aduce spectacole de teatru și ateliere de psihoeducație, educație media și teatru direct în liceele din zone cu acces limitat la cultură

Cum arată o relație sănătoasă? Cum îți dai seama când ceva este, de fapt, abuz? Și ce faci când granițele dintre viața reală și online devin blurry?

Aceste întrebări formează punctul de plecare al proiectului„In a Relationship cu #BROSCOIUL”, o inițiativă educațională multidisciplinară care aduce teatrul direct în licee, ca vehicul pentru dialog și reflecție.

Pe 6 octombrie are loc prima reprezentație, la Colegiul Tehnic „Petru Maior” din București.

Turul liceelor va continua toamna aceasta cu opriri la Colegiul Tehnic „Valter Mărăcineanu” din București, Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” din Caracal, Colegiul Național „Anastasescu” din Roșiorii de Vede, Liceul Tehnologic „Dimitrie Bolintineanu” din Bolintin-Vale și Liceul Teoretic „Anghel Saligny” din Cernavodă, dar și la Teatrul Masca și Teatrul Excelsior din București.

Inspirat de un caz de revenge porn, spectacolul #BROSCOIULtransformă un subiect dureros și actual într-o experiență artistică menită să genereze conștientizare. Dramaturgul Alex Gorghe și regizoarea Carla Oncescu creează o poveste cu aer de basm, în care o zână și un broscoi trec printr-o relație care pare obișnuită, până când vraja se rupe.

Distribuția este formată din tineri actori emergenți, Alexandru Mîrnea, Elena Voicu, Nicole Paliță și Tiberius-Nicolae Zavelea, care dau viață poveștii cu autenticitate și vulnerabilitate.

„Mi se pare esențial să vorbim pe înțelesul adolescenților — nu moralizator, ci prin joacă. Cred cu adevărat în puterea râsului ca instrument de deschidere și educare. În plus, proiectul nostru nu se oprește la prezentarea spectacolului: vine însoțit de discuții și ateliere, componenta practică fiind necesară pentru un sprijin real.” (Carla Oncescu, regizoare)

Fiecare reprezentație va fi urmată de o discuție deschisă și relaxată cu publicul, moderată de Silvia Ciubotaru, psihoterapeută și coordonatoare a programului In a Relationship, derulat din 2016 de Fundația Friends For Friends din București, cu sprijinul Avon România.

Aceste dialoguri vor oferi adolescenților un spațiu sigur pentru a pune întrebări, a împărtăși experiențe și a reflecta asupra unor subiecte rareori abordate în școală, așa cum a reieșit și din rezultatele cercetării „Iubirea și abuzul la Gen Z & Alpha”, publicată de In a Relationship la începutul anului 2025.

„Cel mai mult mă bucură faptul că vom ajunge cu acest proiect în licee din zone cu acces limitat la cultură. S-ar putea ca, pentru o parte dintre adolescenții spectatori, BROSCOIUL să fie primul spectacol de teatru din viața lor. Și sper să le placă suficient de mult cât să-i determine să-și ia inima în dinți, ca să se înscrie și la atelierele de după.” (Silvia Ciubotaru, psihoterapeută)

Pe lângă spectacol, In a Relationship cu #BROSCOIUL aduce în fiecare liceu ateliere coordonate de specialiști în teatru, sănătate mintală și siguranță online:

• In a Relationship with #love – sesiuni coordonate de Silvia Ciubotaru, menite să ajute adolescenții să recunoască tipuri de abuz și să își dezvolte un vocabular sănătos pentru a vorbi despre relații.
• Digital safety – ateliere dedicate siguranței pe internet susținut de Cristina Jamschek și Veronica Lungu din echipa Centrului pentru Jurnalism Independent. Adolescenții vor afla ce înseamnă consimțământul digital, cum se pot proteja pe rețelele de socializare și ce pot face atunci când cineva le încalcă drepturile. 
• ​​Drama play – un spațiu sigur unde adolescenții pot explora prin jocuri de rol și exerciții teatrale cum arată situațiile complicate din relații, pentru a-și dezvolta empatia și a exersa reacții alternative, mai constructive, ghidați de actrița și dramaterapeuta Sabina Brândușe.

„Aș vrea să le rămână tuturor spectatorilor, nu doar tinerilor, un pic mai multă curiozitate și ceva mai multă disponibilitate de a căuta să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat, dincolo de zvonuri, aparențe și primele impresii. Dacă tinerii pot învăța ceva de la personajele din Broscoiul, sper că lecția va fi una de respect și atenție la granițele fine, uneori extrem de confuze, dintre ce e OK și ce e NOT OK” (Silvia Ciubotaru, psihoterapeută)

Relațiile de iubire din adolescență sunt primele încercări de a înțelege ce înseamnă apropierea, vulnerabilitatea, încrederea și granițele personale. Ele devin terenul unde tinerii învață cum să-și exprime sentimentele, cum să negocieze diferențe și cum să se raporteze la cei din jurul lor. Tocmai de aceea, merită să le privim cu atenție și să nu ne ferim de unele conversații care pot fi mai dificile, dar care sunt defapt foarte necesare.

In a Relationship cu #Broscoiul este un proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Pentru detalii complete și actualizări despre spectacole și ateliere, hai pe inarelationship.ro/broscoiul și pe social media 🐸

credite foto: Matei Bumbuț

Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi, așa-i?

💛💛💛

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

La In a Relationship, una dintre provocările noastre constante este să traducem termeni de specialitate din limba engleză. Facem asta pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai ușor fenomenele complexe care sunt implicate în dinamica relațiilor abuzive și a violenței domestice. În felul acesta, prevenția violenței este ceva mai eficientă, pentru că nu ne bazăm doar pe interzicerea sau demonizarea unor comportamente negative, ci mizăm pe asigurarea unui nivel mai profund de înțelegere a cauzelor și pe construirea unui limbaj comun. 

Două dintre cele mai importante fenomene implicate în violența domestică – sau mai bine zis în felul în care este văzută și tratată violența domestică în societate – sunt bystander effect & victim blaming. Hai să ni le explicăm mai bine!

BYSTANDER EFFECT 

Bystander effect este un fenomen socio-psihologic, care se referă la creșterea probabilității ca o persoană care asistă la o agresiune, un abuz, un accident (sau orice situație de urgență în care e implicată o victimă) să nu intervină pentru a ajuta victima, dacă există mai mulți oameni prin preajmă. Bystander înseamnă spectator, martor neimplicat, o persoană care se întâmplă să fie acolo, pur și simplu. 

Pe scurt, cu cât sunt mai mulți oameni prin preajmă, cu atât e mai probabil ca victima să nu primească sprijin sau ajutor – acesta este efectul trecătorului neimplicat sau efectul martorului indiferent.  

De ce se întâmplă asta? Ei bine, aici intervine psihologia socială, care a numit acest proces disiparea responsabilității. Explicația este destul de simplă, chiar dacă e contraintuitivă. A interveni într-o situație în care o victimă are nevoie de sprijin sau ajutor este un lucru care necesită atât o cantitate de efort, cât și asumarea unor riscuri. De exemplu, riscul de a fi și tu lovit/-ă de agresor, dacă intervii într-o altercație fizică, sau riscul de a greși în încercarea de a ajuta, înrăutățind situația victimei. Cu cât sunt mai mulți oameni prin preajmă, cu atât este mai mare probabilitatea ca fiecare dintre ei să spere sau să se aștepte că altcineva își va asuma acel tip de efort sau acele riscuri. Poate cineva mai puternic, mai curajos, mai priceput sau mai săritor, pur și simplu. Iar asta generează un fel de ezitare, o amânare mai mult sau mai puțin inconștientă a deciziei de a interveni. 

Normalizarea subtilă a neimplicării

În același timp, pe măsură ce trece timpul și nimeni nu intervine, oamenii care asistă la acea situație neplăcută pot concluziona, tot inconștient, că non-intervenția e normală, ba poate chiar dezirabilă sau impusă, din moment ce nimeni nu intervine. Gânduri de genul „Poate mi se pare mie?” sau „Dacă chiar ar fi ceva greșit, ar zice cineva ceva!” apar de regulă în mintea celor care simt impulsul de a interveni, dar nu prea sunt siguri că pot face asta. Ca și cum ar exista o regulă, o normă socială de negare a problemei, atunci când se întâmplă în public.

De fapt, când vine vorba de violența domestică, genul ăsta de reguli chiar există și sunt transmise de la generație la generație, sub formă de proverbe. Sigur o să le recunoști:

• „Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala!” te îndeamnă să eviți să fii intruziv sau băgăcios,
• „Rufele murdare nu se spală în public.” îți spune că oamenii care își expun problemele de familie/cuplu în public fac ceva rău sau interzis,
• „Vezi-ți de lungul nasului!” te atenționează cu privire la lipsa ta de autoritate sau lipsa dreptului de a interveni. 

Evident, proverbele nu sunt doar despre situația de a interveni într-o situație în care cineva are nevoie de ajutor, dar ele sunt adesea folosite ca justificare sau argumentație pentru non-intervenție.

Ah! Pe ăsta îl știi? „I-ai dat un deget și ți-a luat toată mâna!” Aici ți se spune că, dacă încerci să ajuți, există riscul să ți se tot solicite ajutorul, mai mult decât ai vrea. Practic, că îți faci ție un rău dacă încerci să ajuți.

Neimplicare pe repeat

În acest context psiho-cultural, realizăm că avem de-a face cu un scenariu care se tot repetă: atunci când cineva trece printr-o agresiune sau un abuz în public, oamenilor de pe margine le e greu să intervină. 

Mai nou, în restaurante, mijloace de transport în comun sau alte spații publice, atenția oamenilor e absorbită și de ecranele telefoanelor. Asta face și mai probabil ca situația de abuz sau urgență să nu fie nici măcar observată de ceilalți oameni prezenți fizic în imediata proximitate a victimei. Deși pe net se viralizează uneori filmări cu necunoscuți care intervin instinctiv și ajută pe cineva care e în pericol, iar acei necunoscuți devin eroi pentru câteva zile în conștiința colectivă, în realitate, cele mai multe dintre abuzurille petrecute în public rămân nevăzute și nesancționate. 

Într-un astfel de context, victimele ajung să se simtă singure, neimportante și lipsite de orice speranță. Nu sună deloc bine, nu? Dar stai să vezi ce urmează!

VICTIM BLAMING

Victim blaming este încă și mai paradoxal. E tot un fenomen socio-psihologic, care se referă la tendința unui grup sau a unei comunități de a învinovăți victimele pentru violențele sau abuzurile la care au fost supuse de agresori. Deși sună absurd, explicația este ușor de înțeles, odată ce ne dăm seama care este miza acestui fenomen, mai precis asigurarea predictibilității și a siguranței emoționale a persoanelor care nu sunt implicate în mod direct în acea situație de abuz sau violență. 

Sigur ai auzit expresii ca „Și-a căutat-o cu lumânarea!” sau „Ce semeni, aia culegi!”, care fac referință la responsabilitatea fiecăruia de a anticipa și evita riscurile la care se supune. Astfel de expresii sunt menite să încurajeze gândirea critică și asumarea responsabilității prin exemple negative, pe modelul „Uite ce pățești dacă nu te gândești bine dinainte!”. 

Partea nasoală e că genul ăsta de expresii au și efectul de a imprima în gândirea oamenilor un fel de tendință automatizată de a da vina pe cel/cea care are de suferit, reducând cauza suferinței la prostia, naivitatea sau judecata greșită a victimei. E o minimizare și o atribuire de cauzalitate foarte reductivă, care nu adresează problema de bază: o altă persoană a contribuit din exterior la suferința victimei. 

Automatismul e mai rapid decât gândirea critică

Ei bine, atunci când acest tipar automatizat de atribuire a vinei către victimă se manifestă în situații care includ un agresor (o altă persoană sau un grup de persoane implicate în suferința victimei), rezultatul este unul absurd. Prima reacție a oamenilor care aud despre situația negativă, ca urmare a șocului emoțional, este să ignore complet comportamentul nepotrivit sau chiar ilegal al agresorului și să atribuie întreaga responsabilitate asupra victimei. 

De exemplu, atunci când o femeie este hărțuită sexual pe stradă, femeia este învinovățită că a ieșit singură din casă și că s-a îmbrăcat provocator. Sau atunci când victima unui viol vorbește deschis despre experiența respectivă pentru prima dată, este învinovățită că nu s-a opus, că nu a vorbit mai devreme sau că vrea să obțină niște avantaje financiare din partea agresorului. Sau atunci când un infractor fură identitatea unor oameni și face împrumuturi financiare în numele acestora, victimele sunt învinovățite că nu au avut grijă ce semnează, că nu și-au protejat datele personale sau că au avut încredere în cine nu trebuie.

Fenomenul de blamare a victimei se manifestă în tot felul de configurații, indiferent de sexul victimelor sau agresorilor, de tipul de abuz sau violență și, mai ales, indiferent de societate.

De ce se întâmplă asta?

Comunitatea, oglinda indivizilor care o compun

Blamarea victimei este un fenomen care pare să caracterizeze personajul colectiv al comunității („gura lumii”), dar mecanismul psihologic se manifestă la nivel individual, cu mici variații de la persoană la persoană. El se bazează pe convingerea nerealistă și inconștientă a oamenilor că trăiesc într-o lume corectă, meritocratică. 

La un nivel inconștient și involuntar, oamenii care aud despre tot felul de suferințe, abuzuri sau nenorociri încep să se teamă că ar putea să pățească și ei astfel de lucruri (sau cei dragi lor). Automat, psihicul lor încearcă să se protejeze de acel tip de pericol prin identificarea unor reguli/norme sociale pe care victima ar fi trebuit să le respecte pentru a fi scutită de suferință. A accepta faptul că apariția abuzului nu depinde doar de victimă este dificil, așa că psihicul „spectatorului” se concentrează pe ceea ce poate controla (acțiunile victimei cu care se identifică la nivel inconștient), nu pe ceea ce nu poate fi controlat (acțiunile agresorului). 

Mai mult, educația oamenilor poate să sprijine puternic acest tip de atribuire de vină către victime. Copii sunt învățați de părinți și alți îngrijitori să nu vorbească cu străinii, să nu se aventureze departe de casă și multe alte reguli care încep cu „Să nu… ”, astfel încât să fie cât mai feriți de pericol. Dacă ceva rău totuși se întâmplă, prima explicație e că nu au respectat regula corectă, că nu s-au supus normei și atunci răul e inevitabil. 

Justificare pentru agresori, vină pentru victime

Vedem rezultatul acestui tip de proces mental extrem de des, dar mai ales în online, în secțiunile de comentarii publice care apar la știrile despre tot felul de agresiuni, abuzuri sau situații de discriminare, în care avem de-a face destul de clar cu victime și agresori. Nici nu mai e nevoie de exemple, că deja știi la ce mă refer. Tot felul de oameni se apucă să scrie comentarii care mai de care mai lipsite de empatie, mai răutăcioase sau mai sarcastice, în încercarea de a se diferenția de victime, uneori coalizând în mod fățiș cu agresorul. 

La pachet cu tendința de a învinovăți victimele, vom regăsi și o suită de idei care dezvinovățesc sau minimizează responsabilitatea agresorilor.

Iar asta se întâmplă cel mai des când victimele sunt femei și agresorii bărbați, în abuzuri domestice. „Așa sunt bărbații, nu se pot controla.”, „Păi ce se aștepta să se întâmple dacă a ieșit așa din casă?” sau chiar „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.” sunt raționalizări care au la bază o mentalitate patriarhală, misogină, cu gândire critică slabă și care contribuie la menținerea fenomenului de victim blaming în interiorul societății noastre. 

Violența nu e niciodată OK și responsabilitatea primară e la agresor

Într-un final, acesta e mesajul cel mai important ☝️

Responsabilitatea primară pentru reducerea violenței este la cel care se folosește de forță pentru a obține satisfacție, putere sau diverse alte tipuri de foloase. Dar, ca să putem avea pretenția ca potențialii agresori să aibă capacitatea de a-și reprima impulsurile agresive sau violente, este nevoie de educație. O educație psihologică, dar și morală și juridică, parcursă pe termen lung și în detaliu, care să sprijine atât victimele, cât și agresorii, dar și martorii la violență sau abuzuri să aibă comportamente mai adaptative și mai sănătoase. O educație care să sprijine instituțiile societății noastre să-și facă treaba mai bine și cu mai multă înțelegere pentru complexitatea fenomenului abuzurilor relaționale.

Probabil că ești de acord cu această concluzie, dar simți și că avem un drum lung de parcurs, iar asta poate fi descurajant sau trist. Așa este, drumul este lung, dar iată că suntem mai mulți deja în această barcă! Ajută-ne să ducem mesajul acesta mai departe! 

AVON România, împreună cu RETRO FUTURE, brandul fondat de Alina Ceușan, lansează colecția de tricouri „Înflorește”, un manifest vizual dedicat combaterii violenței de gen și susținerii femeilor în procesul lor de afirmare și recâștigare a încrederii în sine. Întregul profit obținut din vânzarea tricourilor va fi direcționat către In a Relationship, programul de educație și conștientizare privind relațiile sănătoase, dezvoltat de Fundația Friends for Friends și susținut de Avon de peste 9 ani.

