Mă tem de eșec și am momente dese când tremur de frică

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Mă tem de eșec și am momente dese când tremur de frică. Cum să îmi controlez stresul și emoțiile, dacă analizez totul prea mult?”

cititoare anonimă

Bună,

Iată unul dintre mesajele acelea scurte, care spun o mie de lucruri în doar câteva cuvinte. Îți mulțumesc pentru încredere și sper că o pot onora cu un răspuns la fel de concis și cuprinzător. Probabil voi eșua, mai ales la partea aia cu concizia. Dar nu cred că e chiar așa un capăt de lume. Ba chiar am cumva încredere că va fi în beneficiul tău și al altor cititori 😀 See what i did there?

Ce e și de unde vine teama de eșec?

Teama de eșec e ceva cu care orice om cu creierul întreg și funcțional se va confrunta în viață. Mai des sau mai rar, mai conștient sau mai difuz, ea tot își va face efectul. Dar de unde vine? 

Teama asta specifică apare ca răspuns la integrarea experiențelor de viață în memoria fiecăruia. Fie că vorbim de experiențe trăite activ sau pasiv (adică lucruri care ți se întâmplă direct ție sau lucruri despre care afli că s-au întâmplat cu alți oameni), toată informația care ajunge la creierul tău se adună și se concentrează într-un spațiu al memoriei. De acolo, creierul tău își extrage automat datele pe care se bazează reactivitatea ta la elementele din prezentul imediat. Și nici măcar nu trebuie să depui vreun efort conștient ca să faci toate operațiile astea mentale.

Ce vreau să spun mai exact cu asta? Că teama de eșec are legătură cu ceea ce știi sau crezi că poate să (ți) se întâmple, în cazul în care lucrurile nu se întâmplă conform planurilor, dorințelor sau obiectivelor tale. 

Și e un mecanism psihic util, în cea mai mare parte a timpului, căci teama de eșec te poate face atentă, minuțioasă, structurată și îți poate antrena capacitatea de a dezvolta strategii din ce în ce mai eficiente. E important să-i recunoști și avantajele, ca să poți să o utilizezi mai smart. Dacă o privești doar ca pe o problemă de eradicat, nu faci decât să te lupți cu tine însăți. 

Experiențe negative din trecut

Desigur, teama asta se poate baza pe niște experiențe de viață cu caracter abuziv & traumatic, care te-au condiționat să te temi constant de eșec.

De exemplu, un părinte sau un profesor care te-a pedepsit sau te-a criticat excesiv, în mod repetat, în copilărie. Sau o educație religioasă rigidă, în care noțiunea de păcat a fost extrem de prezentă, la pachet cu cea de „pedeapsă divină”. Dacă greșelile pe care le făceai nici măcar nu îți erau explicate, pedepsele sau criticile păreau și arbitrare sau vente complet „din senin”. 

Astfel de evenimente înregistrate încă devreme de creierul tău ar putea contribui la generalizarea senzației de teamă de eșec, de greșeală, de critică sau pedeapsă.

Sentimentele cele mai frecvente asociate cu o astfel de experiență sunt frica, rușinea și vinovăția. Ele decurg din poziția de inferioritate și lipsă de putere a copilului, deși uneori reacțiile mai „corecte” și mai sănătoase ar fi sentimente de revoltă, dezamăgire sau nedreptate. 

Ceea ce știi vs ceea ce crezi că se poate întâmpla

Ca să revenim la ce se întâmplă în capul oamenilor odată ce se activează teama de eșec, hai să ne uităm la diferența dintre ceea ce știi vs ceea ce crezi că se poate întâmpla. Vreau să subliniez această diferență, căci o consider extraordinar de importantă în gestionarea fricii de eșec. 

Probabil că știi deja că ceea ce crezi că se va întâmpla nu se adeverește de fiecare dată. Nici măcar atunci când ți se pare că știi sigur. Dacă nu e vorba de o lege a fizicii sau a matematicii, e aproape imposibil să prezici cu acuratețe ce urmează să se întâmple. 

De altfel, oamenii au tot eșuat de-a lungul istoriei, în nenumăratele lor încercări de a construi/descoperi metode de a prezice viitorul. Că așa se tot dovedește viața, impredictibilă. Dar faptul că au tot căutat (și caută în continuare) metode de a ști ce se va întâmpla are foarte mult de-a face cu nevoia de a se simți în siguranță. Și, desigur, cu nevoia de control, de putere. Drept pentru care oamenii tot aleargă după certitudini despre viitor. Dar realitatea e că ele sunt greu de găsit și extrem de puține în raport cu numărul de lucruri care ne sperie pe noi cu privire la viitor.

Scenarii de viitor și reacții de apărare

Ceea ce se se poate întâmpla e tot un viitor, dar unul aflat încă în pending. Ca un fel de colecție de scenarii alternative, dezvoltate în mintea ta conștientă (doar parțial) și inconștientă (cea mai mare parte).

Aceste scenarii se bazează pe calculele pe care le face creierul tău pe pilot automat, luând în considerare experiențele anterioare pe care le are la dispoziție. Mii de sinapse se aprind în creierul tău deodată, generând răspunsul comportamental la stimulii din exterior percepuți ca potențial periculoși. 

Atunci când ți se declanșează teama de eșec, cele mai multe dintre aceste scenarii nici măcar nu sunt elaborate, dezvoltate cu precizie sau imaginate „pe bune” până la capăt. Iar dacă încerci să le conștientizezi, primele care vor ieși la suprafață vor fi acelea de care te temi cel mai tare, scenariile alea care au cele mai multe șanse să-ți aducă suferință.

Apoi, dacă chiar insiști să te întrebi „Și ce altceva s-ar mai putea întâmpla?”, s-ar putea să mai iasă la suprafață și niște variante de scenarii în care nu mai domină acele lucruri de care te temi. Întotdeauna, în impredictibilitatea viitorului există și potențial pozitiv, și potențial negativ. Și, până la urmă, asta e valabil și pentru trecut. 

Timpul îți schimbă perspectiva – un exemplu concret

Hai să-ți dai un exemplu ca să înțelegi mai bine la ce mă refer. Când te uiți în urmă, nu cumva îți poți aduce aminte și de niște situații pe care le-ai considerat groaznice, dureroase, inacceptabile pe moment, pentru ca apoi să îți devină din ce în ce mai clar că, de fapt, ai avut multe (și) de câștigat de pe urma lor?

Timpul și maturizarea creierului pot schimba mult perspectiva asupra unui eveniment – atât de mult încât chiar și cele mai mari eșecuri pot părea situații în care ai câștigat mai mult decât puteai vreodată să îți imaginezi.

Asta nu neagă suferința inițială și nici nu o invalidează, ci doar adaugă un strat suplimentar de semnificație, accesibil abia mai târziu, în viitor. Condiția pentru a putea câștiga o nouă perspectivă este, însă, să-ți dai voie să te gândești din nou la lucrurile alea, să revizitezi acele amintiri cu mintea ta din prezent, chiar dacă sunt dureroase.

Reacțiile din corp

Dar să revenim la teama de eșec și una dintre manifestările ei foarte concrete, tremuratul. La nivelul corpului, de fiecare dată când un stimul extern este interpretat ca amenințător conform datelor stocate în memorie, creierul „o ia pe scurtătură” ca să se apere cât mai rapid.

La nivelul creierului se activează amigdala – câte una în fiecare emisferă, de fapt. Ele sunt simetrice, poziționate undeva prin centrul creierului, făcând parte din lobi temporali.

Iar această bucățică din creier este deosebit de importantă în procesarea emoțională. Ea trimite niște mesaje neuronale în restul sistemului nervos, astfel încât corpul se pregătește instantaneu de gestionarea pericolului, în eventualitatea în care amenințarea se dovedește a fi reală. Cu cât e mai mare amenințarea percepută, cu atât mai puternică este și pregătirea organismului. 

Tremuratul, în acest caz, este rezultatul infuziei de adrenalină și cortizol în sânge, care te pot abilita să depui efort fizic consistent, într-un timp foarte scurt. Dacă e cazul să te lupți sau să fugi ca să te salvezi, corpul tău este perfect pregătit să facă asta. 

Cum pot să-mi calmez reacțiile din corp?

Când ți se mai întâmplă astfel de episoade, recapitulează în gând sau cu voce tare ceea ce ți se întâmplă în creier și în corp. Spune-ți ceva de genul: 

Observ că (iar) m-a apucat tremuratul, iar asta înseamnă că mă simt în pericol și mă pregătesc de o confruntare. Ce se întâmplă în corpul meu e o reacție normală și are scopul de a mă păstra în siguranță. 

Niște exerciții de respirație profundă te vor ajuta, în aceste momente, să îți recalibrezi reacția corporală. Dacă ai cum, fă și niște exerciții fizice – sari un pic în sus și-n jos, dă o tură în jurul blocului sau găsește o formă de a descărca adrenalina în efort fizic câteva minute. Vei descoperi că gândurile tale sunt un pic mai limpezi la final. 

O altă variantă este să te folosești de conversația cu o altă persoană ca să depășești momentul de tremur și agitație. Cel mai important mesaj pe care trebuie să-l auzi este că ești în siguranță. Dar asta nu e mereu valabil, uneori chiar trebuie să fugi sau să te lupți.

„Dar cum de se întâmplă reacția asta când doar mă gândesc că aș putea eșua?” ai putea să mă întrebi în continuare. Ei bine, acum ajungem la cauze.

Frica este un comportament învățat

Cum spuneam și mai sus, teama de eșec manifestată în felul descris de tine, adică destul de pronunțată, are legătură cu experiențele care ți-au modelat creierul.

Frica, în general, este bazată pe experiențe care au generat suferință și pe care creierul ar vrea să le evite, pe cât posibil. Toate fricile mai mici sau mai mari sunt reacții emoționale menite să te mențină în siguranță, să te atenționeze când ceva poate să te rănească. Adică ele îți dau un semnal de genul „Fii pe fază, s-ar putea să ai nevoie să te aperi!”. 

Drept pentru care, cea mai bună întrebare pe care ți-o poți pune este „De ce anume trebuie să mă apăr acum?”. Dar sub efectul fiziologic al fricii s-ar putea ca răspunsurile să fie prea concrete și să surprindă prea puțin nuanțele emoționale specifice momentului și cauzele asociate. 

Caută-ți echilibrul prin autocunoaștere

De asemenea, s-ar putea ca și convingerea ta că tu gândești prea mult (acel „analizez totul prea mult”) să te împiedice să te înțelegi cu adevărat. Așteptarea ta ca stresul și emoțiile să fie controlate decurge mai degrabă dintr-o viziune cumva mecanicistă a psihicului uman, care nu e compatibilă cu realitatea. 

Așa că prima mea recomandare este să-ți reconsideri poziția față de tine însăți și să-ți redefinești obiectivul în termeni mai eficienți. De exemplu, ai putea să-ți propui să îți înțelegi mai bine emoțiile, ce mesaje îți transmit ele și cum te pot ajuta. Sau cum poți să-ți interpretezi emoțiile cu ajutorul logicii, astfel încât să îți reduci nivelul de stres. 

Trăirile emoționale controlate sunt, de regulă, inhibate, cenzurate, împiedicate să ajungă în planul conștiinței. Dar nicidecum anulate sau neutralizate. Ele se întâmplă oricum, căci creierul tău așa lucrează by default. În emoții, și abia apoi în cuvinte și rațiune. Idealul nu e controlul emoțiilor, ci găsirea echilibrului, autoreglarea emoțională. 

Dacă rămân neexprimate, neexplorate și neînțelese, emoțiile blocate devin obstacole în dezvoltarea și maturizarea oamenilor. Ele se transforma în adevărate găuri negre psihice – amestecuri de frustrare, furie și ură, îndreptate mai ales către propria persoană, dar și către ceilalți. Și nimeni nu ar alege asta conștient, nu?

Un exercițiu practic 

Așadar, ți-aș recomanda să-ți pui întrebarea „De ce trebuie să mă apăr?” într-un moment de calm (sau cât mai calm). Ca acum, când citești textul ăsta, de exemplu. Uite cum poate să arate exercițiul de introspecție pe care ți-l propun. 

Îți iei un caiet și un pix și te asiguri că cel puțin 30-40 de minute nu vei fi întreruptă de notificări, alți oameni sau mai știu eu ce stimuli. Dacă vrei să îți ajuți creierul să rămână relaxat și (cât mai) rațional, ai putea să-ți pui și niște muzică, ceva ambiental, plăcut, dar fără versuri sau schimbări bruște de tempo și volum. 

Disclaimer: Ia-ți și niște șervețele, în caz că te emoționezi și îți alunecă vreo lacrimă spre hârtia pe care scrii. Dacă se întâmplă asta, nu o bloca, nu o înăbuși. Dă-i voie să alunece și respiră în continuare, lăsând amintirile să se aștearnă pe hârtie și lacrima în șervețel. 

Prima dată scrii 3 exemple de situații recente în care ți s-a activat teama de eșec, inclusiv tremuratul. Nu intra în detalii. Doar inventariază situațiile care-ți vin în minte. Selectează-le apoi pe cele 3 care se potrivesc cel mai bine: recente, cu tremurat și teamă intensă de eșec.

Apoi, după ce le-ai identificat, le iei pe rând și scrii o scurtă descriere a fiecărei situații. Uite niște întrebări de ghidaj:

  • În ce situație/context erai atunci? Ce se întâmpla mai exact fix înainte să începi să te temi de eșec și să tremuri?
  • Cine erau oamenii din jurul tău sau cei care erau implicați în mod direct? (pot fi și oameni care nu sunt de față, dar sunt importanți în ecuație, la fel ca și cei cu care interacționezi direct în contextul respectiv)
  • Ce au zis sau ce au făcut ceilalți în acea situație? Ți-au cerut ceva anume? Le-ai promis sau le datorai ceva? Ce fel de presiuni interne și externe poți identifica? Uită-te la nevoile tale și ale celorlalte persoane implicate. 
  • Depinde în vreun fel rezultatul acțiunii tale de relația cu acei oameni? Dar invers? Depinde în vreun fel relația cu acei oameni de rezultatul acțiunilor tale? 
  • Ce te-a ajutat să depășești momentul? Cum ai gestionat în acea situație teama de eșec?
  • Ce decizii ai luat în acea situație? Se înscriu mai degrabă în zona de confruntare a fricii și asumare a riscurilor? Sau în zona de retragere și resemnare?
  • Cum au reacționat celelalte persoane implicate? Încearcă să identifici eventuale încurajări, validări, laude sau reacții de indiferență, nepăsare ori critică, învinuire, reproșuri pe care le-ai primit. Cum te-au făcut să te simți?

Trecând prin întrebările de mai sus la fiecare dintre cele 3 situații, deja vei avea niște imagini mai clare ale situațiilor în care sistemul tău nervos declanșează automat pregătirile de apărare.

