De ce nu (mai) pot să iubesc?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Hello 🙂 !!

Mă confrunt cu o problemă de câțiva ani, pe planul romantic. Pentru puțin context, am simțit prima iubire romantică în adolescență, cam pe la 14 ani, și a fost atât de intensă și dureroasă încât acum, 5 ani mai târziu, nu pot dezvolta sentimente de iubire pentru cineva în sensul romantic. Am încercat să simt, dar doar mi-am indus eu că ar trebui să o fac. Nu știu ce ar însemna asta, dar parcă nimeni nu mă mai satisface, încât să pot simți ceva. Mă gândesc că de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o, dar totuși mi se pare prea de tot.

Care ar putea fi motivele pentru care nu mai pot iubi? Mulțumesc! Sending great thoughts <3”

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc și pentru mesaj, și pentru încredere, și pentru ocazia de a dezvolta subiectul acesta al imposibilității de a simți din nou iubire romantică. Am mai primit o întrebare pe subiectul acesta, dar cu mult mai puțin context. Adică deloc.

„De ce nu pot să iubesc?”

cititor anonim

Așa că am să tratez ambele răspunsuri la pachet, pe cât posibil. E mai puțin personal așa, dar îmi dă ocazia să răspund la două întrebări odată și să mai scad din numărul de întrebări care-și așteaptă răspunsul. Sper să fie ok și pentru voi, cei care ați trimis aceste întrebări.

Se poate să nu poți să iubești?

Să plecăm totuși de la ideea de bază – imposibilitatea de a simți iubire romantică. E oare posibil așa ceva? Uite 3 ipoteze de luat în calcul.

O tulburare de personalitate

Ei bine, da, dar în anumite condiții. Desigur, prima eliminată de pe listă ar trebui să fie ipoteza unei tulburări de personalitate antisociale. În această tulburare se întâlnesc mai multe caracteristici, cum ar fi lipsa de empatie pentru alți oameni, comportamentul agresiv și impulsiv, lipsa moralității și a interesului sau a respectului pentru normele sociale. 

Deși oamenii cu o astfel de tulburare de personalitate sunt adesea inteligenți și își pot construi și menține o imagine pozitivă în societate, ei nu se pot conecta emoțional în mod autentic cu alți oameni. Cel puțin, nu la modul obișnuit, fără ca iubirea lor să devină o obsesie cu potențialul de a răni pe cineva. Pe scurt, putem spune că acești oameni nu pot iubi.

Daaaar cum noi nu facem aici testări psihologice standardizate, vom considera că am eliminat această ipoteză pentru că încă ne situăm în anii adolescenței. Iar diagnosticele clinice de tulburări de personalitate se pot pune abia la vârstă adultă.

Din păcate însă, încă nu îmi e foarte clar dacă vârsta adultă e considerată vârsta majoratului legal (18 ani) sau cea a finalizării dezvoltării cortexului prefrontal (aprox. 25 ani). Cred că depinde de abordarea, etica și profesionalismul clinicianului.

O dificultate de procesare

Următoarea ipoteză de eliminat este cea legată de un termen foarte simpatic: alexitimia. Care, de altfel, se referă la o situație nu tocmai simpatică, mai precis dificultatea de a experimenta, identifica și exprima emoțiile sau de a le distinge de senzațiile corporale. 

Alexitimia nu e o afecțiune în sine, ci mai degrabă o trăsătură de personalitate, adesea asociată cu diverse alte afecțiuni, cum ar fi depresia, tulburarea de stres posttraumatic sau tulburarea de spectru autist.

Alexitimia poate să aibă mare legătură și cu mediul de viață și accesul la educație. Lipsa unor modele comportamentale sau lipsa vocabularului necesar pentru a putea identifica și exprima emoțiile se manifestă fix la fel. Important de reținut este că alexitima e ceva care se poate trata și schimba, cu un pic de efort longterm, susținut și de psihoterapie. 

Totuși, înclin să cred că nu este vorba de alexitimie în niciunul dintre cele două mesaje, deși doar unul mi-a dat și contextul necesar pentru o astfel de presupunere. O altă ipoteză de studiat este cea legată de un termen mai nou – cel de aromantism. 

O particularitate de personalitate

Persoanele care se identifică astfel – persoane aromantice – pot să nu simtă atracție sau dorință de a se implica în relații romantice. E o chestie diferită de asexualitate – lipsa atracției sau dorinței sexuale. Aromantismul nu e un diagnostic psihiatric și nici nu e ceva foarte studiat și cunoscut, drept pentru care probabil nu ați mai auzit de așa ceva.

