Scena9: „Un soi de abuz”

de ANDRA MUREȘAN, ilustrații de ROMA GAVRILĂ

Citeşte întregul articol pe Scena9: „Un soi de abuz”

***ilustrație originală preluată de pe Scena9.ro

La sfârșitul lunii februarie, poeta Mălina Lipară Văraru a scris despre cum profesorul universitar și criticul literar Alexandru Matei îi trimitea încă de când ea abia terminase liceul mesaje în care îi spunea că e frumoasă și cam „bună” și îi cerea să-i trimită poze cu ea. În aceeași zi a apărut și postarea scriitoarei Cătălina Bălan, care dezvăluia, și ea cu dovezi, că profesorul a abordat-o când avea 17 ani. Traducătoarea, jurnalista și scriitoarea Alina Purcaru a scris la rândul ei despre un moment în care Matei a încercat să o sărute, fără consimțământ.

Postările au adunat sute de reacții și au continuat dezbaterea despre limitele pe care le încalcă profesorii în relație cu studentele, dar și despre dezechilibre de putere dintre bărbați și femei în sfera culturală românească. 

Am adunat mărturii de la alte șapte femei care l-au acuzat pe Alexandru Matei de conduită sexuală neadecvată și comportament nepotrivit, iar trei dintre ele erau minore atunci când le-a abordat. Cel puțin patru femei ne-au spus că știu de mult mai multe studente care au avut experiențe similare cu  profesorul. Am încercat să luăm legătura cu ele, însă nu au găsit puterea să mai vorbească despre asta. 

Toate arată un mecanism comun: Alexandru Matei se folosea de poziția lui de profesor și de prestigiul intelectual pentru a pretinde diferite favoruri (sexuale, amoroase, profesionale) de la femeile pe care le aborda, fie că erau sau nu studentele lui. 

Mărturiile au fost verificate prin mesajele pe care ni le-au arătat femeile cu care am vorbit, iar acolo unde era cazul, am discutat cu martori care ne-au confirmat lucrurile. Alexandru Matei recunoaște chiar el, în conversațiile cu foste studente, că ceea ce a făcut el s-ar încadra la abuz de putere. Nu chiar hărțuire, ci mai degrabă „un soi de abuz”.

Alexandru Matei este profesor de limba franceză la Facultatea de Litere din cadrul Universității Transilvania din Brașov, unde predă din 2019. De asemenea, a fost profesor colaborator la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, din 2017 până în 2024. Are 49 de ani, iar de-a lungul timpului a predat și la universitățile Spiru Haret, Lumina și Ovidius din Constanța. 

Multă lume îl știe și drept fiul poetei Angela Marinescu, unul dintre cele mai importante nume din poezia contemporană de la noi, drept cronicar sau traducător, iar discuțiile despre avansurile pe care le face tinerelor cu care interacționează circulau de multă vreme în cercurile literare, spun mai multe femei cu care am vorbit. Cu toate acestea, studentele îl vedeau ca pe un om respectat în interiorul micuței bule a intelectualității românești.

Contactat telefonic de către Scena9, profesorul a declarat că, în multe dintre aceste cazuri, a avut un „comportament inadecvat”. Totuși, consideră că acțiunile lui nu s-ar încadra în ceea ce numim „abuz de putere”. A recunoscut că le scria tinerelor fete dintr-o „nevoie de validare” și și-a cerut scuze „dacă ceea ce am făcut eu a rănit persoane”. 

Lucrurile nu s-au rezumat doar la mesaje trimise pe social media. Profesorul a încercat să le sărute cu forța pe trei dintre femeile cu care am vorbit. Am aflat în timpul documentării că a făcut asta și cu o studentă de la Brașov, însă tânăra nu a vrut să vorbească despre acel moment pentru că îi este frică de influența pe care profesorul încă o are în facultate. Una dintre ele s-a trezit în timp ce el era peste ea și o trăgea de haine, când erau amândoi în camera de cămin. Despre acest episod Matei spune că încerca doar să o trezească.