Următorul pas este să cauți asemănările dintre aceste situații și să încerci să descoperi tiparul conform căruia se derulează lucrurile. Uite și aici niște idei care să te ajute:

  • Uneori, oamenii care vor să te încurajeze pot să spună lucruri care îți scad și mai mult încrederea în tine. Poți resimți unele încercări de încurajare ca forme de presiune suplimentară. Asta poate să-ți alimenteze și mai mult teama de eșec, printr-o teamă de a nu dezamăgi
  • Situațiile în care te simți evaluată sunt, de regulă, asociate cu amintiri din copilărie sau din școală. Dacă identifici o astfel de corelație, firul roșu al abuzurilor subtile la care ai fost expusă în dezvoltarea ta poate să devină mai clar. Astfel, teama de eșec se poate spori cu teama de judecată, de pedeapsă, de critică sau de devalorizare. Sau chiar teama de umilire în public sau teama de ridicol.
  • Dacă persoanele importante pentru tine în acele situații tind să se distanțeze sau să dispară din peisaj după un eventual eșec al tău, cel mai probabil vorbim și de o teamă de respingere, de excludere sau de a fi abandonată, teama de a pierde afecțiunea cuiva sau apartenența la un grup
  • Deși sună ciudat, unii oameni care acuză teama de eșec se tem inconștient ca nu cumva să reușească și astfel să devină mai independenți și mai autonomi. Practic, teama intensă de eșec poate să sugereze și o oarecare teamă de a fi pe cont propriu, de a nu mai avea nevoie sau de a nu mai primi sprijinul, ajutorul sau încurajările altor persoane
Vorbește despre fricile tale și ele se vor micșora

Toate aceste descoperiri ar putea să fie foarte utile în dezactivarea unor conexiuni care generează teama intensă de eșec. Dar e extrem de important ca aceste interpretări să fie cât mai obiective și echidistante. Așa că ți-aș sugera să le discuți și cu alți oameni de încredere. 

Alege-ți bine momentul, asigură-te că persoanele alese au timp și disponibilitate și povestește-le despre gândurile tale și conexiunile pe care le-ai identificat. Cere-le părerea. Întreabă-i dacă s-au confruntat și ei cu situații similare, pentru a testa și alte variante la care, poate, nu te-ai gândit.

Dacă te lovești de replici de genul „Gândești prea mult” sau „Complici lucrurile mai mult decât e cazul”, s-ar putea să nu fi nimerit cea mai potrivită persoană. Poate că și ea/el se teme la fel de mult de eșec și nu are idee ce ar fi de făcut. Sau poate că e mult prea centrată pe altceva în acel moment. Oricum ar fi, nu renunța și caută-ți parteneri de conversație. 

Comunică-ți nevoile și cere ajutorul de care ai nevoie

În plus, ai putea să-i rogi pe oamenii importanți din viața ta să procedeze un pic altfel atunci când ești implicată într-o situație în care te temi de eșec, explicându-le descoperirile și ipotezele tale. Pe scurt, ajută-i să te ajute.

Roagă-i să te sprijine mai constructiv, cu altfel de comentarii și încurajări. Sau poate chiar să nu sară mereu în ajutorul tău. Când ai niște îndoieli vizavi de capacitățile tale, cel mai greu este să performezi în fața unui public. Ai dreptul și la sprijin, dar și la intimitate, la fel ca oricine altcineva. 

Uneori, însă, în proximitatea ta nu e nimeni cu care să-ți permiți să deschizi astfel de conversații. Dar chiar și atunci există soluții, iar una dintre cele mai bune este să apelezi la consiliere psihologică sau psihoterapie.

Nu ezita să ceri ajutor, mai ales dacă teama de eșec vine adesea la pachet cu tremurat, insomnie, tulburări ale tractului digestiv sau alte manifestări corporale ale anxietății. 

De ascultat și citit

Îți mai las și câteva resurse apropo de eșec, în caz că te interesează și alte perspective. Ceea ce îți recomand din toată inima. 

  • Pledoarie pentru modestie. Ce avem de învățat din eșecuri. Un podcast On the record cu Anca Simina și Costică Brădățan, autorul cărții In Praise of Failure: Four Lessons in Humility (2023), încă nepublicată în traducere la noi. Găsești o mulțime de interviuri cu autorul pe subiectul eșecului la o căutare pe google. 
  • Un joc de cărți fix pe nevoile tale Conversații despre eșec. Nu intenționez să fac reclamă, dar am dat peste el la un moment dat. Și cred că poate fi extrem de util și chiar și distractiv, numai bun pentru o seară cu gașca de prieteni.
  • Și dacă te descurci bine în engleză, aș recomanda podcastul și cărțile despre eșec ale autoarei Elizabeth Day. Cărțile le găsești aici sau la alte librării online. 

PS: E clar că am eșuat groaznic în încercarea mea de a-ți da un răspuns scurt. Măcar e cât de cuprinzător am putut. Sper să te ajute <3

Read More

Cum obții / primești the love you deserve?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Why it has to be so complicated to get the love you deserve?

De fiecare dată când mă simt available să intru într-o relație, majoritatea tipilor îmi spun că s-ar simți mai ok dacă am rămâne la stadiul în care suntem, cel de prieteni. E deja ceva cu care inima încearcă să se tot obișnuiască, yet se simte foarte heavy să facă asta de fiecare dată 🙁 ”

cititoare anonimă

 

Bună!

Mesajul tău a aterizat de ceva timp la noi pe site, dar abia acum am ajuns la el. Știu însă că e genul de subiect pentru care procesul de (auto)analiză e unul îndelungat și în trepte. Așa că îți mulțumesc pentru ocazia de a aborda aici această temă. Și sper ca textul de mai jos să te ajute să-ți lămurești cel puțin o parte din întrebările care te frământă. Am totuși o avertizare: nu va fi nici pe departe unul dintre textele scurte. Bear with me.  

Dacă vrei varianta foarte scurtă, pot să-ți răspund de pe acum. E așa de complicat pentru că depinde de mulți factori. Dar sună cinic și gol. Și nu te ajută cu nimic. Așa că hai să trecem la varianta lungă.

Am să încep, ca de obicei, de la cuvintele prin care ți-ai exprimat atât starea, cât și gândirea. 

Nu degeaba psihoterapia a fost numită „terapia prin cuvânt” încă de când experimenta Freud cu primii săi pacienți. Cuvintele, ca instrumente de lucru și comunicare ale psihicului, trădează adesea mult mai mult conținut psihic decât intenționează mintea noastră conștientă atunci când le folosește fie spontan, fie intenționat.

Romgleza – noua limbă a iubirii?

Mesajul tău are o caracteristică aparte: e un tip de amestec de română și engleză. E un amestec ale cărui proporții pot, uneori, să transmită propriul lor mesaj pentru o ureche antrenată (sau un ochi, în cazul ăsta :D).

Începi, așadar, cu o întrebare în engleză, care sună destul de natural și profund în limba aleasă (spontan, cred) de tine: „Why it has to be so complicated to get the love you deserve?” 

Pe românește întrebarea asta ar suna cam așa: „De ce trebuie să fie așa de complicat să primești iubirea pe care o meriți?” Sau poate „să obții” voiai să zici? Deși pare cam același lucru, semnificația e destul de diferită din punctul de vedere al poziționării psihologice a celui care-și pune o astfel de întrebare. 

Engleza e nespecifică în cazul acesta. Nu ne spune dacă acel to get e ceva la care tu te gândești în termeni pasivi (RO: să primești) sau în termeni activi (RO: să obții). Iar acum deja pare mult mai clar ce vreau să zic, așa-i? Și da, e cumva un melanj între cele două când vine vorba de iubire romantică. 

În plus, în cazul afecțiunii e destul de greu să ne imaginăm cum poți să o primești fără să o obții sau să o obții fără să o primești. Gândirea binară nu prea ne mai ajută pe teritoriul emoționalității, ci mai degrabă ne limitează. 

Implicare activă, implicare pasivă

Pe scurt, e important să știi clar ce anume și cum faci tu, adică atitudinea activă în îndeplinirea obiectivului tău (getting the love), corelată cu traducerea „să obții”. Dar e la fel de important să cunoști și să înțelegi care-s factorii externi care sunt implicați în îndeplinirea obiectivului tău, acolo unde tu nu ai cum să-ți exerciți puterea voinței. Partea aceea care nu ține de tine, care te implică la modul pasiv, doar ca receptor, corespondentă cu traducerea „să primești”. 

Dacă ne uităm la complementul verbului to get – și anume acea parte din propoziție care ne spune ce anume vrei să primești/obții – avem formularea „the love you deserve”. În română, asta nu sună la fel de bine – ba chiar sună distant și prea specific aș îndrăzni să zic.

Iubirea pe care o meriți” e un concept mult mai weird în română – deși e traducerea directă a exprimării în engleză. În română, însă, este mai puternic substratul implicit că e posibil să primești iubirea pe care o meriți și asta să nu fie neapărat ceea ce-ți dorești tu.

Generalizările ca scuturi emoționale 

Pe de o parte, cred că e vorba de faptul că în formularea originală e folosită exprimarea la persoana a doua singular. Asta e un fel de generalizare utilizată adesea și în limba română. Ea implică faptul că, deși mă refer la mine, tind să mă gândesc la problema asta ca și când ar fi o problemă valabilă pentru oricine. E un artificiu de limbaj pe care-l găsim în ambele limbi.

Ca de exemplu: „Când vezi norii negri de furtună, ți se face frică.” în loc de „mi se face frică.”. Normalizând astfel problema exprimată, psihicul o face mai ușor de recunoscut și asumat, la umbra presupunerii că oricine ar reacționa în felul acesta. 

Dar da, e doar o presupunere. Pe mine, de exemplu, norii negri adunați pe cer înainte de o furtună cu tunete și fulgere mă bucură de regulă. Dar sigur că au fost și momente în care nu mi-a convenit că se adunau norii de furtună, când mai degrabă aș fi preferat să fie senin ca să-mi pot duce planurile la îndeplinire. 

Iubirea și meritocrația nu se pupă

Pe de altă parte, formularea folosită are o altă semnificație implicită – aceea că există un fel de a măsura calitatea sau cantitatea iubirii, astfel încât ea să corespundă unui merit personal. Iar asta nu prea corespunde cu realitatea emoțională a relațiilor interumane.

Deși e ușor să ne dăm seama că ideea se fundamentează pe un principiu de genul „Toată lumea merită iubire”, problema este dată, de fapt, de superficialitatea și contradicția internă a principiului. 

Hai să explic ce vreau să zic. Dacă ceva se obține în virtutea unui merit personal, atunci nu toată lumea va îndeplini acele condiții. Așa suntem noi, oamenii, diferiți și unici, fiecare în parte. Nu avem toți aceleași calități. Nu avem toți aceleași merite.

Și apoi, cum măsori, cum calculezi? Cum echivalezi cantitatea și calitatea iubirii, a comportamentelor și a gesturilor de afecțiune manifestate de altcineva în raport cu tine? 

Dreptul la iubire

A nu se înțelege că nu sunt de acord că oricine are dreptul la iubire. Ba din contră, cred asta cu toată puterea, dar și cu toată responsabilitatea de care sunt capabilă.

Dar a introduce o dinamică de tip meritocratic în ecuația iubirii e ceva tare nociv, deși extrem de răspândit încă în zilele noastre. Și ține tot de gândirea binară de care ziceam mai devreme, care devine mai degrabă un bolovan legat de picioarele abstracte ale gândirii decât un suport util în soluționarea problemelor și dilemelor emoționale. 

Iubirea romantică autentică nu se obține prin merit personal și nici nu se oferă în baza unui merit, deși retrospectiv poate părea așa. Ne place să simplificăm lucrurile, căci e mai ușor de controlat ceva simplu. Dar degeaba le simplificăm la nivel teoretic, dacă practica ne dă peste nas.

Și cam asta spune și mesajul tău – că în practică treaba asta cu iubirea romantică nu arată deloc așa simplu. 

Concluzii & recomandări 1

Înainte de a trece mai departe, vreau să-ți las o recomandare împărțită pe bullet points pentru claritate:

  • Gândește-te la iubirea romantică împărtășită ca ceva care se întâmplă la două capete, nu doar ceva ce obții/primești tu. Ea este, în același timp, ceva ce oferi celuilalt, iar celălalt trebuie să fie doritor și disponibil să o primească.
  • Oamenii nu merită iubire, ci au dreptul la ea. Indiferent cine ești și ce faci sau nu faci, ai acest drept. Asta nu îți garantează și îndeplinirea lui în realitate, din păcate. Și nu garantează nici capacitatea ta de a recunoaște iubirea, așa cum e ea înțeleasă și manifestată de altcineva.
  • A construi și a menține relații durabile, profunde și satisfăcătoare e greu pentru oricine, chiar dacă unii oameni par să nu simtă sau să nu depună niciun fel de efort. Și dacă deja ești predispusă să te autoînvinovățești chiar și atunci când nu e cazul, idealizarea care te face să crezi că altora le e (mult) mai ușor te va împiedica să înveți din propria experiență, fie ea negativă sau pozitivă. 
Problematici de identitate

Mai departe, mă voi opri asupra lucrurilor pe care le descrii în dinamica cu acești „tipi”, unde iarăși am identificat câteva contradicții și mistere. 

Primul dintre ele se referă la alegerea termenului „tipi” – o chestie destul de impersonală, care implică (în percepția mea, cel puțin) o diversitate mare de caractere & identități la aceste persoane de sex masculin.

Oare așa te gândești mereu la ei, ca niște „tipi”? Prima idee care-mi vine în cap e dacă nu cumva ai putea să te gândești un pic mai mult la fiecare dintre ei și să încerci să identifici ce trăsături au în comun, dincolo de cele care țin de aspectul fizic. 

Explic imediat și de ce spun asta, căci nu vreau să pară că presupun că ai o abordare superficială. De multe ori, oamenii se referă la potențialii parteneri de cuplu ca fiind my type – adică o anumită tipologie de care se simt atrași/atrase sexual sau romantic. 

Scheme mentale și tipologii

Această tipologie are la bază o schemă mentală compusă din informații sintetizate și ierarhizate în funcție de importanță. De regulă, ea are în prim plan trăsături fizice, măsurabile (ex: înalt/-ă, blond/-ă, ochi albaștri etc).

Din punct de vedere psihologic, acest lucru tinde să reflecte nivelul de obiectificare automată, adesea inconștinentă, a persoanelor respective. Ele sunt văzute în principal ca obiect de satisfacere a propriilor nevoi, uneori fiind evidente corelațiile dintre caracteristicile fizice considerate atrăgătoare și nevoile sexuale sau materiale ale celui/celei care gândește astfel sau ale grupului său de apartenență.

Cu cât se regăsesc în descrierea acestui my type mai multe elemente abstracte, atribute de comportament sau de caracter, cu atât crește și profunzimea persoanei percepute ca potențial/-ă partener/-ă (ex: atent/-ă, calm/-ă, educat/-ă, amuzant/-ă etc.). Adică nivelul de obiectificare e mai scăzut, persoana cealaltă e percepută ca un individ complex, cu profunzime și istorie. Altfel spus, nu e văzut/-ă doar ca un obiect al satisfacerii nevoilor proprii, fie ele și unele așa nobile și naturale ca nevoia de iubire.

Concluzii & recomandări 2

Recomandarea mea e să încerci să-ți înțelegi mai bine tiparele de comportament romantic, pornind de la analiza acestui my type și nivelul de compatibilitate dintre el și „tipii” de care vorbești. Vei vedea că your type din practică nu corespunde neapărat cu idealul tău abstract de partener, cel din teorie sau din capul tău.

Intuiția mea e că ar fi bine să te uiți la elemente precum cele de mai jos. Toate sunt importante, fără a fi enumerate în vreo ordine anume.