Și poate că pare incredibil, dar literatura de specialitate atestă existența acestor configurații de personalitate și le clasează în spectrul normalității. În plus, mai există și coordonata cronologică – unii oameni se identifică drept aromantici în anumite perioade ale vieții lor, în timp ce alții nu simt genul acesta de atracție niciodată, fără să devină o problemă pentru ei sau un impediment de a dezvolta relații echilibrate, autentice și profunde.

Daaar presupun că nici despre asta nu e vorba aici, deși tot mesajul cu un pic de context mă face să presupun asta. Să mergem mai departe. 

„Stop joc” – paradoxul autoprotecției

Următoarea ipoteză se bazează pe cercetările și practica psihoterapeutică în domeniul atașamentului uman. Deși, în mare parte, putem spune că e o ipoteză de bun simț. Și o indică, evident, mesajul cu mai multe detalii. Ipoteza asta sună cam așa, dacă e să-i dau o notă de manual de psihologie:

Experiențele negative din trecut cu iubirea romantică au generat formarea unor mecanisme de protecție ale psihicului pentru a evita repetarea expunerii la același gen de pericol. 

Mai pe șleau, te-a durut atât de tare, încât ai zis „stop joc” și ai da orice ca să nu mai treci încă o dată prin așa ceva. Ai da până și plăcerea, entuziasmul și oportunitatea de a te îndrăgosti din nou. 

Doar că nu renunți la lucrurile astea în mod conștient și asumat, evident. Că de-aia ți se pare „prea de tot”. Ci păstrezi în interiorul tău niște conflicte și te sprijini pe gândirea ta rațională pentru a discredita orice oportunitate de a te îndrăgosti din nou. Omori orice șansă din fașă, ca să folosesc o metaforă cam la fel de dură ca mecanismele tale de protecție.  

Blocajul romantic e reversibil

Vestea bună, însă, e că apariția unor astfel de apărări nu e deloc neobișnuită și e ceva complet reversibil. Vestea și mai bună e că ai și șanse să simți iubire romantică din nou, fără să treci prin dezamăgiri și suferințe similare. Mai ales dacă depui niște efort și îți aloci niște timp ca să lucrezi conștient și asumat la mecanismele tale de protecție. 

Și dacă îți vine să mă întrebi „Dar cum naiba să lucrezi conștient la mecanismele de protecție inconștiente?”, să știi că ai primit o medalie. Cel puțin una metaforică, căci ai pus punctul pe i și ai scos în evidență cel mai mare paradox al psihologiei. 

Cum lucrăm ca să schimbăm ceea ce nu putem să vedem și nici să controlăm din interiorul nostru?

Curiozitatea de a cunoaște

Ei bine, dacă ai ajuns cu lectura până aici, deja o faci. Pentru că deja manifești curiozitate și dorință de cunoaștere, două elemente extrem de importante în capacitatea oamenilor de a prelucra propriile conținuturi psihice, fie ele conștiente sau inconștiente. Fie conștient sau inconștient. Pentru că, din fericire, nu trebuie să procesăm conștient tot ce face creierul nostru pentru noi, zi de zi, clipă de clipă. De regulă, funcționează de minune pe pilot automat și cred că ăsta este unul dintre cele mai mari motive de recunoștință pentru evoluția noastră, ca specie, pe lângă curiozitate și dorință de cunoaștere. 

Din păcate însă, disponibilitatea și curiozitatea pentru cunoaștere poate să fie împiedicată de o mulțime de factori – de la factorii de mediu și până la anumite norme impuse prin educație și modelare culturală. Așa că aș vrea să încurajez și eu aceste trăsături, apelând la o întrebare retorică:

Dacă nu cunoști problema, cum să poți spera să o rezolvi?

Și aici ne întoarcem către experiențele din trecut care au creat mecanismele de autoprotecție împotriva îndrăgostirii. O parte din ele sunt prezente chiar în mesajul cu mai multe detalii: „de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o”. Acestea se referă la aspecte ușor de observat la o introspecție onestă, dar nu sunt suficient de dezvoltate și înțelese ca să poată fi și ocolite. Hai să trecem împreună prin cele trei și alte câteva, ca să ajungem și la soluții. 