Unele femei ne-au povestit că nu au vorbit până acum din respect pentru mama lui. După moartea Angelei Marinescu au simțit că pot în sfârșit să împărtășească experiențele lor fără să o rănească pe una dintre poetele pe care le respectau cel mai mult.


Citeşte întregul articol pe Scena9: „Un soi de abuz”

Read More

Sunt grasă. Cum încetez să mă auto-sabotez?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Iată că a venit momentul să aducem în discuție aici unul dintre cele mai complexe și dureroase subiecte: greutatea corporală. Am primit deja mai multe mesaje cu o tematică similară, așa că voi aduce împreună două dintre ele, pentru a construi un răspuns cât mai complet. Iar subiectul acesta e cu atât mai relevant acum, când se apropie vara și se reactivează fenomenul „summer body”, o formă de presiune socială care degenerează într-o mulțime de probleme de sănătate mintală, în special în cazul fetelor și femeilor tinere.

Totuși, vreau să încep prin a le mulțumi tinerelor care au trimis aceste două mesaje, pentru deschiderea, curajul și seninătatea cu care ne invită pe noi toți în interiorul acestei experiențe personale. În aceste mesaje, ele reușesc să adune o mulțime de imagini, sentimente și idei care gravitează în mintea atâtor alte femei de toate vârstele, afectându-le calitatea vieții și relația cu propria persoană. 

Și nu doar femei, desigur. Problematica greutății corporale e la fel de răspândită și în cazul bărbaților. Mesajele noastre vin, însă, de la două fete.

Iată primul mesaj:

M-am resemnat că niciun băiat nu se va uita la mine din cauza kilogramelor în plus. Merg în club cu prietenii şi permanent vreau să plâng pentru că mă simt complexată de cum arăt. 

Am încercat toate stilurile de îmbrăcăminte: nimic nu-mi vine bine. Am încercat toate tipurile de diete şi moduri de a slăbi: inutile; am slăbit câteva kilograme care s-au pus înapoi cu prima masă mai consistentă.

Trag de mine prea mult la facultate, sperând ca măcar performanțele şcolare să mă facă atrăgătoare. Cum fac să ies din această buclă şi să rezolv această problemă?

– tânără anonimă

Și al doilea mesaj:

Întrebarea mea vine dintr-o zonă cumva super inconfortabilă, tocmai pentru că acest subiect este unul greu de dus într-o conversație cu oricine. Ei bine, sunt grasă. Sunt grasă, am peste 100 de kg și am aproape 25 de ani. Sunt grasă și simt să râd și să plâng în timp ce scriu asta, pentru că atât de mult am încercat să pretind și să mă mint singură că nu e așa… (Din cauza oamenilor…) 

Sunt grasă, iar serile trecute, într-un fast-food, un străin mi-a atras observația: De ce mă aflu acolo, având în vedere kilogramele? Sunt grasă și simt nevoia să le înghit inclusiv cuvintele, odată cu tot dulcele pe care îl găsesc. Poate așa nu mă vor mai durea atât de mult vorbele lor. Poate în felul ăsta nu o să mai car pe umerii mei greutatea cuvintelor lor și nu mă voi mai pedepsi mâncând și mai mult, „făcându-le în ciudă”. 

Vorbesc părinții, vorbesc surorile (care au taliile atât de subțiri, nu au burtă deloc și brațele lor sunt perfecte…), vorbesc colegii la muncă, străinii – mai nou. Toată lumea vorbește, iar singura mea protecție este mâncarea. 

Mă simt atât de vinovată pentru tot. Mă privesc în oglindă și mă găsesc extrem de dezgustătoare. Urăsc faptul că eu sunt cea mai mare apariție dintr-o poză de grup. Urăsc să îmi întâlnesc reflexia într-un ecran/ fereastră/ oglindă și să îmi întâlnesc chipul gras, bărbia dublă și zâmbetul. Mi se pare hidos când cineva ca mine… zâmbește. 