  • Nivelul de disponibilitate afectivă – cât de mult oferă, nu cât de mult primește (atenție, interes, curiozitate), contactul vizual, ascultarea activă 
  • Tendințele de apropiere fizică – cât de aproape stă de tine, cât de des face contact fizic din proprie inițiativă, ce zone ale corpului îți atinge și în ce fel
  • Calitatea și diversitatea relațiilor cu alte persoane – ce și cât vorbește despre alți oameni, cum se raportează la ei (inclusiv familia și fostele iubite), cât timp petrece în alte relații 
  • Tipul de activitate/ocupație – domeniul de lucru sau de studiu, interesele intelectuale, hobby-uri
  • Nivelul de profunzime a gândirii și interesul pentru cunoaștere, adevăr, logică
  • Disponibilitatea pentru comunicare asertivă, deschisă și autentică
  • Nivelul de dominanță în interacțiune cu tine sau ceilalți – dacă e mai degrabă centrat pe sine și dominant, dornic să fie în mijlocul atenției, sau atent la ceilalți și submisiv sau evitant, anxios, docil sau pasiv-agresiv
Maturizarea și misterul propriei identități

Ah, și o întrebare rapidă: oare ai scris „tipii” pentru că nu te-ai putut decide între „băieții” sau „bărbații”? Dacă e așa, sigur și asta are o semnificație. Nu spune ceva oare despre relația cu propria ta persoană? Despre cum te vezi pe tine și ce așteptări ai de la tine într-o relație de cuplu? Mie îmi sugerează o posibilă confuzie identitară, ca și când nu știi încă dacă ești fată sau femeie. O chestie normală pentru adolescență, de altfel, dar nu te aștepta ca răspunsul să vină de la ceilalți. 

Doar în interiorul tău vei găsi butonul de switch între aceste două ipostaze ale eului tău – fata și femeia. Iar odată cu butonul ăsta vei descoperi în câte feluri te modifică pe tine însăți maturizarea și asumarea ei, renunțarea la identitatea de fată și îmbrățișarea identității de femeie. 

Și da, sigur că zic asta pentru că maturizarea nu se cântărește doar în numărul de ani trăiți, parteneri romantici iubiți, școli absolvite, joburi adunate în CV sau traume depășite. Maturizarea se cântărește în cât de mult integrezi toate aceste experiențe în cine ești tu în prezent, aici și acum. 

Subtilitatea ca marcă a logicii emoționale

Mai departe, să vedem ce mai iese la iveală printre rânduri. O altă contradicție aparentă îmi trezește curiozitatea, de data asta una de logică. 

De exemplu, folosești în aceeași frază „de fiecare dată” și „majoritatea”. Ori nu e adevărată partea cu „de fiecare dată”, căci atunci nu ar fi „majoritatea”, ci ar fi „toți” (cei care refuză avansarea relației la un alt stadiu). Ori acolo este ascunsă o poveste pe care nu o spui, dar care are relevanță mare în întrebarea ta. 

Dacă „majoritatea” e adevărat, un scenariu posibil ar fi că s-a întâmplat să fii și tu available să intri într-o relație – romantică, se subînțelege, că altfel și prietenia tot relație e – și s-a întâmplat și ca celălalt să fie disponibil, la rândul lui. Adică nu ți s-a întâmplat chiar de fiecare dată treaba asta care „se simte foarte heavy” – respingerea adică, sau refuzul celui vizat de invitația de a trece la stadiul romantic. 

Și atunci, cum au decurs lucrurile în cazul acela? În situația aceea ați intrat într-o relație romantică? Și cum s-a întâmplat trecerea de la relația de prietenie la cea de parteneri romantici? Nu, I’m not just being nosy. Vreau doar să scot în evidență faptul că e posibil ca trecerea să se fi făcut mult mai natural, pe nesimțite. 

Adică e greu de presupus că între tine și el a existat o prietenie pură-pură, care să fi fost urmată de o discuție asumată și matură, în care amândoi să vă declarați atracția sau îndrăgosteala și să fiți de acord că sunteți disponibili să încercați o relație romantică. Scenariul ăsta sună prea structurat ca să fie adevărat.

Limite confuze, relații neclare

Cel mai probabil, s-au întâmplat mai întâi niște lucruri greu de catalogat, niște interacțiuni cu nivel din ce în ce mai mare de intimitate: povestit probleme personale, îmbrățișat, ținut în brațe, dansat, ținut de mână, poate chiar dormit împreună. Numai după ce a apărut și o interacțiune cu valență sexuală clară – de exemplu, un sărut – a devenit necesar și evident că e cazul să discutați cum vă poziționați unul față de celălalt. Și abia atunci s-a clarificat că nu mai sunteți la stadiul de prieteni și că sunteți dispuși să încercați o relație romantică.

Direcția în care vreau să te duc e următoarea: conștientizarea traseului de la o prietenie la o relație romantică e foarte importantă. Ea te va ajuta să-ți înțelege tiparele de relaționare și felul în care atașamentul tău migrează din zona de prietenie către zona de atracție și romantism. 

Friend zone vs. îndrăgosteală 

Simplul fapt că tu vorbești despre disponibilitatea de a intra într-o relație DUPĂ ce deja te situezi în friend zone cu cineva spune ceva important. Nu vreau să se înțeleagă că nu e ok să te împrietenești cu cineva de care te simți atrasă, ca să testezi apele, cum se spune. Dar atunci, cel puțin în sinea ta, știi că aceea nu e chiar o prietenie pură-pură. Sau măcar simți, dacă nu o recunoști pe față.

Treaba asta pare să indice faptul că pui niște bariere artificiale destul de rigide între cele două tipuri de relație și că nu prea ești conștientă de natura acestor bariere. Te-aș sfătui să-ți clarifici mai întâi cum se simte această delimitare și cu ce fel de comportamente corespunde ea. 

Adesea, și femeile, și bărbații au dificultăți în a seta granițe clare între prietenie și atracție sexuală/romantică. Ei testează sau forțează inconștient limitele acelei relații de prietenie, producând confuzie și sentimente ambivalente atât pentru ei înșiși, cât și pentru cealaltă persoană implicată. 

Mai mult, umblă vorba în târg că între femei și bărbați nu ar putea exista prietenie adevărată. Se zice că în orice astfel de relație, mai devreme sau mai târziu, cineva se va îndrăgosti. Un mit pe măsura societății patriarhale din care ne tragem, dar tot un mit. Tu ce părere ai despre ideea asta?

Recapitularea și redefinirea relațiilor 

Dar să revenim la situația ta. Dacă în „stadiul de prietenie” a fost inclusă și vreun fel de interacțiune sexuală cu vreunul dintre acei tipi la care te-ai referit (fie și doar sărutări, nu neapărat sex), fii sigură că aceea nu era doar o prietenie înainte de discuția aceea în care el s-a retras.

Alcoolul sau alte substanțe, plictiseala sau nevoia firească de sex nu sunt scuze destul de bune și nu înseamnă că nu se pune, sau că, dacă s-a întâmplat doar o dată, nu contează. 

Mie îmi apar niște întrebări în minte. Oare ceea ce numești tu sau tipul respectiv „stadiul de prietenie” nu include și niște lucruri care n-ar trebui să fie acolo, ci mai degrabă într-o relație romantică? Oare nu te folosești tu – conștient sau inconștient – de spațiul relațional al unor prietenii ca să-ți satisfaci nevoi care sunt caracteristice mai degrabă unei relații romantice? 

Sau poate nu reușești să recunoști din timp momentele în care celălalt face asta cu tine? E posibil să nu observi când celălalt încalcă limitele prieteniei la nivel practic, dar fără să-și asume și modificarea statutului de prieteni? Zilele trecute am mai publicat un răspuns care s-ar putea să te ajute, pe o temă conexă – îl găsești aici

O ipoteză long shot ar fi că ceea tu identifici ca fiind disponibilitatea ta de a intra într-o relație (n.r. romantică) e, de fapt, rezultatul observației inconștiente a depășirii granițelor relației platonice în acea interacțiune.

Odată depășite, s-ar putea să consideri că e safe enough să mergi mai departe și să discuți cu persoana respectivă despre ideea de relație de cuplu. Și abia aici vine partea dureroasă: răspunsul tipului e un refuz, o retragere. Ceea ce, evident, nu corespunde cu observațiile tale anterioare și îți dă percepția și așteptările peste cap.

Pseudo-prietenii = dezamăgiri romantice

Altfel spus, e posibil ca tu să te instalezi inconștient și destul de confortabil sau entuziast în rolul de pseudo-prietenă, îndeplinind funcții de iubită ca substitut neasumat de către cel care teoretic e prietenul tău, dar se poartă ca și când ai fi iubita lui. 

Iar odată ce tu devii suficient de încrezătoare încât să ceri oficializarea relației romantice, „prietenul” tău să realizeze că nu este dispus să-și limiteze libertatea sau să-și asume un angajament față de tine, devenind oficial iubitul tău. 

Și da, asta e foarte dureros și foarte nedrept. Și, din păcate, se întâmplă foarte des în relațiile dintre oameni. E o dezamăgire, combinată cu confuzie și derută, care îți scade încrederea în tine însăți și în ceilalți. Ba chiar poate să te facă să te îndoiești de propria ta capacitate de a evalua corect relațiile din viața ta sau de a vedea lucrurile așa cum sunt. E și un nume pentru genul ăsta de abuz emoțional – se cheamă gaslighting.

O astfel de situație care se tot repetă în viața ta te poate face să te simți părăsită, inadecvată și neimportantă. Iar frustrarea și furia generate de astfel de experiențe pot reverbera în comportamente de respingere și apărare menite să te țină on the safe side, chiar cu prețul neluării în seamă a potențialilor parteneri romantici cu adevărat disponibili și interesați. Și interesanți. 

Concluzii & recomandări 3

Ca să revenim la recomandări concrete, hai să recapitulăm pașii care cred că te-ar ajuta:

  • Clarifică-ți granițele dintre relațiile de prietenie și relațiile romantice – ce presupun ele, cum arată, cum se simt, asemănări și deosebiri care să te ajute să fii mai conștientă de felul în care te poziționezi în relație și cum interpretezi comportamentul celuilalt.
  • Discută-ți confuziile și presupunerile cu alți oameni de încredere, ca să ai mai multe repere atunci când alegi o anumită interpretare asupra unor evenimente.
  • Redefinește-ți așteptările în funcție de nevoile tale reale, dincolo de nevoia de iubire la modul general. Oamenii au multe nevoi: de conexiune, de autenticitate, de intimitate, de sex, de plăcere, de distracție, de confirmare, de validare, de putere, de consolare și câte și mai câte. Descoperă-ți-le și ai răbdare cu tine pe drumul ăsta, căci e lung, dar poate fi extrem de satisfăcător.
  • Elaborează-ți noțiunea de relație de cuplu și criteriile pe care o relație de cuplu trebuie să le îndeplinească pentru a fi satisfăcătoare pentru tine. Unii oameni trăiesc în relații de cuplu de substitut fără să-și dea seama (prietenii fuzionale, relația cu un părinte, cu un șef etc.) și exploatează disponibilitatea celor din jur, fără să fie dispuși să ofere mai mult angajament și implicare. Învață să-i recunoști pe acești oameni ca să te ferești de alte dezamăgiri. Dar fii atentă și cât de mult îți iei tu din astfel de relații de cuplu de substitut și cât timp & efort investești în ele. S-ar putea ca pe fondul lor să nu mai ai timp sau resurse pentru o relație romantică asumată și matură. De-aia de care îți dorești, adică. 

Dacă ai ajuns până aici cu cititul, înseamnă că ai cel puțin curiozitatea și determinarea de a te înțelege mai bine. Așa că îți mulțumesc încă o dată pentru subiectul propus și sper ca toate ideile astea multe, lungi și complicate pe care ți le trimit te vor ajuta să te orientezi mai bine apropo de ce ai de făcut. 

One more thing

Ca de fiecare dată, nu am cum să nu-ți recomand și varianta psihoterapiei. Ce cred că ai tu nevoie e genul de proces în care te pot ajuta enorm cărțile și podcasturile pe subiecte conexe (ca de exemplu, Inteligența erotică de Esther Perel, Revoluția iubirii de Gáspár György sau Mari mituri despre relațiile intime de Matthew D. Johnson). 

Dar munca terapeutică alături de un specialist acreditat poate să-ți facă procesul ăsta mai plăcut și mai puțin costisitor, măcar din punct de vedere emoțional. Pentru că e adevărat, psihoterapia e un serviciu destul de costisitor și încă nu suficient de disponibil în țara noastră. Dar poate fi una dintre cele mai bune investiții pe termen lung în propria persoană, ajutându-te să obții în primul rând „iubirea pe care o meriți”, pornind de la tine însăți. 

Succes <3

Read More

Am atacuri de panică. Cum mă liniștesc?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Am atacuri de panică și dureri în corp. Cum procedez să mă liniștesc, că nu reușesc în niciun fel?”

cititoare anonimă

Salut,

Și mulțumesc pentru mesaj, deși e mult prea scurt și lipsit de detalii ca să pot răspunde mai elaborat și mai speficic. 

Sper că durerile despre care vorbești nu sunt dureri constante, ci doar senzații care însoțesc atacurile de panică, declanșându-se odată cu ele și apoi atenuându-se.

Dacă lucrurile nu stau așa și de fapt te referi la dureri constante, atunci singura recomandare pe care ți-o pot face este să te adresezi medicului de familie, pentru a primi o trimitere către un specialist, în funcție de specificul durerilor.

E chiar un atac de panică?

Ce pot eu să fac este să încerc să acopăr câteva posibilități de abordare, plecând de la premisa că atacurile de panică sunt cele care declanșează durerile în corp. 

Dar, pentru asta, trebuie să mă asigur că avem aceeași înțelegere asupra conceptului de atac de panică. O definiție clinică, preluată din DSM V (Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, American Psychiatric Association) spune că atacul de panică constă în apariția bruscă a cel puțin 4 simptome concomitente dintre cele 13 enumerate mai jos:

  • palpitaţii, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac;
  • transpiraţii (la nivelul palmelor, spatelui, axilelor etc.);
  • tremor sau senzație de trepidaţie în corp;
  • senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare;
  • senzaţie de sufocare, de lipsă de aer;
  • durere sau disconfort precordial (în zona pieptului);
  • greaţă sau detresă abdominală (senzație de strângere dureroasă);
  • senzaţie de ameţeală, dezechilibru, vertij sau leşin;
  • derealizare (sentimentul de irealitate) sau depersonalizare (detaşare de sine);
  • frică de pierdere a controlului sau de a nu înnebuni;
  • frică de moarte; 
  • parestezii (senzaţii de amorţeală sau de furnicături, pe față sau în alte părți ale corpului);
  • frisoane sau valuri de căldură.

Ulterior atacului de panică, persoana în cauză va fi preocupată un timp îndelungat de propria stare de sănătate fizică (3-4 săptămâni, cel puțin), bănuind sau temându-se de diverse boli sau afecțiuni fiziologice. 

De asemenea, este prezentă o teamă constantă de a trece din nou printr-o astfel de situație, adică teama de declanșare a unui nou atac de panică, chiar dacă persoana în cauză nu numește experiența neplăcută „atac de panică”. Teama aceasta se poate manifesta prin diverse comportamente menite să prevină sau să împiedice repetarea situației inițiale. De exemplu, evitarea locurilor similare cu cel în care a avut loc atacul inițial, a oamenilor cu care persoana interacționa în acel moment sau a activităților pe care le făcea.

Și dacă e, atunci ce poți să faci?

Acum că am trecut prin definiția clinică împreună, sper că lucrurile s-au lămurit cât de cât. 

Și chiar dacă ceea ce numeai atacuri de panică nu bifează cel puțin 4 simptome concomitente din cele de mai sus, nu înseamnă neapărat că ceea ce ți se întâmplă e o chestie neglijabilă sau neimportantă. Cel mai probabil, este vorba tot de niște reacții declanșate pe fondul unei tulburări de anxietate, la fel ca și atacul de panică, ceea ce înseamnă că ai nevoie de sprijin specializat. În orice caz, te încurajez să-l cauți cât mai repede cu putință.