Standardele înalte

Altfel spus, perfecționismul sau convingerea că, undeva acolo în lumea cea mare, sigur există o persoană perfectă pentru a primi dragostea mea, fără să ca eu să fiu în pericol să sufăr. 

Ei bine, asta e o convingere nerealistă, bazată pe o logică simplistă, de genul „A fost vina mea că nu mi-am ales bine de cine să mă îndrăgostesc.” Oh, really? De parcă oamenii chiar pot să aleagă de cine se îndrăgostesc, în adevăratul sens al cuvântului. Sapolsky zice că nu alegem nimic, vreodată, cu adevărat liberi de orice constrângere sau predeterminare. Dar nu intrăm acum în această dezbatere mondială. 

Mai degrabă, o folosesc ca rampă de lansare pentru o altă întrebare retorică, care poate fi foarte puternică în lupta cu standardele înalte. Ea sună cam așa:

Și dacă într-adevăr există acea persoană perfectă pentru a primi dragostea mea fără ca eu să fiu în pericol să sufăr, ce îmi garantează că mă voi îndrăgosti de acea persoană sau că ea se va îndrăgosti de mine?

Frica

Un proverb românesc spune că „Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. Și da, cei mai mulți oameni fug de frică, nu de plăcere. Până și celebrul Forest Gump a început să fugă tot de frică, până să descopere plăcerea. De fapt, cu toții avem un întreg sistem neuronal care știe să reacționeze pe pilot automat la frică cu fuga – am scris recent aici despre frică și reacția amigdaliană de autoprotecție. 

Eu una mi-aș dori să pot elimina complet, din capul meu și al altor oameni, ideea că frica este un motiv de rușine. Dar mi-aș dori și să pot păstra convingerea puternică a faptului că frica este o reacție sănătoasă, menită să ne protejeze. O reacție emoțională de care să ascultăm, fără ca asta să însemne mereu să și fugim de ceea ce ne provoacă frică. 

În cazul îndrăgostirii, frica e ușor de ghicit. Pe de o parte, pentru că orice necunoscut, nou, imprevizibil provoacă (și) frică. Pe de altă parte, pentru că, odată experimentate părțile nasoale ale îndrăgostelii, s-ar putea să nu mai vrei să ajungi niciodată acolo. 

Frica de o frică și mai mare

De fapt, experiența negativă din trecut s-ar putea să blocheze dezvoltarea sau conștientizarea unor sentimente de atracție sau afecțiune și printr-un alt mecanism. 

Dacă evenimentele negative din trecut sunt considerate un episod încheiat, s-ar putea ca frica să nu se refere la riscul de a suferi în același fel din nou, așa cum e cel mai simplu de presupus. Frica s-ar putea să se refere la apariția unor noi lucruri de care să te temi, la multiplicarea motivelor pentru care persoana să nu-și permită sau să considere a fi periculos să simtă din nou atracție sau afecțiune pentru cineva. Pe scurt, o frică de frici noi. 

Cineva, undeva, cândva definea curajul nu prin absența fricii, ci prin decizia de a merge mai departe, chiar și în prezența fricii. Din fericire, pentru îndrăgostire nu e nevoie prea mare de curaj din acela intenționat, planificat, adunat fir cu fir din neant. 

De curaj de genul ăsta e nevoie pentru a-ți asuma angajamente și relații romantice, nu ca să te îndrăgostești și atât. Dar cred că a privi îndrăgostirea ca pe un curaj de a te maturiza odată cu experiența romantică, oricare ar fi ea, este un antidot bun pentru frica de a încerca din nou. 

Frica și nevoia de ajutor

Pe de altă parte, frica intensă poate indica și nevoia de ajutor. Dacă relația romantică anterioară a fost abuzivă, cu siguranță vei avea nevoie de ajutor ca să-ți poți asuma încă o încercare. 

Iar ajutorul poate să vină din cărțile pe care le citești, filmele și podcasturile pe care le urmărești, oamenii cu care discuți. Și, desigur, din niște ședințe individuale cu un specialist în sănătate mintală, care să-ți ofere o perspectivă nouă asupra propriei tale povești de dragoste din trecut și asupra rănilor deschise cu care ai rămas. 

Independența emoțională

Uh, iată că am ajuns la o chestie serioasă. De ce zic asta? Pentru că independența emoțională este, de fapt, o trăsătură valorizată pozitiv, asociată cu maturitatea emoțională și echilibrul psihic. Daaar (un mare dar) asta e valabil la adulți. 

