și ceva de făcut în acea relație – sau acele relații, pentru că da, pot fi mai multe. 

Ai de revendicat puterea ta de a renunța la modelul pe care l-au reprezentat pentru tine, puterea ta de a-ți restructura valorile și principiile după care te ghidezi în viață și mai ales în relațiile romantice, felul în care ele se împletesc cu viața ta sexuală și tot ceea ce înseamnă, pentru tine, comportamente de gratificație, de căutare a plăcerii – de la mâncare și până la sexualitate, de la cum îți cheltuiești banii și până la experiențele pe care ți le permiți, incluzând aici experiențele de intimitate cu alți oameni. 

Soluția nu este să nu te mai atașezi așa ușor, ci să înveți să construiești atașament (mai) sănătos, să păstrezi și distanța, să spui și NU, să îți dai timp și să și amâni unele plăceri, mai ales atunci când satisfacerea lor îți încalcă unele limite sau intră în conflict cu nevoile sau valorile tale. 

Iubirea se învață și se exersează, nu se exercită

E destul de greu să înveți să relaționezi și să iubești în alt fel decât ai făcut-o dintotdeauna, fără să exersezi asta într-o altă relație – o perioadă cel puțin. De data asta, încearcă să parcurgi drumul acesta alături de un profesionist în sănătate mintală, care să te ghideze prin labirintul oglinzilor care-ți deformează imaginea – acest labirint al relațiilor noastre de zi cu zi, care ne influențează, zi de zi, direcția de dezvoltare și identitatea, nu doar imaginea de sine. 

Dacă ai mai avut experiențe de psihoterapie și nu te-au convins, nu renunța totuși la idee! Psihoterapeuții au rolul de a te însoți doar o parte din drum oricum – caută-l pe cel potrivit pentru tine acum, în această parte a vieții tale. Mergi pe recomandări, testează câteva interacțiuni și alege după cum te face să te simți și să gândești. 

Ia-ți timp să alegi, pune-le acestor oameni toate întrebările la care simți că ai nevoie de răspunsuri și nu presupune că e prea devreme sau interzis să întrebi ceva. Oferă feedback onest și deschis, chiar dacă simți că ai putea fi percepută ca lipsită de respect: exercițiul tău acum e să dezvolți din ce în ce mai mult respect față de tine însăți. Cu ceilalți probabil că deja te descurci destul de bine. 

Citește cărți și ascultă podcasturi și emisiuni despre lucrurile care te interesează – dar fii atentă să alegi autori acreditați și cu studii de specialitate, la fel ca și în cazul psihoterapeuților. O carte cu care ai putea începe, dacă nu cumva deja ai citit-o, este „Revoluția iubirii”, scrisă de Gáspár György . Nu vei găsi o soluție simplă și rapidă – sunt convinsă că știi asta deja – dar exersarea conexiunii autentice începe cu tine și relația ta cu tine, cu hrana ta emoțională și intelectuală și spirituală.

Succes!