Pentru a putea să treci mai ușor însă printr-o astfel de experiență, este important să ai stabilite câteva rutine la care să poți apela odată ce simți că se declanșează atacul de panică. Iată câteva idei pe care ți le poți salva pe telefon sau pe care le poți memora:

1 Ceea ce simți este temporar

Odată ce recunoști semnalmentele atacului de panică, spune-ți în gând sau cu voce tare că ceea ce ți se întâmplă este doar un atac de panică, că senzațiile pe care le ai sunt temporare și te vei simți mai bine în curând.

În maxim 15-20 minute, toate senzațiile neplăcute din corp ar trebui să se diminueze, conform statisticilor, rămânând, de regulă, doar amintirea lor foarte confuză, precum și teama ca senzațiile să reapară.

2 Concentrează-te pe respirație

Dacă poți, așează-te într-o poziție comodă și respiră profund, concentrându-te pe mișcarea diafragmei. Asta înseamnă să respiri cu tot abdomenul, nu doar în partea superioară a pieptului.

Poziționează-ți o mână pe abdomen și una pe piept, astfel încât să simți și să vezi cum ți se mișcă pieptul în timp ce respiri. Asta poate să fie de ajutor în cazul în care ai și senzația de sufocare în timpul atacului de panică, scăzând șansele să crezi că într-adevăr te sufoci. 

3 Amintește-ți că ești în siguranță

Atacul de panică se activează atunci când mintea ta percepe un pericol pe care îl consideră iminent, dar de cele mai multe ori îl proiectează undeva în viitor. Chiar și în situațiile în care nu știi ce anume ți-a provocat declanșarea atacului de panică (adică atunci când nu înțelegi exact ce anume te sperie), tot despre un pericol din viitor este vorba.

Așa că a-ți aduce aminte că, în prezent, ești în siguranță, poate să-ți ofere răgazul de care ai nevoie ca să virezi către un rol de observator al lucrurilor care se întâmplă în corpul și în mintea ta pe parcursul atacului de panică. După ce acesta se termină, vei avea și mai multe indicii pentru a descifra atât pericolul, cât și eventualele soluții sau resurse pe care le ai pentru a preveni acel pericol.

4 Contactul fizic poate avea efect calmant

Dacă nu ești singură în acele momente, s-ar putea să-ți fie de ajutor să îi ceri persoanei de lângă tine să te țină de mână sau să își pună mâna pe spatele tău.

În timpul atacului de panică, unii oameni simt nevoia să li se vorbească, să li se distragă atenția. Alții preferă să fie lăsați în pace complet. În funcție de cum te simți tu mai bine, cere-i persoanei de lângă tine să aibă răbdare și să aștepte în liniște până te liniștești sau să îți vorbească, să îți pună întrebări despre ce simți sau despre alt subiect. 

5 Construiește-ți un happy place

Conceptul de happy place se referă la un spațiu real sau imaginar care să fie calm, liniștitor, în care să te simți în siguranță și, dacă se poate, să fie și frumos 🙂 Orice spațiu poate fi, de fapt, acest happy place în care să te poți întoarce oricând ai nevoie, mai ales în cazul unui atac de panică. Poți încerca să închizi ochii și să recapitulezi fiecare detaliu care compune happy place-ul tău, până când recreezi cât de cât senzația de a fi acolo.

Ar putea fi imaginea unei plaje sălbatice, unde apa mării se revarsă în valuri dantelate peste nisipul plin de scoici și melci, sub cerul albastru plin de nori pufoși.

Sau ar putea fi locul tău preferat din parc, băncuța de sub copacul acela mare unde mergeai cu părinții când erai mică și apoi cu prietenii, ca să stați la povești. Sau ar putea fi chiar un colțișor special din camera ta, unde îți place să stai culcușită într-o pătură moale să citești sau să te uiți la filme.

Strategie cu sinestezie

Dacă vrei să dai o notă sinestezică acestei pregătiri pentru a ieși mai repede din atacurile de panică, ai putea să-ți pregătești terenul într-un mod strategic. Iată un exercițiu pe care ți-l propun.

Alege-ți un miros anume – poate fi o sticluță de ulei esențial sau o mostră de parfum pe care să o ții în portofel și să o ai cu tine mereu. Pune uleiul sau parfumul pe o bucată de material sau pe încheietura mâinii tale în momente de calm, în timp ce-ți construiești în imaginație acel happy place special destinat pentru a te ajuta să depășești atacurile de panică. 

Apoi, gândește-te pe rând la toate detaliile acelui spațiu, în timp ce respiri adânc, cu inspir-expir lungi și controlate, lente, din diafragmă, și lasă-ți simțul olfactiv și imaginația să-ți construiască un buton de liniștire cu ajutorul mirosului respectiv.

Repetiția, secretul succesului

Asigură-te că îți pui telefonul pe modul silențios când faci aceste exerciții de condiționare senzorială, ca să nu te întrerupă nimeni. Concentrarea e foarte importantă pentru succesul tehnicii. 

Repetă exercițiul acesta de mai multe ori, iar creierul tău va asocia treptat mirosul plăcut cu imaginea locului tău special. Ai să vezi că te poți folosi de această sinestezie de fiecare dată când vei avea nevoie să te calmezi – fie într-un atac de panică, fie înaintea unui examen, într-o ceartă cu o persoană apropiată sau în timpul unei așteptări stresante. 

Și dacă vrei să te joci și mai mult cu sinestezia, poți să adaugi și o anumită melodie care-ți place, pe care să ți-o salvezi în telefon, ca să ai acces la ea indiferent dacă ai sau nu internet. Astfel, poți să îi dai play imediat ce îți dai seama că nivelul anxietății începe să-ți crească, expunându-ți nasul la mirosul tău tău preferat inspirând lung și adânc și închizând ochii câteva secunde, ca să vizitezi your own personal happy place în imaginația ta. 

Nu da dismiss psihoterapiei

Deși e posibil ca lucrurile astea să te ajute pe termen scurt, cel mai bine ar fi să încerci să descifrezi mesajele ascunse pe care ți le trimite mintea ta prin intermediul atacurilor de panică într-un proces de psihoterapie.

Consilierea psihologică e utilă și te ajută să te adaptezi mai bine la provocările și neplăcerile cauzate de stres, suferință sau diverși factori care-și influențează viața.

Dar reconstruirea felului în care reacționezi la elementele neplăcute din experiența ta directă, previzibile sau nu, e posibilă doar într-un proces de termen lung, care depășește limitele consilierii psihologice ocazionale. Mă refer la un proces de psihoterapie de câteva luni cel puțin, în care să-ți dai atenția și timpul necesar pentru a te cunoaște și a te accepta pe tine însăți, cu toate ale tale. Iar pentru asta, desigur, vei avea nevoie de un ghid, o persoană specializată și acreditată care să te însoțească pe acest drum cu blândețe și cu răbdare.

Îți urez succes și, dacă ai completări sau alte întrebări, le aștept aici!

 

Read More

Un bun prieten a profitat de depresia mea ca să mă convingă să mă culc cu el

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Un bun prieten a profitat de depresia mea ca să mă convingă să mă culc cu el. De ce mă simt mai jignită decât atunci când am fost abuzată sexual de iubitul meu la 15 ani?”

cititoare anonimă

Bună!

Și îți mulțumesc pentru încrederea pe care o arăți pentru In a Relationship, căci o astfel de întrebare e foarte delicată și necesită multă atenție. Sper că răspunsul meu te va ajuta să te orientezi – și nu doar pe tine, ci și pe alți oameni care citesc textul de mai jos.

În primă instanță, simt nevoia să fac niște clarificări. Tu spui că „un bun prieten” te-a manipulat într-un fel pentru a obține satisfacție sexuală, dar cred că ar fi sănătos pentru tine să reconsideri termenii în care gândești. 

Prietenii adevărați îți respectă refuzul

Dacă a făcut așa ceva, această persoană nu îți este în continuare un bun prieten, ba chiar poate că nu a fost niciodată. Un astfel de comportament este incompatibil cu prietenia autentică. 

Poate că ați fost apropiați în trecut, poate că încă sunteți. Dar apropierea de cineva nu garantează și faptul că acea persoană va lua decizii care să nu-ți încalce granițele personale. Din contră, apropierea dintre două persoane garanteză un potențial mai mare de comportamente care să încalce granițele personale ale celor implicați, și de o parte, și de cealaltă. Apropierea înseamnă și vulnerabilitate, dar probabil că știi deja asta. 

Pe scurt, ar fi mai corect față de tine însăți să nu te mai gândești la el ca la un bun prieten. Cel puțin deocamdată. Câtă vreme îl vezi în continuare așa, jignirea pe care o simți e amplificată de această etichetă care, de regulă, vine la pachet cu așteptarea ca persoana privită ca „bun prieten” să te respecte. 

Fără alte detalii legate de această experiență sexuală, nu pot să formulez altă recomandare la fel de concretă, dar vreau să-ți sugerez câteva direcții de gândire în cele ce urmează.

Consimțământul sexual nu se obține prin convingere

Dacă te-a convins profitând de depresia ta, manipulându-ți percepția și făcând abstracție de reticențele tale, și această experiență e tot un abuz sexual, la fel ca și cea din adolescență. Și îmi pare rău că ai trecut prin asta, din nou. Sunt sigură că informațiile care urmează te vor ajuta ca să îți organizezi mai bine gândurile.

Pentru a fi valid, consimțământul sexual trebuie să fie:

  • conștient (consimțământul oferit fără presiune, insistență sau manipulare și fără influența alcoolului sau a altor substanțe)
  • informat (consimțământul oferit de o persoană care a avut parte de o educație sexuală de bază și care a primit deja informații relevante despre partener – riscurile pentru sănătate sau diverse boli contagioase, statutul relațional etc.)
  • reversibil (consimțământul oferit anterior poate să fie retractat în orice moment din diverse motive, iar partenerul este dator să respecte nevoia de a stopa interacțiunea sexuală exprimată de celălalt)
  • entuziasmat (consimțământul oferit fără entuziasm este mai degrabă rezultatul unei frici de a pierde sau leza partenerul sau a unor presiuni exercitate direct sau indirect de partener) 
  • specific (consimțământul trebuie să se refere în mod specific la fiecare dintre interacțiunile de natură sexuală dintre doi parteneri)

Orice fel de interacțiune sexuală care nu bifează toate aceste criterii intră în aria abuzului sexual și pot fi pedepsite în instanță. Desigur, e decizia ta ce faci după ce conștientizezi un abuz sexual, dacă faci o plângere la autorități sau vrei pur și simplu să mergi mai departe. 

De fapt, cele mai multe dintre abuzurile sexuale nu sunt raportate și, adesea, nici măcar conștientizate, pe fondul unei educații sexuale și psihorelaționale deficitare. Din păcate, nici sistemul de justiție nu este suficient de performant astfel încât să ajute cu adevărat victimele abuzurilor sexuale, fără a le confrunta cu situații cu potențial (re)traumatizant. Dar asta e o altă discuție, în care nu voi intra acum. 

Este doar jignire?

O altă idee la care te-aș invita să te gândești este dacă ceea ce simți este, într-adevăr, doar jignire. Nu neg nicidecum faptul că te simți jignită, dar cred că jignirea este doar una dintre fațetele emoțiilor tale asociate cu această experiență. 

Mă aștept ca, printre altele, să poți identifica și frici, și dezamăgiri, și tristețe. Și multă furie. Poate chiar și autoînvinovățire, așa cum simt cele mai multe dintre persoanele abuzate sexual. Clar nu are cum să fie ușor să le conții pe toate și unele dintre aceste emoții vor fi greu de confruntat, acceptat sau gestionat. 

Jignirea este, însă, o emoție destul de acceptată social. Așa că ea poate rămâne la suprafață, dominând aparent experiența emoțională asociată cu acest eveniment din viața ta. Și de aici cred că se trage și lipsa ta de înțelegere – aș îndăzni să spun chiar perplexitatea ta – atunci când compari experiența aceasta recentă cu cea din adolescență. 

Acestea fiind spuse, am să încerc să-ți ofer un răspuns la întrebarea ta: „De ce mă simt mai jignită decât atunci când am fost abuzată sexual de iubitul meu la 15 ani?”

Posibile explicații

Ei bine, la 15 ani nu aveai nici educația, nici experiența de viață pe care o ai acum (nu știu câți ani ai acum, dar știu că și jumătate de an poate face diferența) ca să poți vedea lucrurile în perspectivă. La 15 ani, sexualitatea era probabil o zonă suficient de confuzantă, dar și incitantă și tabu, astfel încât să preferi să nu te gândești la ceea ce s-a întâmplat între tine și iubitul tău ca fiind un abuz. Și chiar să reușești. 

La 15 ani, era mai ușor să dai vina pe tine însăți și să te reduci la tăcere, considerând că ai fost și tu vinovată, în loc să te vezi în rol de victimă și pe iubitul tău de atunci în rol de agresor. La 15 ani, poate că nu aveai resurse de informare sau alte persoane cu care să poți vorbi despre sexualitate, care să te ajute să-ți clarifici ce s-a întâmplat. 

Poate că nu ai povestit nimănui ce ți s-a întâmplat la 15 ani. Sau poate că cei care au aflat te-au blamat tot pe tine, forțându-te să renunți la orice așteptare de a fi înțeleasă sau ajutată. 

Dar lucrurile sunt diferite acum – fie și numai din perspectiva educației și a experienței tale de viață. De-asta, cred eu, te simți mai jignită acum. 

Și ar mai fi ceva – o diferență dată de rolurile pe care tu și cei doi băieți le aveați unul față de celălalt anterior momentului abuzului sexual. Dacă la 15 ani, cel care te-a abuzat sexual era iubitul tău, cel mai probabil o parte din tine avea impresia că e firesc sau normal ca el să-și dorească acele lucruri de la tine, iar tu, din rolul de iubită, te simțeai datoare să i le oferi. 

Doliul inacceptabil după o prietenie pierdută

Experiența recentă, însă, a avut loc cu o persoană pe care tu o priveai ca pe „un bun prieten”, pentru care probabil nu ai avut atracție sexuală sau sentimente romantice anterior. Sau, chiar dacă ai avut astfel de sentimente uneori, ai valorizat mai mult prietenia cu el și ai ales să păstrezi relația la acest nivel. 

Drept urmare, experiența recentă are un dublu caracter: pe de o parte ea este un nou abuz sexual, chiar dacă nu ai considerat-o astfel până acum, pe de altă parte este pierderea unei prietenii. Și chiar dacă în continuare ai fi apropiată de această persoană, încrederea ta în el a fost distrusă și, la nivel emoțional, asta se simte ca un doliu.

Iar dacă așa stau lucrurile și sunteți încă apropiați, cred că asta explică și mai bine sentimentele de jignire profundă – căci jignirea este mai acceptabilă pentru psihic decât pierderea. 

Caută-ți vindecarea

La final, nu pot decât să te rog să-ți canalizezi energia către vindecare. Caută sprijin de specialitate pentru a-ți trata depresia care, mai mult decât sigur, are mare legătură cu experiențele de abuz la care ai fost expusă de-a lungul vieții. Nu doar cu cele menționate de tine aici, ci cu toate abuzurile emoționale și pierderile pe care viața ți le-a adus în cale. 

Te vor ajuta, desigur, și cărțile, documentarele sau discuțiile cu oamenii apropiați, dar cel mai indicat ar fi să lucrezi o perioadă în psihoterapie și să completezi munca asta emoțională cu mișcare, ieșiri în natură și mai multă atenție pentru somn și alimentație de calitate. Și dacă tot am menționat cărțile, cred că te-ar ajuta „Legături pierdute” de Johann Hari sau „Arta sexualității” de Emily Nagoski.

