Sunt grasă. Cum încetez să mă auto-sabotez?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Iată că a venit momentul să aducem în discuție aici unul dintre cele mai complexe și dureroase subiecte: greutatea corporală. Am primit deja mai multe mesaje cu o tematică similară, așa că voi aduce împreună două dintre ele, pentru a construi un răspuns cât mai complet. Iar subiectul acesta e cu atât mai relevant acum, când se apropie vara și se reactivează fenomenul „summer body”, o formă de presiune socială care degenerează într-o mulțime de probleme de sănătate mintală, în special în cazul fetelor și femeilor tinere.

Totuși, vreau să încep prin a le mulțumi tinerelor care au trimis aceste două mesaje, pentru deschiderea, curajul și seninătatea cu care ne invită pe noi toți în interiorul acestei experiențe personale. În aceste mesaje, ele reușesc să adune o mulțime de imagini, sentimente și idei care gravitează în mintea atâtor alte femei de toate vârstele, afectându-le calitatea vieții și relația cu propria persoană.

Și nu doar femei, desigur. Problematica greutății corporale e la fel de răspândită și în cazul bărbaților. Mesajele noastre vin, însă, de la două fete.

Iată primul mesaj:

„M-am resemnat că niciun băiat nu se va uita la mine din cauza kilogramelor în plus. Merg în club cu prietenii şi permanent vreau să plâng pentru că mă simt complexată de cum arăt.
Am încercat toate stilurile de îmbrăcăminte: nimic nu-mi vine bine. Am încercat toate tipurile de diete şi moduri de a slăbi: inutile; am slăbit câteva kilograme care s-au pus înapoi cu prima masă mai consistentă.
Trag de mine prea mult la facultate, sperând ca măcar performanțele şcolare să mă facă atrăgătoare. Cum fac să ies din această buclă şi să rezolv această problemă?”
– tânără anonimă

Și al doilea mesaj:

Întrebarea mea vine dintr-o zonă cumva super inconfortabilă, tocmai pentru că acest subiect este unul greu de dus într-o conversație cu oricine. Ei bine, sunt grasă. Sunt grasă, am peste 100 de kg și am aproape 25 de ani. Sunt grasă și simt să râd și să plâng în timp ce scriu asta, pentru că atât de mult am încercat să pretind și să mă mint singură că nu e așa… (Din cauza oamenilor…)
Sunt grasă, iar serile trecute, într-un fast-food, un străin mi-a atras observația: De ce mă aflu acolo, având în vedere kilogramele? Sunt grasă și simt nevoia să le înghit inclusiv cuvintele, odată cu tot dulcele pe care îl găsesc. Poate așa nu mă vor mai durea atât de mult vorbele lor. Poate în felul ăsta nu o să mai car pe umerii mei greutatea cuvintelor lor și nu mă voi mai pedepsi mâncând și mai mult, „făcându-le în ciudă”.
Vorbesc părinții, vorbesc surorile (care au taliile atât de subțiri, nu au burtă deloc și brațele lor sunt perfecte…), vorbesc colegii la muncă, străinii – mai nou. Toată lumea vorbește, iar singura mea protecție este mâncarea.
Mă simt atât de vinovată pentru tot. Mă privesc în oglindă și mă găsesc extrem de dezgustătoare. Urăsc faptul că eu sunt cea mai mare apariție dintr-o poză de grup. Urăsc să îmi întâlnesc reflexia într-un ecran/ fereastră/ oglindă și să îmi întâlnesc chipul gras, bărbia dublă și zâmbetul. Mi se pare hidos când cineva ca mine… zâmbește.
Dar nici nu pot arăta că mă doare. Sigur modul în care mă lovesc cuvintele lor, este și despre mine. Despre nivelul meu de toleranță a unor cuvinte pe care nu știu să le gestionez. 🙂
Încep să cred că până și faptul că nu am un partener, poate avea legătură cu kilogramele mele. Și, sigur, nimeni nu își dorește un om superficial alături, care pune mai degrabă preț pe aspectul fizic decât pe interior. Dar eu simt cum se degradează și interiorul din cauza faptului că nu știu cum să gestionez această experiență.
Tentația este atât de mare… Mi-aș putea șterge imediat lacrimile de pe obraz, să deschid frigiderul și să mă simt mai bine mâncând orice prostie cu mult zahăr. Cum încetez să mă auto-sabotez? Cum încetez să mă mai simt vinovată pentru kilogramele mele?
P.S. Dacă există cititori care au în jurul lor persoane ce se confruntă cu kilogramele, vă rog mult de tot, nu puneți presiune pe ele… Nu le ajutați așa 🙂 – Mulțumesc anticipat pentru posibilele răspunsuri.
– tânără anonimă

De data aceasta, nu voi trece prin analiză de text și nici nu voi recurge la recomandări punctuale, căci problematica greutatății corporale este vastă și extrem de diversă. Iar programe de slăbit, aplicații de suport și alte instrumente sunt sigură că ați încercat deja.

Am să încerc însă o sinteză care să ajute cât mai mulți oameni, începând cu voi două, fetelor.

Să ne uităm mai întâi la ce lipsește

Prima dată, niște observații despre ceea ce nu am regăsit (mai) deloc în aceste mesaje:

Nicio urmă de rezistență critică la standardele de frumusețe
Nicio referință directă la sentimentele de la baza relației cu mâncarea
Niciun avantaj/beneficiu recunoscut ca urmare a greutății mai mari
Niciun detaliu (sau foarte puține) despre relația cu sportul și efortul fizic

Încep cu ele pentru că, de regulă, aceste elemente pot să producă schimbarea de perspectivă necesară pentru a genera modificări atât în gândire, cât și în comportamente și decizii. Așadar, hai să intrăm în detalii pe aceste patru idei, pornind de la contextul în care ne regăsim cu toții.