Colecția „Înflorește” include trei modele de tricouri cu mesaje puternice, disponibile atât în română, cât și în engleză, create special pentru a inspira tânăra generație. Designul și producția sunt semnate de RETRO FUTURE, fiecare piesă purtând un mesaj esențial, precum „Feminism is not a phase”, „Soft + Strong = EU”, „Nu îți cer voie să cresc. Înfloresc”.

„Înflorește nu este doar o colecție de tricouri, ci un manifest, o declarație publică de sprijin pentru toate femeile care au nevoie să-și regăsească vocea și încrederea. Credem în puterea comunităților și în forța mesajelor care inspiră, dar mai ales credem în femeile care, zi de zi, aleg să se ridice și să meargă mai departe, indiferent de obstacole. Prin această inițiativă, vrem ca femeile, în special tinerele din România, să înțeleagă că fragilitatea și puterea pot coexista, că sensibilitatea nu le face mai puțin capabile și că fiecare are dreptul să se afirme, să crească și să evolueze”, a declarat Ana Nicolae, Head of Integrated Communication, AVON România & Moldova.

Elementele florale, precum păpădia sau bujorul, completează subtil, dar ferm, mesajul campaniei – frumusețea și delicatețea nu exclud reziliența. Așa cum florile înfloresc chiar și în condiții dificile, și femeile pot fi, în același timp, sensibile și determinate.

„Ca femeie, antreprenor și mamă, cred că este responsabilitatea noastră să promovăm o cultură în care iubirea nu rănește, în care încrederea și sănătatea emoțională sunt priorități, nu opțiuni. Trăim vremuri în care este vital să vorbim deschis despre curaj, vulnerabilitate și putere interioară, iar designul acestei colecții reflectă exact aceste valori. Am gândit fiecare detaliu astfel încât tricourile să devină nu doar un obiect vestimentar, ci o declarație personală de asumare și solidaritate. Sunt mândră că RETRO FUTURE contribuie la această cauză atât de importantă”, a adăugat Alina Ceușan, fondatoarea RETRO FUTURE.

Colecția „Înflorește” susține direct programul In a Relationship, una dintre cele mai longevive inițiative dedicate educației tinerilor despre relații sănătoase și prevenirea violenței de gen. Prin acest program, tinerii din școli și licee învață ce înseamnă limite sănătoase, cum pot recunoaște semnele de abuz și de ce este esențial să își construiască relații bazate pe respect reciproc.

În ultimul an, aproape 1500 de adolescenți au participat la ateliere și activități educaționale susținute de specialiști, în timp ce campaniile de conștientizare desfășurate în mediul online au ajuns la peste 1 milion de persoane. Totodată, sute de resurse și materiale de psihoeducație sunt disponibile gratuit, oferind tinerilor și familiilor lor informațiile de care au nevoie pentru a recunoaște comportamentele toxice.  

„In a Relationship înseamnă mai mult decât prevenirea abuzurilor. Înseamnă să învățăm împreună ce înseamnă limite sănătoase, respect reciproc și cum să recunoaștem comportamentele toxice. Relațiile sănătoase se învață, iar educația este cea mai bună prevenție. Cu ajutorul AVON, RETRO FUTURE și tuturor celor care aleg să poarte aceste tricouri, mesajul nostru ajunge mai departe: fiecare tânăr are dreptul să crească într-un mediu sigur, să aibă încredere în sine și să știe că iubirea nu trebuie să doară”, a declarat Silvia Ciubotaru, psiholog, reprezentant Friends for Friends Fundation.

Tricourile din colecția „Înflorește” sunt disponibile în ediție limitată exclusiv pe www.retrofuture.ro, la prețuri cuprinse între 179 și 299 ron, în funcție de model. Campania se desfășoară în perioada iulie – septembrie 2025.

Despre AVON

AVON este prezent de peste 25 de ani pe piața din România, timp în care și-a menținut o poziție de top în preferințele consumatorilor, reușind în același timp să pună bazele uneia dintre cele mai mari comunități de femei. Compania este preocupată nu numai să aducă frumusețe și independenţă femeilor, dar și să le îmbunătățească viața, promovând rolul lor în dezvoltarea socială, militând continuu pentru sănătatea și standardul lor de viață.

Despre RETRO FUTURE

RETRO FUTURE este un brand de modă și un multi-market care combină farmecul esteticii vintage cu cea a viitorului. Fondat de Alina Ceușan, influencer, antreprenor, vizionar creativ și icon al stilului, RETRO FUTURE aduce împreună ce este mai bun din deceniile trecute, în special anii ’80 și ’90, cu o nuanță futuristă, creând o combinație unică de cool retro și eleganță contemporană. Fondat în decembrie 2020, brandul a creat diverse colecții capsule de modă și colaborări cu branduri mari precum Coca Cola, a lucrat cu nume mari precum Inna, Antonia sau Delia, Alex Velea, Alina Eremia, Rava și a fost prezentat de mulți influenceri și stiliști români. Brandul a început ca un proiect de diplomă pentru cursul său de previziune a tendințelor la Istituto Marangoni, Milano.

de psih. Bianca Văduva, editat de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Sunt împreună cu un băiat pe care îl iubesc enorm și și el mă iubește ca pe ochii din cap de 2 ani. Doar că, înainte să fiu cu el, am avut treabă cu un băiat cu care am avut o chimie pe care o vezi și o simți din univers. Doar că între noi au rămas lucrurile în aer, tind să cred că a fost momentul nepotrivit. Totuși, niciunuia dintre noi nu ne-a trecut unuia de celălalt, și, spre rușinea mea, în toți acești 2 ani eu am avut ,,o relație” în paralel și cu celălalt băiat on and off. Tot încercăm să ne lăsăm în pace și mereu cumva ne atragem înapoi.

Unul dintre ei îmi oferă stabilitate și absolut universul la picioare, dar celălalt mă face să simt că zbor, în loc să trăiesc pur și simplu, mă face să vreau să respir și când simt că nu pot, mă face să simt că pot să cutreier pământul în palme. Îi iubesc enorm de mult pe amândoi, sunt iubiri total diferite și, deși știu că voi fi judecată, nu știu ce să fac, pentru că nu vreau să rănesc pe nimeni, și mă termină psihic.”

tânără anonimă

Bună, 

Mă bucur că ai scris despre ceea ce te preocupă deja de ceva timp. Tind să cred că este copleșitor să te afli în această situație neclară de atât de mult timp, așa că îți mulțumesc pentru oportunitatea de a deschide subiectul îndrăgostirilor suprapuse.

Ceea ce observ, întâi de toate, e că există două persoane despre care spui că te iubesc și la care tu ții enorm. Descrii ambele relații care având un impact mare și pozitiv asupra vieții tale, însă nu știi cum să continui îmbinarea celor două relații: „nu vreau să rănesc pe nimeni”. Presupun că asta te include și pe tine, nu?

Totul începe cu mine

Ceea ce pot sugera prima oară, ca psiholog, este să ne uităm cu sinceritate la noi înșine. Totul începe de la relația mea cu mine, pentru fiecare dintre noi.

Dacă îndrept atenția spre mine și mă uit atent și cu cât mai puțină judecată… ce vreau eu acum? Claritate? O soluție perfectă? Alegerea unuia dintre cei care mă fac fericită? Continuarea ambelor relații? 

S-ar putea ca întrebările sugerate de mine mai sus să îți fi trezit deja niște reacții contradictorii. E firesc să fii ambivalentă în această situație, dar poate ți-ar prinde bine să-ți organizezi gândurile în scris, ca să nu te pierzi sub efectul amețitor al emoțiilor. Încearcă să răspunzi pe rând la toate întrebările de mai sus, explicând în ce măsură ar fi adevărate pentru tine și de ce ar putea să te ajute (sau nu) să te simți mai bine.

Cel mai bine ar fi să-ți iei chiar acum o pauză de la citit și să parcurgi exercițiul acesta rapid, în scris. Te va ajuta să-ți recapitulezi nevoile active și valorile personale. Ele sunt deosebit de importante, pentru că-ți condiționează metodele prin care ți le poți satisface. 

Acum că ai recapitulat imaginea de ansamblu,  hai să ne uităm împreună la cum au început aceste relații și ce motive ai putea avea ca să susții această dinamică timp de câțiva ani.

De unde vine ,,chimia”

Spui că înainte de relația actuală ai cunoscut pe altcineva cu care ai simțit ,,o chimie pe care o vezi și o simți din univers“. Dacă ai descrie această stare ca o emoție concretă, care ar fi aceea? Amintește-ți primele momente când ai simțit acea emoție și încearcă să stai câteva momente în acele amintiri care vin la suprafață. După ce le examinezi suficient, oferă-le un nume. În cazul în care cuvintele ți se par prea sărace pentru a descrie ce simți, îți recomand Roata emoțiilor, o schemă cu adevărată utilă pentru identificarea nuanțată a sentimentelor.

Poate apare sentimentul de entuziasm uriaș, de curiozitate, de interes. Poate te-ai simțit încrezătoare, mândră sau liberă în vreun fel? Poate fi o atracție fizică intensă, din ce citesc, ceea ce uneori se simte ca o fascinație incontrolabilă.

Această atracție poate avea mai multe motive, care uneori nu au legătură directă cu persoana care pare că le declanșează în noi. Mai degrabă are legătură cum felul în care am învățat să numim sentimentele pe care le trăim. Așa că ne vom opri prima dată la cum învățăm să iubim și cum ne exprimăm iubirea.

Relațiile din familie și ce luăm din ele

Uneori, când vine vorba de persoana ideală pentru o relație, ne conturăm în mintea noastră, mai puțin conștient, o persoană care să ne fie familiară, care să se potrivească cumva cu dinamica relațională în care am crescut. Adică o persoană capabilă să replice, cel puțin parțial, comportamentul sau atitudinile părinților ( sau ale persoanelor care au avut grijă de noi și cu care am crescut) – merită să păstrăm măcar partea pe care o considerăm bună, nu? 

Oamenii care ne cresc ne transmit automat, prin atitudinile și sfaturile lor, anumite forme de socializare, inclusiv moduri și reguli conform cărora putem avea încredere în relații, sau modele de a ne raporta unul la altul. Ne formăm viziuni asupra a ceea ce este corect, ce este greșit și ce este permis sau nepermis. Toate acestea ne dezvoltă un anumit mod de gândire și, mai ales, un mod propriu de a relaționa cu oamenii importanți din viața noastra, fie prieteni sau iubiți. 

Majoritatea modelelor de gândire și a comportamentelor sunt preluate din familie și prelucrate ulterior în cadrul propriei identități, în timp ce ne dezvoltăm personalitatea. În special părinții (ori alte persoane pe care contăm) au o influență crescută asupra a ceea ce devine important pentru noi. Aici vorbim de valori, convingeri – care pot fi limitative uneori, pe baza cărora ne construim obiectivele. Acestea devin bagajul nostru pe care îl aducem în celelalte relații, mai mult sau mai puțin conștient. 

În plus, ne dezvoltăm un mod de lucru intern prin care ne raportăm la orice persoană cu care intrăm în contact. Astfel, persoanele cu care avem parte de o intimitate emoțională sau fizică mai mare pot aduce la suprafață mai clar dorințele și așteptările noastre.

Idealizare și decepție în ciclul romantismului

Ceea ce vreau să reții este că, uneori, putem întâlni o persoană care întrunește unele din trăsăturile persoanelor cu care am crescut, iar acea familiaritate ne dă sentimentul că am găsit o persoană care ne poate înțelege și iubi în moduri profunde. Mintea noastră generează automat iluzia că acea persoană este unică și numai ea ne poate înțelege și iubi cu adevărat. Pe scurt, odată cu îndrăgostirea, se declanșează procesul de idealizare inconștientă și involuntară a partenerului.

Ori, ceea ce se poate întâmpla adesea, cunoscând această persoană din ce în ce mai îndeaproape, este că vom descoperi și acele trăsături care nu ne plăceau la părinții noștri și vom încerca inconștient să le „rezolvăm” cu ea, persoana aleasă de noi. Neînțelegerile și conflictele din familie își pun amprenta în moduri mai puțin conștiente pe tiparele noastre de comportament. 

IF / THEN

Dacă am crescut într-un loc care nu se simțea tocmai sigur emoțional, este de așteptat să ne atragă irezistibil intensitatea unei persoane, impulsivitatea sau chiar pericolul generat de ea. Deși multe trăsături și comportamente nocive sunt normalizate în jurul nostru, ascunse sau ignorate involuntar, abuzurile relaționale încep să se contureze din ce în ce mai clar și de multe ori iau o formă subtilă, în care este mai greu să le identifici sau să le faci față. 

În orice caz, pentru creierul nostru devine haotic și dureros atunci când persoanele care susțin că țin la noi fac promisiuni care ne entuziasmează, dar pe care nu le mai respectă sau ne oferă atât anxietate, cât și bucurie în proporții mari și mereu imprevizibile. În felul acesta se conturează atașamentul față de cineva nou, cu accente de dependență emoțională, idealizare și frică permanentă de pierdere. 

Dacă am crescut într-un context familial mai rigid, predictibil și populat de tot felul de condiții și reguli care asigură ordinea și disciplina, este de așteptat să ne atragă la posibilii parteneri caracteristici precum seriozitatea, loialitatea sau responsabilitatea. Acestea sunt elemente importante în ceea ce privește angajamentul pe termen lung într-o relație de cuplu, dar nu garantează și intimitatea emoțională sau sentimentul de liniște sau relaxare. Chiar dacă avem încredere în parteneri, relația s-ar putea să devină prea cuminte, nepasională sau chiar sterilă și frustrantă din punct de vedere al nevoilor ludice sau al fanteziilor sexuale. Astfel, atașamentul în cuplu se conturează cu accente de pragmatism, datorie și rezistență la schimbare. 

Totuși, în orice fel de relație am fi, este util să vedem care este combinația noastră unică dintre stilul propriu de atașament și tipul de  parteneri pe care îi alegem.

Manifest personal de iubire: stilurile de atașament

Stilurile de atașament sunt moduri în care o persoană interacționează cu ceilalți, în special în relațiile apropiate, și sunt influențate de ceea ce am simțit și învățat în copilărie. Se referă la modul unic în care părinții sau alte persoane ne-au învățat ce e nevoie să facem sau să nu facem pentru a primi iubire. 

Atașamentul securizant apare atunci când părinții sau îngrijitorii sunt disponibili și responsivi la nevoile copilului, oferindu-i siguranță și sprijin constant. Atașamentele nesigure (anxios, evitant, dezorganizat) se dezvoltă atunci când există comportamente inconsistente sau nevoile copilului nu sunt îndeplinite într-un mod constant.

Atașamentul securizant se referă la capacitatea de a forma relații stabile și sănătoase, având încredere în ceilalți și simțindu-te confortabil atât să oferi, cât și să primești sprijin emoțional.

Atașamentul anxios se referă la o tendință de a fi extrem de preocupat de relațiile tale, de teama de a nu fi abandonat sau respins. Atașamentul evitant se referă la tendința de a evita intimitatea și dependența de alții, preferând autonomia și  protejarea spațiului personal. Atașamentul dezorganizat se referă la comportamente contradictorii față de relații, în care persoana dorește apropierea, dar simte frică sau confuzie față de aceasta.

Fiecare stil de atașament se dezvoltă în funcție de interacțiunile cu părinții sau îngrijitorii și, dacă ți-am stârnit curiozitatea, poți citi mai multe despre teoria atașamentului pe pagina de Wikipedia sau în cartea „Crearea și ruperea legăturilor afective” de John Bowlby. 

Și… ție ce ți-a picat?

Concluzia ideilor de mai sus e că noi toți ne încadrăm undeva între aceste patru stiluri de atașament. Chiar așa, tu unde te-ai plasa pe tine însăți?

Și ca să facem exercițiul acesta și mai interesant, pe unde ai estima că se situează cei doi băieți pentru care ai sentimente? Dacă vrei să-ți clarifici cât mai multe posibil cu ajutorul acestui unghi de abordare, îți recomand să faci o nouă pauză și să faci exercițiul acesta în scris. 

Cu oricare te-ai identifica, e important să știi că toate stilurile de atașament au și părți plăcute, și părți neplăcute și există întotdeauna metode de a învăța să relaționăm mai sănătos cu cei din jur. Relațiile noastre pot fi modificate sau îmbunătățite pe toată durata vieții, prin conștientizare, (auto)analiză și intervenție, fie în procese de dezvoltare personală precum psihoterapia sau consilierea psihologică, fie prin relațiile sănătoase pe care le formăm cu diverși oameni, în contexte intime și nu neapărat romantice.

Contradicție sau confuzie?

Dar să revenim la mesajul tău. , Ai spus că ,,ai avut treabă” cu primul băiat, ceea îmi dă de înțeles că nu îți este foarte clar ce s-a întâmplat între voi. Poate lucrurile s-au întâmplat într-un context greu de replicat (o vacanță, o petrecere) și nu ai putut numi exact dacă a fost o relație în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă ți-a rămas o impresie atât de puternică și nu „ți-a trecut de el” de atunci. Cu toate astea, ceea ce spui este că ai vrea un răspuns legat de ce să faci, cum să ieși din această situație conflictuală.

