Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine? 

Îl iubesc, dar am foarte multe probleme (din cauza părinților) și pe el îl enervează foarte tare lucrul ăsta. Uneori am impresia că are resentimente față de mine din motivul acesta. Nu pot să plec de acasă pentru încă cel puțin 3 ani, că am început facultatea la București și nu am timp să și lucrez ca să mă întrețin… Mă simt împărțită în 2 și e o senzație foarte urâtă… Uneori mi-aș dori să fiu suficient eu, dar pare că îl nemulțumește foarte tare situația…”

cititoare anonimă

Salut!

Întrebarea ta pare să deschidă o cutie a Pandorei și îți mulțumesc că ai trimis-o aici. Mi se pare că ilustrează foarte bine acea senzație urâtă de a fi „împărțită în 2”, acea ambivalență puternică, greu de ignorat, dar și greu de privit. Sper să te pot ajuta cu răspunsul de mai jos dar, din păcate, pot doar să-ți ofer niște idei după care să te ghidezi. 

Iar ideile pe care vreau să le dezvolt se leagă, de fapt, de lucrurile pe care nu le-ai spus în mesajul tău – acele detalii care ar putea avea sens și greutate în găsirea răspunsului la întrebarea ta: „Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine?”. Așadar, în ordinea lipsei din mesajul tău, eu văd așa:

Nicio informație despre raportul dintre voi

De cât timp vă cunoașteți sau de cât timp formați un cuplu? Ce vârste aveți fiecare? Și cum se reflectă vârstele voastre în dinamica de relație? Cum se desfășoară în prezent relația voastră? Vă vedeți fizic sau e mai degrabă o relație la distanță? Aveți și pasiuni sau activități în comun? Dar prieteni comuni? Cum ar descrie cineva din exterior relația voastră? Dar fiecare dintre voi? Ce își dorește fiecare de la relația de cuplu? Vă vedeți împreună în viitor?

Ca să poți ajunge la un răspuns concludent la întrebarea ta, trebuie să iei în calcul toate astea – măcar în termeni generali. Singura informație foarte specifică din mesajul tău e faptul că ai spus clar și răspicat „Îl iubesc”. Totuși, imediat după, vine un „dar am foarte multe probleme….”, probleme despre care iarăși nu spui nimic clar.

Gândul mă duce automat la niște conflicte în interiorul familiei – complicații, interdicții sau reguli pe care le presupune conviețuirea ta cu părinții tăi, poate chiar un set de responsabilități și datorii pe care le ai față de familie/ casă. Dar fără să am informații de la tine, astea sunt doar presupuneri. Și tot ce pot să fac cu ele e să le listez aici, ca un fel de confirmare că sunt lucruri care se întâmplă adesea. Totuși, depinde foarte mult ce fel de probleme sunt. Dacă ar fi să simplific la maxim, contează cine e pe rol de agresor și cine e pe rol de victimă sau salvator (cel puțin wannabe salvator) în dinamica de familie. 

Dacă prietenul tău se enervează pentru că tu ești cea pe rol de victimă sau salvator, atunci probabil că o parte din furia lui e sănătoasă și e generată de atașamentul lui față de tine. Ea poate să însemne că nu îi place să te știe angrenată într-o relație toxică cu părinții tăi și încearcă să te apere sau să te convingă să pui limite în relația cu ei, poate chiar să te distanțezi de ei, chiar dacă acceptă că încă ești dependentă financiar de familie. 

Dar dacă problemele „din cauza părinților” de care vorbești se referă la faptul că ei nu îl agreează pe el sau nu sunt de acord cu relația ta de cuplu la modul general, atunci s-ar putea ca enervarea prietenului tău să fie o formă de a se apăra pe sine, ca să păstreze relația cu tine. Iar asta poate însemna că și el te iubește, dar poate fi și un semn că dorește să-și păstreze puterea de a-ți influența deciziile, inclusiv eventualele beneficii pe care le are ca urmare a afecțiunii tale pentru el. 

În orice caz, genul ăsta de comportament e nedrept față de tine, căci reacțiile lui de enervare contribuie activ la ceea ce tu numești „împărțită în 2”. Bineînțeles, și astea sunt tot niște presupuneri, iar adevărul s-ar putea să fie undeva la mijloc.

Ce îți recomand este să încerci să răspunzi în scris la întrebările cu care am început – sau poate într-o conversație cu cineva de încredere. Ele au scopul de a te ajuta să-ți clarifici pozițiile de pe care vă raportați la relația de cuplu, fiecare dintre voi. 