Bear with me, o să fie un răspuns lung, poate cel mai lung de până acum. Dar e presărat cu exerciții practice și nu trebuie citit tot odată.

Contextul cultural îți modelează gândirea și comportamentul

De regulă, oamenii interpretează automat contextul de viață ca pe ceva constant, nemodificabil. Dar evident că nu e așa: contextul este exact ceea ce se modifică de la un moment la altul, și e diferit de fiecare dată. Cu cât vom generaliza mai mult, cu atât avem mai multe șanse să pierdem detalii semnificative ale contextului. Dar voi încerca o generalizare, totuși – una safe, pe cât posibil.

Contextul nostru de azi arată cam așa: facem parte dintr-o societate în curs de globalizare. Locuim într-o țară postcomunistă, cu o populație cu multe traume transgeneraționale neasumate și, desigur, nevindecate. Sunt o mulțime: de la război și dezrădăcinare (adică plecarea din comunitatea/țara natală), foamete sau sărăcie și până la frica terorizantă de persecuție și excludere socială pentru orice faptă sau idee neconformă cu ideologia regimului comunist. Toate aceste experiențe emoționale extreme pot fi regăsite în experiențele de viață ale familiilor noastre, nu mai departe de 2-3 generații.

Aceste experiențe cu caracter traumatic au modelat gândirea și comportamentul oamenilor și au generat o mulțime de mecanisme de autoprotecție inconștiente. Ele sunt, prin urmare, neintenționale și nu au o logică evidentă de tip cauză-efect, care să le lege de trauma inițială. În plus, ele sunt transmise de la părinți și bunici la copii pe calea imitației, a valorilor morale și a sfaturilor date din dragoste și grijă.

Multe dintre valorile și reperele noastre se referă și la relația cu mâncarea, mai specific prin:

Modurile de exprimare a afecțiunii, în special în familie & relații apropiate, unde mâncarea este adesea înlocuitor de declarații sau dovezi de iubire, precum și un mod de a compensa pentru sărăcia și lipsurile din trecut. Uneori e vorba de trecutul recent, alteori e vorba de evenimente de zeci de ani, impregnate în memoria colectivă a familiei.
Mecanismele predominante de gestionare a emoțiilor dezagreabile, a anxietății și a stresului, față de care mulți oameni reacționează cu mâncat compulsiv sau ronțăit, dar și cu refuzul mâncării sau alte probleme care țin de alimentație și digestia alimentelor.
Relația cu efortul fizic și disconfortul fizic, ambele implicate în menținerea motivației pentru sport și mișcare, ca măsură de prevenție a creșterii în greutate.

Metode de intervenție la intersecția științelor moderne

Cei de mai sus sunt numai câțiva dintre factorii psihologici dependenți de contextul cultural implicați în problematica greutății corporale, fiecare persoană având propria configurație de cauze și factori, pe lângă aspectele care țin de funcționarea fiziologică (echilibrul hormonal, funcționarea tiroidei sau a sistemului digestiv, calitatea microbiomului intestinal etc.).

Pentru a clarifica toate aceste aspecte implicate în controlul greutății corporale, există abordări științifice moderne, transdisciplinare. Acestea implică atât medici și nutriționiști, cât și antrenori personali, psihologi și/sau psihoterapeuți, pentru a crea programe de intervenție personalizate pentru clienți.

Poate sună un pic cam inaccesibil sau neobișnuit pentru felul în care privim noi, în sud-estul Europei, relația noastră cu medicina sau problemele legate de corp. Dar nu e nimic nou, de fapt. Și dacă e clar în ce fel este nevoie de medici, nutriționiști sau antrenori personali pentru a slăbi în mod sănătos, ei bine, s-ar putea să te întrebi „Ce treabă au psihologii cu slăbitul?!”

Înainte de a merge mai departe însă, trebuie să subliniez ideea că există o mulțime de oameni sănătoși din punct de vedere medical, care nu se aliniază cu standardele moderne de fitness. Adică există o mulțime de oameni perfect sănătoși, activi, mobili, flexibili fizic și echilibrați psihic care nu sunt slabi, ba din contră, se identifică ca persoane grase, care se simt bine în corpul lor.

Și, uneori, chiar și acești oameni trec prin perioade în care își doresc să slăbească, ca urmare a presiunii sociale și a standardelor de frumusețe moderne. Despre asta vom vorbi în cele ce urmează, dar mai întâi…

Aportul psihologiei în lupta cu kilogramele

Pentru o idee mai clară asupra felului în care poate contribui psihologia într-o astfel de abordare transdisciplinară având ca obiectiv controlul greutății, iată și câteva întrebări de suport pentru primii pași în direcția asta. Ele pot fi folosite ca întrebări orientative pentru oricine vrea să-și investigheze propria relație cu mâncarea și greutatea corporală, așa că te invit să răspunzi la ele chiar acum. Sau după ce termini de citit textul ăsta kilometric.

Care sunt sentimentele și emoțiile pe care le asociez cu mâncarea preferată?
Ce fel de gusturi combin cel mai des și în ce fel aleg alimentele/produsele pe care le mănânc?
În ce stări afective mă regăsesc atunci când îmi doresc să mânânc? (ex: stare de anxietate, de nerăbdare, de plictiseală, de gol, de dor, de poftă etc.)
Care sunt verbele pe care le folosesc cel mai frecvent ca să descriu relația mea cu mâncarea? Ar putea fi, printre altele, verbe ca „a ronțăi”, „a devora”, „a înghiți”, „a băga în mine”, „a consuma”, „a ciuguli”, „a înfuleca”, „a savura” etc. Ce semnificație au verbele folosite cel mai des? Exprimă ele o judecată de valoare implicită față de actul de a mânca?
Prefer să mănânc singur/-ă sau alături de alți oameni?
În timp ce mănânc singur, prefer să mă uit la un video sau să vorbesc cu cineva, fie și la telefon?
Îmi place mai mult să mănânc sau să pregătesc mâncare?
Ce emoții și ce gânduri am în timp ce mănânc? Dar imediat după ce mănânc?