Îmi imaginez că este foarte dificil să trăiești de atâta timp cu aceste nevoi și dorințe care par a fi în contradicție, dar îmi dau seama și că e ceva foarte important pentru tine, care te-a făcut să rămâi în această situație atâta timp.

Și chiar dacă s-ar putea să sune ciudat la prima vedere, poate e cazul să arunci o privire asupra poveștilor de iubire din familia ta de origine. Dacă de acolo ți-ai luat modelele și valorile, poate tot de acolo ai moștenit mai multe decât știi, cum ar fi preferința pentru ambiguitate, risc sau chiar un fel de incapacitate de a alege un singur drum sau o singură iubire.

Lecția de istorie din familie

În psihologie, domeniul acesta se numește psihogenealogie și presupune analiza relațiilor interpersonale dintr-un sistem familial mai larg. Adică un fel de incursiune în istoricul relațiilor din arborele genealogic al persoanei (în cazul ăsta tu), cu focus pe tiparele de relaționare în cuplu. Nu rareori, familiile conțin astfel de povești etichetate ca neconvenționale, rușinoase sau scandaloase și chiar se străduiesc să le ascundă, să secretizeze complet ceea ce ar putea să aducă o umbră asupra prestigiului familiei în comunitate sau asupra liniștii domestice. 

Monogamia este modelul tradițional pentru societatea noastră, dar știm cu toții că nu mereu este ușor de respectat acest principiu de bază al relațiilor de cuplu.

În categoria posibilelor povești secretizate regăsim copiii din flori sau copiii adoptați, relațiile paralele sau adulterul de lungă durată, bolile mintale sau faptele ilegale, inclusiv pedepsele cu închisoarea, dar și povești despre abuzuri îndelungate și complexe, cum ar fi căsătoriile aranjate de părinți împotriva voinței fiilor/fiicelor sau cele „de fațadă”, menite să asigure o anumită imagine socială sau un tip de alianță financiară, politică sau de altă natură.

De multe ori, acestea implică traume emoționale nevindecate, precum abuzul sexual, decesul unor persoane iubite, trădări sau rupturi dureroase între soți, frați sau copii și părinți. 

Dacă nu știi încă prea multe despre familia din care vii, s-ar putea să descoperi un univers fascinant al contrastelor acolo. Părinții și toți adulții pe care îi știi tu au un trecut al lor, cu propriile îndrăgostiri și eșecuri romantice, mult mai complexe decât rolurile unidimensionale de mama, tata, bunicul sau bunica etc. Oare nu cumva și tu trăiești acum ceva similar cu ceva ce a influențat profund dinamica relațională din familia ta de origine?

Dacă găsești astfel de tipare în istoria familiei tale, încearcă să înțelegi tipul de context și problemele cu care s-au confruntat îndrăgostiții atunci, precum și rezultatele pe termen scurt sau pe termen lung pe care le-au avut deciziile lor din trecut.

Auto-reflecție

Revenind la relația ta trăită în paralel, tu zici ,,Tot încercăm să ne lăsăm în pace și mereu cumva ne atragem înapoi”. Ce este acel lucru care vă atrage unul la altul? 

Uneori poate fi complexul salvatorului, ideea de a-l ajuta pe celălalt. Alteori poate fi nevoia de a fi văzut/-ă sau apreciat/-ă într-un anume fel sau chiar nevoia de risc, de a face ceva provocator și incitant, împotriva regulilor. În unele situații, poate fi un tip de compatibilitate sexuală care face intimitatea fizică să se simtă mai firească decât orice altceva, ca și când doar cu acea persoană ai putea fi tu însăți/însuți până la capăt. 

În cazul vostru, care sunt lucrurile care v-au determinat să vă (re)întoarceți unul la celălalt? Și, la fel de important, care sunt motivele pentru care nu ați început o relație asumată încă de când v-ați cunoscut? 

Îți propun câteva întrebări de reflecție, pe care le poți continua ca exerciții de scris, oricând ai timp de explorat și contemplat: 

• Ce m-a atras la fiecare băiat în parte? 
• Ce primesc acum de la fiecare dintre ei?
• Cum arată viitorul ideal pentru mine?
• Ce vreau să știe despre mine persoana care mă iubește?
• Care sunt alegerile de care îmi e rușine și care sunt cele cu care mă mândresc?
• Ce îmi e teamă că voi pierde?
• Ce am de câștigat din situația actuală?
• Ce am pierdut deja (deși poate mi-e greu să admit)?

Modernitatea și modernizarea în relațiile de cuplu

Și aici ajungem, într-un final, la o problemă destul de spinoasă, dar și fascinantă, care ar avea nevoie de un articol întreg dedicat. Mai precis, schimbarea normelor sociale, manifestată prin modernizarea perspectivelor oamenilor cu privire la formatele acceptabile ale relațiilor de cuplu. 

Pe scurt, opțiunile alternative la care apelează un număr aparent din ce în ce mai mare de oameni: relații deschise, relații poliamoroase, chiar și relații-aproape-servicii, mai degrabă tranzacționale decât romantice, tot felul de relații custom-made pentru nevoile și preferințele specifice ale partenerilor. 

Mai mult decât atât, însăși monogamia nu mai este înțeleasă ca restricționarea la un singur partener sexual pe toată durata vieții, așa cum era acum 100 de ani. În prezent, monogamia înseamnă, pentru cei mai mulți oameni, să ai un singur partener exclusiv la un moment dat în timp. 

Cu siguranță nu ți-ar strica să dedici niște timp explorării literaturii feministe și progresiste, dar ca prim punct de plecare ți-aș recomanda cartea scrisă de Esther Perel, „Regândirea infidelității”, din perspectiva unei psihoterapeute de cuplu de talie mondială. 

O abordare neobișnuită

Cu riscul de a-ți zdruncina un pic percepția despre bine și rău sau, cel puțin, convențional și neconvențional, am să-ți pun o întrebare directă. Te-ai gândit vreodată serios dacă este fezabilă varianta în care ajungi la o înțelegere cu ambii parteneri, astfel încât nevoile tuturor să fie satisfăcute? Poate amândoi vor lua în calcul această variantă, dacă sunt dispuși să afle mai multe și să testeze o formă alternativă de relație. 

N-ar fi nici prima, nici ultima dată când oamenii care se iubesc ajung la un compromis satisfăcător, cel puțin pentru o vreme. Condiția, însă, este ca toată lumea implicată să participe la negociere, adică toată lumea să aibă toate datele problemei. Și da, riscurile sunt mari, dar și câștigurile pot fi pe măsură. Dar ca să ajungi acolo (fie și doar cu gândul), trebuie să-ți dai voie să privești dincolo de rușine și să iei o decizie în funcție de toți factorii relevanți pe care-i poți identifica.

Înapoi la relația cu tine însăți

Nu uita că, orice ai alege, tu ai libertate de decizie asupra vieții tale, dar odată cu ea vine și responsabilitatea. Astfel, deși nu este ușor, pe termen lung asumându-ți decizia luată, îți vei face bine ție și, poate, vei reuși să faci bine și partenerilor tăi. În plus, poți oricând să ceri sprijin prietenilor și oamenilor în care ai încredere pentru a te susține în acest proces, indiferent de rezultat.

Oricare ți-ar fi reacțiile la citirea acestui text și la exercițiile pe care ți le propun aici, permite-le acestor emoții să vină, să iasă și să fie simțite. Cum este când faci asta? Încearcă să vezi orice emoție care vine ca fiind purtătoarea unui un mesaj despre o nevoie ce cere a fi îndeplinită. Care este aceea? Cum îi poți răspunde?

Poate este nevoia de siguranță: dacă sunt împreună cu două persoane, sunt mai puține șanse de fi singură? Ori mai multe șanse de a fi înțeleasă, văzută așa cum sunt și plăcută?

Legat de ultima întrebare, eu cred că este foarte important să conștientizăm că da, situația poate fi dificilă și în timp a devenit așa, însă acum ceva din tine îți cere să intri într-o nouă etapă Să fii sinceră cu tine (și poate și cu cei doi băieți pe care îi iubești)și să aduci claritate. Da, este dificil pentru oricine și ne umple de frică să spunem tot adevărul, însă ceea ce câștigăm este foarte important: faptul că ești sinceră cu tine îți poate aduce liniște mentală.

Alte resurse

Am să las aici și câteva resurse care să te îndrume, dacă vrei să explorezi subiectul ăsta pe mai departe și ești confortabilă și cu limba engleză:

• Un podcast despre cum să avansezi spre un stil de atașament mai securizant 
• Un podcast despre dinamica dintre persoanele cu stil anxios și cele cu stil evitant   
• Carte: ,,Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu” de Laura Pănăzan, unde găsești multe informații despre tiparul anxios și cel evitant într-o relație, din perspectiva unei autoare din România.

Succes 🥰

Tu știi să recunoști abuzurile din relațiile de cuplu? Chiar dacă ți se pare că știi, s-ar putea să descoperi că sunt o mulțime de lucruri care ți-au scăpat.

Pe 6 februarie lansăm rezultatele cercetării In a Relationship 2: Iubirea și abuzul la Gen Z & Alpha, derulată de Fundația Friends For Friends în 2024.

Citeşte raportul întreg aici In a Relationship 2: Iubirea și abuzul la Gen Z & Alpha

„Iubirea și abuzul la Gen Z & Alpha” este a doua cercetare națională realizată în cadrul In a Relationship, la 8 ani de la debutul proiectului. Prin acest nou studiu, ne-am propus să identificăm caracteristicile Gen Z & Alpha în ceea ce privește relațiile romantice: de la tendințe și valori generale legate de relații și sexualitate și până la capacitatea tinerilor de a înțelege și identifica diferite forme ale abuzurilor relaționale.

Cercetarea vizează, pentru prima dată într-un studiu românesc, experiența subiectivă de victimă, martor sau agresor, în raport cu 5 tipuri de abuz prezente în relațiile romantice: abuzul emoțional, abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul financiar și abuzul în mediul digital.

Rezultatele ne oferă o imagine extinsă și detaliată a felului în care tinerii se raportează la relații și sexualitate, evidențiind cele mai neglijate aspecte ale educației pentru prevenția abuzurilor relaționale și temele de interes public pentru dezvoltarea unor instrumente de intervenție și suport.

Dacă rezonezi cu misiunea noastră de prevenție a abuzurilor relaționale, ajută-ne să dăm block abuzului în relațiile tinerilor!

Te invităm să participi la promovarea rezultatelor cercetării în campania online #InstaSorry. Vei găsi mai multe detalii despre cum te poți implica direct pe pagina oficială de campanie.

de psih. Bianca Văduva, editat de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Mă simt blocată în țară din cauza familiei. Cu toate că îmi doresc să studiez în străinătate, să caut un loc în care să mă dezvolt pe plan spiritual și profesional și să descopăr și să experimentez culturi și locuri noi, mă simt vinovată să îmi părăsesc familia.
Nu am încă un loc de muncă, trăind pană acum din bursa de facultate, și mi-e rușine să le cer părinților un ajutor financiar pentru a pleca în străinătate, pentru că nu suntem o familie înstărită. Dar inima mea arde atât de tare cu dorința de a pleca, încât am un sentiment de greață și stare de rău de fiecare dată când mă trezesc dimineața. Ba chiar m-am înscris la un master în România pe care nici nu mi-l doresc, doar ca să le fac pe plac părinților. Vreau să plec și nu știu cum să scap de aceasta vină care se transformă încet în depresie.
După ce am fost plecată anul trecut să studiez în țara visurilor mele, nu pot să nu mă gândesc zilnic la acea experiență. I can’t get over it. Vreau să continui tot acolo, însă părinții mei spun că e degeaba și nu am ce câștiga dacă plec.
Cum pot să mă detașez de situația asta?
Mi-e teamă să nu îmi pierd visul din cauza vinei că îmi „trădez” și „abandonez” părinții. Și în același timp mi-e teamă că dacă îi ascult și rămân aici o să ratez cea mai mare șansă a vieții mele și o să regret toată viața pierderea asta. Dețin atât de mult potențial, dar părinții mei, mai ales tata, nu cred în mine și mă trag în jos pe zi ce trece. Simt că mă sufoc.”

tânără anonimă

Bună, 

Îți mulțumesc pentru relatarea personală a experienței prin care treci. Întrebarea ta poate fi foarte utilă pentru mulți tineri care se confruntă cu aceeași dilemă, cea de a pleca în străinătate pentru studiu sau de a se muta acolo. Deși acestea sunt dorințe valide și importante, ele nu sunt întotdeauna înțelese sau acceptate de către părinți sau alte persoane apropiate.

Așa că îți mulțumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre această problemă. Povestea ta poate ajuta alți tineri și adulți să se simtă ascultați și poate să aibă mai multă claritate. Ar fi de folos sa ne uităm la câteva posibilități de abordare a situației, astfel încât să acoperim cât mai multe unghiuri.

Emoții și nevoi – ghid în autocunoaștere

În primul rând, observ că la începutul textului ai descris o stare emoțională ,,blocată”, ceea ce arată clar că acolo există o nevoie care nu este tocmai împlinită. Așa ca de acolo vin nemulțumirea și frustrarea: atât senzația că stai pe loc, cât și neclaritatea legată de ce decizie să iei.

Ai menționat motivele și dorința ta puternică de a studia în altă parte. Totuși, oportunitățile pe care ți le-ar putea aduce o astfel de experiență sunt destul de generic formulate, adică nu au încă o formă concretă. Asta arată că te cunoști destul de bine încât să știi ce îți aduce bucurie și sens, dar mai e încă spațiu pentru dezvoltare – poate chiar în zona asta a clarificării oportunităților pe care le vezi și de care ai vrea să profiți.

Observ în mesajul tău, mai mult decât orice, o contradicție a unor nevoi de bază. Pe de o parte, spui că ți-ai dori să mergi într-un loc despre care știi că este potrivit pentru tine și, pe de altă parte, spui că îți dorești să fii  acceptată de către familia ta. Sau poate aprobată? Sprijinită? Încurajată? De fapt, toate astea, așa-i? 

Legăturile de familie, o supă emoțională confuzantă

În special atunci când există și o dependență financiară de familie la mijloc, este extrem de greu să faci ceva ce pare că este atât de puțin susținut sau de-a dreptul respins de către persoanele din familie. Totuși, deși de multe ori cei de lângă noi nu par să fie de acord cu deciziile pe care le luăm, noi știm în sinea noastră că ele sunt mai potrivite pentru ce avem nevoie. Știm și că există unele riscuri pe care trebuie să ni le asumăm și suntem dispuși să facem asta.

În astfel de situații, cel mai de folos este să ne ascultăm vocea interioară. Doar că uneori e necesar să-i convingem și pe ceilalți, nu doar să ne ascultăm vocea interioară și să ne urmăm visele. În toată ecuația asta, emoțiile sunt o parte extrem de importantă a procesului decizional.

Emoțiile sunt întotdeauna prezente pentru a ne arăta care sunt nevoile noastre active. Ele nu sunt negative sau pozitive, însă există emoții pe care le acceptăm mai ușor, precum bucuria, și emoții mai dificil de primit, precum tristețea sau furia.

Emoții trecute prin filtrul rațiunii

În cazul tău, pare că emoția predominantă este vinovăția, însă ea s-a format ca o reacție la ceea ce simți: un conflict uriaș, o ambivalență greu de cuprins. Pe de o parte, bucuria generată de a studia în altă țară, bucurie care ți se pare, pe de altă parte, inacceptabilă – atunci când te gândești la cum răspund părinții tăi la ea. Tocmai din acest motiv, bucuria scade în intensitate și, dublată de conștiința conflictului de opinie dintre tine și părinții tău, capătă o umbră uriașă de vinovăție. 

În spatele vinovăției mai stă, probabil, și tristețea, ca emoție generată faptul că nu simți că ai libertatea de a face ce vrei. Iar asta e o temă de introspecție infinită, abordată de toți marii filozofi ai lumii – tocmai pentru că este inevitabilă. Simțim să facem ceva ce vor oamenii dragi, dar mai ales părinții, pentru a nu-i dezamăgi.

Atunci când provocăm dezamăgire, ceva din noi doare foarte tare. Atât de tare, încât uneori oamenii trăiesc toată viața sub imperativul de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, indiferent cât de multă dezamăgire simt ei înșiși. Astfel, dezamăgirea devine această monedă de schimb a propriului merit personal – și este o emoție pe care vrem să o evităm cu orice preț în imaginea celorlalți despre noi. De cele mai multe ori, atunci când le provocăm celorlalți dezamăgire, pe noi ne inundă teama de a-i pierde. Teama de a fi devalorizați, părăsiți, neiubiți.

Cum ar fi, totuși, să stăm cu emoția aceea, chiar dacă e atât de dificilă și simțim să fugim de ea? Oare nu ne-ar putea arăta ea mai clar ce nevoi avem, dincolo de a nu-i dezamăgi pe ceilalți?