Dar nici nu pot arăta că mă doare. Sigur modul în care mă lovesc cuvintele lor, este și despre mine. Despre nivelul meu de toleranță a unor cuvinte pe care nu știu să le gestionez. 🙂 

Încep să cred că până și faptul că nu am un partener, poate avea legătură cu kilogramele mele. Și, sigur, nimeni nu își dorește un om superficial alături, care pune mai degrabă preț pe aspectul fizic decât pe interior. Dar eu simt cum se degradează și interiorul din cauza faptului că nu știu cum să gestionez această experiență. 

Tentația este atât de mare… Mi-aș putea șterge imediat lacrimile de pe obraz, să deschid frigiderul și să mă simt mai bine mâncând orice prostie cu mult zahăr. Cum încetez să mă auto-sabotez? Cum încetez să mă mai simt vinovată pentru kilogramele mele? 

P.S. Dacă există cititori care au în jurul lor persoane ce se confruntă cu kilogramele, vă rog mult de tot, nu puneți presiune pe ele… Nu le ajutați așa 🙂 – Mulțumesc anticipat pentru posibilele răspunsuri.

– tânără anonimă

De data aceasta, nu voi trece prin analiză de text și nici nu voi recurge la recomandări punctuale, căci problematica greutatății corporale este vastă și extrem de diversă. Iar programe de slăbit, aplicații de suport și alte instrumente sunt sigură că ați încercat deja.

Am să încerc însă o sinteză care să ajute cât mai mulți oameni, începând cu voi două, fetelor.

Să ne uităm mai întâi la ce lipsește

Prima dată, niște observații despre ceea ce nu am regăsit (mai) deloc în aceste mesaje:

  1. Nicio urmă de rezistență critică la standardele de frumusețe
  2. Nicio referință directă la sentimentele de la baza relației cu mâncarea
  3. Niciun avantaj/beneficiu recunoscut ca urmare a greutății mai mari 
  4. Niciun detaliu (sau foarte puține) despre relația cu sportul și efortul fizic

Încep cu ele pentru că, de regulă, aceste elemente pot să producă schimbarea de perspectivă necesară pentru a genera modificări atât în gândire, cât și în comportamente și decizii. Așadar, hai să intrăm în detalii pe aceste patru idei, pornind de la contextul în care ne regăsim cu toții.

Bear with me, o să fie un răspuns lung, poate cel mai lung de până acum. Dar e presărat cu exerciții practice și nu trebuie citit tot odată. 

Contextul cultural îți modelează gândirea și comportamentul

De regulă, oamenii interpretează automat contextul de viață ca pe ceva constant, nemodificabil. Dar evident că nu e așa: contextul este exact ceea ce se modifică de la un moment la altul, și e diferit de fiecare dată. Cu cât vom generaliza mai mult, cu atât avem mai multe șanse să pierdem detalii semnificative ale contextului. Dar voi încerca o generalizare, totuși – una safe, pe cât posibil.

Contextul nostru de azi arată cam așa: facem parte dintr-o societate în curs de globalizare. Locuim într-o țară postcomunistă, cu o populație cu multe traume transgeneraționale neasumate și, desigur, nevindecate. Sunt o mulțime: de la război și dezrădăcinare (adică plecarea din comunitatea/țara natală), foamete sau sărăcie și până la frica terorizantă de persecuție și excludere socială pentru orice faptă sau idee neconformă cu ideologia regimului comunist. Toate aceste experiențe emoționale extreme pot fi regăsite în experiențele de viață ale familiilor noastre, nu mai departe de 2-3 generații. 