Îți urez succes <3

 

Read More

Oare există omul perfect în ochii mei?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Sunt singură de mai bine de trei ani și îmi este greu să creez conexiuni sănătoase cu alte persoane. Îmi lipsesc afecțiunea și două brațe calde, însă nu reușesc să trec de talk stage. Deoarece în ultima mea relație am cunoscut absolut orice formă de abuz și dezintegrare socială, obișnuiesc să caut orice urmă de defect în celălalt (cu toate că nu m-am înșelat niciodată). Oare există omul perfect în ochii mei?”

cititoare anonimă

Bună!

Și bine ai venit în secțiunea In a relationship dedicată căutătorilor de răspunsuri la întrebări existențiale 🙂 

Fără să fie nicidecum o ironie, fac acest disclaimer încă de la început: întrebarea ta este o întrebare existențială. Și nimeni în afară de tine însăți nu îți poate oferi un răspuns satisfăcător. Sau adevărat pentru tine. 

Dar voi încerca totuși să creez un cadru în care să-ți fie mai ușor să-ți oferi tu singură acest răspuns. Sau să-l accepți, căci senzația pe care mi-a lăsat-o mie mesajul tău este că îl ai deja. Dar pentru că nu este un răspuns care-ți place, tot cauți argumente din exterior care să-ți schimbe părerea. Ceea ce e, de fapt, un mecanism psihic bazat pe valorizarea cunoașterii și a perspectivelor diferite, adică un mecanism util în general. Numai că uneori el se poate transforma într-un blocaj.

Cum se produce blocajul?

În mesajul tău, aduci niște informații deosebit de relevante. Spui „în ultima mea relație am cunoscut absolut orice formă de abuz și dezintegrare socială”, iar asta înseamnă că ai conștientizat deja mare parte din suferința pe care ai fost nevoită să o gestionezi. 

Totuși, este posibil să fi lăsat câteva lucruri în umbră, fie pentru că nu erau suficient de evidente, fie pentru că sunt prea greu de conceput sau acceptat la nivel rațional și/sau emoțional. Iată niște variante la care mă gândesc eu, gânduri pe care poate nu le-ai scos niciodată la lumina conștiinței, ca să le analizezi validitatea și semnificația.

Varianta #1

Prefer să mă gândesc doar la cea mai recentă relație de cuplu ca fiind abuzivă, pentru că mi-a depășit orice așteptări și experiențe anterioare de suferință

Dar asta nu înseamnă neapărat că acea relație a fost singura, cea mai „importantă” sau cea mai „de impact” relație abuzivă din care ai făcut parte, ci doar că în cadrul ei ai reușit să și conștientizezi, nu doar să experimentezi, suferința ca fiind rezultatul unor abuzuri relaționale. 

De regulă însă, relațiile cu cea mai periculoasă expunere la abuzuri sunt relațiile din prima parte a vieții – cu părinții, membrii familiei sau alte persoane apropiate. Odată formate tiparele de atașament și tiparele comportamentale în cadrul acelor relații din primii ani de viață, ele vor reprezenta pentru creier un fel de standard de normalitate. Asta înseamnă că până și cele mai rele abuzuri, nu doar cele subtile și greu de identificat, pot fi considerate mai acceptabile pentru creierul expus devreme și constant la abuzuri, spre deosebire de un creier care a crescut într-un mediu sigur, hrănitor, echilibrat.

Astfel, creierul uman poate fi cumva programat să-și aleagă apropiați și parteneri de viață care corespund acelor tipuri de abuzuri cunoscute, le reproduc într-o oarecare măsură în comportamentul lor, ceea ce-i face să se simtă cumva familiari (adică safe) și/sau mai atractivi decât alte persoane care nu prezintă aceleași caracteristici și trăsături. Chiar dacă alte persoane sunt mai puțin abuzive. 

În același timp, expunerea la abuzuri, fie în copilărie, fie în viața adultă, are mari șanse să te transforme și pe tine într-un abuzator, cel puțin din când în când. Mecanismele de apărare activate inconștient generează uneori la oameni reacții și comportamente care pot încălca limitele celorlalți și pot fi percepute ca agresive sau dure. 

Iar genul ăsta de reacții pot apărea și în interacțiunea cu persoana pe care individul o percepe ca abuzator principal (de exemplu, la tine, partenerul de cuplu la care te-ai referit), dar și în alte interacțiuni, în alte relații cum ar fi cele de familie, de prietenie, de muncă etc. Ba chiar și în relație cu propria persoană, conturându-se tipare de comportament de autocritică excesivă, autopedepsire (uneori autovătămare) sau restricții majore autoimpuse, care pot fi duse până la deprivarea de resurse vitale, cum ar fi hrana. 

Sper că nu e cazul, dar dacă te recunoști în ce am enumerat mai sus, te rog mult, caută sprijin specializat cât mai curând! Viața ta și relația ta cu tine pot fi mult mai frumoase și mai lipsite de conflicte și suferință, dacă accepți că poate mai ai de învățat cum să te iubești pe tine însăți într-un mod sănătos. Și chiar există oameni care te pot însoți în această călătorie. 

Varianta #2

Prefer să cred că ce a fost mai rău a trecut, ceea ce înseamnă că de-acum înainte nu poate fi decât mai bine. 

M-ai făcut să mă gândesc la varianta asta pentru că ai folosit cuvântul „absolut”, ceea ce pentru urechile mele sună ca un red flag. De ce? Pentru că pare să sugereze că acum tu consideri că știi cum arată și cum se simte „ABSOLUT orice formă de abuz și dezintegrare socială”, ceea ce e cam imposibil. 

Cu siguranță există lucruri care intră în categoria de abuz și „dezintegrare socială” la care nu te-ai gândit și pe care nu ți le-ai imaginat niciodată, dar pe care alți oameni le-au trăit și unii au și supraviețuit. Nu îți neg suferința și nici nu mă apuc acum să compar experiențele traumatice între ele. Doar profit de ocazie ca să îți recomand să nu te mai privești pe tine ca fiind o persoană care a trecut prin absolut orice formă de abuz. Până la urmă, și asta e tot o formă (extrem de subtilă) de autoabuz și cred că mesajul tău către mine demonstrează că vrei să afli cum să ieși din ciclul abuzurilor. 

În orice caz, exagerarea ta (in)conștientă s-ar putea să aibă rol protector, să ilustreze o dorință de genul „Nu vreau să mai trec niciodată prin așa ceva și voi face tot ce pot ca să previn asta.” Și e bine să ai genul ăsta de dorințe și genul ăsta de determinare. Dar fii conștientă și de reversul medaliei: s-ar putea să fii atât de concentrată pe a-ți îndeplini dorința, încât să nu-ți dai voie să dezvolți niciun fel de intimitate reală cu un potențial partener. Mai ales dacă îi observi „orice urmă de defect”, nu?

Ecuația pe care operezi e simplă: zero parteneri = zero riscuri de a trece din nou prin aceeași suferință. Asta e o formă de a te asigura că ce a fost mai rău a trecut, iar viitorul tău e pain free. Dar este, oare, cu adevărat? Și este oare posibil așa ceva? Cum spune mesajul tău, descoperi noi tipuri de suferință în faptul că îți lipsesc „afecțiunea și două brațe calde” – dar deocamdată consideri asta un cost pe care ți-l poți permite. 

Deocamdată, cel puțin, pare că nu ești dispusă să-ți asumi acele riscuri pe care trebuie să ți le asumi ca să poți avansa mai departe de talk stage cu cineva. S-ar putea să-ți fie de ajutor niște activități care să-ți crească stima de sine, atât intelectual, cât și emoțional. 

De ce stima de sine? Pentru că, dacă te-ai putea privi pe tine însăți ca fiind o persoană schimbată, mai matură, mai abilă și cu mai multe cunoștințe decât în trecut, asta te-ar putea ajuta să ai mai multă încredere în capacitatea ta de a gestiona sănătos (nu doar de a supraviețui) alte posibile abuzuri și suferințe la care e posibil să te expui atunci când intri într-o relație romantică. 

Iar acele activități pot fi lecturi din zona de psihologie relațională, ascultarea unor podcasturi sau urmărirea unor documentare pe această temă, dar și experimentarea cu domenii noi de activitate. Poate niște hobby-uri legate de artă sau testarea unor sporturi noi, care să-ți lărgească experiența personală și să contribuie pozitiv la stima ta de sine și la reziliența ta, psihică și fizică. Sau, de ce nu, niște cursuri de programare sau de public speaking, dacă domeniile astea sunt teritorii complet netestate pentru tine. Desigur, și psihoterapia intră tot în această categorie de activități cu potențial benefic mare pentru stima ta de sine 🙂 

Varianta #3

Prefer să nu mă opresc din căutare până nu găsesc omul perfect.

Da, da, ai să zici că fiecare are o definiție proprie pentru perfecțiune. Totuși, pentru creierul uman, ideea de perfecțiune este cam la fel de greu de imaginat ca și infinitul. E greu pentru că aceste cuvinte reprezintă concepte situate dincolo de realitatea perceptibilă pentru noi, ca ființe cu existență finită și resurse finite. 

Și e al naibii de greu să te lupți cu preferința pentru perfecțiune, căci ea este, probabil, adânc înrădăcinată în tine. Cam la fel de adânc ca o convingere de genul „Dacă aș fi mai bună, aș fi mai demnă de iubire.” sau „Dacă nu sunt perfectă, nu merit iubire.” 

Acest principiu al meritocrației nu are ce căuta aici. Face doar ravagii în viața ta socială și în relația ta cu tine însăți. El a fost forțat în structura logicii tale emoționale de experiențele de abuz din prima parte a vieții – unele pe care probabil încă nu le-ai conștientizat și (re)procesat cu mintea ta de adult – sau nu suficient, cel puțin. 

Principiul meritocrației (combinat cu experiențele traumatice din trecutul tău) reprezintă, cel mai probabil, baza cognitivă pentru căutarea ta neobosită a perfecțiunii, atunci când evaluezi potențiali parteneri romantici. În același timp, el reprezintă și răspunsul, atunci când te întrebi de ce nu reușești să treci de talk stage

El deservește un obiectiv de autoprotecție – este o preferință creată mai degrabă pe baza unor experiențe pe care vrei să le eviți, nu a unor experiențe pe care vrei să le (re)trăiești. De-asta are puține șanse de a te aduce mai aproape de o relație de cuplu. Sau de orice relație care presupune intimitate reală, până la urmă – deși sper să nu fie cazul. 

Scopul principal al mecanismelor de autoprotecție este să te baricadeze, să te păstreze în afara oricărui pericol, să te țină în gardă. Iar îndrăgostirea, intimitatea, apropierea fizică, intelectuală și spirituală sunt printre cele mai riscante situații în care te poți regăsi, căci te pot face vulnerabilă, îți pot scădea vigilența și te pot scufunda într-o euforie iluzorie.

Odată conectate în istoria ta personală experiența îndrăgostirii și experiența abuzului, acceptarea unei noi persoane în viața ta intimă pare să aibă toate șansele de a te face să retrăiești angoasa, suferința, teama sau disperarea pe care te-ai decis să le excluzi din viitorul tău. Așa că vei câuta în continuare, chiar dacă nu ești neapărat convinsă să știi ce cauți sau că ceea ce cauți există undeva acolo.

Perfecțiunea e doar un ideal, dar viața ta e reală

Toate acestea fiind spuse, cred că pot să răspund fără prea multe rezerve la întrebarea ta: „Oare există omul perfect în ochii mei?”. Iar răspunsul meu este simplu: deocamdată nu există. 

Dar asta nu înseamnă că nu vei reuși, la un moment dat, să te deschizi și să-ți asumi riscurile apropierii. Să găsești curajul sau motivația de a accepta în viața ta o persoană nouă, față de care simți o atracție irezistibilă sau pe care ai testat-o suficient cât să-i poți acorda, treptat, încrederea ta.

Depinde de tine cum și când vor avea loc aceste procese, dar, desigur, nu doar de tine. Că așa sunt relațiile oamenilor, în general. Depind de cel puțin două persoane. Și apoi, indirect, depind de context, de celelalte relații ale lor și, desigur, de hazard. Nu pot fi controlate și perfect securizate, că așa e realitatea în care trăim.

Ce-ți mai pot recomanda pe final e să depui mai mult efort pentru a-ți înțelege tiparul de atașament și ramificațiile pe care le are în relațiile din viața ta (și cele din trecut, și cele din prezent). Mi-e greu să-mi imaginez cum arată „absolut orice formă de abuz”, dar cu siguranță cineva care a trecut printr-o experiență pe care o numește astfel are nevoie de sprijin specializat, pe termen lung, ca să poată integra sănătos experiențele traumatice. 

Studiul individual te poate ajuta foarte mult (lecturi, filme, conferințe, etc.), dar la fel de importante – dacă nu chiar mai importante – sunt relațiile. Pe lângă cele cu familia, cu prietenii, cu colegii de muncă, unde poți analiza, experimenta și aplica tot felul de mici schimbări, îți recomand să încerci niște experiențe de grup. Un grup de psihoterapie sau un grup de suport, un grup de voluntariat pentru o cauză socială sau un grup de excursii în natură. Sau toate, pe rând – de ce nu? Relațiile sunt cele care ne pot răni cel mai tare, dar tot în interiorul relațiilor ne putem găsi vindecarea și, apoi, împăcarea și echilibrul. 

Îți urez succes și sper să-ți găsești un sprijin în psihoterapie – o persoană cu studii de specialitate și pregătire în psihotraumatologie ar fi ideală. Nu te lăsa descurajată dacă nu simți efecte din primele ședințe – de regulă procesul acesta durează mai mult, iar felul în care tu acorzi încredere poate contribui la prelungirea perioadei de tatonare, inclusiv în terapie.

Caută pe cineva cu care să te simți confortabil, dar care te și provoacă, într-un fel respectuos și cald, un specialist care reușește să alterneze umorul cu seriozitatea și îți oferă atât surse de documentare, cât și explicații pe înțelesul tău. Dacă deja ai trecut printr-o terapie, poate e cazul să reiei procesul cu o altă persoană, pentru a completa și continua munca din trecut, dintr-o altă perspectivă.

Nu te teme să ceri ce îți trebuie în relațiile tale, fie timp, fie explicații, fie scuze sau efort din partea celuilalt și dedică-ți ție însăți atenția necesară ca să poți avea acces cu adevărat la cine ești tu acum. Cred că doar în felul acesta poți să treci de talk stage – întâi cu tine, apoi și cu altcineva. 

Read More

De ce oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

De ce oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă?”

cititoare anonimă

Bună!

Când am citit întrebarea ta prima dată, am avut o senzație de bucurie și entuziasm, dar numai pentru o fracțiune de secundă. Era o întrebare scurtă și, prin urmare, mintea mea îngrijorată constant de dimensiunea răspunsurilor kilometrice publicate aici, a apucat să-și imagineze și un răspuns scurt. Acum că mă apuc să scriu, îmi dau seama că m-am bucurat degeaba. 

De fapt, tocmai întrebările scurte și simple, ca aceasta, au nevoie de răspunsuri dintre cele mai lungi și complicate. Daar, înainte de a ajunge iar acolo, am să încep cu varianta simplă a răspunsului la întrebarea De ce oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă? Și el poate sună un pic arogant, dar te rog, rămâi cu mine și pentru ce urmează. 

Această întrebare se bazează pe o presupunere și e foarte subiectivă, chiar dacă sună așa de general. Din păcate, nu am cum să răspund într-un mod valid, pentru că pot doar să presupun care a fost acea presupunere. Așa că voi încerca să-mi pun la treabă gândirea critică și cunoștințele de psihologie ca să acopăr totuși câteva dintre presupunerile pe care pot eu să le fac cu privire la întrebarea ta, în ordinea numerelor de pe tricou.