Chiar și numai citind acest exercițiu, deja ai avansat câțiva pași în direcția unei relații mai sănătoase atât cu propriul corp și cu imaginea ta corporală. Dar îți garantez că răspunsurile astea merită mai multă atenție. Deocamdată, să mergem mai departe.

Deci, eu ce trebuie să fac?

Dacă te întrebi asta, îmi pare rău să-ți spun că, prima dată, trebuie să ai răbdare. Drumul e lung și complicat, căci ceea ce trebuie să faci este, de fapt, un fel de reprogramare mentală.

Am să încerc aici o prescurtare pe pași, ca o sinteză a celor patru teme mari pe care le voi dezvolta în continuare, dar și ca o încercare de a te convinge să citești până la capăt. Cum am mai spus, nu trebuie să citești tot odată, dar sper că pot să îți stârnesc curiozitatea ca să te întorci aici.

Pentru început, ai de studiat felul în care te raportezi la standardele de frumusețe moderne. Trecând printr-un astfel de proces, poate rezulta o repoziționare automată vizavi de imaginea propriului corp, dar ți se poate clarifica și motivația personală pentru a slăbi.

Apoi, ai de parcurs un proces de introspecție și conștientizare a sentimentelor confuze care stau la baza relației tale cu mâncarea. Odată înțelese mai bine nevoile reale pe care le ai la nivel emoțional și pe care încerci să le satisfaci prin mâncare, vei putea să le cauți moduri de satisfacere alternative, schimbându-ți relația cu mâncarea treptat. Desigur, mă refer la alte nevoi încă necunoscute sau neclare, dincolo de foame sau nevoia de nutriție echilibrată, care generează uneori „pofte” foarte specifice.

În paralel, îți poți identifica și analiza experiențele de viață cu impact semnificativ asupra relației tale cu corpul, cu imaginea corporală și cu felul în care te percepi pe tine, ca parte din societate/familie/grupuri. Aici deja vorbim de problematici mai sensibile, unde ideal ar fi să ai un partener de drum, de preferat un specialist în sănătate mintală. Sau măcar un grup de suport, unde mai mulți oameni să împărtășească experiențe de viață diverse și să se susțină reciproc.

Făcând câțiva pași în direcțiile de mai sus, vei ajunge într-un punct mental în care să poți relua analiza relației tale cu sportul, mișcarea și efortul fizic ca metode de prevenire a creșterii în greutate. Realitatea e că ele pot fi mai mult decât instrumente – pot fi plăceri, pasiuni sau doar rutine de viață sănătoasă și echilibrată. Odată ce înțelegi cum ai ajuns să nu incluzi sau să eviți efortul fizic constant, vei putea să faci și aici niște progrese, căci motivația pentru efort e foarte diferită în funcție de perspectiva în care te plasezi.

Hai să le luăm pe rând, cu detalii.

1. Cum construim rezistență la standardele de frumusețe promovate de societate

Iată niște întrebări pentru introspecție și documentare, pe care le recomand oricui citește textul acesta cu gândul că și el/ea s-a confruntat cu complexe vizavi de propriul corp (și nu doar cele legate de greutate):

Ce înseamnă frumusețea?
Cine zice că frumosul (așa cum e văzut azi) este neapărat și sănătos?
De ce simt oamenii o dorință atât de copleșitoare de a se încadra în standardele estetice ale societății în care trăiesc?
La ce ne ajută aceste standarde de frumusețe – ca indivizi și ca societate?

Ei bine, pentru a putea să-ți pui astfel de întrebări, ar trebui să ai suficient timp sau spațiu mental ca să chestionezi contextul în care ai ajuns să gândești și să simți ceea ce te preocupă. Cu alte cuvinte, îți trebuie și niște educație – iar asta nu depinde doar de tine, desigur. Depinde în principal de locul și momentul în care te-ai nimerit să vii pe lume și de mediul în care te-ai dezvoltat. Și abia apoi de tine.

Standardele sociale și frumusețea

Revenind la contextul social, observăm că nici după mai bine de 30 de ani de la restartul societății românești în democrație și capitalism nu putem spune că suntem bine, ca societate. Inegalități sociale uriașe, standarde duble și corupție, competiție nedreaptă, acces inechitabil la resurse, violență interpersonală și violență sistemică cât cuprinde și lista poate continua, din păcate.

Cum poți să reușești, tu, individ, să te simți bine și pe calea cea bună, în această lume plină de contradicții și nedreptăți? Desigur, pornind de la regulile după care și se pare că funcționează societatea.

Fie că-ți dai seama sau nu, aceste reguli includ niște elemente de estetică, adesea amestecate confuz cu elementele de etică (adică norme, valori & principii morale). Altfel spus, oamenii cred adesea că ce e frumos e și bun – și invers. Respectiv, ce e urât e și rău – și viceversa. Genul ăsta de corelație automată este o relicvă a unor sisteme filozofice care datează de peste 2500 de ani. Dar să fie oare așa, cu adevărat?

În prezent, oamenii de pretutindeni cred că cine arată bine, are parte de un drum mai ușor în viață. Oamenii frumoși par să fie tratați cu mai multă considerație și mai mult respect. Ba chiar există studii care demonstrează aceste avantaje ale oamenilor frumoși.