Aceste experiențe cu caracter traumatic au modelat gândirea și comportamentul oamenilor și au generat o mulțime de mecanisme de autoprotecție inconștiente. Ele sunt, prin urmare, neintenționale și nu au o logică evidentă de tip cauză-efect, care să le lege de trauma inițială. În plus, ele sunt transmise de la părinți și bunici la copii pe calea imitației, a valorilor morale și a sfaturilor date din dragoste și grijă

Multe dintre valorile și reperele noastre se referă și la relația cu mâncarea, mai specific prin:

  • Modurile de exprimare a afecțiunii, în special în familie & relații apropiate, unde mâncarea este adesea înlocuitor de declarații sau dovezi de iubire, precum și un mod de a compensa pentru sărăcia și lipsurile din trecut. Uneori e vorba de trecutul recent, alteori e vorba de evenimente de zeci de ani, impregnate în memoria colectivă a familiei.
  • Mecanismele predominante de gestionare a emoțiilor dezagreabile, a anxietății și a stresului, față de care mulți oameni reacționează cu mâncat compulsiv sau ronțăit, dar și cu refuzul mâncării sau alte probleme care țin de alimentație și digestia alimentelor.
  • Relația cu efortul fizic și disconfortul fizic, ambele implicate în menținerea motivației pentru sport și mișcare, ca măsură de prevenție a creșterii în greutate.

Metode de intervenție la intersecția științelor moderne

Cei de mai sus sunt numai câțiva dintre factorii psihologici dependenți de contextul cultural implicați în problematica greutății corporale, fiecare persoană având propria configurație de cauze și factori, pe lângă aspectele care țin de funcționarea fiziologică (echilibrul hormonal, funcționarea tiroidei sau a sistemului digestiv, calitatea microbiomului intestinal etc.). 

Pentru a clarifica toate aceste aspecte implicate în controlul greutății corporale, există abordări științifice moderne, transdisciplinare. Acestea implică atât medici și nutriționiști, cât și antrenori personali, psihologi și/sau psihoterapeuți, pentru a crea programe de intervenție personalizate pentru clienți.

Poate sună un pic cam inaccesibil sau neobișnuit pentru felul în care privim noi, în sud-estul Europei, relația noastră cu medicina sau problemele legate de corp. Dar nu e nimic nou, de fapt. Și dacă e clar în ce fel este nevoie de medici, nutriționiști sau antrenori personali pentru a slăbi în mod sănătos, ei bine, s-ar putea să te întrebi „Ce treabă au psihologii cu slăbitul?!

Înainte de a merge mai departe însă, trebuie să subliniez ideea că există o mulțime de oameni sănătoși din punct de vedere medical, care nu se aliniază cu standardele moderne de fitness. Adică există o mulțime de oameni perfect sănătoși, activi, mobili, flexibili fizic și echilibrați psihic care nu sunt slabi, ba din contră, se identifică ca persoane grase, care se simt bine în corpul lor.

Și, uneori, chiar și acești oameni trec prin perioade în care își doresc să slăbească, ca urmare a presiunii sociale și a standardelor de frumusețe moderne. Despre asta vom vorbi în cele ce urmează, dar mai întâi…

Aportul psihologiei în lupta cu kilogramele

Pentru o idee mai clară asupra felului în care poate contribui psihologia într-o astfel de abordare transdisciplinară având ca obiectiv controlul greutății, iată și câteva întrebări de suport pentru primii pași în direcția asta. Ele pot fi folosite ca întrebări orientative pentru oricine vrea să-și investigheze propria relație cu mâncarea și greutatea corporală, așa că te invit să răspunzi la ele chiar acum. Sau după ce termini de citit textul ăsta kilometric.

  • Care sunt sentimentele și emoțiile pe care le asociez cu mâncarea preferată? 
  • Ce fel de gusturi combin cel mai des și în ce fel aleg alimentele/produsele pe care le mănânc? 
  • În ce stări afective mă regăsesc atunci când îmi doresc să mânânc? (ex: stare de anxietate, de nerăbdare, de plictiseală, de gol, de dor, de poftă etc.) 
  • Care sunt verbele pe care le folosesc cel mai frecvent ca să descriu relația mea cu mâncarea? Ar putea fi, printre altele, verbe ca „a ronțăi”, „a devora”, „a înghiți”, „a băga în mine”, „a consuma”, „a ciuguli”, „a înfuleca”, „a savura” etc. Ce semnificație au verbele folosite cel mai des? Exprimă ele o judecată de valoare implicită față de actul de a mânca?
  • Prefer să mănânc singur/-ă sau alături de alți oameni? 
  • În timp ce mănânc singur, prefer să mă uit la un video sau să vorbesc cu cineva, fie și la telefon?
  • Îmi place mai mult să mănânc sau să pregătesc mâncare?
  • Ce emoții și ce gânduri am în timp ce mănânc? Dar imediat după ce mănânc?