Presupunerea #1: Întrebarea ta vine dintr-o frustrare personală despre care ți-e greu să vorbești

Acea frustrare pe care o ghicesc ca potențială sursă a întrebării poate să fi fost generată de faptul că intențiile tale bune ți-au adus suferință într-o anumită situație. Sau în mai multe situații. Și aș îndrăzni aici să includ, poate, și niște exemple concrete pe care le-ai observat în jurul tău și care au urmat același tipar: oamenii buni au avut de suferit. 

Genul ăsta de întrebare poate să fie un fel de autocritică ascunsă, o abordare care maschează un tip de raționament de genul „A fost greșeala mea, de fapt.” / „Mi-am căutat-o cu lumânarea.” / „Trebuia să mă aștept la asta.” / „Sunt o fraieră (sau orice alt cuvânt cu valență negativă) pentru că am încercat să fac un bine.” / „Nu trebuia să am încredere.” și mă opresc aici, dar exemplele pot continua mult și bine. 

Oare asta să fi fost ceea ce te-a determinat să alegi un raționament care implică două generalizări absolute? Prima generalizare ar fi cea că oamenii buni sunt, cu toții, buni tot timpul, iar a doua – că acei oameni suferă în orice situație cu putință, întotdeauna. Ca și când a fi un om bun echivalează cu a fi un om care suferă.

Un raționament de genul acesta poate să aibă sens, pentru că apelând la o astfel de interpretare, îți (re)validezi convingerea că tu ești un om bun și că ceea ce ți s-a întâmplat este o nedreptate, dar una care nu ți se întâmplă doar ție, ci oamenilor buni în general. Adică ți-e clar că nu ești singură în suferința ta. Eviți astfel ceva și mai dureros – să te simți singură și neînțeleasă de nimeni altcineva.

Faptul că ai trimis aici această întrebare poate să fie parte din efortul tău de a nu te mai simți singură în suferința ta, chiar dacă nu ne spui niciun detaliu despre ea. Prin urmare, nu pot să te ajut cu referințe directe și specifice pentru situația care ți-a cauzat suferință, ci pot doar să te distrez cu niște exerciții de gândire critică și alternare de perspectivă. Eh, e și asta o formă de ajutor, până la urmă 😀 Hai să mergem mai departe.

În orice caz, ți-ar fi de ajutor să găsești niște oameni cu care să discuți mai detaliat despre trăirile și sentimentele tale, despre relațiile tale și implicațiile sau complicațiile lor. Și poate că deja ai niște astfel de oameni în jur, dar simți nevoia de mai mult. Într-un astfel de caz, îți recomand să cauți consiliere psihologică sau psihoterapie cu o persoană acreditată, chiar și numai pentru câteva ședințe. Direcția de lucru pe care o ghicesc și pe care ți-aș recomanda-o vizează încrederea în tine și în ceilalți. 

Presupunerea #2: Încerci să îți anulezi o convingere irațională

Îmi pot imagina că de-a lungul vieții/educației tale ai tot primit, de la oameni de încredere, genul ăsta de mesaj – cum că oamenii buni sunt întotdeauna cei care suferă. În plus, e posibil să îți fi confirmat deja „pe pielea ta” ideea asta, prin diverse experiențe personale încă greu de procesat și înțeles. 

Dar parcă nu vrei să crezi că lucrurile chiar stau așa tot timpul. E descurajant să te gândești că oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă. Așa că apelezi la o altă persoană de încredere ca să primești și o altă perspectivă, o altă opinie. În această ordine de idei, mulțumesc pentru încredere.

Pe larg, întrebarea ta ar putea fi descompusă într-o premisă și o curiozitate generată de acea premisă. Ele ar suna cam așa: „Există o categorie de oameni care sunt buni, oricare ar fi punctul de vedere din care îi evaluezi. Acești oameni au de suferit în orice interacțiune și în orice situație în care sunt implicați, pe toată durata existenței lor. De ce stau lucrurile în felul acesta?”. 

Dacă o descompunem în acest fel, caracterul irațional (lipsit de logică) al acestei convingeri e mult mai clar. Pentru mine, acesta este un indicator foarte clar al faptului că întrebarea ta vine dintr-un spațiu profund emoțional, adică tot irațional, dar nu neapărat și lipsit de logică. Are o logică emoțională foarte clară, de unde și apariția primei presupuneri tratate mai sus, cu prioritate. 

Plecând de la o astfel de premisă, realitatea pare greu de acceptat și apar o mulțime de întrebări existențiale. Ce rost are să fii un om bun, dacă oricum vei suferi? Și de ce ar mai alege cineva să fie un om bun? Și ce anume trebuie să faci sau să sacrifici ca să nu mai suferi? Oare trebuie să fii un om rău ca să nu mai suferi întotdeauna? Sau dacă ești bun doar câteodată și rău doar câteodată, atunci poți să nu suferi chiar întotdeauna? Sunt oamenii buni condamnați la suferință? Există dreptate în lumea asta? Dada, am alunecat într-o proverbială gaură de iepure cu întrebările astea fără sfârșit. 

Ce ți-aș recomanda în continuarea acestei presupuneri este să începi să citești niște non-ficțiune – filosofie, dar și psihologie, ca să câștigi profunzime în felul în care abordezi lucrurile. Poți începe de la relativizarea conceptelor de bine și rău, corect și greșit sau suferință și plăcere – unele dintre cele mai prezente repere din viețile noastre.

Iar dacă cititul e mai anevoios pentru tine, încearcă să găsești niște videoclipuri sau podcasturi cu care să rezonezi și pe care să le urmărești, măcar din când în când. În limba română există câteva resurse foarte bine documentate, dar totuși accesibile ca limbaj și cu multe explicații, cum sunt Podcastul de filosofie, Zaiafet sau canalul lui Cătălin Moise și Pagina de psihologie, cu seriile #EpicTalk sau #EDUcare sau podcastul HelloYou

Presupunerea #3: Vrei să știi ce poți face ca să nu mai suferi

Ei bine, am ajuns și aici. Plecăm de la presupunerea că te consideri & te simți un om bun, ceea ce s-ar putea să te facă să speri că vei fi tratată cu același respect și aceeași considerație cu care îi tratezi și tu pe ceilalți. Dar din păcate asta nu se întâmplă mereu. Iar reacția obișnuită, atunci când respectul și considerația lipsesc, e chiar suferința la care faci referință în întrebarea ta. 

Suferința emoțională poate să aibă o mulțime de nuanțe foarte specifice, de multe ori greu de distins una de alta, tocmai pentru că vin la pachet, val după val.

Suferința poate fi experimentată prin emoții de tristețe și dezamăgire, abandon, furie, frică, singurătate, gelozie, rușine, vinovăție sau nedreptate. Iar astea sunt doar primele care mi-au venit în minte. Pentru detaliere, uite aici o ilustrație cu Roata emoțiilor, cu mai multe nuanțe emoționale decât știai probabil că ești capabilă să simți.

Ca să poți reduce cantitatea de suferință din viața ta, primul pas pe care trebuie să-l faci e să înveți să-i distingi nuanțele. Ai nevoie să o privești mai îndeaproape și să-i pui nume mai clare, în funcție de cum se simte și de ce se leagă. Altfel, blocul ăsta de suferință amorfă poate fi tratat doar ca proverbiala cruce pe care fiecare trebuie să și-o ducă, încălzindu-se, poate, cu gândul că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce. 

Doar că nici ăsta nu-i un adevăr absolut. Și fiecare dintre noi, fie că aderăm la credințe religioase sau nu, am trăit pe pielea noastră senzația că suferința pe care o trăim e mai mult decât putem duce.

Partea frumoasă e că, dacă am supraviețuit, putem să ne uităm în spate și să învățăm ceva din felul în care ne-am gestionat suferința din trecut. Iar asta ne poate ajuta să dezvoltăm strategii mai sănătoase, mai echilibrate și mai eficiente de a evita sau diminua, pe cât posibil, suferința din prezent și viitor. 

Și zic pe cât posibil pentru că suferința este, totuși, un declanșator al proceselor de maturizare, oricâte neplăceri putem noi să-i reproșăm. Nu singurul și nu cel mai plăcut dintre declanșatorii maturizării, desigur. Dar ea ne și călește, ne deschide ochii, ne ajută să devenim mai înțelepți, mai puternici și mai încrezători în propriile forțe. 

Depinde și de noi cum alegem să o privim și să o tratăm. Dacă doar fugim de ea și o ignorăm, refuzăm să o confruntăm sau să o acceptăm ca parte din realitatea vieții noastre, ea va rămâne acolo mereu, ca un monstru ascuns în întuneric, fără nume, fără formă și fără vreo speranță de a-l transforma într-un prieten și un partener de drum lung. 

Alte idei importante și demitizări la foc automat

La final, simt nevoia să fac niște precizări, un fel de demontare de mituri pe care o consider necesară, dar fără prea multe detalii:

  • Doar pentru că ești un om bun, în general (sau încerci să fii) nu înseamnă că e exclus să greșești și să le produci suferință altora sau ție însuți/însăți.
  • Și oamenii care nu sunt sau nu se consideră oameni buni suferă, de multe ori. Însăși ideea că nu sunt oameni buni poate fi o sursă mare de suferință.
  • Poți fi un om bun fără să crezi că ești un om bun, la fel cum poți fi un om rău fără să crezi că ești un om rău. Dar nu poți fi un om bun sau un om rău tot timpul, în orice moment al vieții tale. Este nociv și nerealist să gândim în termeni atât de inflexibili. 
  • Inflexibilitatea gândirii produce suferință, chiar dacă ea e dezvoltată uneori ca mecanism de apărare a psihicului, care se poate refugia în confortul certitudinilor și al adevărurilor absolute.
  • Nevoia/dorința de a fi „un om bun” poate veni din educația pe care oamenii o primesc. Când un copil este crescut într-un mediu exigent, plin de tensiuni sau autoritar, acesta poate dezvolta comportamente de adaptare care se manifestă mai târziu în tendințe de supunere și disimulare (uneori inconștientă și neintenționată), numite și tendințe de „people pleasing”.
  • Oamenii care au tendința de a le face pe plac altora au dificultăți în a pune granițe clare, în a-și proteja integritatea emoțională și fizică. Ei experimentează adesea sentimente de suferință – chiar dacă din exterior nu lasă să se vadă nimic și nu vor să vorbească despre ceea ce-i doare.
  • Suferința este o reacție emoțională spontană și normală la întâmplări din viața noastră, dar ea este trăită diferit de fiecare – în momente diferite, la intensități diferite, de natură diferită etc. 
  • În funcție de context, de istoricul personal și o mulțime de alți factori, un eveniment poate fi interpretat în diverse feluri de o persoană. Asta înseamnă că același eveniment poate să genereze și suferință, dar și bucurie, plăcere sau entuziasm – depinde de persoană cum îl interpretează și ce importanță îi acordă în prezent.
  • Un eveniment care îi cauzează suferință la un moment dat unei persoane poate să fie interpretat diferit în alt moment al vieții de aceeași persoană și să genereze altfel de emoții și sentimente (ex. recunoștință, ușurare, speranță, etc.). De regulă asta se întâmplă în psihoterapie, când oamenii își analizează istoricul personal și reușesc să găsească și un sens pozitiv pentru suferințele din trecut. Astfel, ei se pot elibera de povara suferințelor din trecut și pot deveni mai capabili să se bucure de prezent și să-și construiască un viitor conform propriilor nevoi și dorințe. 

Read More

Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine? 

Îl iubesc, dar am foarte multe probleme (din cauza părinților) și pe el îl enervează foarte tare lucrul ăsta. Uneori am impresia că are resentimente față de mine din motivul acesta. Nu pot să plec de acasă pentru încă cel puțin 3 ani, că am început facultatea la București și nu am timp să și lucrez ca să mă întrețin… Mă simt împărțită în 2 și e o senzație foarte urâtă… Uneori mi-aș dori să fiu suficient eu, dar pare că îl nemulțumește foarte tare situația…”

cititoare anonimă

Salut!

Întrebarea ta pare să deschidă o cutie a Pandorei și îți mulțumesc că ai trimis-o aici. Mi se pare că ilustrează foarte bine acea senzație urâtă de a fi „împărțită în 2”, acea ambivalență puternică, greu de ignorat, dar și greu de privit. Sper să te pot ajuta cu răspunsul de mai jos dar, din păcate, pot doar să-ți ofer niște idei după care să te ghidezi. 

Iar ideile pe care vreau să le dezvolt se leagă, de fapt, de lucrurile pe care nu le-ai spus în mesajul tău – acele detalii care ar putea avea sens și greutate în găsirea răspunsului la întrebarea ta: „Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine?”. Așadar, în ordinea lipsei din mesajul tău, eu văd așa:

Nicio informație despre raportul dintre voi

De cât timp vă cunoașteți sau de cât timp formați un cuplu? Ce vârste aveți fiecare? Și cum se reflectă vârstele voastre în dinamica de relație? Cum se desfășoară în prezent relația voastră? Vă vedeți fizic sau e mai degrabă o relație la distanță? Aveți și pasiuni sau activități în comun? Dar prieteni comuni? Cum ar descrie cineva din exterior relația voastră? Dar fiecare dintre voi? Ce își dorește fiecare de la relația de cuplu? Vă vedeți împreună în viitor?

Ca să poți ajunge la un răspuns concludent la întrebarea ta, trebuie să iei în calcul toate astea – măcar în termeni generali. Singura informație foarte specifică din mesajul tău e faptul că ai spus clar și răspicat „Îl iubesc”. Totuși, imediat după, vine un „dar am foarte multe probleme….”, probleme despre care iarăși nu spui nimic clar.

Gândul mă duce automat la niște conflicte în interiorul familiei – complicații, interdicții sau reguli pe care le presupune conviețuirea ta cu părinții tăi, poate chiar un set de responsabilități și datorii pe care le ai față de familie/ casă. Dar fără să am informații de la tine, astea sunt doar presupuneri. Și tot ce pot să fac cu ele e să le listez aici, ca un fel de confirmare că sunt lucruri care se întâmplă adesea. Totuși, depinde foarte mult ce fel de probleme sunt. Dacă ar fi să simplific la maxim, contează cine e pe rol de agresor și cine e pe rol de victimă sau salvator (cel puțin wannabe salvator) în dinamica de familie. 

Dacă prietenul tău se enervează pentru că tu ești cea pe rol de victimă sau salvator, atunci probabil că o parte din furia lui e sănătoasă și e generată de atașamentul lui față de tine. Ea poate să însemne că nu îi place să te știe angrenată într-o relație toxică cu părinții tăi și încearcă să te apere sau să te convingă să pui limite în relația cu ei, poate chiar să te distanțezi de ei, chiar dacă acceptă că încă ești dependentă financiar de familie. 

Dar dacă problemele „din cauza părinților” de care vorbești se referă la faptul că ei nu îl agreează pe el sau nu sunt de acord cu relația ta de cuplu la modul general, atunci s-ar putea ca enervarea prietenului tău să fie o formă de a se apăra pe sine, ca să păstreze relația cu tine. Iar asta poate însemna că și el te iubește, dar poate fi și un semn că dorește să-și păstreze puterea de a-ți influența deciziile, inclusiv eventualele beneficii pe care le are ca urmare a afecțiunii tale pentru el. 