În consecință, frumusețea în sine a devenit ceva ce se poate cumpăra, dezvolta, disimula. Și oricât ar mai rezista expresia asta în limbajul nostru, „grasă și frumoasă” nu mai reprezintă un ideal pentru populația feminină modernă.

E important să reținem că standardele estetice după care ne ghidăm astăzi sunt produse ale societății de consum – sau să ne reamintim, pentru că lucrul ăsta se uită foarte ușor.

Frumusețea promovată în societatea consumeristă a ajuns deja deosebit de periculoasă – atât pentru sănătatea oamenilor, cât și pentru stabilitatea lor financiară. Iar odată cu platformele de socializare online și masca „produselor sănătoase” din discursurile reclamelor, capcana autoperfecționării fizice, mentale sau psihice este din ce în ce mai greu de evitat – dacă nu deja imposibil.

De la căutarea perfecțiunii la tulburări psihice e doar un pas

Standardele nerealiste de frumusețe reprezintă unul dintre factorii majori în apariția tulburărilor psihice numite dismorfii corporale sau dismorfofobii, dar și în permanenta „luptă cu kilogramele” – războiul autodeclarat al perfecțiunii corporale, indiferent dacă e vorba de kilograme în plus sau în minus.

Paradoxal este că, deși se discută de zeci de ani despre anorexie, bulimie, mâncat compulsiv sau alte tulburări de alimentație, există încă o mulțime de oameni care nu au idee ce înseamnă cuvintele acestea sau care, deși au auzit de ele, nu cred că astfel de diagnostice li se pot aplica lor sau apropiaților lor.

De fapt, aceste probleme aparent „personale”, adesea secretizate de teama consecințelor, sunt probleme de sănătate publică și au un element comun invizibil.

Inevitabila nevoie de a te simți în siguranță

Oamenii au nevoie să corespundă cât mai mult standardelor de frumusețe pentru că sunt programați să caute sentimentul de siguranță. Atunci când nu se simt în siguranță, ei experimentează stări intense de frică, angoasă, anxietate sau furie.

Dacă aceste emoții (firești dealtfel) au fost codate la nivel psihic ca inacceptabile sau nemanifestabile (prin educație sau modele de comportament din proximitate), oamenii vor simți în locul lor sentimente de rușine, dezgust, silă, greață, uneori chiar vină, resemnare sau tristețe profundă.

Dar, desigur, toate aceste emoții „se simt” extrem de amestecate și confuze, generând de cele mai multe ori doar o stare greu de pus în cuvinte, ca un gol interior uriaș care se cere a fi umplut. Sau, la polul opus, ca un preaplin interior, care se cere a fi golit, eliberat, ușurat. Corelația cu mâncatul compulsiv sau refuzul mâncării e destul de evidentă acum, nu?

De unde pornesc și cum se întăresc convingerile iraționale

De cele mai multe ori, în lipsa altor repere concrete, oamenii pornesc în căutarea siguranței emoționale încercând să elimine cauzele lucrurilor care i-au rănit sau le-au produs acele sentimente de suferință, inadecvare sau inferioritate.

Uneori, cauzele se regăsesc sub forma comentariilor altor oameni cu privire la anumite „defecte” corporale, mentale sau psihice – clasicele „Te-ai făcut cât o vacă/un porc!” și o mulțime de alte remarci care pun în lumină, într-un mod umilitor și deloc empatic, un așa-zis „defect” corporal. Iar de aici pornesc convingeri iraționale de genul „SUNT o vacă/un porc.” și se declanșează, de exemplu, lupta cu kilogramele.

În alte cazuri poate fi ceva ce declanșează lupta cu acneea și alte probleme ale tenului, dar și o mulțime de alte preocupări stresante: epilarea, îngrijirea unghiilor și a părului, alegerea vestimentației etc. O mulțime de lucruri concrete care au de-a face cu imaginea corporală. Desigur, tot de aici pot să apară și măștile sociale de duritate, invulnerabilitate sau chiar perfecționismul, ca fenomen psihosocial.

Alteori, cauzele sunt identificate sub forma inadecvării propriei persoane la niște reguli, standarde sau modele considerate pozitive de majoritatea celor din jurul lor – „Nu sunt eu suficient de … ”. Pentru că așa funcționează creierul în copilărie: este egocentric și lipsit de experiență în construcții logice.

Drept pentru care, creierului de copil îi este extrem de simplu să extragă concluzii care, deși nerealiste și extrem de dureroase, sună foarte… credibil. De exemplu, „Din vina mea se ceară părinții mei.” sau „Din cauza mea nu mă place nimeni.” sau „Tot ce pot să fac ca să mă simt mai bine este să mănânc ceva dulce.”.

Dacă toată lumea zice asta, înseamnă că așa e

Dacă mai sunt și confirmate de adulți sau alți oameni din jur, concluziile de genul acesta devin convingeri iraționale care se așează la baza construcției identității copiilor – adică a viitorilor adulți. Și chiar dacă timpul trece, odată intrate în programul de bază al personalității, astfel de convingeri iraționale sunt foarte greu de înlocuit sau de eliminat.

Ca atunci când, după o copilărie în care ai primit ciocolată de la toți adulții care veneau în vizită în semn de afecțiune sau ca o „atenție”, te descoperi cumpărându-ți ciocolată de fiecare dată când ai nevoie de un boost emoțional. Era și o expresie care circula la un moment dat: „Nu dați banii pe prostii, luați bomboane la copii!”. Oare chiar credea cineva în asta? Probabil că da, din păcate. Tot un fel de convingere irațională și asta.