Sursa convingerilor (in)conștiente

Tu spui că bucuria ta intră în contradicție cu ceea ce vor părinții tăi și îți declanșează sentimentul de vinovăție. Aici este important să ne uităm la cum ai formulat motivul acestui sentiment ,,pentru că îmi părăsesc familia”. Oare sunt cuvintele tale sau le-ai auzit cândva, undeva, poate chiar suficient de des încât să devină ale tale?

Dorința ta de a pleca este strâns legată de oportunitățile și noutatea unui alt mediu de studii, de ceea ceva ce știi că îți face bine – și știi asta pentru că ai mai avut această experiență. Într-o astfel de configurație a contextului, ea nu echivalează cu o părăsire a familiei, ci este o alegere a cine ești tu, cu privire la tine însăți. 

Supărarea ori alt sentiment trăit de ei este despre ei – e simțit în interiorul lor, și doar pentru că există acolo nu înseamnă că trebuie să aibă efecte și asupra deciziilor tale. Pentru ei, plecarea ta se poate simți  ca o desprindere dureroasă, ca o pierdere a ceva ce își imaginau altfel (că vei în studia în țară, în apropiere de casă etc.).

Atunci când acestă realitate imaginată de ei se lovește de realitatea concretă (adică faptul că tu vrei altceva), începe o luptă pentru putere. Care realitate va fi mai puternică? Dar adevărul este că ambele au nevoie de spațiu, claritate și atenție.

Iubirea între dependență și independență

Vinovăția simțită de tine poate veni ca reacție și emoție secundară la ce simți: bucurie și speranță blocate și ascunse de faptul că ții la părinții tăi și vrei ca ei să fie împăcați și să-ți susțină plecarea. Uneori putem simți că ceea ce vrem noi este în opoziție cu ceea ce vor persoanele de lângă noi – e de fapt ceva ce se întâmplă extrem de des.

E bine însă să conștientizăm faptul că  vinovăția noastră este o reacție la sentimentul lor de pierdere anticipată. O pierdere a prezenței tale fizice apropiate ori a unui tip de control care îi face pe acești oameni să se simtă mai bine, mai în siguranță. Ce vrei tu, însă, este să trăiești în mod autentic, să pleci pentru că simți că acest drum este potrivit pentru tine. Prin urmare, dacă vinovăția ta deja își face efectul (adică te împiedică să pleci), oare nu este mai mult decât vinovăție? 

Scopul pozitiv al vinovăției este să te determine să repari un rău, o greșeală, o suferință pe care ai cauzat-o altcuiva. Dar, în cazul tău, ea pare să acționeze mai degrabă ca o formă de autolimitare, ca un fel de prevenție pentru o părăsire încă neînfăptuită. Să fie părăsirea asta ceva similar cu ceea ce părinții tăi au simțit atunci când tu ai fost plecată în țara visurilor tale? Și dacă e așa, oare nu ar putea și ei să simtă vinovăție (chiar dacă tu nu știi) pentru faptul că nu te-au lăsat să-ți urmezi drumul?

Știu că va suna un pic ciudat, dar gândește-te și la asta. Nu cumva se repetă aici niște tipare comportamentale din relația părinților tăi cu părinții lor, când ei înșiși s-au luptat pentru propria independență?

Oportunități și resurse concrete

În continuare, tu descrii faptul că părinții tăi au posibilități limitate de a te ajuta cu a te întreține în altă țară. Într-adevăr, asta poate genera un altfel de sentiment de vinovăție, pentru că te poți gândi că le ceri prea mult. Cu toate astea, există mai multe posibilități de a te susține financiar – de la burse pentru programe de studii și până la job-uri part-time care să te ajute să te întreții singură. 

Dacă îți dorești să studiezi unde ai mai fost, atunci ar fi util să te informezi cu privire la ce oportunități există de a accesa burse ori ajutor financiar cu costurile de cazare. Încearcă să vorbești cu colegii care au mai plecat, să intri în grupuri utile în care să te informezi. 

Uneori, universitățile oferă și informații despre  joburile disponibile pentru studenți care există în campus, în ce forme, domenii etc. În special în alte țări, se poate lucra part-time ca student și, dacă și tu ești dispusă să-ți cauți de lucru, nu ezita să apelezi la colegi de facultate ori asociații studențești pentru a vedea concret care sunt posibilitățile.

În felul ăsta, poți să neutralizezi o mare parte din sentimentele de vinovăție pe filieră financiară, dar și să te simți un pic mai liberă – deblocându-te din această poziție care se îndreaptă spre depresie. 

Mediul de apartenență și valorile moștenite

De cele mai multe ori, se întâmplă ca valorile propagate în mediul nostru social apropiat să fie și cele pe care le internalizăm – adică cele care devin ale noastre.

În societatea actuală românească post-comunistă, familiile sunt spațiul care e perceput ca fiind cel mai sigur, iar generațiile mai înaintate în vârstă simt asta cel mai mult. Aceste generații au crescut bazându-se unul pe celălat, cu o frică de persecuție propagată din multe locuri, cu frică de expunere, frică față de alți oameni, frică față de spații exterioare îndepărtate, precum alte țări, în care au fost îndoctrinați să nu aibă încredere. Astfel, refugiul lor emoțional, care le asigura supraviețuirea, era familia – mica lor comunitate care prezenta certitudine. 

Pentru ei, respingerea unei alte țări pentru a studia poate fi și o frică de nou, chiar și când acel nou poate fi mult mai sănătos sau plin de oportunități decât mediul actual. Astfel, ei pot transforma nevoia uriașă de apropiere emoțională în a te vrea aproape de ei, mai ales fizic. Probabil că și părinții tăi se regăsesc, cel puțin parțial, în această generație.

Problema intervine atunci când tu te simti pregatită să pleci și să mergi undeva unde simți că ai altfel de oportunități de dezvoltare, iar cei apropiați nu te susțin nici măcar din punct de vedere emoțional. Este un sentiment dureros, care provoacă multă anxietate – și de o parte, și de alta. O discuție despre temeri, obstacole și oportunități s-ar putea să fie mai mult decât binevenită într-un astfel de context, pentru a vă ajuta să vă aliniați înțelegerea și așteptările. 

Chiar dacă ai mai încercat și ți se pare că nu ai reușit, crede-mă: s-ar putea să fi renunțat tu prea devreme, s-ar putea să fi fost așa de puternic nodul din gât încât să nu mai poți vorbi sau chiar e posibil să fi primit o respingere atât de plină de teamă, că cea mai bună idee pe moment a fost să renunți. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți de tot, pentru totdeauna.

Răul care traversează granițele dintre fizic și abstract 

Întrebarea ta centrală este ,,Cum pot să mă detașez de situația asta?”. Ce-ți dorești să știi este, mai degrabă, cum poți să ieși din această situație și cum poți să te asculți pe tine, fără să îi superi pe ceilalți, fără să fie nevoie să trăiești un conflict atat de puternic – exterior și interior deopotrivă.

Din păcate, uneori, soluția cea mai potrivită poate fi una dureroasă și tocmai de-asta o evităm până când ni se arată clar și ne cere să fim acolo. Iar simptomele somatice de care vorbești pot să deturneze atenția de la această soluție dureroasă: starea de rău pe care o ai dimineața pare să aibă o cauză psihologică, este o stare care încearcă să îți indice ce ai nevoie și poate ignori sau amâni prea mult. Soluția este cea dificilă: să te apropii de aceasta situație și să o abordezi direct. 

De asemenea, starea de rău manifestată ca greață poate să însemne, simbolic, că „ai înghițit prea mult” sau că ești gata să „verși”, să „dai pe dinafară”. În altă cheie, ea poate să indice acea stare de lipsă de echilibru, de orizont fix, pe care o știu visceral oamenii care au mers cu barca pe marea agitată sau oamenii care au rău de mașină. Oare greața ta ce mesaje îți mai poate transmite?

Ai mai spus că ai început un master într-un domeniu care nu te pasionează. Pe lângă o altă posibilă explicație pentru starea de greață asta îmi arată cât de mult ai vrut să încerci, să te adaptezi și să le faci pe plac părinților, să încerci să studiezi și să-ți croiești drumul profesional aici, oricât de nepotrivit ți se pare că este pentru tine.

De la nevoia de siguranță la limitarea libertății celor dragi

De altfel, multe persoane sunt în situația de a studia la o anumită facultate și a intra într-un domeniu care nu îi pasionează deloc din cauza faptului că sunt ghidați de părinți. În jurul nostru domină credința că ei știu mereu cel mai bine – chiar dacă asta sună a misticism aproape. Nu este așa, desigur – cel mai bine știm și cunoaștem prin experiență personală, încercări și introspecție. Ajungem să cunoaștem ce ne poate face bine încercând lucruri noi și fiind conectați la cum ne simțim în timp ce le experimentăm. 

Mai mult, există o mulțime de adulți care ajung să meargă la o a doua sau a treia facultate din dorința de a face ce au vrut de la început, dar din cauza mai multor aspecte nu au putut ori nu au fost susținuți cum aveau nevoie. În cazul tău, pare că tu deja știi ce vrei și ce ai nevoie, iar corpul tău îți răspunde la faptul că nu este într-un mediu care îți acoperă nevoile. În aceste momente îți recomand să faci efortul să te cunoști cât mai bine pe tine însăți, un proces pe care deja l-ai început oricum. 

Îți recomand aceste întrebări, ca idei de la care să pleci în niște notițe de jurnal. Scrisul ajută, căci îți activează mai multe părți din creier și, la final, ai și un șir de idei la care te poți întoarce mai târziu, pentru o analiză la rece:

• Am mai simțit asta? Dacă da, când?
• Au mai existat situații când am simțit că nevoile celorlalți primează?
• De ce anume am nevoie acum?
• Ce simt acum? Caută să-ți descrii sentimentele în cât mai multe cuvinte specifice, oricare e limba în care ți-e mai ușor să le denumești.
• E sentimentul meu în relație cu ceilalți? Dacă da, în ce fel?
• Ce fel de resurse am la dispoziție?
• Cum aș vrea să vadă părinții mei experiența pe care mi-o doresc? Ce anume din felul în care văd/simt eu lucrurile nu a ajuns niciodată la ei? 
• Ce emoții presupun eu că au ei vizavi de ideea plecării mele? Cum aș putea verifica dacă presupunerile mele sunt adevărate?

Reconstruind relația cu părinții

Da, știu, poate pare imposibil, dar poate fi util să ai o conversație cât mai deschisă și asertivă cu părinții tăi, în care să le prezinți calm și clar ce ai tu nevoie, ce-ți dorești să realizezi și cum crezi că poți să ajungi acolo. A le prezenta un plan bine conturat poate să fie greu de închipuit, dar e și cea mai bună metodă pentru a le oferi încrederea că poți face asta și că îți va face bine, cu adevărat.

Ai menționat că în special tatăl tău nu te susține în această plecare. Nu ai spus însă nimic mai mult – cât de des ai vorbit cu el (sau cu ei) despre asta, în ce cuvinte se exprimă când îți răspund, dacă acceptă sau nu astfel de subiecte de discuție etc. Toate detaliile astea pot face mari diferențe, fiecare în parte.

Poate ar fi necesar să deschizi tu o astfel de discuție, în care să le vorbești despre cum te simți în această ambivalență puternică – lupta dintre dorințele tale care se bat cap în cap. Sigur că nu e o discuție ușoară sau plăcută, neapărat. Aveți nevoie de răbdare și multă sinceritate pentru a trece împreună prin nesiguranțele pe care le aveți cu privire la plecarea asta. Dacă te ajută, îți poți pune aceste idei în scris în primă instanță, într-o scrisoare pe care să o scrii în ritmul tău.

Empatia vine mai ușor când știi povestea celuilalt

Te încurajez să le spui că, și dacă nu vei putea pleca acum, această dorință va rămâne cu tine, iar mai tarziu tot vei vrea să încerci sau îți va părea rău de oportunitatea pierdută.

Încearcă să pui ideea asta în discuție prin comparație cu propriile lor sentimente legate de visuri neîndeplinite, oportunități ratate sau limitări pe care, probabil, le-au întâmpinat în propria lor tinerețe de la părinții lor. Sigur vei putea găsi astfel de exemple dacă știi câte ceva despre istoria lor de viață – iar dacă nu știi, poate acum este momentul să afli. 

Asta îi va ajuta și pe ei să se deschidă și să realizeze că nevoia lor se siguranță se simte ca o formă de sufocare pentru tine. În același timp, s-ar putea să simți că te sufoci mai puțin, că mai ai parte de-o gură de aer care să te ajute să mergi mai departe. A-i înțelege mai bine pe părinții tăi, dincolo de rolul lor de părinți, poate fi antidotul perfect pentru sentimentele de furie, neputință sau vinovăție care te blochează acum. Ba chiar s-ar putea să te ajute să-ți dai voie să riști să-i dezamăgești pe ei, dacă ceea ce ai putea câștiga din asta este admirația, respectul sau iubirea ta pentru tine însăți. 

În orice caz, mai ai suficient timp să parcurgi tot procesul acesta până când vei putea aplica din nou pentru studii în străinătate. Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pentru tine în perioada următoare este să investești într-un proces de psihoterapie sau consiliere psihologică aplicată pe această problemă.

Un ghid profesionist poate să facă o mare diferență în genul ăsta de călătorie în interior, iar rezultatele pot apărea mai rapid și cu mai puține costuri emoționale și/sau materiale decât încercarea de a reuși „pe cont propriu”. Până la urmă, toți avem nevoie de ceilalți, într-un fel sau altul. 

Așa că mult succes pe mai departe!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Puțin context: eu și iubitul meu suntem de un an împreună și totul a fost foarte bine între noi, într-adevăr am mai avut certuri, dar am trecut împreună peste, ne-am înțeles unul pe altul și am discutat. 

De când a început facultatea, a început să petreacă mai mult timp cu niște bețivani și mie nu îmi place. I-am spus „Iubire, nu mă deranjează că vrei să stai cu prietenii tăi, mă deranjează ca îți faci mai multe planuri cu ei decât cu mine, că până la urmă eu sunt femeia cu care dormi și faci dragoste, nu ei”. Poate am exagerat, dar m-am simțit efectiv abandonată. 

M-a enervat într-o zi foarte tare că ne făcuserăm planuri și le-a anulat să se vadă cu prietenii lui, prietenii lui i-au zis să vin și el mi-a zis din start că nu vrea să fiu și eu acolo. De nervi am spart mopul. 

Zilele astea mi-a zis că nu mai are sentimente pentru mine și că ar vrea să fie singur și să nu îl aștepte nimeni acasă când vine de la bar. Cumva sunt eu mereu problema în ochii lui. 

Aș vrea așa de tare să redevină lucrurile ca la început. Aștept, îi dau șanse și încerc să înțeleg, dar m-am săturat să beg for his love. Nu mă mai sărută, nu îmi mai spune un „te iubesc”, doar stăm acasă amandoi ca doi roommates și mă termină. Este și mult plecat cu facultatea și de multe ori devin suspicioasă pentru că nu vorbește cu mine și știu că e înconjurat de multe tipe. 

Mă enervează că fuge de problemele noastre și își găsește un refugiu în băutură. Ce să fac? Nu vreau să renunț la el, dar dacă sunt nefericită și cu el, și fără, i might as well heal…”

tânără anonimă

Salut,

Pare că avem de-a face cu o situație destul de tensionată, așa că hai să vedem ce se poate clarifica pornind de la mesajul tău. 

Înainte de orice însă, îți mulțumesc pentru încrederea de a ne trimite aceste detalii personale și sper ca și tu, și el, și alți tineri aflați în situații similare să găsiți ceva folositor în paginile care urmează. 

Și da, sunt pagini, mai multe. Deși nu ne place deloc, nu avem soluții simple, rapide și bune pentru oricine. Așa că va trebui să citești cu atenție, uneori să revii asupra unor idei, și să alegi ce se potrivește cel mai bine pentru situația în care ești acum. Te avertizez și că nu toate ideile de mai jos îți vor plăcea, dar ai încredere să citești până la capăt.

Retrospectiva poate ascunde detalii relevante

La vârsta studenției, relațiile care rezistă până la 1 an nu sunt neapărat ceva rar, dar nici ceva extrem de des întâlnit. Din mesajul tău reiese că ești conștientă că în orice relație apar conflicte și certuri. Totuși, s-ar putea să fii înclinată să idealizezi trecutul vostru („totul a fost foarte bine între noi”) și să nu conștientizezi ce anume din dinamica voastră de-a lungul acestui an a contribuit la ceea ce se întâmplă acum (sau mai bine zis se întâmpla în momentul în care ai scris acest mesaj). În orice caz, e cât se poate de clar că ați depus amândoi efort conștient pentru a ajunge la această aniversare a relației.

Din păcate. însă, odată cu aniversarea de 1 an, e foarte posibil să apară și criza de 1 an – adică un fel de prag de maturizare a relației. Iar pragul ăsta se trăiește foarte intens, mai ales că din mesajul tău reiese că voi doi locuiți împreună („eu sunt femeia cu care dormi” / „să nu îl aștepte nimeni acasă când vine de la bar”), ceea ce înseamnă că aveți de împărțit nu doar iubire sau conflicte, și ci spațiul în care trăiți. Iar asta poate să se resimtă sufocant uneori pentru oricine.