Chiar și numai citind acest exercițiu, deja ai avansat câțiva pași în direcția unei relații mai sănătoase atât cu propriul corp și cu imaginea ta corporală. Dar îți garantez că răspunsurile astea merită mai multă atenție. Deocamdată, să mergem mai departe.

Deci, eu ce trebuie să fac?

Dacă te întrebi asta, îmi pare rău să-ți spun că, prima dată, trebuie să ai răbdare. Drumul e lung și complicat, căci ceea ce trebuie să faci este, de fapt, un fel de reprogramare mentală. 

Am să încerc aici o prescurtare pe pași, ca o sinteză a celor patru teme mari pe care le voi dezvolta în continuare, dar și ca o încercare de a te convinge să citești până la capăt. Cum am mai spus, nu trebuie să citești tot odată, dar sper că pot să îți stârnesc curiozitatea ca să te întorci aici.

Pentru început, ai de studiat felul în care te raportezi la standardele de frumusețe moderne. Trecând printr-un astfel de proces, poate rezulta o repoziționare automată vizavi de imaginea propriului corp, dar ți se poate clarifica și motivația personală pentru a slăbi.

Apoi, ai de parcurs un proces de introspecție și conștientizare a sentimentelor confuze care stau la baza relației tale cu mâncarea. Odată înțelese mai bine nevoile reale pe care le ai la nivel emoțional și pe care încerci să le satisfaci prin mâncare, vei putea să le cauți moduri de satisfacere alternative, schimbându-ți relația cu mâncarea treptat. Desigur, mă refer la alte nevoi încă necunoscute sau neclare, dincolo de foame sau nevoia de nutriție echilibrată, care generează uneori „pofte” foarte specifice.

În paralel, îți poți identifica și analiza experiențele de viață cu impact semnificativ asupra relației tale cu corpul, cu imaginea corporală și cu felul în care te percepi pe tine, ca parte din societate/familie/grupuri. Aici deja vorbim de problematici mai sensibile, unde ideal ar fi să ai un partener de drum, de preferat un specialist în sănătate mintală. Sau măcar un grup de suport, unde mai mulți oameni să împărtășească experiențe de viață diverse și să se susțină reciproc.

Făcând câțiva pași în direcțiile de mai sus, vei ajunge într-un punct mental în care să poți relua analiza relației tale cu sportul, mișcarea și efortul fizic ca metode de prevenire a creșterii în greutate. Realitatea e că ele pot fi mai mult decât instrumente – pot fi plăceri, pasiuni sau doar rutine de viață sănătoasă și echilibrată. Odată ce înțelegi cum ai ajuns să nu incluzi sau să eviți efortul fizic constant, vei putea să faci și aici niște progrese, căci motivația pentru efort e foarte diferită în funcție de perspectiva în care te plasezi. 

Hai să le luăm pe rând, cu detalii.

1. Cum construim rezistență la standardele de frumusețe promovate de societate

Iată niște întrebări pentru introspecție și documentare, pe care le recomand oricui citește textul acesta cu gândul că și el/ea s-a confruntat cu complexe vizavi de propriul corp (și nu doar cele legate de greutate):

  • Ce înseamnă frumusețea?
  • Cine zice că frumosul (așa cum e văzut azi) este neapărat și sănătos? 
  • De ce simt oamenii o dorință atât de copleșitoare de a se încadra în standardele estetice ale societății în care trăiesc? 
  • La ce ne ajută aceste standarde de frumusețe – ca indivizi și ca societate?