În orice caz, genul ăsta de comportament e nedrept față de tine, căci reacțiile lui de enervare contribuie activ la ceea ce tu numești „împărțită în 2”. Bineînțeles, și astea sunt tot niște presupuneri, iar adevărul s-ar putea să fie undeva la mijloc.

Ce îți recomand este să încerci să răspunzi în scris la întrebările cu care am început – sau poate într-o conversație cu cineva de încredere. Ele au scopul de a te ajuta să-ți clarifici pozițiile de pe care vă raportați la relația de cuplu, fiecare dintre voi. 

Apoi, ar putea fi foarte util să duci discuția asta și cu el, ca să vă înțelegeți și să vă cunoașteți mai bine unul pe celălalt. Poate el nici măcar nu își dă seama că enervarea lui pune atât de multă presiune pe tine. Și poate nici tu nu îți dai seama de unele lucruri importante. 

Nicio informație despre ce presupune enervarea lui

Și aici mă refer la ce se vede din exterior, la nivel de comportamente concrete, atunci când „pe el îl enervează foarte tare”. Ce face mai exact atunci când se enervează? Cât de mult coincide comportamentul lui cu descrierile pe care le găsești aici la abuz emoțional, abuz verbal, abuz fizic? 

Și ce reacții ai tu la comportamentul lui? Încerci să te aperi în vreun fel? Îți revendici dreptul la o conversație ca de la egal la egal despre lucrurile care îl nemulțumesc pe el sau despre cele care te nemulțumesc pe tine? 

Ai scris „Uneori am impresia că are resentimente față de mine din motivul acesta” – ceea ce mă face să cred că ți-e destul de clar că ești cumva nedreptățită, poate chiar presată să alegi între familie și el. 

În contextul acesta, mie îmi apare o întrebare foarte stăruitoare: Cu tine cine ține?

Cine reușește să îți fie de ajutor fără să te facă să te simți vinovată, nedreptățită sau îndatorată? Și nu, nu mă refer la sentimentele de recunoștință pe care oricine le poate avea față de cineva care-i face bine, ci la sentimentele de inadecvare care apar ca urmare a felului în care celălalt vorbește cu tine, cum pune problema, ce argumente aduce, pe ce ton etc. 

Dacă nu este (și) el acea persoană care te face să te simți ascultată, înțeleasă și acceptată, măcar din când în când, relația voastră s-ar putea să nu meargă într-o direcție bună. Sigur că un parteneriat romantic va include și momente în care partenerii se provoacă reciproc, momente în care apar unele conflicte în scopul creșterii și dezvoltării personale ale partenerilor. 

Dar o relație de cuplu sănătoasă trebuie neapărat să includă și momente în care partenerii se sprijină și se ajută unul pe celălalt, fără să ceară nimic în schimb și fără să apese pe butoanele emoționale de vinovăție sau rușine ale celuilalt. 

Este partenerul tău capabil să facă asta pentru tine? Dar tu pentru el? 

Știu că sunt întrebări dificile și poate răspunsurile îți sunt încă neclare, dar ți-aș recomanda să încerci să intri în contact cu emoțiile și nevoile tale.

Un exercițiu care te-ar putea ajuta este să ții un jurnal în care să scrii, doar pentru ochii tăi, gândurile și sentimentele tale cu privire la lucrurile care ți se întâmplă, timp de 1-2 săptămâni cel puțin. Nu e absolut necesar să scrii în fiecare zi, dar s-ar putea chiar să descoperi că îți place și te ajută să-ți pui ordine în gânduri și sentimente – fie și pentru numai 5 minute pe zi.

La recitirea paginilor de jurnal s-ar putea să-ți fie mult mai clar care e raportul de forțe în relație și cât este ea de benefică sau nocivă pentru tine.

Nicio informație despre ce înseamnă pentru tine „persoana potrivită”

Dar ca să ajungem la o astfel de definiție a persoanei potrivite, trebuie să setăm, mai înainte de orice, un obiectiv. Persoana potrivită pentru ce anume?

O relație romantică poate avea multe motivații invizibile la o primă vedere. Și nu toate sunt benefice pentru ambii parteneri – mai ales că partenerii pot avea motivații foarte diferite, unul față de celălalt. 

În orice caz, e firesc să-ți dorești să fii suficient doar tu, dar nu îți închipui că asta înseamnă că tu îi poți satisface lui toate nevoile emoționale, la fel cum nici el nu poate fi de ajuns ca tu să fii fericită pentru tot restul vieții tale. Așteptările nerealiste de acest gen destramă adesea relațiile de cuplu, oricât de puternice și sincere ar fi sentimentele partenerilor la început. 

Uneori, în relațiile romantice, oamenii caută pur și simplu iubirea – vor să se simtă iubiți și să iubească la rândul lor, să se simtă acceptați, apreciați și doriți. Și vor să-și poată manifesta atracția, acceptarea și admirația pentru celălalt. Adică relația poate fi orientată pe căutarea satisfacției și a plăcerii – și din punct de vedere afectiv, și sexual, și existențial. 

Dar dacă asta e motivația principală, s-ar putea ca oamenii să nu se poată opri prea ușor din căutare. S-ar putea să se implice emoțional sau să aibă relații intime cu mai mulți parteneri în același timp sau trecând rapid de la o relație la următoarea.

Exclusivitatea relației de cuplu e extrem de importantă pentru unii oameni, în timp ce alții preferă relațiile deschise sau chiar experimentează cu poliamoria. În orice caz, e bine ca asta să fie printre primele reguli negociate și stabilite de comun acord, cu cât mai multă sinceritate din partea ambilor parteneri. 

Alteori, relațiile romantice pot avea obiectivul de a-i ajuta pe oameni să se separe de familie sau să-și creeze un fel de „bulă” în care să se poată izola de restul relațiilor care nu sunt neapărat ușoare sau satisfăcătoare. Adică sunt investite cu rolul de a compensa cumva pentru suferința sau lipsurile din alte sectoare ale vieții personale sau sociale. 

Riscul aici este că poți avea o nevoie așa de mare de compensare, încât să te încăpătânezi să crezi și să investești într-o relație de iubire care „să te salveze” și să nu vezi în ce fel devine ea însăși toxică. 

În alte situații, relațiile romantice sunt mai degrabă rezultatul nevoii de a fi în rând cu lumea. Chiar dacă partenerii nu se cunosc suficient de mult și nu au încă sentimente profunde unul față de celălalt, ei pot să-și dorească să bifeze acest criteriu de normalitate – conștient sau inconștient, desigur. Vor să se simtă pe calea cea bună, visează la o casă și o familie sau chiar își planifică numărul de copii pe care vor să-i aibă și, uneori, asta echivalează cu un fel de negare a realității sau un fel de refugiere într-un viitor dorit.

De asemenea, relațiile de cuplu pot fi impuse de apartenența la o un anumit cult religios sau la o anumită cultură/ practică socială, fără ca partenerii să fie cu adevărat asumați sau responsabili în alegerile pe care le fac – fie din cauza imaturității și vârstei prea mici, fie din alte cauze. 

În alte configurații de viață, relațiile romantice sunt folosite ca metode de a accesa resursele unei alte persoane – fie că vorbim de bani sau alte posesiuni materiale sau prestigiu și statut social. Iar genul ăsta de relații se întâlnesc în nenumărate forme – unele normalizate și, într-o oarecare măsură, acceptabile social (ex. gold diggers sau aranjamentele de genul sugar daddy/ sugar mommy), altele de-a dreptul periculoase și ilegale (ex. metoda Loverboy folosită adesea pentru racolarea și exploatarea sexuală a tinerelor femei). 

Iar acestea sunt doar câteva dintre motivațiile pe care se pot întemeia relații romantice. Și, desigur, există posibilitatea ca mai multe astfel de motivații să se suprapună și oamenilor să nu fie deloc clar care motivații primează și care sunt mai puțin importante.

Așa că recomandarea mea ar fi să găsești motivațiile tale și să le ordonezi în ordinea priorităților. Ele nu au cum să fie fixe sau simple și clare din prima, așa că va fi nevoie se dedici niște timp acestui efort de autocunoaștere. Abia apoi vei putea să îți răspunzi mai clar dacă actualul tău partener este persoana potrivită pentru tine. 

O relație de cuplu sănătoasă se construiește din două direcții

Într-un final, trebuie să-ți mai spun și că fiecare dintre voi poate să-și modifice comportamentul ca să acomodeze mai bine nevoile celuilalt, odată ce îi sunt mai clare.

Dar asta presupune neapărat să aveți o comunicare constantă, deschisă și asertivă, cu atenție și respect atât pentru nevoile proprii, cât și pentru cele ale partenerului. În niciun caz nu înseamnă sacrificii peste sacrificii, în speranța că celălalt se va schimba cândva ca prin minune și va fi exact așa cum trebuie

Relațiile de cuplu, oricare ar fi configurația lor, înseamnă muncă și dedicare, atenție la detalii și disponibilitatea de a crește alături de celălalt, renunțând uneori la anumite convingeri sau reguli personale, fără ca asta să însemne că renunți la tine însuți/însăți. Persoana potrivită pentru tine ar trebui să fie o persoană dispusă și capabilă să facă toate astea, alături de tine. 

Read More

În momentul în care simt că îmi place cu adevărat de respectiva persoană, mă cuprinde o stare de frică

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„În momentul în care simt că îmi place cu adevărat de respectiva persoană, mă cuprinde o stare de frică. Mă cuprinde anxietatea când observ evoluția lucrurilor dintre noi, și am tendința de a îndepărta acea persoană. Nu înțeleg de ce îmi este frică să mă implic sentimental, emoțional. Mă întreb ce l-a făcut pe băiatul respectiv să mă placă și dacă chiar mă place cu adevărat sau doar vrea să ajungă să întrețină relații intime cu mine.

De unde vine toată frica asta? Overthinking-ul ăsta chiar că îți diminuează fericirea…”

cititoare anonimă

Bună! 

Și mulțumesc pentru subiectul pe care îl propui. Întrebarea ta e, cu siguranță, una dintre întrebările care apar frecvent în mintea și sufletul adolescentelor și tinerelor femei. Și chiar dacă uneori răspunsul pare simplu și nu necesită prea multe „săpături” în istoricul personal de relaționare, faptul că îl găsești nu te ajută, neapărat, să și rezolvi așa-zisa problemă, iar relațiile romantice rămân la fel de pline de frici și anxietăți. 

Dar să începem pas cu pas. Care ar fi scenariul acela în care răspunsul la întrebarea ta ar putea părea simplu și evident? (pentru tine, desigur)

Ei bine, acel scenariu presupune câteva elemente de bază. Ele co-există și își lasă amprenta în mediul persoanei care-și conștientizează o tendință de apărare & îndepărtare în situații cu potențial romantic, pornind de la întrebări valide de genul „Mă place cu adevărat sau e interesat doar de sex?” (am spus-o eu pe șleau, deși apreciez discreția ta) și până la overthinking-ul care spui că-ți diminuează fericirea.

Voi încerca să expun aceste elemente într-o anumită ordine, de la cele mai difuze și impersonale, care țin de mediul de apartenență, la cele mai concrete și personale. Așadar, s-ar putea ca frica asta să vină din…

1. O educație primită în acest sens

Adică reguli, povești de viață sau avertizări primite de la persoane de încredere (figuri de atașament sau autoritate precum părinții, rudele apropiate, prietenele sau profesorii) sau de la modele/idoli (mesaje lansate de artiștii preferați, narațiuni din cărțile citite sau filmele vizionate etc.). 

Din mesajul tău reiese existența unor criterii de departajare între băieții care sunt interesați de tine cu adevărat („mă întreb ce l-a făcut pe băiatul respectiv să mă placă”) și cei care caută doar îmbogățirea palmaresului de experiențe sexuale. Dar aceste criterii de departajare nu par să fie suficient de clare sau poate doar nu ți-ai îndreptat atenția către ele, fiind mai degrabă preocupată să înțelegi de unde vine frica. 

Un exercițiu de încercat

S-ar putea să-ți facă bine dacă decizi să dedici niște timp elaborării unei liste de criterii care să te ajute să-ți dai seama dacă interesul lui este sincer sau nu. Ghedează-te după întrebările de mai jos:

  • Ce înseamnă pentru tine interes sincer? 
  • Cum se manifestă? 
  • Ce comportamente specifice îl însoțesc? 
  • Te simți respectată, ascultată, validată în acea interacțiune? 
  • Sau mai degrabă te simți presată, grăbită, amenințată?
  • Ce emoții îți provoacă cel mai des interacțiunea directă cu acea persoană?
  • Cât sunt ele de agreabile și în ce proporție sunt dezagreabile, neplăcute?
Frica – o emoție menită să te protejeze

În definitiv, frica servește întotdeauna un scop pozitiv: e menită să te protejeze. De decizii iresponsabile sau pripite, de manipulări, de suferință sau de necunoscut, la modul general. De cele mai multe ori, frica este o emoție adaptativă.

Ea apare ca un fel de rezultat al responsabilității pe care ți-o asumi (involuntar și inconștient uneori) față de propria ta siguranță. Dar ea e adânc înrădăcinată în cunoștințele și informațiile pe care tu le ai despre lumea în care trăiești, despre cum funcționează oamenii și relațiile lor și despre diferențele dintre bine și rău, corect și greșit. 

Practic, frica ta se poate explica dacă la tine au ajuns sfaturi, povești sau avertizări care-ți spun că trebuie să fii atentă și să nu permiți nicio apropiere romantică până nu ești convinsă de faptul că partenerul nu vrea „doar sex”. 

Frica de a fi obiectificată într-o societate cu valori ambigue

Genul ăsta de avertizări vin de regulă în alte cuvinte: „Băieții/bărbații vor doar să profite de tine”, „să te batjocorească” sau „Toți bărbații sunt niște porci”. Îți sună cunoscut?

În realitate, acestea sunt forme de generalizare abuzivă, care nu admit existența băieților sau bărbaților onești, de treabă și îi îndeasă pe toți în aceeași categorie de abuzatori prin definiție. La fel ca atunci când se fac bancuri cu blonde sau când femeile sunt trimise „la cratiță” sau la îngrijirea copiilor. 

Acestea sunt niște idei care caracterizează mentalitatea unei societăți care secretizează relațiile sexuale, le agreează public doar pe criterii de construire de familie sau de reproducere, le blamează ca fiind forme de desfrânare sau păcătuire și le folosesc indirect ca instrument de opresiune și discriminare între femei și bărbați. 

Sexualitatea femeilor – un tabu încă prezent

Datorită biologiei, care a făcut ca femeia să fie purtătoarea sarcinii, femeile sunt cele care experimentează interdicții mai mari atunci când vine vorba de relațiile sexuale și abordarea lor la nivel cultural și social.

Atunci când au mai mulți parteneri sexuali, femeile sunt mai predispuse să fie victimele blamării, marginalizării sau abuzurilor – atât din partea partenerilor, cât și din partea comunității de apartenență, inclusiv a familiei de proveniență. 

Și chiar dacă noi credem că trăim în timpuri evoluate și hipertehnologizate, foarte multe femei sunt încă discriminate și expuse abuzurilor de toate felurile, iar majoritatea copiilor și adolescenților, fete și băieți deopotrivă, sunt insuficient educați cu privire la egalitatea de drepturi și de șanse sau cu privire la propriile lor corpuri și explorarea sexualității. De dreptul tuturor oamenilor de a experimenta plăcere sexuală nici nu visăm să se discute la școală sau în dezbateri publice în țara noastră, cel puțin deocamdată.

Ambivalența: am nevoie, dar nu am voie

Într-un astfel de context, frica ta spune că ești mai în siguranță dacă nu ai astfel de „complicații” în viața ta. Dar, desigur, ea intră în conflict cu nevoile tale de iubire, afecțiune și explorare a propriei tale sexualități – nevoi firești și sănătoase dealtfel. Drept pentru care, probabil, apare și ceea ce tu numești „overthinking”.