Ca să facă față convingerilor iraționale și consecințelor lor negative, oamenii aleg adesea să-și investească (aproape) toată energia în dezvoltarea intelectuală, în carieră sau într-o altă activitate care le oferă satisfacție, chiar dacă nu ajung niciodată să fie mulțumiți de ei înșiși cu adevărat.

Tot convingerile iraționale reprezintă exact acea parte a personalității care este supervulnerabilă la tehnicile de marketing moderne. Aceste mesaje sunt construite în așa fel încât să apese butoanele emoționale ale oamenilor, determinându-i să cumpere diverse produse și servicii de care „AU NEVOIE” ca să se simtă mai bine în pielea lor, mai atractivi, mai acceptați, mai … mai … mai …

Frumusețea, bat-o vina, mă ține în siguranță

Când vine vorba de frumusețe, există o mulțime de produse și servicii care promit să mascheze, să amelioreze sau chiar să vindece exact aspectele acelea pe care cultura noastră le cataloghează ca „defecte”. De la creme și machiaje și haine până la tehnici chirurgicale de modificare a corpului, frumusețea este o industrie uriașă, a cărei principală miză e „cum se vede corpul meu în ochii celorlalți”.

Iar pentru că fiecare dintre noi are nevoie să se simtă în siguranță, vom vrea să arătăm bine în ochii celorlalți, devenind treptat, din copilărie până în adolescență, cei mai mari critici ai propriei persoane.

Da, da – începe să se contureze mai clar circularitatea acestui fenomen. Chiar dacă ni se pare că suntem în căutarea frumuseții, a succesului sau a împăcării interioare, ceea ce căutăm cu toții, de fapt, este siguranța emoțională sau, mai concret, senzația difuză de a fi în siguranță. Și când nu o avem, nu ne place ce simțim.

2. Sentimentele care stau la baza relației cu mâncarea

Paradoxul inevitabil

Hai să continuăm ideea de mai sus cu un raționament simplu.

Dacă suntem noi înșine cei mai mari critici ai propriei persoane (și mai și credem că asta ne asigură succesul), devine foarte probabil să nu reușim niciodată să ne simțim mulțumiți de noi. Sau, dacă o facem, momentul acela de mulțumire sau împlinire se simte doar ca o picătură într-un ocean de insatisfacție și critică.

Mai mult decât atât, critica aceea pe care ne-o adresăm noi înșine, în intimitatea gândurilor noastre, nu e neapărat asertivă sau respectuoasă, chiar dacă vine dintr-o intenție pozitivă. Ba din contră, vocea noastră autocritică poate fi un abuzator prin excelență – unul greu de contestat, câtă vreme vine din interior și are ca misiune să ne fie nouă bine.

Și dacă vocea autocritică a devenit un abuzator intern, autosabotându-ne, iar mesaje similare vin către noi și de la alți oameni, atunci pare că avem o singură concluzie evidentă: „E ceva în neregulă cu mine!”. În astfel de condiții, cum să nu-ți vină să cauți sau să faci constant lucrurile alea despre care știi deja că-ți pot aduce măcar puțină plăcere, satisfacție sau alinare?

Pentru unii e vorba de iubire sau de mâncare, pentru alții e vorba de alcool sau droguri sau chiar sex, pentru alți oameni e succesul academic, faima sau avansarea în carieră – toate pot deveni dependențe nocive, care absorb toată atenția celor dependenți de ele, făcându-i să se simtă pe moment mai în siguranță, mai adecvați, mai… OK cu ei înșiși.

Ce facem cu emoțiile neplăcute

Mecanismele de gestionare a emoțiilor dezagreabile se referă la acele lucruri pe care oamenii le fac ca să iasă din stările afective neplăcute. Fie că vorbim de tristețe, deprimare, anxietate sau furie, rușine sau vină – toate au acest numitor comun: dezagreabilitatea.

Uneori, ea e atât de mare și copleșitoare, încât psihicul o cataloghează ca pe un pericol uriaș și declanșează comportamente menite să o contracareze (citește aici mai multe despre mecanismele de apărare ale inconștientului). Ele se manifestă în comportamente pe „pilot automat”, inconștiente și lipsite de controlul voinței. Adică nici măcar nu e nevoie de o deliberare sau o negociere internă în plan conștient, că deja ne trezim făcând acele lucruri care ne „salvează” de la sentimentele dezagreabile, adesea numite „negative”.

Dar realitatea e că nu există emoții negative – ci doar interpretarea noastră le oferă această valență negativă, în urma unor judecăți de valoare. Iar dacă singurul nostru scop conștient e să nu le mai (re)simțim, vom face… cam orice ca să scăpăm de ele: de la lucruri care ne fac bine (de preferat, dar nu se întâmplă mereu) și până la lucruri care ne fac rău (astea sigur că nu-s de preferat, dar se întâmplă frecvent să ne trezim că le facem iar și iar, deși știm că ne fac rău).

Un pic de ajutor pentru o schimbare de strategie

Unul dintre lucrurile pe care le fac oamenii care merg la terapie alături de psihoretapeut/-ă este să identifice și să analizeze aceste mecanisme de gestionare a emoțiilor dezagreabile. Odată conștientizate, devine mai simplu să le triem și să alegem în funcție de alte obiective, ceva mai sănătoase.