Ei bine, pentru a putea să-ți pui astfel de întrebări, ar trebui să ai suficient timp sau spațiu mental ca să chestionezi contextul în care ai ajuns să gândești și să simți ceea ce te preocupă. Cu alte cuvinte, îți trebuie și niște educație – iar asta nu depinde doar de tine, desigur. Depinde în principal de locul și momentul în care te-ai nimerit să vii pe lume și de mediul în care te-ai dezvoltat. Și abia apoi de tine. 

Standardele sociale și frumusețea

Revenind la contextul social, observăm că nici după mai bine de 30 de ani de la restartul societății românești în democrație și capitalism nu putem spune că suntem bine, ca societate. Inegalități sociale uriașe, standarde duble și corupție, competiție nedreaptă, acces inechitabil la resurse, violență interpersonală și violență sistemică cât cuprinde și lista poate continua, din păcate.

Cum poți să reușești, tu, individ, să te simți bine și pe calea cea bună, în această lume plină de contradicții și nedreptăți? Desigur, pornind de la regulile după care și se pare că funcționează societatea. 

Fie că-ți dai seama sau nu, aceste reguli includ niște elemente de estetică, adesea amestecate confuz cu elementele de etică (adică norme, valori & principii morale). Altfel spus, oamenii cred adesea că ce e frumos e și bun – și invers. Respectiv, ce e urât e și rău – și viceversa. Genul ăsta de corelație automată este o relicvă a unor sisteme filozofice care datează de peste 2500 de ani. Dar să fie oare așa, cu adevărat? 

În prezent, oamenii de pretutindeni cred că cine arată bine, are parte de un drum mai ușor în viață. Oamenii frumoși par să fie tratați cu mai multă considerație și mai mult respect. Ba chiar există studii care demonstrează aceste avantaje ale oamenilor frumoși.

În consecință, frumusețea în sine a devenit ceva ce se poate cumpăra, dezvolta, disimula. Și oricât ar mai rezista expresia asta în limbajul nostru, „grasă și frumoasă” nu mai reprezintă un ideal pentru populația feminină modernă.

E important să reținem că standardele estetice după care ne ghidăm astăzi sunt produse ale societății de consum – sau să ne reamintim, pentru că lucrul ăsta se uită foarte ușor.

Frumusețea promovată în societatea consumeristă a ajuns deja deosebit de periculoasă – atât pentru sănătatea oamenilor, cât și pentru stabilitatea lor financiară. Iar odată cu platformele de socializare online și masca „produselor sănătoase” din discursurile reclamelor, capcana autoperfecționării fizice, mentale sau psihice este din ce în ce mai greu de evitat – dacă nu deja imposibil. 

De la căutarea perfecțiunii la tulburări psihice e doar un pas

Standardele nerealiste de frumusețe reprezintă unul dintre factorii majori în apariția tulburărilor psihice numite dismorfii corporale sau dismorfofobii, dar și în permanenta „luptă cu kilogramele” – războiul autodeclarat al perfecțiunii corporale, indiferent dacă e vorba de kilograme în plus sau în minus. 

Paradoxal este că, deși se discută de zeci de ani despre anorexie, bulimie, mâncat compulsiv sau alte tulburări de alimentație, există încă o mulțime de oameni care nu au idee ce înseamnă cuvintele acestea sau care, deși au auzit de ele, nu cred că astfel de diagnostice li se pot aplica lor sau apropiaților lor.

De fapt, aceste probleme aparent „personale”, adesea secretizate de teama consecințelor, sunt probleme de sănătate publică și au un element comun invizibil. 

Inevitabila nevoie de a te simți în siguranță

Oamenii au nevoie să corespundă cât mai mult standardelor de frumusețe pentru că sunt programați să caute sentimentul de siguranță. Atunci când nu se simt în siguranță, ei experimentează stări intense de frică, angoasă, anxietate sau furie. 