Totuși, nu spui nimic despre momentul în care relația voastră a început. Mai precis, dacă erați încă la liceu sau deja la facultate. Lucrurile astea pot să facă o mare diferență. Dacă erați încă la liceu și, mai mult, într-un alt oraș față de cel în care sunteți acum, relația de cuplu s-ar putea să fi îndeplinit mai multe roluri pentru voi în perioada de tranziție la facultate, pe lângă cel de împlinire romantică. 

Cu toții avem nevoie de oameni cunoscuți, apropiați, care să ne sprijine și să ne facă să ne simțim mai puțin singuri și dezorientați atunci când ne mutăm de „acasă”. Poate că, și pentru voi, cuplul a reprezentat un astfel de suport emoțional în adaptarea la o nouă viață. Dar, odată cu acomodarea, crește și nevoia de a investi (din nou) în alte relații pe lângă cea de cuplu. Poate și la tine se simte asta cumva, nu doar la el – prin aceste ieșiri cu prietenii lui din care tu pari să fii exclusă.

O analiză de costuri, riscuri și beneficii emoționale

În plus, dacă această mutare a fost și prima din viață pentru voi, atunci ea cu siguranță a venit la pachet cu multe – și beneficii, și dezavantaje. Printre beneficii ar fi libertatea nou dobândită față de familiile voastre de origine, unde „acasă” însemna probabil și respectarea unor reguli impuse de părinți, intimitate limitată și control limitat asupra lucrurilor care țin de organizarea vieții. 

Printre dezavantaje, desigur, vom regăsi reversul medaliei: libertatea față de părinți vine cu costul responsabilizării proprii. Organizarea domestică, adică gătitul, curățenia, cumpărăturile, spălatul și uscatul hainelor și câte și mai câte alte munci din astea recurente nu mai sunt făcute de nimeni altcineva decât de tânărul cuplu. 

Aici și rolurile convenționale de gen pot să genereze multe conflicte. În mod tradițional, femeile sunt cele care preiau o mare parte din munca domestică, în timp ce bărbații sunt „însărcinați” cu responsabilități mai… tehnice (acte, cumpărături, facturi, instalații și reparații prin casă, etc.). Cum ați făcut voi împărțirea asta depinde foarte mult, desigur, și de modelele voastre din familiile de origine.

În orice caz, toate astea pot să se simtă ca o teleportare într-o viață de familie nouă, cu toate responsabilitățile pentru „viața în doi” revărsate deodată pe umerii partenerilor. Ei sunt totuși aceiași tineri abia plecați de acasă, care vor să se bucure de libertate și de tinerețe, și vor să-și petreacă timpul făcând lucruri distractive, cum ar fi ieșitul cu prietenii. 

Să nu învinovățim firescul

Acestea sunt dorințe firești și normale pentru o astfel de perioadă, dar ele se simt și se satisfac diferit, în funcție de personalitatea fiecăruia dintre parteneri. Persoanele mai introvertite preferă întâlniri cu mai puțini oameni, poate chiar pe format unu-la-unu, în spații intime și liniștite, fără prea mulți stimuli sau expunere. Persoanele mai extrovertite caută cu predilecție întâlniri cu grupuri de prieteni, în spații publice, populate de tot felul de oameni, cu muzică, sport sau cine știe ce alte activități distractive. 

Din astfel de diferențe în structura personalității partenerilor, într-un cuplu pot să apară tot felul de nemulțumiri și conflicte. Poate la genul ăsta de lucruri te refereai când ai spus că „am mai avut certuri, dar am trecut împreună peste, ne-am înțeles unul pe altul și am discutat”. 

Din experiența mea, însă, a discuta și a trece peste nu înseamnă neapărat și soluționarea problemelor care produc frustrare și nemulțumire în cuplu. Uneori înseamnă doar suspendarea conflictului, cerut scuze pentru cuvinte urâte sau greșeli. Ce lipsește este asumarea reală a responsabilității pentru a evita acele greșeli sau pentru a-l ajuta pe celălalt să le evite. 

Alteori lipsește iertarea autentică a greșelilor – greșelile proprii sau ale celuilalt. Iar schimbările reale vin greu (sau nu vin deloc) în astfel de condiții, în timp ce frustrările și nemulțumirile se adună în subteran, până la următoarea ocazie de a exploda.

Alt scenariu: cuplul care te absoarbe

Revenind la cum a început relația voastră de cuplu, alternativa e ca voi să vă fi îndrăgostit unul de altul după ce ați început facultatea și deja erați acomodați la noul oraș. 

În cazul acesta, e posibil ca fiecare dintre voi să fi avut deja niște grupuri de prieteni deja formate. Relația de dragoste care s-a legat între voi acum un an s-ar putea să vă fi făcut să lipsiți din ce în ce mai mult din aceste grupuri de prieteni. După un an de relație însă, prietenii pot începe să reprezinte un interes din ce în ce mai mare, fie și numai pentru că vi s-a făcut dor de ei. Sau poate a apărut dorul de voi înșivă, așa cum erați înainte de a fi absorbiți în acel „NOI” al cuplului. 

Apropo de asta, uite o idee importantă despre relațiile de cuplu. EU are mereu nevoie de un spațiu pentru sine, iar NOI poate să lase din ce în ce mai puțin loc pentru EU. Acestă oscilare între fuziune și separare, între nevoia de autonomie și cea de comuniune, reprezintă unul dintre cele mai frecvente motive ale crizelor pe care cuplurile le traversează în timp. 

În plus, îndrăgostirea aceea răvășitoare de la început, care seamănă un fel de high și te umple de nerăbdare și entuziasm, nu are cum să dureze la nesfârșit. Creierul tău se învață, pur și simplu, cu prezența celuilalt. În mod firesc, odată cu instalarea rutinei într-un cuplu, mai ales în contextul locuirii împreună, se mai duce din magia și pasiunea începutului de relație.

Exercițiu de explorare nr. 1

Până acum deja am atins o mulțime de puncte de analiză, dar sintetizez și o listă de întrebări de introspecție pentru tine, care să te ajute să-ți clarifici următorii pași.

• Ce alte nevoi, pe lângă cele afective și sexuale, mi-a mai îndeplinit relația de cuplu? Dar partenerului meu? (aici căutăm să identificăm nevoi de sprijin, de consolare, de previzibilitate, de siguranță emoțională, de stabilitate financiară, de suport motivațional, etc.)
• Ce alte evenimente semnificative s-au mai întâmplat în ultimul an (și un pic) din viața mea? Dar pentru partenerul meu? Ce efecte au avut ele asupra relației de cuplu? (aici căutăm evenimente care presupun schimbarea stilului de viață sau a imaginii despre sine, cum ar fi mutarea în alt oraș, începerea unui job, pierderea unor relații apropiate, accidente sau boli, etc.)
• Cu ce alte evenimente sau situații de viață se suprapune schimbarea atitudinii sau a comportamentului meu față de el (apariția nemulțumirii)? Dar a lui față de mine (începerea distanțării)? În ce ordine s-au întâmplat ele? (aici căutăm corelații subtile între evenimente care nu sunt asociate în mod evident cu relația de cuplu și felul în care relația a evoluat în timp, prin comportamentele de manifestare a afecțiunii și a atracției între parteneri)
• Cum și când a fost luată decizia de a locui împreună? Cum ne-am organizat viața de cuplu și responsabilitățile domestice? (aici căutăm așteptări nerealiste sau tipare de comunicare și negociere deficitare, eventuale constrângeri, rezerve personale la ideea de a locui împreună, motive de nemulțumire și ceartă legate de sarcinile domestice, etc.)
• Ce efect a avut relația de cuplu asupra prieteniilor anterioare și/sau asupra vieții sociale? Au existat perioade de izolare sau îndepărtare față de prietenii de dinainte? (aici căutăm tipare de comportament inconștiente, de renunțare la alte activități șau relații pe fondul investiției/refugierii în relația de cuplu, dar și comportamente posesive, de gelozie, control sau sufocare)
• Există asemănări între ceea ce ni se întâmplă acum și ceea ce se întâmpla „acasă” la părinți pentru vreunul dintre noi? (aici căutăm modele de relaționare învățate de la familie și reproduse inconștient, ca metode de gestionare a conflictelor și suferinței emoționale în relația de cuplu)

Acum că am făcut o mică incursiune în istoria cuplului și, poate, deja îți e un pic mai clar care au fost factorii implicați în deteriorarea relației, hai să vedem mai exact care sunt datele problemei actuale. 

Etichete, acuzații și apărări

Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost cuvântul „bețivani”, pe care l-ai folosit ca să-i descrii pe prietenii partenerului tău. Îmi dau seama că în acest cuvânt se regăsește o mare parte din furia ta, cea care a ieșit la suprafață pe măsură ce te-ai simțit din ce în ce mai abandonată și nedreptățită de comportamentul lui. Dar, pentru a clarifica și mai mult lucrurile, uite niște idei de luat în calcul.

Dacă prietenii lui sunt pentru tine „bețivani”, atunci poate că și pe el îți vine să-l consideri „bețivan” – pe principiul „Cine se aseamănă se adună”. Consumul excesiv de alcool (și nu doar cel excesiv sau cronic) este, într-adevăr, un risc pentru sănătate și un minus pentru dezvoltarea sănătoasă a relațiilor, dar poate că aici eticheta de „bețivan” include și niște istorie personală din partea ta. Poate te îngrijorează sau te sperie mai mult consumul de alcool decât timpul lui petrecut cu prietenii. În această ordine de idei, poate nu pentru ei pare că te abandonează, ci pentru a se simți liber să consume alcool fără să-ți dea socoteală sau să se simtă supravegheat. 

Este foarte posibil ca el să se simtă îngrădit, judecat și devalorizat atunci când tu folosești eticheta „bețivani” (dacă o faci de față cu el) sau când îți exprimi dezacordul pentru consumul de alcool, într-o formă mai acuzativă. Iar asta poate să-l facă să se îndepărteze de tine treptat, pentru că, într-o logică simplistă, asta îl ajută să evite situațiile în care se simte îngrădit, judecat sau devalorizat, indiferent dacă va apela sau nu la alcool în aceste ieșiri fără tine. 

Comunicare empatică pentru probleme delicate

În același timp, e dreptul tău să-ți exprimi opinia vizavi de consumul de alcool, și e firesc să te îngrijoreze. Recomandarea mea ar fi să găsești, totuși, niște cuvinte mai blânde și o atitudine mai empatică decât acuzația, devalorizarea sau învinovățirea. De regulă, acestea declanșează automat reacții defensive în celălalt. Iar principalul lucru de care se va apăra vei fi chiar tu. Sau, de fapt, orice persoană care l-ar îndemna constant să nu mai bea sau să nu se mai ascundă de probleme cu ajutorul alcoolului.

Mai mult, dacă prietenii lui și/sau el nu se încadrează cu adevărat la consum regulat sau excesiv de alcool, ci doar au mai multe activități împreună decât ți-ar plăcea ție, s-ar putea ca „refugiul în băutură” să fie o acuză nedreaptă pentru el și ceva care să-l împingă și mai tare să se îndepărteze de tine. Dar aici deja sunt pe teritoriul supozițiilor, așa că hai să ne uităm și în altă direcție. Â

Furia și metodele de a o exprima sănătos

Ai mai spus că ai spart mopul de nervi atunci când el ți-a spus în mod direct că nu vrea să îl însoțești la acea ieșire. Îmi pare rău că ai trecut printr-o astfel de situație, e tare neplăcut să fii persoana care este întâi nedreptățită, apoi acuzată că nu e capabilă să-și stăpânească nervii. Nu ai spus dacă el ți-a reproșat spargerea mopului sau dacă tu te simți cumva vinovată pentru asta, dar bănuiesc că ambele variante au mari șanse să se fi întâmplat.

Recomandarea mea ar fi să revii asupra evenimentelor din acea zi, ca să refaci firul roșu. E oare posibil ca ceva din interacțiunea voastră anterioară să-l fi făcut pe el să se răzgândească în privința planurilor? Unii oameni simt nevoia urgentă să se retragă din interacțiune atunci când se simt jigniți, sufocați sau acuzați pe nedrept de ceva. În astfel de cazuri, ca să poți dezamorsa conflictul, trebuie adresat acel ceva care le-a produs reacția de retragere. 

Pe de altă parte, o astfel de retragere poate fi și o răzbunare tacită sau o pedeapsă aplicată (mai mult sau mai puțin conștient) de o persoană care nu e prea obișnuită să comunice deschis și transparent, tocmai pentru a evita conflictele deschise. Pe scurt, poate n-a putut să conștientizeze sau să verbalizeze ceva ce l-a supărat, dar a simțit nevoia să ia distanță. 

Apărări versus egoism

Asta nu e o atitudine matură și asumată, dar e foarte răspândită și destul de ușor de înțeles în retrospectivă, ca o manifestare a unor nevoi firești cum ar fi cele trei de mai jos:

• nevoi de autoprotecție ( pe modelul „M-ai rănit, așa că mă îndepărtez de tine.”);
• nevoi de distragere de la starea emoțională neplăcută („Mi-ai dat o stare neplăcută, așa că fac altceva care să-mi facă plăcere.”);
• nevoi de re-echilibrare a puterii în cuplu printr-o pedeapsă simbolică („M-ai supărat, așa că nu mai vorbesc cu tine.”).

Dacă, însă, el a ignorat cu seninătate planurile voastre comune și, fără să ia în considerare nevoile și așteptările tale, ți-a comunicat că planurile lui s-au schimbat, așteptându-se ca tu să accepți pur și simplu noua situație, atunci aș înclina mai degrabă către o altă interpretare. O astfel de situație s-ar explica mai degrabă prin egoismul sau centrarea lui exclusivă pe propriile nevoi. Iar acesta ar fi un red flag destul de clar al unei imaturități emoționale sau a unei incapacități de asumare a responsabilității pentru planurile agreate anterior (pe modelul „Poate am făcut alte planuri, nici nu mai știu, dar acum nu mai am chef de ele și vreau altceva și asta e tot ce contează”).

Dacă asta îți sună cumva cunoscut, citește mai multe despre abuzul narcisic și vezi dacă nu cumva articolul acesta rings a bell. Persoana cu tendințe narcisice poate să încerce să se justifice cu „am uitat” în astfel de situații. Dar acest fel de uitare e o formă convenabilă prin care, mai mult sau mai puțin inconștient, persoana își urmărește propriile interese. Ea caută să obțină cea mai rapidă satisfacție, ștergând din lista de TO DO fix lucrurile de care nu mai are chef, pentru că a apărut altceva mai interesant la orizont. 

Dar iarăși intru pe teritoriul presupunerilor și variantelor alternative de interpretare, așa că hai să ne întoarcem la mesajul tău.

Iubire și agresiune – suprapuneri de traume emoționale

Indiferent care e explicația pentru comportamentul lui, e util să faci și tu niște pași mai hotărâți în direcția conștientizării și autoreglării emoționale. 

Dacă ai ajuns să spargi mopul de nervi, ăsta e un gest distructiv și e un red flag serios. Probabil că știi și tu asta, nu ți-o spun ca să te învinovățesc sau ca să te acuz. Mai degrabă aduc asta în discuție ca să te încurajez să-ți asumi responsabilitatea pentru felul în care gesturile tale pot să contribuie la această distanțare din relația de cuplu care te doare atât de tare. Cu atât mai mult cu cât, pentru unii oameni, astfel de gesturi pot părea extreme.

Persoanele care au crescut în familii în care conflictele deschise și tonul ridicat erau o raritate se pot închide în sine de la chestii mult mai mici, cum ar fi o glumă prea sarcastică sau un ton prea tăios. Ele fac asta în mod automat și inconștient, tocmai pentru că comportamentele explozive sau impulsive le provoacă teamă și nu știu cum altfel să reacționeze. 

De regulă, acești oameni au interdicții foarte puternice deja internalizate din relația cu familia de origine, un fel de reguli nescrise care-i fac să evite cu orice preț ridicarea vocii sau manifestarea agresivității. Din exterior, însă, tot ce se vede este o reacție asemănătoare cu nepăsarea sau dezinteresul, ceea ce declanșează fix sentimente de abandon în relațiile de cuplu. wink wink

Persoanele crescute în familii unde conflictele deschise aveau loc în mod obișnuit manifestă în viața de adult o sensibilitate mai mică la ton ridicat, gesturi violente sau ceea ce oamenii numesc generic „certuri”. Ba chiar sunt mult mai înclinați să aibă astfel de comportamente fără să stea prea mult pe gânduri. În plus, nici nu se așteaptă ca pentru ceilalți să fie ceva neobișnuit când ei se comportă așa – efectiv nu-și dau seama. E posibil ca și tu să fii într-o astfel de situație: să fii ceva mai călită în focul conflictelor deschise și să nu realizezi când te aprinzi și ce efecte poate avea asupra celorlalți (inclusiv asupra iubitului tău). 