De exemplu, în terapie poți exersa noi strategii de soluționare a problemelor emoționale, pornind de la întrebări de genul celor de mai jos, care pot fi folosite și ca ghidaj de introspecție pentru journaling atunci când te confrunți cu emoții dezagrabile:

Ce emoții simt cu adevărat acum? (mereu sunt mai multe deodată)
Ce anume mi-a declanșat aceste reacții?
Ce îmi vine să fac? (comportamente concrete, imaginate doar sau manifestate deja)
Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe moment?
Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe termen lung?
Cum pot adresa cauza acestor emoții, mai degrabă decât să le ignor sau trec peste ele ca și când mesajul lor nu ar fi important?
Cum pot exprima în mod sănătos aceste trăiri emoționale dezagreabile, dar complexe?
Cine sunt oamenii din anturajul meu la care pot apela pentru suport emoțional, nu doar pentru distragere/distracție?

Pentru un pic de ajutor la identificarea emoțiilor, poți folosi „Roata emoțiilor” de la Pagina de psihologie, o traducere în limba română a unui model dezvoltat pe baza cercetărilor și teoriilor dezvoltate de R. Plutchick și G. Willcox.

3. De la emoții dezagreabile la beneficii ascunse: 5 piste de investigat

Oamenii care au probleme cu greutatea corporală descoperă adesea că întrebări ca cele de mai sus le produc conștientizări surprinzătoare, atât din sfera relației lor cu mâncarea, dar și cu oamenii din viețile lor. Ba chiar uneori ajung să descopere și „beneficiile” ascunse ale felului în care arată corpul lor, cum ar fi cele cinci explicate pe scurt mai jos și care au legătură cu greutatea corporală.

Este o listă incompletă, dar ea poate declanșa niște momente AHA! și poate crește motivația de a merge la psiholog, cel puțin pentru câteva ședințe de lucru concentrate pe o tematică bine definită. De ce la psiholog? Pentru că genul ăsta de subiecte se abordează mai eficient alături de un specialist – ai să înțelegi imediat de ce zic asta 🙂

Greutatea în surplus poate să te protejeze de un anumit tip de atenție nedorită

Hărțuire și abuzuri emoționale sau fizice, incluzând de forme de (micro)agresiuni cu componentă sexuală. Cum așa? Pentru că s-ar putea să crezi în sinea ta că, dacă ai o greutate mai mare, ești „mai puțin atrăgător/ atrăgătoare”. Adică supraponderabilitatea poate funcționa ca o „armură”, o metodă de apărare inconștientă față de un pericol (din trecut sau din experiența altora), ca o metodă de satisfacere a nevoii de a fi în siguranță.

De regulă, amintirile experiențelor de genul acesta sunt încadrate la categoria „mai bine nu mă gândesc la asta” și oamenii reușesc cu adevărat să facă abstracție de ele în plan conștient, confruntându-se doar cu probleme aflate mai aproape de „suprafață”, mai vizibile și ușor de identificat ca factori de disconfort.

Greutatea mai mare poate ilustra și o determinare de a nu (mai) părea mic, slab și vulnerabil în ochii celorlalți

Asta chiar dacă aduce după sine o mulțime de alte vulnerabilități. Să fii sau să te simți „mare și puternic/-ă” poate să plece de la cum arată corpul tău – și în ochii tăi, și în ochii celorlalți. În astfel de cazuri, este utilă rememorarea poveștii de viață, astfel încât să se identifice mai clar momentul și contextul de viață în care persoana respectivă a început să câștige în greutate.

Greutatea peste medie poate reprezenta, la nivel simbolic, o formă de apartenență și loialitate familială.

Dacă întreaga familie sau persoanele investite cu afecțiune și autoritate din familia de proveniență sunt supraponderale, s-ar putea ca greutatea mai mare să nu fie privită ca o problemă decât târziu în viață. Și atunci să fie foarte dificil de slăbit, chiar dacă există motivație puternică pentru asta.

În unele cazuri, slăbitul poate să se simtă ca un fel de „trădare”, oricât de ciudat ar părea. Sau, din contră, greutatea foarte diferită de a celorlalți membri ai familiei poate fi o formă de revolă, o loialitate refuzată. În astfel de situații, e util să ai un ghid profesionist pentru a-ți (re)analiza relația cu familia și a reconfigura felul în care se manifestă atașamentul, loialitatea sau revolta, dezamăgirea în relație cu cei dragi.

Supraponderabilitatea poate să reprezinte și o formă inconștientă de evitare a relațiilor romantice

Această interpretare are în substrat teama de respindere sau de abandon a persoanei. Greutatea poate să ofere un „pretext” foarte credibil și ușor de acceptat la nivel rațional pentru amânarea sau evitarea abordării potențialilor parteneri, persoana în cauză gândindu-se că prima dată trebuie să slăbească și abia apoi va putea să-și facă vise sau să se aștepte la vreun „succes” în plan romantic.

Teama de respingere sau de abandon este, de regulă, o reacție la experiențe personale traumatice, de singurătate și neputință. Sau chiar de frică de moarte asociată cu experiența abandonului, chiar dacă în mod obiectiv persoana nu a fost în pericol de moarte. Cu cât abandonul sau respingerea au fost trăite mai devreme în viață și cu cât au fost mai recurente, cu atât poate fi mai mare rezistența inconștientă a oamenilor de a investi din nou într-o relație afectivă cum e cea romantică, chiar dacă la nivel conștient își doresc asta din tot sufletul.

Greutatea mai mare decât media poate să reprezinte o formă de gestionare a doliului

Sau, mai exact, poate reprezenta imposibilitatea oamenilor de a accepta pierderea cuiva drag (de regulă un părinte sau o rudă foarte apropiată). Pierderea unei persoane cu rol semnificativ poate genera o stare de depresie prelungită și gânduri de inutilitate sau lipsă de speranță pentru viitor. Acestea se manifestă adesea printr-un „abandon de sine” – adică neglijarea completă a propriilor nevoi, inclusiv cele care țin de imaginea corporală și cea socială, percepute ca vanitate fără rost („Ce sens are să încerc să arăt bine, dacă nimic nu îmi mai aduce bucurie?”).