Independența emoțională este adesea complet descurajată la copii și adolescenți. Este neacceptată sau criticată încă din primii ani de viață, chiar de către părinți sau alți adulți cu rol de protectori sau îngrijitori ai copilului. Independența emoțională a copiilor este adesea privită ca ceva negativ, iar copii pot să fie certați, învinovățiți sau șantajați emoțional pentru a renunța la ea. Pe scurt, pentru a fi mai pe placul adulților – mai cuminți, mai ascultători, mai ușor de iubit și îngrijit. 

Pe de altă parte, independența emoțională autentică e ceva greu de obținut, căci în prima parte a vieții ea e complet inaccesibilă. Creierul de bebeluș nu știe nimic despre lumea și societatea în care se instalează. Drept pentru care, are mare nevoie de suport și resurse de toate felurile – fizice, fiziologice, psihologice și informaționale. 

Treptat, creierul devine din ce în ce mai capabil de independență, dar din punct de vedere emoțional e și periculos să o elimini complet. Dacă nu ai simți că depinzi emoțional măcar de un număr restrâns de persoane, atunci ai avea o problemă psihiatrică – cel mai probabil ceva din zona tulburării de personalitate antisociale de care ziceam la început. 

Îmbrățișarea forțată a singurătății existențiale

Uneori însă, după ce psihicul a fost rănit, poate apărea această iluzie a independenței emoționale, exprimată prin declarații și convingeri de genul „Eu nu am nevoie de nimeni” sau „Iubirea te face mai prost/proastă”. Sau clasicul „Eu trebuie să mă descurc pe cont propriu, pentru că nu te poți baza cu adevărat pe nimeni”. 

Asta nu e independență emoțională, ci refuzul de a oferi încredere și de a primi ajutor. E doar un fel de a te obliga pe tine însuți să accepți singurătatea existențială. Desigur, sunt mecanisme de autoprotecție, uneori necesare. Dar dacă te uiți din alt unghi, ai să vezi și cum te pot răni sau cum te pot vulnerabiliza. 

Alternativa ar fi să încerci să te gândești la iubire nu ca la o formă de dependență emoțională, ci ca la un schimb constant de informație. O formă de conexiune cu o altă persoană pe mai multe planuri. O conexiune care se desfășoară în timp și care vă ajută pe amândoi să evoluați, să simțiți plăcerea și confortul apropierii și să vă descoperiți părți din voi pe care încă nu le cunoașteți. 

De la atracție la iubire romantică 

De regulă, oamenii sunt atrași romantic și sexual în mod spontan. Atracția apare atât pe criterii bio-fiziologice (feromoni, forma și dimensiunea corpului care indică fertilitatea, simetria feței, etc), cât și pe criterii psihologice (comportamentul, comunicarea, trăsăturile de personalitate etc.). Mna, nu degeaba apar tot felul de obsesii cu privire la corp în adolescență. Corpul e partea concretă, fizică a sinelui, în timp ce criteriile psihologice sunt mai greu de măsurat.

Totuși, oamenii curioși descoperă adesea că sunt atrași de persoane cu care au o compatibilitate bazată pe – ghici ce? – fix experiențele anterioare de viață. Nu e întotdeauna simplu să identifici axa acelei compatibilități. Și există, desigur, mai multe direcții și perspective din care pot fi analizate compatibilitățile, similitudinile și potrivirile partenerilor romantici. Poate chiar rolul și utilitatea unuia în viața celuilalt, ca să recunoaștem și caracterul utilitarian al relațiilor romantice.

Iubirea nu trebuie să-ți facă viața roz

Unii parteneri romantici ne ajută să ne simțim iubiți și doriți, alții ne ajută să găsim calea mai matură de a reacționa la un abandon. Unii ne ajută să devenim cea mai bună versiune a noastră, să fim calzi și deschiși și toleranți. Alții ne ajută să ne deblocăm furia sănătoasă și să luptăm pentru noi înșine și pentru puterea pe care ne-au interzis să ne-o asumăm părinții sau alte figuri de autoritate. 

Dar cel mai important lucru de știut este că relațiile romantice sunt relații în care oamenii au șansa de a-și repara rănile emoționale din relațiile trecute – nu doar alte relații romantice, ci și relațiile cu părinții și familia, cu prietenii, mentorii sau alte figuri de atașament din istoria personală. Desigur, sanșa asta vine cu riscul cât se poate de clar de a fi rănit/-ă din nou. Dar dacă te gândești bine, e un cost echitabil, nu-i așa?