Dacă aceste emoții (firești dealtfel) au fost codate la nivel psihic ca inacceptabile sau nemanifestabile (prin educație sau modele de comportament din proximitate), oamenii vor simți în locul lor sentimente de rușine, dezgust, silă, greață, uneori chiar vină, resemnare sau tristețe profundă. 

Dar, desigur, toate aceste emoții „se simt” extrem de amestecate și confuze, generând de cele mai multe ori doar o stare greu de pus în cuvinte, ca un gol interior uriaș care se cere a fi umplut. Sau, la polul opus, ca un preaplin interior, care se cere a fi golit, eliberat, ușurat. Corelația cu mâncatul compulsiv sau refuzul mâncării e destul de evidentă acum, nu?

De unde pornesc și cum se întăresc convingerile iraționale

De cele mai multe ori, în lipsa altor repere concrete, oamenii pornesc în căutarea siguranței emoționale încercând să elimine cauzele lucrurilor care i-au rănit sau le-au produs acele sentimente de suferință, inadecvare sau inferioritate. 

Uneori, cauzele se regăsesc sub forma comentariilor altor oameni cu privire la anumite „defecte” corporale, mentale sau psihice – clasicele „Te-ai făcut cât o vacă/un porc!” și o mulțime de alte remarci care pun în lumină, într-un mod umilitor și deloc empatic, un așa-zis „defect” corporal. Iar de aici pornesc convingeri iraționale de genul „SUNT o vacă/un porc.” și se declanșează, de exemplu, lupta cu kilogramele. 

În alte cazuri poate fi ceva ce declanșează lupta cu acneea și alte probleme ale tenului, dar și o mulțime de alte preocupări stresante: epilarea, îngrijirea unghiilor și a părului, alegerea vestimentației etc. O mulțime de lucruri concrete care au de-a face cu imaginea corporală. Desigur, tot de aici pot să apară și măștile sociale de duritate, invulnerabilitate sau chiar perfecționismul, ca fenomen psihosocial. 

Alteori, cauzele sunt identificate sub forma inadecvării propriei persoane la niște reguli, standarde sau modele considerate pozitive de majoritatea celor din jurul lor – „Nu sunt eu suficient de … ”. Pentru că așa funcționează creierul în copilărie: este egocentric și lipsit de experiență în construcții logice. 

Drept pentru care, creierului de copil îi este extrem de simplu să extragă concluzii care, deși nerealiste și extrem de dureroase, sună foarte… credibil. De exemplu, „Din vina mea se ceară părinții mei.” sau „Din cauza mea nu mă place nimeni.” sau „Tot ce pot să fac ca să mă simt mai bine este să mănânc ceva dulce.”.

Dacă toată lumea zice asta, înseamnă că așa e

Dacă mai sunt și confirmate de adulți sau alți oameni din jur, concluziile de genul acesta devin convingeri iraționale care se așează la baza construcției identității copiilor – adică a viitorilor adulți. Și chiar dacă timpul trece, odată intrate în programul de bază al personalității, astfel de convingeri iraționale sunt foarte greu de înlocuit sau de eliminat. 

Ca atunci când, după o copilărie în care ai primit ciocolată de la toți adulții care veneau în vizită în semn de afecțiune sau ca o „atenție”, te descoperi cumpărându-ți ciocolată de fiecare dată când ai nevoie de un boost emoțional. Era și o expresie care circula la un moment dat: „Nu dați banii pe prostii, luați bomboane la copii!”. Oare chiar credea cineva în asta? Probabil că da, din păcate. Tot un fel de convingere irațională și asta. 

Ca să facă față convingerilor iraționale și consecințelor lor negative, oamenii aleg adesea să-și investească (aproape) toată energia în dezvoltarea intelectuală, în carieră sau într-o altă activitate care le oferă satisfacție, chiar dacă nu ajung niciodată să fie mulțumiți de ei înșiși cu adevărat.