Apoi, ar putea fi foarte util să duci discuția asta și cu el, ca să vă înțelegeți și să vă cunoașteți mai bine unul pe celălalt. Poate el nici măcar nu își dă seama că enervarea lui pune atât de multă presiune pe tine. Și poate nici tu nu îți dai seama de unele lucruri importante. 

Nicio informație despre ce presupune enervarea lui

Și aici mă refer la ce se vede din exterior, la nivel de comportamente concrete, atunci când „pe el îl enervează foarte tare”. Ce face mai exact atunci când se enervează? Cât de mult coincide comportamentul lui cu descrierile pe care le găsești aici la abuz emoțional, abuz verbal, abuz fizic? 

Și ce reacții ai tu la comportamentul lui? Încerci să te aperi în vreun fel? Îți revendici dreptul la o conversație ca de la egal la egal despre lucrurile care îl nemulțumesc pe el sau despre cele care te nemulțumesc pe tine? 

Ai scris „Uneori am impresia că are resentimente față de mine din motivul acesta” – ceea ce mă face să cred că ți-e destul de clar că ești cumva nedreptățită, poate chiar presată să alegi între familie și el. 

În contextul acesta, mie îmi apare o întrebare foarte stăruitoare: Cu tine cine ține?

Cine reușește să îți fie de ajutor fără să te facă să te simți vinovată, nedreptățită sau îndatorată? Și nu, nu mă refer la sentimentele de recunoștință pe care oricine le poate avea față de cineva care-i face bine, ci la sentimentele de inadecvare care apar ca urmare a felului în care celălalt vorbește cu tine, cum pune problema, ce argumente aduce, pe ce ton etc. 

Dacă nu este (și) el acea persoană care te face să te simți ascultată, înțeleasă și acceptată, măcar din când în când, relația voastră s-ar putea să nu meargă într-o direcție bună. Sigur că un parteneriat romantic va include și momente în care partenerii se provoacă reciproc, momente în care apar unele conflicte în scopul creșterii și dezvoltării personale ale partenerilor. 

Dar o relație de cuplu sănătoasă trebuie neapărat să includă și momente în care partenerii se sprijină și se ajută unul pe celălalt, fără să ceară nimic în schimb și fără să apese pe butoanele emoționale de vinovăție sau rușine ale celuilalt. 

Știu că sunt întrebări dificile și poate răspunsurile îți sunt încă neclare, dar ți-aș recomanda să încerci să intri în contact cu emoțiile și nevoile tale.

Un exercițiu care te-ar putea ajuta este să ții un jurnal în care să scrii, doar pentru ochii tăi, gândurile și sentimentele tale cu privire la lucrurile care ți se întâmplă, timp de 1-2 săptămâni cel puțin. Nu e absolut necesar să scrii în fiecare zi, dar s-ar putea chiar să descoperi că îți place și te ajută să-ți pui ordine în gânduri și sentimente – fie și pentru numai 5 minute pe zi.

La recitirea paginilor de jurnal s-ar putea să-ți fie mult mai clar care e raportul de forțe în relație și cât este ea de benefică sau nocivă pentru tine.

Nicio informație despre ce înseamnă pentru tine „persoana potrivită”

Dar ca să ajungem la o astfel de definiție a persoanei potrivite, trebuie să setăm, mai înainte de orice, un obiectiv. Persoana potrivită pentru ce anume?

O relație romantică poate avea multe motivații invizibile la o primă vedere. Și nu toate sunt benefice pentru ambii parteneri – mai ales că partenerii pot avea motivații foarte diferite, unul față de celălalt. 

În orice caz, e firesc să-ți dorești să fii suficient doar tu, dar nu îți închipui că asta înseamnă că tu îi poți satisface lui toate nevoile emoționale, la fel cum nici el nu poate fi de ajuns ca tu să fii fericită pentru tot restul vieții tale. Așteptările nerealiste de acest gen destramă adesea relațiile de cuplu, oricât de puternice și sincere ar fi sentimentele partenerilor la început. 

Uneori, în relațiile romantice, oamenii caută pur și simplu iubirea – vor să se simtă iubiți și să iubească la rândul lor, să se simtă acceptați, apreciați și doriți. Și vor să-și poată manifesta atracția, acceptarea și admirația pentru celălalt. Adică relația poate fi orientată pe căutarea satisfacției și a plăcerii – și din punct de vedere afectiv, și sexual, și existențial. 