Interdicții interne și externe

La final, te-aș invita să faci un mic zoom out și să te gândești la această imposibilitate de a simți atracție romantică în contextul un pic mai larg al vieții tale. Dacă ai suferit enorm în trecut, probabil că ți-e clar că nu mai vrei s-o pățești iar. Dar nu cumva te-ai uitat prea mult la propria ta suferință?

Uneori, imposibilitatea de a te îndrăgosti vine din determinarea de a nu mai răni pe altcineva așa cum ai făcut-o în trecut. Suferința ta poate să fi fost multiplicată și de conștiința unor fapte îndoielnice din partea ta. Din convingerea că ai greșit și ai rănit și tu, la rândul tău, care-ți alimentează constant încercările de a-i proteja pe ceilalți, vinovăția și o imagine negativă despre propria persoană. Poate chiar să se ducă în „Eu nu merit iubire” sau „Eu pot să distrug orice lucru frumos”, niște convingeri profund depresive. Ele sunt mai mereu încărcate de vinovăție, dispreț și autocritică constantă.

În cazul în care ai rănit persoana cu care ai avut o relație romantică, s-ar putea să-ți inhibi atracția spontană față de orice persoană care-ți trezește interesul. S-ar putea să o discreditezi sau să o analizezi până-i găsești defecte, ca nu cumva să riști să îi placă de tine, pentru ca apoi să te vadă ca pe un pericol sau un inamic și să-ți confirme frica de a fi o persoană rea, de neiubit. 

Nevoia de aprobare

În cazul în care ai rănit alți oameni din jurul tău, lucrurile se complică și mai tare. Poate ai avut prieteni apropiați care s-au simțit neglijați și ți-au reproșat sau s-au îndepărtat de tine. Poate ai avut un părinte care a suferit enorm pentru că nu te-a putut ajuta când sufereai din dragoste. Sau poate s-a speriat și a fost extrem de restrictiv sau critic când a auzit că ai o relație romantică la 14 ani, interzicându-ți efectiv să ai astfel de relații. 

Lipsa aprobării sau binecuvâtării din partea părinților poate funcționa ca un fel de autocenzură pe pilot automat, făcându-ți experiența îndrăgostirii improbabilă. 

Dacă e așa, poate e cazul să încerci o discuție cu părinții sau părintele cu pricina. S-ar putea să te surprindă ce descoperi în discuția asta și să-ți poți obține permisiunea de a încerca, poate chiar de a greși, alături de reasigurarea că îți vor fi alături necondiționat.

Nu fugi de gândurile tale

Recomandarea mea e să iei pe rând toate ideile de mai sus și să stai cu ele. Să le întorci de pe o parte pe alta și să vezi unde te duc, cum te fac să te simți și ce alte idei îți generează. 

Cu siguranță îți va fi de ajutor un suport extern în acest proces de autoanaliză – ori un jurnal, în care să-ți scrii gândurile, ori un partener de conversație. Desigur că cel mai bine ți-ar prinde niște discuții cu un psiholog, dar pot fi extrem de utile și discuțiile cu alți oameni de vârsta ta, cu părinții sau alți adulți de încredere. 

Fii pe fază însă – uneori oamenii încearcă să-ți impună părerile și valorile lor – chiar fără să-și dea seama. Nu lua drept adevăr absolut orice lucru pe care-l spune cineva, ci mai degrabă înregistrează-l ca pe o opinie sau perspectivă personală. Și vezi unde te duce asta. 

Speranța mea e să te ducă într-un loc unde să te iubești pe tine suficient de mult încât să-ți dai voie să simți și să manifești atracție romantică și față de ceilalți. Și când se va întâmpla, să te bucuri că ai ocazia asta, asumându-ți din start și riscul cu care vine la pachet. 

De citit și urmărit

Dragostea modernă,  o carte amuzantă și captivantă scrisă de un comediant pe nume Aziz Ansari & sociologul Eric Klinenberg, care și-au propus să studieze ultimele trenduri mondiale în relațiile de dragoste, sub impactul tehnologiei și al internetului.

Podcastul #EpicTalk de la Pagina de Psihologie – episodul despre iubire și respingere, cu psihoterapeutul Gáspár György ca specialist invitat.