Traumele nu scuză abuzurile, doar le explică și generează altele

Totuși, în categoria comportamentelor abuzive din relațiile de cuplu intră atât țipetele, cât și absența, atât gesturile violente fizic și acuzațiile, cât și distanțarea tacită și retragerea afecțiunii fără explicații. Iar lista asta poate continua mult și bine, dar mai bine intri tu pe paginile cu tipuri de abuz de pe site, ca să nu repet aici tot conținutul acela. Și mai bine ar fi ca voi amândoi să le parcurgeți și să le discutați împreună, deși e foarte posibil ca asta să vă genereze încă niște conflicte deschise. 

Ce vreau să subliniez, însă, este faptul că în orice relație de cuplu apar conflicte și că, în majoritatea cuplurilor, rolurile de abuzator și victimă tind să se schimbe între ele. Ba mă abuzezi tu pe mine, ba eu pe tine, important e să fim chit. Așa are loc jocul de putere în cuplu. Miza lui este menținerea echilibrului pe termen mai lung – dar nu neapărat un echilibru sănătos, ci unul destul de năbădăios, cu (mult) mai multe downs decât ups. 

De fapt, e un echilibru aparent, un fel de liniște dinaintea furtunii, care nu permite partenerilor să lase garda jos prea mult timp. Iar în astfel de situații, uneori partenerii obosesc, își pierd interesul și afecțiunea și ajung să renunțe la relație complet. Alții ajung cumva dependenți de adrenalina conflictelor și le folosesc drept „sare și piper” pentru condimentarea relației, dar tot au fantezii de despărțire, fie și numai din când în când. Genul ăsta de relație consumă extrem de multă energie și afectează sănătatea mintală a oamenilor pe termen lung – mai ales a copiilor care apar în astfel de cupluri. Știu că nu e cazul vostru, dar poate ideea asta îți spune ceva despre familia ta de origine sau despre a lui. 

Negare și idealizare – unde am mai întâlnit asta?

Revenind la mesajul tău, simt tensiunea uriașă din sufletul tău, exprimată în propozițiile astea două: „Aș vrea așa de tare să redevină lucrurile ca la început. Aștept, îi dau șanse și încerc să înțeleg, dar m-am săturat să beg for his love.”.

Ce reiese clar de aici e că speranțele tale se orientează către ceva ce este imposibil – și fizic, și emoțional. Timpul nu se poate da înapoi – cel puțin așa zice știința deocamdată. Așa că nici voi nu aveți cum să reveniți, în viitor, la cum era dinamica voastră de la începutul relației. 

Fiecare dintre voi a jucat un rol important în felul în care vă raportați acum unul la celălalt, fie că știți sau nu în ce fel ați contribuit la schimbarea din celălalt. Câtă afecțiune mai simțiți unul pentru celălalt, câtă frustrare ați adunat – aceste efecte ale relaționării voastre sunt ireversibile, fără ca asta să însemne automat încheierea definitivă a relației.

Ce se poate întâmpla de acum înainte – și un lucru la care e mai sănătos să speri – este să vă regăsiți atracția și motivația de a fi împreună. Iar asta are foarte mult de-a face cu calitatea interacțiunilor dintre voi și cu respectul pe care fiecare îl resimte din partea celuilalt. 

Poți respecta pe cineva care nu te face să te simți respectată?

Și atenție: am zis respect – nu obediență, supunere sau acceptare noncritică. Am zis respect, înțelegând prin asta apreciere și valorizare pozitivă reciprocă. Adică fix ceea ce se pierde atunci când oamenii se simt îngrădiți, umiliți, mințiți sau trădați. 

Deși nu ai spus-o în aceste cuvinte, pare că tu te simți umilită, mințită, trădată și, probabil, îngrădită de faptul că relația din prezent te menține într-un spațiu emoțional dureros și plin de anxietate. O să încerc să le explic și pe celelalte: „m-am săturat să beg for his love” este fragmentul care îmi sugerează sentimente de umilire, pentru că simți că „te milogești” pentru afecțiune, pe care anterior o primeai fără să ceri. 

Sentimentele de a fi mințită și trădată sunt sugerate de lipsa ta de încredere în el. Faptul că spui „Cumva sunt eu mereu problema în ochii lui” mă duce cu gândul la emoții ca nedreptățirea, descurajarea și dezamăgirea. Nu ai încredere în gândirea lui și ești în dezacord cu el, dar nu e clar ce îți reproșează el ție sau de ce te vede el pe tine ca fiind problema. Teama de a fi mințită sau trădată reiese și din felul în care îi descrii comportamentele opace, când se răzgândește fără explicații și refuză să petreceți timp împreună sau când e plecat „cu facultatea” și devii suspicioasă pentru că te gândești la fetele care îl înconjoară. 

Ghicesc aici și niște sentimente de gelozie, tendințe de posesivitate sau control și, probabil, destul de multă anxietate de separare. E posibil să te regăsești în trăirile astea chiar dacă tu nu le numești așa și poate nici nu le-ai conștientizat sub această formă. Până la urmă, știm cu toții că gelozia sau posesivitatea sunt sentimente cu efecte negative și nimeni nu-și dorește să le simtă. Dar acea suspiciozitate cam la așa ceva se referă, de regulă, deși din exterior poate fi descrisă superficial ca irascibilitate sau nevoie excesivă de atenție. 

Dincolo de resentimente e doar tristețea

Ce-i drept, e un pic mai ușor să accepți ideea că el ar putea fi atras de alte fete (până la urmă, și tu ai putea fi atrasă de alți băieți, nu?), decât să accepți faptul că retragerea lui din relația cu tine are de-a face doar cu voi doi. Dar asta nu înseamnă că tu ești de vină sau că el e de vină, chiar dacă așa îți vine să o formulezi și chiar dacă așa ai auzit-o din altă parte (de la el sau de la altcineva). 

Partea cea mai greu de acceptat este, însă, ceea ce el deja ți-a comunicat – „că nu mai are sentimente pentru mine și că ar vrea să fie singur”. Cineva mai lipsit de răbdare sau empatie ți-ar putea zice din prima „Păi și ce așteptări mai ai de la el dacă nu mai are sentimente de la tine?”. Dar tu simți (iar eu bănuiesc) că e extrem de puțin probabil ca afirmația asta să fie adevărată.

Afecțiunea se rătăcește adesea printre resentimente

Cu siguranță a fost greu să auzi de la el că „vrea să fie singur”, dar e și mai greu să te întorci la ideea asta și să o analizezi, ca să înțelegi ce poate să însemne. Tocmai de-asta am scris atâtea pagini până acum, ca să te ajut să-ți organizezi gândurile și introspecția până în acest punct dificil. 

Dacă asta a fost exact formularea lui (că nu mai are sentimente pentru tine), cel mai probabil trebuie să înțelegem acel cuvânt – „sentimente” – ca fiind un înlocuitor pentru o multitudine de emoții. Eu bănuiesc că ar putea fi vorba despre confortul și entuziasmul de a petrece timp cu tine, dorința de a se simți conectat cu tine, atracția sexuală și motivația de a investi în continuare efort în relația romantică. 

Știu că e dificil să citești rândurile astea și te felicit dacă ai ajuns până aici. Dar te rog acum să respiri adânc și să te gândești dacă nu cumva lucrul ăsta e adevărat și pentru tine. 

Închide ochii un pic și întreabă-te dacă nu cumva nici tu nu mai simți confortul și entuziasmul de a petrece timp cu el, dorința de a te conecta, atracția sexuală sau motivația de a lucra la relație. Din ultima ta frază, pare că ești undeva aproape, chiar dacă nu îți place deloc asta.

Poate la tine acele sentimente „pozitive” s-au topit sub focurile furiei pe care o resimți în raport cu el, lăsând la suprafață doar încrâncenarea, dezamăgirea și, poate, dorința de răzbunare. Poate au dispărut sub efectul dezgustului sau fricii pe care ți le-au provocat situațiile cu el prea beat ca să-și mai aducă aminte sau poate s-au diminuat odată cu creșterea sentimentului de a fi fost nedreptățită și lăsată în urmă. 

„Timpul vindecă tot” – mit sau realitate?

Cel mai probabil, vei avea nevoie de timp ca să-ți clarifici toate astea. Și da, e posibil ca relația voastră să se încheie acum, în acest punct, dar asta nu înseamnă că se va încheia pentru totdeauna. Unele cupluri tinere experimentează perioade de deconectare, conflict și separare, perioade care îi ajută pe cei doi să se maturizeze și să se descopere pe ei înșiși, pentru ca apoi să revină unul către celălalt și să înceapă o nouă relație. Una mai echilibrată, mai matură și mai capabilă să le îndeplinească nevoile amândurora. 

Și chiar dacă nu ar fi să vă reconectați după o eventuală despărțire, din relația asta fiecare dintre voi poate învăța multe – mai ales dacă nu vă aruncați direct într-o altă relație, ci vă dați timp să vă vindecați și să înțelegeți ce nu a mers bine, unde s-au produs rupturile între voi. 

În orice caz, abandonul emoțional e ceva ce doare de ambele părți în orice relație și este nevoie de timp pentru a se vedea mai clar cine pe ce rol a fost. Dacă ai fost victimă sau dacă chiar tu ai abandonat (într-un fel neconștientizat, neintenționat) sau dacă ai fost, concomitent, în ambele roluri. Doar timpul și autoanaliza te vor putea ajuta să-ți clarifici lucrurile astea.

Exercițiu de explorare nr. 2

Ca să ajungi mai repede la clarificările de care ai nevoie, încerc să mai sintetizez aici o listă de întrebări la care să stai să te gândești. Poate chiar încerci să le dai răspunsuri în scris – te-ar ajuta mult scrisul ca să poți articula sentimente și emoții încă nepuse în cuvinte, dar și ca să poți reveni mai târziu la ideile notate, ca să nu-ți lași mintea să-ți modifice percepția asupra trecutului – -inconștient și involuntar, desigur.

• Eu mai am sentimente pentru el? Ce fel de sentimente?
• Cum văd eu relația în viitor? Pot să sper și la îmbunătățiri față de trecut, nu doar la revenirea ei la forma din trecut? 
• E posibil să fi închis eu ochii prea mult la red flags? Dacă da, oare am făcut asta pentru că sunt convinsă că și eu am nevoie ca el să închidă ochii la greșelile mele?
• Pentru ce fel de comportamente mă simt eu vinovată în raport cu el? Ce simt sau cred că am făcut greșit în relația de cuplu?
• Este realist să sper că greșelile lui sau greșelile mele să fie iertate, pur și simplu, fără niciun fel de urmări? Cum am ajuns la această concluzie?
• Ce înseamnă pentru mine să mă vindec? Cum îmi imaginez că arată procesul prin care trebuie să trec pentru a depăși suferința cauzată de distanțarea / separarea din relația de cuplu?

În loc de epilog

Și cu această listă, consider că e cazul să închei lunga mea scrisoare. Nu mă pot erija în figura aceea de autoritate care să-ți spună ție dacă să te desparți sau nu (dacă nu cumva te-ai despărțit deja). Ba chiar te-aș încuraja să te gândești serios la impulsul de a cere altcuiva sfaturi despre ce să faci cu relațiile tale – în cazul ăsta unui om care te știe doar dintr-un mesaj de 299 de cuvinte. Poate e mai indicat să cauți să descoperi despre tine atunci când ceri sfaturi, nu despre ce ar trebui tu să faci. Asta doar tu poți să decizi, în contextul mai larg pe care doar tu te poți analiza. 

Am încercat însă să-ți indic direcțiile în care poți lucra la tine și la relație, astfel încât ea să devină un mediu mai sănătos și pentru tine și pentru partener – indiferent care e numele lui și indiferent când se va întâmpla să te confrunți din nou cu astfel de situații. Iar dacă vrei și o recomandare de Insta, aruncă o privire pe contul lui Jimmy – e amuzant, e despre cupluri și e foarte bine documentat din punct de vedere psihologic.

Sper să-ți găsești cât mai repede liniștea printre toate aceste furtuni emoționale și schimbări de perspectivă, dar și împăcarea cu lucrurile care nu depind (doar) de tine. Mult, mult, mult succes 💜💜💜

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Hello ! În ultimii 2 ani am muncit foarte mult să ajung la o facultate internațională pe care mi-o doream enorm. Am obținut toate bursele posibile și am început în această toamnă… însă nu e deloc ce trebuia să fie, iar mutarea în orașul acela care e cel mai aglomerat și extenuant din țară, m-a adus în pragul depresiei după puțin timp acolo.

Întrebarea mea e: ce e de făcut când reușești să-ți atingi „un vis”, dar nu te mai regăsești în el și nu e deloc cum ar trebui să fie? Ce faci când trebuie să o iei de la capăt după atâția ani în care îți plănuiseși viața atât de clar cu facultatea, mutarea etc. … Nu știu cum să gestionez situația, stările negative au fost foarte intense…”

tânără anonimă

Bună!

Sper că mesajul meu, deși vine cu o oarecare întârziere, te găsește încă acolo – poate chiar într-o stare un pic mai bună decât atunci când mi-ai trimis rândurile de mai sus prin formularul de pe site. Îți mulțumesc pentru încredere și pentru deschiderea cu care vorbești despre această experiență dureroasă. 

Am niște idei pe care vreau să ți le propun ca teme de gândire și explorare. Totuși, mai întâi de toate, hai să dăm o citire în cheie psihologică mesajului tău, ca să ne asigurăm că plecăm de la aceleași premise. 

Recapitulare

Ce înțeleg eu printre rânduri este că ai avut o motivație foarte puternică pentru a reuși să-ți îndeplinești visul, deși nu ne spui absolut nimic despre această motivație. Pui însă accentul pe rezultatele pe care le-ai avut: munca enormă, bursele obținute. Iar eu știu că ele sunt, în sine, surse de satisfacție. Dar oare ce te-a motivat, cu adevărat, să depui această muncă?

Plăcerea de a învăța și de a acumula cunoaștere într-un domeniu care te pasionează nu se compară cu nimic altceva. Iar validarea pe care o oferă obținerea unei/unor burse înseamnă ceva incalculabil pentru stima de sine a celui care o primește. Pe lângă faptul că niște necunoscuți acreditați îți validează valoarea intelectuală și îți dau bani (efectiv!) pentru ca tu să continui să studiezi ce te pasionează, mai beneficiezi și de eliberarea de presiunea pe care, poate, ai resimțit-o anterior cu privire la eforturile financiare ale familiei. 

Dependența financiară a tinerilor adulți e ceva tare greu de gestionat în sine, mai ales într-o societate de consum, care te încurajează să cumperi lucruri la fiecare pas real sau virtual. Iar bursa asta vine ca un fel de credit de nevoi intelectuale.

De fapt, bursa poate să se simtă ca o dovadă concretă a existenței unui sistem social bazat pe ordine, corectitudine și merit. Asta chiar dacă, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să confrunți realitatea dură: un astfel de sistem e doar un ideal, nicidecum nu există ca mecanism perfect funcțional, planificabil și predictibil. Ăsta s-ar putea să fi fost „visul” tău destrămat, nicidecum domeniul pe care ți-ai dorit să-l studiezi, mutarea din țară sau facultatea în sine.

Dar o să mai revenim aici în curând, pentru că ceea ce cred că trebuie să primești e o explicație lungă și detaliată care să te convingă că NU TREBUIE neapărat să o iei de la capăt.

O idee ca o plasă de siguranță

Deocamdată ține minte asta: uneori, dezamăgirile sunt fix ceea ce avem nevoie ca să ajungem să avem o perspectivă mai clară asupra realității. Ele vin cu multă durere, cu siguranță, dar te fac o persoană mai puternică, mai matură și mai realistă. Pot să ne facă să ne (re)descoperim pe noi înșine, over and over again, indiferent cât de mult încercăm să ne păcălim sau să vedem doar partea plină (sau goală) a paharului.

Tu vorbești despre facultatea care nu e „ce trebuia să fie”, dar și despre orașul „aglomerat și extenuant” care te-au adus în pragul depresiei. Iarăși fără prea multe detalii, dar, cel puțin, înțeleg că ești conștientă de acești doi factori extrem de relevanți. 

Ghicesc existența unui alt set de dezamăgiri în felul în care descrii facultatea și îmi dau seama că asta înseamnă sentimente foarte amestecate, majoritatea (probabil) dezagreabile. Nu zic negative, căci și emoțiile și sentimentele dezagreabile poartă un mesaj și au o semnificație uriașă în procesele de adaptare la mediu ale oamenilor. Dar sigur că sunt greu de înțeles, descifrat, separat și interpretat, mai ales dacă nu ești încă obișnuită să faci constant acest exercițiu de introspecție.

De regulă, lipsa acestui exercițiu generează stări de copleșire emoțională, ceva ce probabil îți sună extrem de familiar acum. De-asta îți propun să-ți răspunzi în scris la întrebările astea:

• Ce simt acum?
• Ce gândesc despre ceea ce simt?
• Cum se leagă ceea ce gândesc de ceea ce simt? E o relație cauzală acolo?
• Se poate observa un pattern în felul în care simt și gândesc, în ultima perioadă?