Eu aș vedea aici mai degrabă o tendință de a negocia la nesfârșit în interiorul tău dacă să mergi mai departe sau să te îndepărtezi. Dacă merită să te implici sentimental sau nu, cum spui tu.

De fapt, implicarea sentimentală generată de atracția romantică e deja activată și nu prea poate fi controlată cu ajutorul voinței. Ce încerci tu să decizi, să verifici sau să concluzionezi este dacă poți să (îți) dai undă verde pentru a-ți imagina un viitor în care tu și el ați forma un cuplu. Și apoi să și faci niște pași în acea direcție. 

Indisponibilitatea nu înseamnă doar „nu vreau”

Simpla existență a acestei negocieri care-ți acaparează spațiul mental poate să te facă să lipsești din interacțiunea autentică cu potențialul partener (mai ales atunci când îți place de el, nu e doar un pretendent care nu te atrage și pe tine) sau să-l tot verifici și să-l testezi (conștient sau inconștient) ca să te convingi dacă merită sau nu.

Iar asta îl poate face pe băiatul respectiv să se simtă respins și să se îndepărteze pentru că nu se poate simți în largul lui nici el. 

Un alt exercițiu: dez-obiectificarea lui

Chiar și atunci când ai un astfel de „overthinking”, poți să-l neutralizezi într-o oarecare măsură scoțându-l dintre granițele propriei tale gândiri. Că doar n-o să obții rezultate diferite la aceleași calcule pe care le faci doar tu cu tine. Ai nevoie să aduci în discuție cu potențialul partener ceea ce te preocupă, să vezi cum primește acele informații și cum se poziționează, ce face, cum îți răspunde. 

Dacă îl incluzi și pe celălalt în această discuție deschisă și vulnerabilă, faci și tu o chestie super importantă: îl dez-obiectifici. Nu mai e „băiatul care poate vrea doar sex” – această formă impersonală și fără adâncime, ci o persoană adevărată, cu gânduri, opinii și emoții – ceea ce s-ar putea să nu poți vedea fix din cauza fricii de a nu fi tu cea obiectificată. 

2. O experiență personală traumatică

Este posibil, de asemenea, să fi trecut deja chiar tu printr-o experiență romantică dezamăgitoare și dureroasă, pentru care nu ai avut și poate încă nu ai la dispoziție resursele necesare pentru a o integra și a o depăși cu adevărat. Ca o rană care doar a făcut coajă la suprafață, dar care riscă să se rupă și să sângereze din nou la o mișcare prea amplă, o astfel de experiență, chiar dacă pare deja încheiată și dată uitării, poate să reprezinte un factor deosebit de important în respingerea noilor potențiali parteneri romantici. 

Nu vreau să scormonesc prin trecutul tău și să-ți provoc retrăirea durerii, dar am să încerc o mică listă de situații pe care s-ar putea să le fi trăit deja. 

  • Poate că ai fost părăsită sau înșelată de un fost iubit cu care ai ajuns să ai relații intime, pentru ca la scurt timp interesul lui pentru tine să scadă și să dispară din viața ta. 
  • Poate că ai fost amenințată cu expunerea publică a unor imagini sau povești despre relațiile tale intime – reale sau inventate de o persoană care voia să te rănească. 
  • Poate că cineva ți-a făcut o farsă sau a profitat de încrederea ta și te-a rănit profund – chiar și poveștile din școala generală pot să fie relevante în astfel de cazuri. 
  • Poate tu ai fost fata cu care un băiat și-a înșelat iubita și asta te face să simți rușine și vinovăție și să crezi că un partener e mai degrabă interesat de sex decât de intimitate emoțională. 
  • Poate te consideri insuficient de frumoasă, deșteaptă sau mai știu eu cum ca să meriți iubire – de parcă iubirea ar fi vreodată meritocratică – și de-asta nu ai încredere că cineva chiar te-ar putea plăcea pe tine, cu adevărat.

Dacă te recunoști în situațiile astea și, mai ales, dacă experiența respectivă a avut și o componentă de interacțiune sexuală care a fost obținută prin manipulare sau cu forța, este cazul să cauți sprijin de specialitate.

Caută un psihoterapeut acreditat care să te însoțească prin labirintul posttraumatic și să te ajute să integrezi experiența respectivă printr-un proces de psihoterapie. E un demers mai lung și necesită adesea o investiție de timp și bani, dar chiar ar putea să te sprijine să transformi acea experiență dureroasă într-o resursă pentru a te ajuta pe tine sau pe alții pe viitor. 

3. Expunerea constantă la abuzuri emoționale

Un alt lucru la care îți recomand să te gândești mai profund, căci dacă îți lipsește încrederea în tine însăți sau ai o stimă de sine scăzută sau fluctuantă, asta indică, de regulă, o vulnerabilitate emoțională care e întreținută de factori multipli, cu acțiune suprapusă. 

  • S-ar putea să ai pe cineva apropiat care te critică excesiv sau încearcă din toate puterile să te protejeze de orice rău, alimentându-ți senzația că nu te-ai putea descurca să iei decizii bune pe cont propriu
  • Poate ai una sau mai multe prietene cu care te compari sau care se compară cu tine, menținând o relație de competiție și rivalitate sau chiar bullying, descurajnându-te de fiecare dată când ai putea avea un pretendent romantic
  • E posibil să petreci prea mult timp pe instagram sau alte rețele sociale care-ți satisfac superficial și toxic nevoia de conexiune, expunându-te constant unor standarde de frumusețe și succes nerealiste, prin comparație cu care vei ieși mereu în dezavantaj

Toate astea și multe altele pot să facă parte din peisajul vieții tale în care tu deja ai observat, destul de clar, acest tipar de comportament care presupune evitarea investiției emoționale în relații romantice. Sau poate în orice fel de relații intime – aici putând să intre și relațiile de prietenie sau încrederea ta în părinți, în membrii familiei sau în alți oameni. La ele te-ai gândit prin prisma asta a comportamentelor de evitare? Poate că și evitarea asta avea un scop adaptativ, de protecție, în anumite relații apropiate.

Stima de sine scăzută este o trăsătură care rezultă din expunerea la tot felul de abuzuri și nedreptăți pe care oamenii nici măcar nu le observă. Psihicul oamenilor reușește să-și explice suferința prin raționamente de genul „Am făcut eu ceva rău ca să merit asta”sau „Eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă”, încercând inconștient să scuze comportamentele nedrepte ale altora și să păstreze relațiile de atașament. Iar asta vine la pachet cu normalizarea abuzurilor la care oamenii sunt expuși, încă din primii ani de gândire conștientă. 

Așa că răsfoiește aici pe site formele de abuz și vezi ce poți învăța de acolo. Dacă vrei să intri și mai mult în subiect, poți căuta și cartea „Relatiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi” publicată chiar de In a Relationship, unde există un capitol întreg dedicat explicării detaliate a formelor de abuz relațional – cu focus pe relațiile de cuplu. 

La final, aș vrea să mai fac o serie de clarificări:

  • Nu tot ceea ce numim pe repede înainte overthinking e cu adevărat overthinking. Angrenarea rațiunii și a strategiilor de testare la nivelul imaginației/fanteziei sunt nelipsite din orice proces de analiză și sinteză. Fără ele, am fi mult mai neajutorați în fața pericolelor și a suferinței. Ele ne ajută să construim tipare de comportament din ce în ce mai adaptative, dar pentru a le depăși sau reactualiza pe cele învechite, va trebui să apelăm la resurse noi: cărți, video-uri, discuții cu oameni de încredere care să ne educe mintea să ia în considerare mai multe criterii și să-și permită și o anumită cantitate de risc. 
  • Cu toții trebuie să învățăm să gestionăm eficient stresul generat de percepția conștientă a riscurilor (de a suferi, de a fi răniți). Dacă nu facem asta, s-ar putea ca întreaga noastră gândire să ne dicteze să stăm pe loc, să mai așteptăm încă și încă puțin, la nesfârșit, sau să refuzăm orice interacțiune pentru care ne putem imagina scenarii de dezamăgire sau suferință. Iar asta înseamnă, într-o măsură uriașă, să stagnăm, să ne refuzăm maturizarea care vine din experiență directă, de dragul de a preveni orice suferință previzibilă. 
  • Iubirea e un fel de joc de noroc de care toți suntem mai mult sau mai puțin dependenți, prin natura noastră. Tocmai pentru că avem nevoie de iubire pentru a putea accesa sentimente de siguranță, împlinire și fericire (nu neapărat iubire romantică, desigur), suntem mereu predispuși să suferim și să fim răniți. Dar din astfel de experiențe putem să și învățăm, să ne maturizăm și apoi să luăm decizii mai bune, care nu se bazează exclusiv nici pe calcule raționale și teste, nici pe impulsuri și reflexe comportamentale ale căror surse sunt neclare sau confuze. 

Și nu uita, echilibrul e întotdeauna undeva la mijloc – și de data asta, generalizarea e validă, cu mențiunea că ceea ce vedem noi la un moment dat ca puncte extreme ale unui continuum s-ar putea să nu fie cu adevărat punctele extreme, ci doar orizonturile propriei noastre cunoașteri. 

Ca surse de informare, ți-aș mai recomanda cartea „Arta sexualității” scrisă de dr. Emily Nagoski și „Mari mituri despre relațiile intime. Întâlniri amoroase, sex și mariaj” scrisă de dr. Matthew D. Johnson. Iar dacă limba engleză ți-e prietenă, canalul de Youtube creat de Heidi Priebe, care abordează în limbaj accesibil multiple problematici legate de îndrăgostire și stiluri de atașament. 

Altfel spus, nu te mai blama așa de tare pentru reacțiile de frică și caută oamenii & cunoștințele care te pot ajuta să te împrietenești cu fricile tale și să le lași să te protejeze, în aceeași măsură în care nu le lași să te blocheze.

Mult succes!

Read More

Am lansat podcastul IN A RELATIONSHIP WITH #ARTS

Toamna aceasta, In a Relationship mută discuțiile despre emoții și relații în lumea artelor. Proiectul derulat de Fundația Friends For Friends din București lansează pe 25 octombrie primul episod al podcastului IN A RELATIONSHIP WITH #ARTS, un podcast despre artă, emoții și relații, construit împreună cu tinerii din România.

Din dorința de a crea un spațiu de discuție cu adevărat relevant pentru Generația Z, In a Relationship a invitat la povești tineri pasionați de artă și artiști din șapte domenii artistice diferite.

#FOTOGRAFIE  #DANS #LITERATURĂ  #FILM  #TEATRU  #ARTE GRAFICE  #MUZICĂ  

Întâlnirile au avut loc într-un cadru deschis și relaxat, ca o discuție în bucătărie. Dialogul a fost moderat de psih. Silvia Ciubotaru, coordonatoarea proiectului și creatoarea atelierelor cu care In a Relationship a călătorit în ultimii 6 ani în întreaga țară, popularizând psihoeducația în rândul tinerilor și crescând organic rețeaua neoficială de educație împotriva abuzurilor. 

Seria de 7 episoade a podcastului IN A RELATIONSHIP WITH #ARTS este un spațiu de întâlnire cu emoțiile, valorile și mentalitatea prezentului, așa cum sunt ele văzute de unii dintre cei mai iubiți artiști autohtoni, dar și de reprezentanți ai Generației Z din toată țara. 

Discuțiile au însemnat o căutare de modele sănătoase și echilibrate, dar și o apropiere dintre tinerii care consumă și se inspiră din artă și artiștii și artistele care trec prin procesul creativ.

Seria debutează pe 25 octombrie cu episodul despre #FOTOGRAFIE, avându-i ca invitați pe fotograful Adrian Bulboacă și studenta Teodora Modan.

Teme de discuție și date de lansare: 

  • Ep 1 #FOTOGRAFIE cu Adrian Bulboacă și Teodora Modan – 25 Oct – Rolul fotografiei, relația cu mentorii, voluntariatul & apartenența la comunități diverse.
  • Ep 2 #DANS cu Andrea Gavriliu și Ana Ioana Călinescu – 26 Oct – Relația cu propriul corp, dansul ca formă de terapie, expunerea publică și teama de judecată.
  • Ep 3 #LITERATURĂ cu Laura Ionescu și Ioana Stănișor – 27 Oct – Scrisul ca instrument al creativității, autoreglarea emoțională prin scris, nevoia de modele feminine în literatură.
  • Ep 4 #FILM cu Vlad Brumaru și Miruna Diaconu – 28 Oct – Relația oamenilor cu ecranele, diferențele dintre filmul comercial și filmul de artă, utilizarea filmelor ca instrumente educaționale.
  • Ep 5 #TEATRU Adrian Nicolae și Mara Surugiu – 29 Oct – Rolul de actor & spectator de teatru, dezvoltarea personală prin teatru, parcursul educațional teoretic vs. vocațional al tinerilor.
  • Ep 6 #ARTE GRAFICE Nicu Mihai și Helga Czégényi – 30 Oct – Desenul ca talent și ca aptitudine care se poate antrena, explorarea individuală prin desen – o artă solitară, echilibrul între muncă și viață personală în profesiile creative.
  • Ep 7 #MUZICĂ Andrei Cojocaru/ COJO și Șerban Suciu – 31 Oct – Producția muzicală în era tehnologiei, mesajele transmise prin muzică și impactul lor asupra publicului, conexiunea cu alți oameni prin intermediul muzicii.

Mai multe informații despre podcast și episoade pe pagina oficială a proiectului și pe conturile de Youtube și Spotify.

*****

De 8 ani, In a relationship contribuie activ la educația tinerilor din România cu privire la sănătatea relațională și prevenția abuzurilor, prin ateliere, conferințe, întâlniri cu sens online și offline – și un întreg site plin de resurse, răspunsuri și informații. In a Relationship este un proiect dezvoltat de Fundația Friends For Friends din București. 

Podcastul In a relationship with #ARTS este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Read More

Hai să facem împreună un podcast despre artă, emoții și relații

Cu toții ne dorim modele sănătoase și echilibrate, chiar și atunci când vine vorba de artă și distracție. Așa că vom construi împreună cele 7 episode ale podcastului Podcast In a relationship with #ARTS, pe care vrem să le construim alături de tineri și artiștii lor preferați din #MUZICĂ  #FILM  #LITERATURĂ  #TEATRU  #FOTOGRAFIE  #DANS  #ARTE GRAFICE.

Până la 10 septembrie 2023, tinerii din toată țara sunt invitați să trimită propunerile lor de artiste & artiști pentru fiecare dintre cele 7 arte care vor fi abordate în episoadele podcastului In a Relationship with #ARTS.

În plus, tinerii au posibilitatea de a se înscrie ei înșiși în cursa pentru a fi invitați să participe la unul dintre episoadele podcastului In a Relationship with #ARTS. Pentru a avea șansa de a fi selectați, tinerii cu vârste între 14-22 ani sunt invitați să le trimită organizatorilor și un mesaj video cu o durată de maxim 1 minut, în care să prezinte propunerea lor de artist/artistă.

Mai multe informații despre podcast și înscrieri pe pagina oficială a proiectului.

*****

De 8 ani, In a relationship contribuie activ la educația tinerilor din România cu privire la sănătatea relațională și prevenția abuzurilor, prin ateliere, conferințe, întâlniri cu sens online și offline – și un întreg site plin de resurse, răspunsuri și informații. In a Relationship este un proiect dezvoltat de Fundația Friends For Friends din București. 

Podcastul In a relationship with #ARTS este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Read More