Uneori, chiar dacă din exterior pare că persoana a depășit doliul și și-a reluat viața și responsabilitățile, felul în care acești oameni arată sugerează că duc cu sine povara celui pierdut în propriul corp („încorporarea” din literatura psihanalitică), transpusă în supraponderabilitate, în unele cazuri.

În terapie, astfel de experiențe personale pot fi identificate și analizate în context, pentru a fi corelate și integrate cât mai sănătos, facilitând reorganizarea comportamentului astfel încât să corespundă nevoilor și obiectivelor personale din prezent.

Atenționare: nu-ți ignora emoțiile dezagreabile produse de acest text!

Dacă ceva din lista de mai sus îți produce o reacție (mult) mai intensă decât un AHA!, ceva mai spre „Mă simt triggered”, ți-ar prinde bine să-ți dai un răgaz și să bei niște apă, să faci niște pași sau chiar să faci o pauză de la citit. Textul ăsta nu pleacă nicăieri, va fi aici și mai târziu, când vei putea continua lectura. Dar ține minte că, dacă ai avut o astfel de reacție, înseamnă că ai nevoie de niște ajutor pentru lucrurile alea care încă te dor.

4. Greutatea și rezistența la durere-efort-disconfort

Ne apropiem de final și intrăm pe ultima pistă de investigație, unde s-ar putea să ne împiedicăm de alte amintiri neplăcute. Sau chiar uitate până azi, șterse, amestecate sau interpretate în cu totul alt fel până acum. Ipoteza de la care plecăm este că greutatea peste medie poate fi rezultatul (dar și cauza) unei relații disfuncționale cu sportul, mișcarea și efortul fizic.

Iar aceste trei concepte (sportul, mișcarea și efortul fizic) mă duc automat cu gândul la felul în care se construiește în structura unei personalități toleranța la frustrare, efort și durere fizică sau emoțională. În timp, desigur, din copilărie și până în viața de adult, cu diverse variații în funcție de experiența personală a fiecăruia. Și aici contează din nou foarte mult mediul în care oamenii se dezvoltă. Iar primul mediu e familia, de regulă.

NOTĂ: Niște investigații medicale ar putea să scoată la lumină cum îți funcționează metabolismul și ce poți face pentru a-ți îmbunătăți sănătatea, dacă greutatea este deja o problemă medicală sau reprezintă un risc pentru sănătatea ta pe viitor. Așa că e bine să luăm în considerare și varianta unor analize mai complexe: o vizită la medicul de familie poate fi de mare ajutor.

Copiii și învățarea: monkey see, monkey do

Totuși, dacă ne referim la mediul de dezvoltare, observăm că mulți copii vin pe lume în familii care nu practică constant muncă fizică sau activități sportive, sau în familii care devalorizează sau disprețuiesc efortul fizic. Asta se întâmplă fie pentru că efortul fizic e greu sau neplăcut, fie pentru că e asociat cu „munca de jos”.

În alte situații, mai puțin frecvente însă, copiii au anumite diagnostice medicale care-i fac pe părinți să devină supraprotectivi și să le limiteze foarte mult mișcarea fizică – uneori chiar să le-o interzică total. Tot nevoia de a fi în siguranță e „de vină” și în astfel de cazuri. Copiii învață mimetic și modelul parental este principalul lor ghid pentru ce e bine și ce e rău în prima parte a vieții.

În prima categorie, ceva mai abstractă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni o umilință publică sau un disconfort personal, fizic sau mental.

În a doua categorie, mai concretă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni complicațiile medicale sau pentru a diminua riscurile percepute de părinți la adresa sănătății copilului. Și subliniez percepute de părinți pentru că, de regulă, aici poate apărea o problemă: cu cât îi e mai frică părintelui „să nu se întâmple ceva rău”, cu atât e mai descurajat copilul să experimenteze mișcarea liberă și să-și dezvolte o toleranță sănătoasă la durere-efort-disconfort.

Lipsindu-le o disciplină a mișcării sau modele familiale de raportare pozitivă la mișcare și efort fizic, copiii cresc în adolescenți și apoi adulți din ce în ce mai sedentari, consumând constant mai multe alimente decât au nevoie pentru a funcționa normal. (***Atenție: Nu e valabil atunci când există o boală sau o condiție medicală care determină greutatea corporală peste medie).

Astfel, oamenii intră într-un cerc vicios al frustrării legate de propriul corp: „Nu mă simt bine în corpul meu.” ⇒ „Ar trebui să fac niște sport ca să slăbesc sănătos.” ⇒ „Sunt prea gras/-ă și obosesc repede.” ⇒ „Nu îmi place să mă mișc.” ⇒ „Nu am răbdarea/motivația să fac sport.” ⇒ „Oricum nu se văd rezultatele.” ⇒ „Mai bine renunț (cel puțin până când o să fiu din nou suficient de frustrat/-ă ca să mai încerc o dată.)”

Sună familiar? Probabil. Așa arată toleranța scăzută la durere-efort-disconfort în relație cu sportul și mișcarea.

Toleranța durere-efort-disconfort vs toleranța la abuzul emoțional

Acum imaginează-ți cum e când un copil vede genul ăsta de relație cu corpul la cineva din familie. Și, eventual, copilul acela mai primește de la părintele respectiv tot felul de „sfaturi” – bine intenționate, dar complet lipsite de empatie:

fie cu rol de prevenție a creșterii în greutate (ex: „Nu mai băga atâta în tine că o să ajungi ca mine!”)
fie cu rol de motivare pentru slăbit (ex: „Mai dă și tu jos din șuncile alea, că râde lumea de noi!”).