Dar dacă asta e motivația principală, s-ar putea ca oamenii să nu se poată opri prea ușor din căutare. S-ar putea să se implice emoțional sau să aibă relații intime cu mai mulți parteneri în același timp sau trecând rapid de la o relație la următoarea.

Exclusivitatea relației de cuplu e extrem de importantă pentru unii oameni, în timp ce alții preferă relațiile deschise sau chiar experimentează cu poliamoria. În orice caz, e bine ca asta să fie printre primele reguli negociate și stabilite de comun acord, cu cât mai multă sinceritate din partea ambilor parteneri. 

Alteori, relațiile romantice pot avea obiectivul de a-i ajuta pe oameni să se separe de familie sau să-și creeze un fel de „bulă” în care să se poată izola de restul relațiilor care nu sunt neapărat ușoare sau satisfăcătoare. Adică sunt investite cu rolul de a compensa cumva pentru suferința sau lipsurile din alte sectoare ale vieții personale sau sociale. 

Riscul aici este că poți avea o nevoie așa de mare de compensare, încât să te încăpătânezi să crezi și să investești într-o relație de iubire care „să te salveze” și să nu vezi în ce fel devine ea însăși toxică. 

În alte situații, relațiile romantice sunt mai degrabă rezultatul nevoii de a fi în rând cu lumea. Chiar dacă partenerii nu se cunosc suficient de mult și nu au încă sentimente profunde unul față de celălalt, ei pot să-și dorească să bifeze acest criteriu de normalitate – conștient sau inconștient, desigur. Vor să se simtă pe calea cea bună, visează la o casă și o familie sau chiar își planifică numărul de copii pe care vor să-i aibă și, uneori, asta echivalează cu un fel de negare a realității sau un fel de refugiere într-un viitor dorit.

De asemenea, relațiile de cuplu pot fi impuse de apartenența la o un anumit cult religios sau la o anumită cultură/ practică socială, fără ca partenerii să fie cu adevărat asumați sau responsabili în alegerile pe care le fac – fie din cauza imaturității și vârstei prea mici, fie din alte cauze. 

În alte configurații de viață, relațiile romantice sunt folosite ca metode de a accesa resursele unei alte persoane – fie că vorbim de bani sau alte posesiuni materiale sau prestigiu și statut social. Iar genul ăsta de relații se întâlnesc în nenumărate forme – unele normalizate și, într-o oarecare măsură, acceptabile social (ex. gold diggers sau aranjamentele de genul sugar daddy/ sugar mommy), altele de-a dreptul periculoase și ilegale (ex. metoda Loverboy folosită adesea pentru racolarea și exploatarea sexuală a tinerelor femei). 

Iar acestea sunt doar câteva dintre motivațiile pe care se pot întemeia relații romantice. Și, desigur, există posibilitatea ca mai multe astfel de motivații să se suprapună și oamenilor să nu fie deloc clar care motivații primează și care sunt mai puțin importante.

Așa că recomandarea mea ar fi să găsești motivațiile tale și să le ordonezi în ordinea priorităților. Ele nu au cum să fie fixe sau simple și clare din prima, așa că va fi nevoie se dedici niște timp acestui efort de autocunoaștere. Abia apoi vei putea să îți răspunzi mai clar dacă actualul tău partener este persoana potrivită pentru tine. 

O relație de cuplu sănătoasă se construiește din două direcții

Într-un final, trebuie să-ți mai spun și că fiecare dintre voi poate să-și modifice comportamentul ca să acomodeze mai bine nevoile celuilalt, odată ce îi sunt mai clare.

Dar asta presupune neapărat să aveți o comunicare constantă, deschisă și asertivă, cu atenție și respect atât pentru nevoile proprii, cât și pentru cele ale partenerului. În niciun caz nu înseamnă sacrificii peste sacrificii, în speranța că celălalt se va schimba cândva ca prin minune și va fi exact așa cum trebuie. 

Relațiile de cuplu, oricare ar fi configurația lor, înseamnă muncă și dedicare, atenție la detalii și disponibilitatea de a crește alături de celălalt, renunțând uneori la anumite convingeri sau reguli personale, fără ca asta să însemne că renunți la tine însuți/însăți. Persoana potrivită pentru tine ar trebui să fie o persoană dispusă și capabilă să facă toate astea, alături de tine.