Și apropo de siguranță…

În ceea ce privește orașul, trebuie să îți ofer niște informații probate de studiile psihologice în domeniu. Desigur că nu ești prima persoană care întâmpină dificultăți în procesul de adaptare la viața pe cont propriu / la facultate. Și asta i-a făcut pe cercetători să documenteze fenomenul dintr-o mulțime de unghiuri, ajungând la o medie de 4-6 luni a timpului necesar pentru ca tinerii să ajungă să se simtă confortabil și în siguranță (psihologic vorbind) într-un oraș nou, odată cu începerea studiilor universitare. 

Pe lângă mesajul implicit care reiese de aici – și anume faptul că ar fi bine să ai răbdare cu tine însăți – aș vrea să-ți ofer și o listă a lucrurilor pentru care ai nevoie de această răbdare. Mai precis, o listă a provocărilor pe care le întâmpini în perioada asta și care se resimt ca factori de stres pentru organismul tău, dar și câteva recomandări la fiecare în parte. Hai să vedem!

Schimbarea locuinței, cu toate elementele de confort emoțional și fizic

De la construirea unei hărți mentale a orașului în care locuiești acum și până la intimitatea camerei unde dormi, a toaletei pe care o folosești acum sau a limbii pe care o auzi pe stradă – ai o grămadă de nou, necunoscut și imprevizibil de gestionat. 

E firesc să-ți fie greu într-o astfel de situație – dar probabil că din afară nu se vede chiar așa de ușor lucrul ăsta. De-asta poate ți se pare că celorlalți le e mai ușor decât îți e ție. Nu te lăsa păcălită și îndrăznește să discuți cu oamenii din jurul tău despre aceste dificultăți. Ai să vezi că, pe măsură ce realizezi că nu ești singura care se confruntă cu așa ceva, dificultățile vor părea și ele mai mici și mai gestionabile. Iar sentimentele de deconectare și dezamăgire vor fi atenuate prin noile relații care se leagă în felul acesta. De fapt, toți studenții aflați într-o astfel de perioadă au nevoie de conectare și sprijin emoțional, așa că printre cei aflați în aceeași situație cu tine e cel mai simplu să-ți găsești locul.

Diferența dintre ceea ce anticipai și ceea ce se întâmplă 

Altfel spus, diferența dintre speranțele tale și interpretarea pe care i-o dai prezentului – nu neapărat realitatea obiectivă, că ăsta-i mai degrabă un concept abstract, la care nu avem acces noi, ca simpli oameni. 

Când diferențele dintre cele două încep să devină incontestabile, s-ar putea să fii tentată să tragi concluzii de genul „Tot ce speram eu a fost o iluzie!” / „Nimic nu e cum mă așteptam!” / „Nu o să îmi placă niciodată nimic de aici!”. Concluziile de genul ăsta sunt generalizări realizate pe baza fricilor și anxietăților tale. La ele contribuie și sentimentele de singurătate, izolare și dor de casă, așa că nu sunt chiar cele mai realiste concluzii posibile. 

Nu le atribui valoare de adevăr absolut și ajută-te să depășești emoțiile astea neplăcute. Repetă ca pe o mantră, de fiecare dată când ai nevoie, următoarea frază: „Ceea ce simt acum doar ceva temporar, în curând lucrurile se vor mai așeza și eu o să mă simt mai bine.” Pe scurt, compensează anticipările negative automate cu niște anticipări pozitive intenționate.

Pierderea sentimentului de siguranță oferit de statutul tău social anterior

Lucrurile se simt foarte diferit la facultate față de liceu. Era clar mai ușor să te simți confortabil într-un grup de studiu de aprox. 30 de persoane (cum era la liceu), unde se vorbea limba ta maternă și unde îi cunoșteai deja de niște ani pe unii dintre colegi și profesori. Într-un grup de studiu de 100/200 de persoane (cum e la facultate la cursuri uneori), într-o limbă diferită, pe care trebuie să o traduci încă pe alocuri ca să o înțelegi, nivelul de dificultate e mult mai mare. Ești încă un om într-o mulțime, nu te mai cunoaște nimeni, nu mai cunoști pe nimeni.

Iar dacă profilul studiat la liceu nu prea are de-a face cu domeniul studiilor universitare, totul poate să pară străin și dificil, cel puțin în primele săptămâni sau luni. Astfel, facultatea chiar poate să pară că nu e deloc ce trebuia să fie – chiar dacă realitatea nu e chiar așa de rea. Dacă experimentezi genul ăsta de disconfort în sălile de curs, adu-ți aminte că anonimitatea e uneori o formă de libertate. 

Până ți se recalibrează creierul să gândească și să învețe în noua limbă, dă-ți răgazul de a nu aștepta de la tine performanță academică și motivație limpede și neclintită. E normal să fie așa, la fel cum e normal ca percepția ta să se schimbe după aproximativ 3 luni de exersat comunicarea constantă într-o altă limbă decât cea maternă. 

Presiunea gestionării propriilor cheltuieli și a încadrării într-un buget limitat

Ei bine, asta e greu de făcut la orice vârstă, dar mai ales în primele luni sau primii ani de autonomie financiară. Mai mult, dacă stabilitatea ta financiară depinde de burse, adică de notele bune la examene, presiunea asta poate să se resimtă și mai copleșitoare la început. Dar asta nu înseamnă că așa o să și rămână. 

În timp, pe măsură ce vei dobândi mai multă experiență cu gestionarea propriilor cheltuieli, vei descoperi că devine din ce în ce mai ușor, mai predictibil și mai simplu. Vei învăța de unde să-ți faci cumpărăturile ca să fie avantajos pentru tine, ce produse să cumperi, cum să-ți gătești singură și să îți placă ce iese, ba chiar și cum să ieși la distracție fără să cheltui într-o singură seară banii pe o săptămână întreagă. Toate astea fac parte din procesul normal de maturizare și da, e greu la început. Dar nu îți pierde încrederea că ai deja toate aptitudinile de care ai nevoie – altfel nu ai fi ajuns aici, nu?

Iar pentru niște ajutor on-point, întreabă-ți colegii mai mari cam care sunt locurile unde se mănâncă bine, de unde să-ți faci cumpărăturile ca să ai un raport bun calitate-preț, ce evenimente fără taxă de acces se mai întâmplă prin campus și alte astfel de detalii micuțe, care te vor salva de la reinventarea tuturor roților posibile 🙂 Să învățăm și din reușitele, și din greșelile altora, că doar oameni suntem. 

Atitudinea personalului didactic față de studenți

La capitolul acesta, e foarte posibil ca așteptările tale să fi fost cumva nerealiste, chiar și numai prin prisma faptului că sistemul educațional din România este atât de criticat și atât de nemodernizat, încât poți ajunge să crezi cu toată ființa că mai rău de atât nu se poate. Iar dacă primele contacte cu personalul didactic au fost mai degrabă neplăcute, tendința de a generaliza și de a construi așteptări negative e foarte mare. 

Fenomenul acesta e tot o formă de activare a mecanismelor de apărare ale inconștientului, dar acționează și ca autosabotaj într-o oarecare măsură. Chiar dacă profesorii au părut în primă instanță dezinteresați, nepregătiți, rigizi sau prea exigenți sau, cine știe, poate nici măcar nu au fost prezenți așa cum ar fi trebuit conform programului oficial, asta nu înseamnă că așa va fi pe toată durata anului universitar. 

Peste tot există probleme în organizațiile cu mulți oameni, iar începerea anului universitar poate fi un punct de maxim haos, cu multă tensiune și multe greșeli de toate părțile. Totuși, de multe ori, chiar și în sistemul nostru din România, lucrurile ajung să se așeze după o vreme și studenții descoperă și partea interesantă, plăcută sau chiar incitantă a cursurilor și a profesorilor.

Prieteniile noi și vechi

Ultimul pe lista mea e subiectul prieteniilor, dar el e poate cel mai relevant pentru evoluția stării de sănătate mintală a studenților într-o țară nouă. E evident că primele zile, săptămâni sau chiar luni la o facultate nouă, într-o țară străină, vor fi dominate de sentimentul de înstrăinare și izolare. 

Chiar și atunci când mai ai pe cineva din vechiul tău cerc de cunoscuți alături, cei 1-2, maxim 10 oameni pe care-i cunoșteai anterior nu au cum să îți ofere sentimentul de apartenență de care ai nevoie ca să nu te panichezi, măcar din când în când. Și folosesc ideea de panică în cunoștință de cauză: mulți studenți aflați în astfel de situații ajung să descopere pe pielea lor cum se simte pe bune un atac de panică. Sper că nu a fost și nu va fi și cazul tău, dar chiar și dacă se întâmplă, e destul de frecvent întâlnit. Și clar e ceva temporar 😀 Uite aici un articol pe tema asta, sper să-ți fie util.

Până ajungi să cunoști niște oameni noi și să legi prietenii în care să te simți safe, caută cel puțin să ții legătura constant cu oamenii care ți-au fost aproape până să pleci din țară. Fii onestă cu ei, dacă te temi că te vor judeca, spune-le asta și fă-ți curaj să le arăți acea parte vulnerabilă din tine. Și fii convinsă că doar o persoană puternică cu adevărat poate să-și arate vulnerabilitățile în mod deschis și să ceară ajutor atunci când îi este greu.

Eu deja știu că poți face asta, căci ai făcut-o cu mine. Dar eu nu te cunosc pe tine cu adevărat și nu-ți pot oferi căldura unei voci cunoscute, care te încurajează să mergi mai departe și să-ți urmezi visul, chiar și atunci când pare că ai dat peste un zid uriaș. 

Comunică-ți nevoile direct și deschis

Caută-i pe acei oameni, scrie-le și sună-i, inclusiv video ofc și lasă-i să fie parte din procesul tău ca aliați. Iar dacă tot ce auzi de la cineva sună ca și când pune mai multă presiune pe tine, spune-i și asta în mod calm și roagă-l/-o să-și adapteze puțin atitudinea în funcție de nevoile tale. Pe scurt, spune-i mai clar ce vrei să-ți ofere – fie încurajări, fie doar să te asculte, fie un sfat pe o problemă anume. 

Cum ziceam și mai sus, dacă acorzi suficientă atenție emoțiilor tale, ele vor putea să-ți dezvăluie combinația unică de nevoi active care s-au adunat în interiorul tău și-ți dau sentimentul ăsta de intens de lipsă. Spune-le oamenilor ce ai nevoie de la ei, cei mai mulți dintre ei chiar vor face tot posibilul să-ți respecte rugămintea. 

Desigur că sunt și oameni care nu-și pot schimba atitudinea, iar asta doare și descurajează. Dar chiar și aceia pot fi oameni care te iubesc și care încearcă să te susțină, în felul lor. Ia-ți ce e util pentru tine din conversațiile cu ei și simte-te liberă să ignori sau să refuzi ceea ce nu-ți face bine. Granițele tale sunt în puterea ta și tu stabilești unde trebuie să fie puse ca să-ți fie bine. Iar ăsta e un proces de tip trial & error, desigur. Învățăm cu fiecare nouă experiență, fiecare dintre noi. Și așa face toată lumea, de sute și mii de ani. 

Dacă nu mă crezi pe mine, uită-te la câteva dintre clipurile de la The School of Life, cum ar fi cel despre rostul universităților, cel despre singurătate și foamea de comunitate (la figurat, desigur – dar ce metaforă bună) sau clipul despre cum să te bagi în seamă cu necunoscuți la o petrecere. Ce cred că îți vor transmite clipurile astea este că, deși așa poate părea pe moment, probabil că e complet nerealist să crezi că trebuie să o iei de la capăt. De fapt, ai de continuat fix din punctul acesta în care ești.

În viața reală, nu avem cum să o luăm de la capăt sau de la zero vreodată. Când oamenii zic asta, e doar o formă de a exprima indirect ideea că își dau seama că e cazul să-și reimagineze propriul viitor.

Să nu uităm de psihoterapie 😀

Acestea fiind spuse, singurul lucru pe care ți-l mai pot recomanda este să cauți să vorbești și cu un consilier psihologic din cadrul facultății. Ar trebui să existe cel puțin o astfel de persoană însărcinată să ajute studenții, iar experiența sa cu situații cum e cea cu care te confrunți tu este, cel mai probabil, vastă. 

Iar dacă nu reușești să te programezi la consiliere în cadrul universității, caută cel puțin să discuți online cu un specialist în sănătate mintală din România. E drept, probabil va trebui să plătești ședințele respective, dar câteva ședințe de consiliere psihologică pot să ajute să rămâi pe linia de plutire în perioada asta dificilă. Dacă ai posibilitatea să intri într-un proces de psihoterapie mai îndelungat, asta ar fi, probabil, una dintre cele mai utile investiții în tine însăți pe care ai putea să le faci. 

Până atunci însă, îți mai las un link către unul dintre episoadele mele preferate de pe Philosophy Tube – Ancient Therapy for Modern Problems: Stoic Philosophy Explained. (trad. Terapie antică pentru probleme moderne: filosofia stoică explicată). 

Succes (și răbdare până vine) 🤍❤️🤍

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Trec în anul doi de facultate, dar simt că nu îmi place ce fac. Mă gândesc continui la o altă facultate, la care cred că aș simți mai multă împlinire, aș face mai mult din ceea ce îmi place și m-aș putea axa pe domeniul care mă atrage. Totuși, facultatea începe imediat și nu știu ce aș mai putea să fac. Dacă îmi schimb facultatea, voi avea nevoie de meditații timp de un an, deci în acel timp nu o să am nimic altceva de făcut dacă renunț la facultate.

Mă simt foarte vinovată pentru că am lucrat mult să ajung aici și totuși nu îmi dau seama sigur dacă vreau altceva sau nu. Facultatea la care sunt îmi oferă oportunități mult mai bune și un viitor mai sigur. Cum îmi dau seama dacă ar trebui să fac o schimbare? Dacă vreau să iau decizia asta doar pentru că sunt la o facultate mai grea? Cum pot să am încredere în deciziile pe care le iau?”

tânără anonimă

Salut!

Întrebarea ta stă de ceva timp în inbox, dar iată că a venit momentul potrivit pentru a-i căuta un răspuns.

În primul rând, îți mulțumesc pentru încredere și pentru gradul mare de relatability al mesajului tău. Chiar dacă e foarte posibil să simți că ești singură în povestea asta, te asigur că mai sunt o mulțime de alți tineri aflați în situații foarte similare, care au nevoie, la fel ca și tine, de răspunsuri. 

Desigur, eu nu am cum să ofer decât un mic ghid de introspecție și gândire critică. Răspunsurile concrete sunt tot la tine – deja le ai, dar poate că nu ies încă în relief suficient de bine în peisajul interior al frământărilor tale.

Vinovăția are talentul ăsta special de a masca sau chiar de a face invizibile o mulțime de alte trăiri și sentimente relevante, păstrând oamenii în confuzie și indecizie. Hai să vedem cum putem să o neutralizăm!

Un alt fel de a privi lucrurile

Mai întâi, hai să-ți explic ce înțeleg eu din mesajul tău. Spui acolo că simți că nu îți place ce faci la facultate și că visezi la o altă specializare unde crezi că ai simți mai multă împlinire. Asta mă face să mă întreb cum ai ajuns, de fapt, să alegi specializarea unde deja ești înscrisă. Mai departe spui și că ai muncit mult ca să ajungi acolo și că această facultate „oferă oportunități mult mai bune și un viitor mai sigur”. 

De aici înțeleg că e un domeniu în care ai dezvoltat deja o serie de aptitudini prin efort intelectual, dedicație și răbdare, ceea ce este admirabil. Dar nu spui nimic despre ce te-a motivat inițial să depui acest efort. Să fie vorba despre oportunitățile mult mai bune? Să fie speranța la un viitor mult mai sigur? Sau să fie, de fapt, altceva? 

Influența familiei

De regulă, părinții au un cuvânt important de spus în alegerea domeniului de studii universitare al copiilor lor adolescenți – mai ales atunci când în discursul tinerilor apare acest tip de argumente despre viitor și oportunități. 

Pe de o parte, asta se întâmplă pentru că rolul de părinte îi face să se simtă responsabili pentru alegerile fiilor sau fiicelor lor. Pe de altă parte, pentru că, din perspectivă financiară, alegerea facultății copiilor este și un fel de investiție. Iar părinților le este greu să renunțe la control, mai ales atunci când pierderile potențiale se pot măsura și în bani. Dar asta nu înseamnă că au mereu dreptate.

Părinții directivi

Sigur că și responsabilitatea, și investiția financiară se fac cu cele mai bune intenții și cu iubire. Dar, din păcate, asta înseamnă uneori și că fiii sau fiicele acestor părinți foarte implicați în decizia specializării universitare a progeniturii nu ajung să-și asume pe deplin acel domeniu de studiu. Ei fac alegerea investind cu încredere și autoritate părintele/părinții, apoi depun efortul pentru a fi admiși la facultatea care le este părinților pe plac ca să dovedească că sunt capabili să reușească. 

Tinerii aflați într-o astfel de situație sunt motivați mai degrabă inconștient de dorința de a-și mulțumi părinții sau de a-i face mândri, fără să fie cu adevărat atrași de acel domeniu de studiu. Problema intervine când, odată admiși, realizează că domeniul respectiv nu este suficient de interesant pentru ei sau nu îi reprezintă suficient de bine – în sensul că nu este compatibil cu personalitatea și aspirațiile lor, lipsindu-le dimensiunea sensului (în sensul de meaningfulness). 