Exemple ar mai putea fi multe – cuvinte grele, care nu fac nimic altceva decât să îngreuneze și mai tare drumul copiilor către a se simți bine în corpul lor.

Sigur că sunt și părinți care au grijă la sentimentele copiilor, dar din păcate mulți părinți nu au răbdarea sau înțelegerea necesare pentru a vorbi respectuos cu copiii lor despre corp și greutate. Și sunt o mulțime de părinți care ori nu au timp, ori nu au energie să deschidă astfel de conversații, mai ales dacă și ei au propriile lor probleme cu imaginea corporală sau greutatea și subiectul li se pare prea dificil de abordat.

Copiii care cresc în astfel de medii dezvoltă treptat o toleranță foarte mare la abuz emoțional și neglijență emoțională, în același timp în care motivația și încrederea lor în ei înșiși scad sau, în cel mai bun caz, stagnează.

Dar asta înseamnă și că întreaga lor maturizare emoțională stagnează: capacitatea de a pune granițe, de a comunica asertiv, de a se apăra în fața altora, încrederea în sine, optimismul – toate rămân la cote scăzute și sunt zdruncinate cu fiecare experiență de umilire, ironizare sau critică, chiar dacă la suprafață copilul înțelege că intenția părintelui e bună.

În același timp, toleranța lor la durere-efort-disconfort din punct de vedere fizic scade. Asta poate avea legătură cu teama de umilire, expunere sau eșec sau cu lipsa încrederii sau a speranței că pot exista consecințe pozitive sau satisfăcătoare. Mai sunt și altele, dar astea sunt printre cele mai frecvent întâlnite.

Pe scurt, ajungem la un fel de atitudine de genul „Deja sufăr destul, de ce să mă chinui și mai tare?”. O resemnare aparentă, peste un ocean de suferință internă.

5 întrebări de introspecție pentru relația cu sportul, mișcarea și efortul fizic

Dacă și pentru tine sportul e ceva neplăcut, nemotivant sau plictisitor, iată cum poți dobândi un pic mai multă înțelegere despre cum ai ajuns să te raportezi așa la mișcare, în 5 întrebări pentru jurnalul tău de autoanaliză:

Ce fel de amintiri am din primii ani de școală de la orele de educație fizică? Aici intră și alte sporturi practicate în copilărie, dacă e cazul.
Cum se distra familia mea cel mai des? Erau prin activități care includeau mișcare și efort fizic (plimbări sau excursii, sporturi, dans etc.) sau mai degrabă activități sedentare sau mese festive?
Ce motivație am în prezent când (încerc să) fac sport? Elaborează cât mai mult, pornind de la tipul sportului, dacă e o activitate solitară sau una de grup, dacă vrei să slăbești sau să faci mușchi sau orice altceva se potrivește cu tine.
Cu cine mă compar automat când vine vorba de limitele corpului meu în sport și mișcare? Aici gândește-te la oamenii din viața ta sau de pe internet cu care tinzi să te compari atunci când încerci să duci până la capăt un set de exerciții, de exemplu. Te compari cu oameni care sunt la același nivel cu tine sau cu sportivi profesioniști? Ce efect are comparația asupra ta?
Cum mă motivez pentru a continua să depun efort? Îmi spun că pot și mă încurajez sau mai degrabă mă cert și mă „biciuiesc” în sinea mea pentru cât de greu îmi este? Gândește-te aici la toate lucrurile pe care le faci pentru a te motiva și încearcă să-ți dai seama ce e cu adevărat motivant și ce e tot o sursă de suferință.

La fiecare dintre ele, încearcă să-ți dai seama ce poți îmbunătăți măcar un pic, chiar de azi. Sigur că vei mai avea de lucrat și mâine la lucrurile astea, dar poate o să o faci cu mai puțină suferință decât ieri.

Unde e suferință, e încă viață

Oamenii au nenumărate motive de suferință, la fel ca și motive de bucurie. Din păcate, însă, atenția noastră e mereu captată de experiențele și lucrurile care ne aduc suferință, fie și numai la nivel de posibilitate întrevăzută la orizont – acea frică de suferință pe care oricine o cunoaște măcar un pic.

Dar acolo unde există un suflet care să-și observe suferința, există și viață. Și odată cu viața există și posibilitatea ieșirii din suferință, posibilitatea de a te bucura și de plăcere, relaxare și succes, oricât ar fi de mici și efemere.

Ca să te ajuți să construiești speranță și un spațiu mai calm de dezbatere și negociere în interiorul tău, îți recomand din nou răbdare. Cu tine, cu corpul tău, cu cei din jur. Și mai recomand și psihoterapie, desigur, dar știu și că pentru mulți această opțiune e încă inaccesibilă.

Îți mai recomand însă o carte – De ce mi-e foame de dr. Marie Thirion și două episoade de podcast din colecția de la Reconectat:

Din carte, las aici un mic fragment, care sumarizează și paginile de mai sus:

„Apetitul este un echilibru, dar nu unul înnăscut. Este un echilibru care se construiește, se modifică, se dereglează și se modifică din nou. Bineînțeles, într-un mediu stabil, cu un program zilnic precis, el pare a fi definitiv dobândit. Însă, imediat ce are ocazia, corpul revine la vechile obiceiuri. De unde și decepțiile ce au urmat atâtor diete eșuate.
Poate că, înțelegând mai bine diverșii parametri ai acestui echilibru și numeroșii factori posibili ai dezechilibrului, vom ajunge să apreciem altfel foamea, această minunată pulsiune care ne face să trăim, să savurăm, să creștem și să dăinuim…“
dr. Marie Thirion, „De ce mi-e foame?“

Succes și pe data viitoare!

WhatsApp Facebook