În astfel de situații, tinerii simt în mod paradoxal că nevoile lor nu au prioritate în felul în care își iau deciziile care le modelează viața și viziunea asupra viitorului. De fapt, ei sunt împiedicați să-și dezvolte autonomia tocmai de sentimentele de atașament și loialitate față de părinții care îi sprijină. Iar aceștia au dificultăți, la rândul lor, în a încuraja cu adevărat autonomizarea copiilor lor, deja tineri adulți. 

Părinții distanți

Într-un scenariu alternativ, este posibil ca părinții să nu fie prea implicați – poate chiar deloc – în alegerea domeniului de studiu, dar să ofere sprijinul financiar necesar pentru pregătire, meditații și întreținerea tinerilor pe perioada studiilor. Într-o astfel de situație, tinerilor li se pretinde mai degrabă seriozitate și responsabilitate, pe modelul „Eu îmi fac treaba mea de părinte, tu îți faci treaba ta de copil.” 

De asemenea, pot exista presiuni financiare sau planuri ale familiei care pleacă de la premisa că facultatea începută trebuie terminată, alternativele fiind percepute ca eșecuri sau probleme de evitat. 

Deși părinții din această categorie nu controlează neapărat alegerea domeniului de studiu, ei valorizează capacitatea fiului/fiicei de a lua decizii pentru sine, ignorând (inconștient sau nu) nevoia copiilor lor de a explora și alte direcții de dezvoltare. 

Astfel, tinerii pot să simtă că e inacceptabil să se răzgândească la mijlocul drumului sau că ar pierde aprecierea, sprijinul sau încrederea părinților dacă ar decide să încerce altă variantă. Iar din punctul acesta încep să se manifeste demotivarea pentru studiu, evadarea în fantezie, anxietatea și blocajul decizional, chiar și atunci când mintea lor rulează non-stop vise de schimbare a facultății.  

Nevoile de siguranță

Nevoile care primează, și în cazul tinerilor, și în cazul părinților, sunt nevoi de siguranță emoțională, traduse însă în comportament prin dinamici de supunere (la tineri) și control (la părinți) – ceea ce nu prea e sănătos. Autonomia tinerilor nu are un teren fertil într-un astfel de cadru. 

Chiar dacă la nivel declarativ părinții îi asigură pe tineri de sprijinul lor (deși asta nu se întâmplă mereu), mesajul este primit de aceștia cu o formă de condiționare atașată: „Te sprijin doar dacă sunt de acord cu alegerile tale.” Drept pentru care, ca să se simtă în siguranță, tinerii vor alege mai degrabă lucruri cu care și părinții lor ar fi de acord – inclusiv facultăți, parteneri de cuplu, etc. 

Temă de introspecție 1

O primă recomandare pentru tine ar fi să iei o foaie și un pix și să încerci să formulezi, în scris, răspunsurile tale la următoarele întrebări:

• Cum am ales domeniul acesta de studiu?
• Ce părere au părinții mei despre acest domeniu de studiu?
• Cum îmi imaginez că ar reacționa dacă le-aș spune că vreau să fac o altă facultate?
• Ce emoții simt atunci când îmi imaginez această discuție?
• Care sunt lucrurile care mă motivează și mă atrag la facultatea cealaltă?

Influența propriilor prejudecăți

Revenind la mesajul tău, tu mai spui și că, dacă ar fi să dai o șansă celuilalt domeniu, ai avea nevoie de meditații timp de un an. Mai mult, menționezi că nu ai avea nimic de făcut dacă ai renunța la facultatea la care ești acum. Iar aici eu văd niște convingeri iraționale și autolimitative răsărind printre rânduri. 

Convingerile iraționale sunt genul acela de idei fixe care nu se bazează neapărat pe realități incontestabile, ci mai degrabă reflectă fricile ascunse ale oamenilor și felul în care aceștia încearcă să se protejeze de ele. 

Convingerile autolimitative se referă la acele idei asumate ca fiind realitate, dar care au rolul de a restrânge câmpul de opțiuni ale oamenilor – adică de a le limita oportunitățile, într-un fel care să-i facă să simtă că fac ce trebuie, chiar dacă asta nu e neapărat în acord cu nevoile, dorințele sau aspirațiile lor.

Ce fac convingerile astea?

Atunci când o convingere este și irațională, și autolimitativă, efectul ei este cel mai dezastruos – în sensul că blochează orice decizie în direcția dorită de teama urmărilor neplăcute, dar blochează și capacitatea creierului de a analiza problema din alte perspective. Iar asta înseamnă că nicio soluție alternativă nu poate să apară, iar problema devine din ce în ce mai mare și mai angoasantă. 

În cazul tău, vorbim despre varianta de a încerca să dai admitere și la o altă facultate – cea pe care tu o simți mai aproape de aspirațiile tale și de personalitatea ta.

Tu pari să crezi că a da admitere la facultatea asta nu este posibil decât dacă renunți la facultatea la care ești deja studentă și faci un an de pregătire pentru admitere. Dar oare chiar așa să fie? Oare chiar nu există varianta în care poți să evoluezi strategic pe mai multe fronturi?

Temă de introspecție 2

Uite încă un set de întrebări la care să răspunzi în scris, ca să-ți analizezi pe îndelete emoțiile, gândurile și convingerile legate de această variantă a viitorului din imaginația ta:

• Ce fel de pregătire ar fi necesară pentru a da admitere la facultatea dorită de mine?
• Ce resurse ar implica această pregătire? (timp, bani, persoane, efort intelectual etc.)
• Cum aș putea să am acces la astfel de resurse?
• Ar fi posibil să îmbin pregătirea pentru admitere cu studiul din anul doi? Aici te invit să te uiți în jurul tău și să cauți inspirație în poveștile colegilor tăi care mai sunt studenți și la alte specializări sau care au joburi pentru a se întreține în timpul anilor de studenție. 
• Ce compromisuri sau sacrificii îmi închipui că ar fi necesare pentru a merge cu facultatea și pregătirea în paralel?

Cel mai util ar fi să și discuți despre toate astea cu niște prieteni sau, eventual, cu o persoană aflată pe rol de mentor (un profesor, un membru al familiei pe care îl admiri etc.). Poate că ai nevoie de un pic mai mult spațiu concret dedicat acestor idei care te apasă și nu-ți dau pace. Până nu le scoți din capul tău ca să le dai șansa să se hrănească și cu experiența și inteligența altora, ele vor rămâne doar niște vise fără corespondent în realitatea ta concretă. 

Percepția „greului” și expunerea la abuzuri 

Ultima direcție de reflecție pe care ți-o sugerez este legată de ceva ce ai scris chiar tu: „Dacă vreau să iau decizia asta doar pentru că sunt la o facultate mai grea?”. Ei bine, aici intră în scenă gândirea critică at its best.

Într-adevăr, sunt unele domenii de studiu considerate „mai grele” – din cauza efortului intelectual necesar, din cauza complexității domeniului, a structurării materiilor de studiu etc. – adică componenta pragmatică. Cât de bine se descurcă elevii sau studenții depinde de înzestrarea lor intelectuală și efortul depus efectiv pentru a învăța. Dar despre tine deja știm că ai muncit mult și ai ajuns aici, deci putem presupune că nu aici ar fi neapărat problema. 

În astfel de situații este extrem de importantă și componenta psiho-socială. De multe ori, școala pare grea (la orice nivel – de la școala primară și până la studiile universitare) pentru că mediul în care ar trebui să se producă învățarea nu este unul ideal. Ba din contră, mediul adesea poate să bifeze multe dintre caracteristicile unui mediu toxic.

Iată câteva dintre elementele astea, ca să-ți faci o idee mai clară despre ce ar trebui să evaluezi cu atenție în cazul tău:

• Singurătatea – dacă nu ai relații securizante în spațiul academic (colegi cu care să te înțelegi bine, profesori pe care să-i admiri etc.), este puțin probabil să nu îți fluctueze motivația și să nu ți se pară grea facultatea.
• Competiția – dacă mediul educațional este foarte individualist și bazat pe competiție, presiunea de a performa devine și mai grea, iar asta afectează negativ atașamentul sau interesul pentru materiile de studiu.
• Agresiunile din mediul academic – orice interacțiuni cu oamenii de la facultate care pot fi privite ca forme de abuz sau agresiune afectează negativ percepția asupra domeniului de studiu. Abuzurile emoționale, jignirile, amenințările, hărțuirea sexuală, umilirea în public – toate comportamentele din această sferă pot să facă materiile de studiu să pară mult mai grele decât sunt în realitate, pentru că cea mai mare parte a energiei psihice se consumă pe mecanismele de autoprotecție activate de expunerea la violență și abuzuri. 
• Dublul standard în evaluare – atunci când se copiază la greu, chiar dacă și tu copiezi uneori, motivația pentru studiu dispare și începi să simți dezgustul, odată cu pierderea respectului pentru actul educațional – atât predarea, cât și evaluarea. Materiile par și ele mai grele, căci notele mari obținute prin copiat, varianta „simplă” a celor care știu să se descurce, descurajează și duc în derizoriu orice efort onest de a-ți lua examenele pe merit.
• Lipsa profesionalismului în mediul universitar – când studenții nu se simt respectați, e puțin probabil să nu adune frustrări și să nu se demotiveze. Lipsa de respect față de studenți se poate manifesta prin întârzierea orarelor de studiu sau supraîncărcarea anumitor zile, lipsa profesorilor la cursuri sau comportamentul lor inadecvat în raport cu normele academice, corupția sau dezinteresul angajaților universității în relația studenților cu secretariatul facultății, administrația căminelor, biblioteca, practica de specialitate și multe, multe altele.
• Resurse educaționale inadecvate – ca să poți să faci performanță într-un domeniu, e necesar să ai la dispoziție și resursele potrivite. De la săli de cursuri încălzite și toalete echipate cu săpun și hârtie igienică – care cu greu pot fi considerate resurse educaționale, dar sunt absolut necesare – și până la suporturi de curs, manuale de studiu, echipamente digitale adecvate, acces la biblioteci de specialitate, cercetare recentă, practică de specialitate și câte și mai câte alte resurse fără de care diploma de la final nu are nicio valoare. 

Și acum te invit să te gândești din nou: este facultatea asta grea sau pare mult mai grea din cauza unor probleme sistemice, care pun toată greutatea pe umerii studentului și distrag atenția de la realitate? 

O privire necesară în partea cealaltă

Și dacă tot ești aici, oare ai putea să faci aceeași evaluare și pentru cealaltă facultate, cea la care crezi tu că te-ai simți mai împlinită?

Dacă nu ai făcut deja o documentare serioasă „în interior”, îți recomand să începi să o faci. Vorbește cu studenți, caută informații în presă sau în comunitățile online. Verifică-ți presupunerile sau prejudecățile cu privire la acel domeniu de studiu și viața de după, pentru a avea o imagine mai clară despre cum arată viața în interiorul acelui domeniu. 

S-ar putea să descoperi că „o facultate mai grea” e un termen extrem de subiectiv. Mai mult, s-ar putea să ajungi la concluzia că orice facultate este grea, dacă nu se potrivește cu chemarea interioară a studentului și interesele, curiozitățile și pasiunile sale. Iar dacă climatul psihosocial din acea facultate este unul dominat de abuzuri, cu siguranță și cei mai pasionați de domeniul de studiu vor întâmpina dificultăți, dezamăgiri și probleme în menținerea motivației pentru studiu.

Încrederea, deciziile și capacitatea de a-ți imagina viitorul

Ultima ta întrebare deschide și ultimul meu argument. „Cum pot să am încredere în deciziile pe care le iau?” îmi sugerează un blocaj emoțional care se bazează pe imposibilitatea de asumare a unor riscuri. 

Cum spuneam și mai sus, asta poate să depindă de felul în care se poziționează părinții tăi în relația cu tine. Dacă ei nu ți-au validat suficient capacitatea de a lua decizii, dacă nu ți-au oferit încurajarea și încrederea necesare pentru ca tu să explorezi oportunitățile de studiu liberă de obligații și frici, și mai ales dacă au obiceiul de a-ți critica sau ironiza deciziile – atunci este puțin probabil ca ție să-ți vină natural să ai încredere în propriile tale decizii.

Dar asta nu înseamnă că vei depinde toată viața de comportamentul lor sau că încrederea ta în tine și în deciziile tale va fi mereu condiționată de factori externi – fie părinții tăi, fie alți oameni sau alte circumstanțe. Dar vei ajunge să dobândești această autonomie decizională pas cu pas, căci nu ți-o poate oferi nimeni de-a gata. 

Cel mai important lucru este să-ți construiești o strategie de informare eficientă, ca să-ți poți planifica deciziile cât mai realist posibil. 

Deciziile care implică schimbări (mai mici sau mai mari) necesită o bună documentare în prealabil. De ce? Pentru că schimbarea înseamnă asumarea unor riscuri, iar documentarea face acele riscuri mai previzibile și mai ușor de neutralizat sau gestionat. Te poate feri de dezamăgiri și deziluzii ce pot fi prevenite prin consultarea cu experiențele altora și îți oferă șansa de a-ți ajusta strategia în funcție de poveștile de eșec sau succes pe care le întâlnești. Ce contează aici este să nu renunți prea repede la documentare – chiar dacă pare că deja e totul clar sau că nu mai are sens să cauți alte informații. 

Analiza de riscuri și beneficii

Riscurile despre care aminteam sunt întotdeauna dispuse pe mai multe planuri – de la chestii pragmatice de genul „un viitor mai sigur” și până la lucruri abstracte cum ar fi sentimentul de siguranță dat de aprobarea părinților sau cel dat de studierea unui domeniu ales „din pasiune”. Și sigur că mai poți găsi și tu niște dimensiuni ale potențialelor pierderi, cum ar fi riscul de pierde niște oameni (ex: colegii de la vechea facultate), riscul de a nu deveni independentă financiar prea curând, riscul de a nu reuși să te integrezi într-un grup nou, cel de a nu-ți găsi locul nici în noul domeniu de studiu și câte și mai câte. 

Aici te poate ajuta din nou să-ți pui gândurile pe hârtie și să-ți dai timp și spațiu pentru a te gândi, pe rând, la fiecare dintre riscurile identificate. Dacă nu le desparți și nu le analizezi separat, senzația de copleșire pe care ți-o creează toate la pachet poate fi complet invalidantă. 

Dar pe rând, fiecare dintre riscurile identificate poate să fie preîntâmpinat cu anumite acțiuni și, mai mult, poate să ascundă mai multe beneficii neașteptate, greu de observat sau valorizat dacă nu faci analiza asta pas cu pas. 

Unde vrei să ajungi

La finalul acestei analize, creierul tău se va simți mai în control pe perspectivele de viitor posibile, chiar dacă acum pare greu de crezut. Iar dacă vei coopta și un partener de analiză de încredere (un prieten, un mentor), s-ar putea ca senzația de reasigurare să fie încă și mai pronunțată. 

Odată cunoscute riscurile și resursele pe care le poți activa, deciziile vor putea fi deblocate. Iar încrederea ta nu se va mai măsura în termeni de „succes versus eșec”, ci în termeni de „Mă pot descurca orice s-ar întâmpla”, pentru că vei ști că există o mulțime de variante și oportunități de a soluționa chiar și cele mai neașteptate probleme. Măcar să apară ele 🙂 Dar poate nici măcar nu apar, cine știe? Tu vei fi pregătită oricum. 

Recapitulare

La final, vreau să sintetizez în cinci etape recomandarea mea, ca să-ți fie și mai ușor să o pui în aplicare:

1. Clarifică-ți cum ai ajuns unde ești, prin explorarea motivației personale de a studia ce studiezi și de a visa doar (deocamdată) să studiezi altceva.
2. Identifică-ți strategiile alternative: cum poți să îmbini utilul cu plăcutul sau cum poți să mergi și pe calea visată, în timp ce nu renunți nici la calea asigurată (cel puțin deocamdată). Inspiră-te din experiența altora și documentează-te serios.
3. Evaluează-ți relațiile și efectele pe care ele le au asupra motivației tale de a studia un domeniu sau altul. Cu cât găsești mai multe încălcări de limite personale și abuzuri la care ești expusă, cu atât ai mai multe șanse să rămâi blocată în lipsa de încredere în tine însăți.
4. Evaluează-ți riscurile din viitorul apropiat, discută-le și cu alți oameni și planifică-ți pașii în mod strategic.
5. Caută resursele de care ai nevoie: acordul sau sprijinul părinților sau al altor oameni, meditații, studiu individual, terapie, cărți, podcasturi sau alte materiale educaționale care să te ajute să ajungi mai aproape de ceea ce-ți dorești tu, lăsând loc și pentru răzgândiri, greșeli și învățare empirică. 

Viața nu e o cursă cu traseu prestabilit. Și, din fericire, nici nu ne putem păcăli prea mult că este, chiar dacă uneori ne place să o facem, pentru că așa pare că ne ferim mai bine de eșecuri și suferință. 

Eu îți urez succes și sper că planul acesta în 5 pași te va ajuta să mergi mai departe cu mai multă încredere 💛💛💛