Tot convingerile iraționale reprezintă exact acea parte a personalității care este supervulnerabilă la tehnicile de marketing moderne. Aceste mesaje sunt construite în așa fel încât să apese butoanele emoționale ale oamenilor, determinându-i să cumpere diverse produse și servicii de care „AU NEVOIE” ca să se simtă mai bine în pielea lor, mai atractivi, mai acceptați, mai … mai … mai … 

Frumusețea, bat-o vina, mă ține în siguranță

Când vine vorba de frumusețe, există o mulțime de produse și servicii care promit să mascheze, să amelioreze sau chiar să vindece exact aspectele acelea pe care cultura noastră le cataloghează ca „defecte”. De la creme și machiaje și haine până la tehnici chirurgicale de modificare a corpului, frumusețea este o industrie uriașă, a cărei principală miză e „cum se vede corpul meu în ochii celorlalți”. 

Iar pentru că fiecare dintre noi are nevoie să se simtă în siguranță, vom vrea să arătăm bine în ochii celorlalți, devenind treptat, din copilărie până în adolescență, cei mai mari critici ai propriei persoane. 

Da, da – începe să se contureze mai clar circularitatea acestui fenomen. Chiar dacă ni se pare că suntem în căutarea frumuseții, a succesului sau a împăcării interioare, ceea ce căutăm cu toții, de fapt, este siguranța emoțională sau, mai concret, senzația difuză de a fi în siguranță. Și când nu o avem, nu ne place ce simțim. 

2. Sentimentele care stau la baza relației cu mâncarea

Paradoxul inevitabil 

Hai să continuăm ideea de mai sus cu un raționament simplu.

Dacă suntem noi înșine cei mai mari critici ai propriei persoane (și mai și credem că asta ne asigură succesul), devine foarte probabil să nu reușim niciodată să ne simțim mulțumiți de noi. Sau, dacă o facem, momentul acela de mulțumire sau împlinire se simte doar ca o picătură într-un ocean de insatisfacție și critică. 

Mai mult decât atât, critica aceea pe care ne-o adresăm noi înșine, în intimitatea gândurilor noastre, nu e neapărat asertivă sau respectuoasă, chiar dacă vine dintr-o intenție pozitivă. Ba din contră, vocea noastră autocritică poate fi un abuzator prin excelență – unul greu de contestat, câtă vreme vine din interior și are ca misiune să ne fie nouă bine. 

Și dacă vocea autocritică a devenit un abuzator intern, autosabotându-ne, iar mesaje similare vin către noi și de la alți oameni, atunci pare că avem o singură concluzie evidentă: „E ceva în neregulă cu mine!”. În astfel de condiții, cum să nu-ți vină să cauți sau să faci constant lucrurile alea despre care știi deja că-ți pot aduce măcar puțină plăcere, satisfacție sau alinare? 

Pentru unii e vorba de iubire sau de mâncare, pentru alții e vorba de alcool sau droguri sau chiar sex, pentru alți oameni e succesul academic, faima sau avansarea în carieră – toate pot deveni dependențe nocive, care absorb toată atenția celor dependenți de ele, făcându-i să se simtă pe moment mai în siguranță, mai adecvați, mai… OK cu ei înșiși. 

Ce facem cu emoțiile neplăcute

Mecanismele de gestionare a emoțiilor dezagreabile se referă la acele lucruri pe care oamenii le fac ca să iasă din stările afective neplăcute. Fie că vorbim de tristețe, deprimare, anxietate sau furie, rușine sau vină – toate au acest numitor comun: dezagreabilitatea. 

Uneori, ea e atât de mare și copleșitoare, încât psihicul o cataloghează ca pe un pericol uriaș și declanșează comportamente menite să o contracareze (citește aici mai multe despre mecanismele de apărare ale inconștientului). Ele se manifestă în comportamente pe „pilot automat”, inconștiente și lipsite de controlul voinței. Adică nici măcar nu e nevoie de o deliberare sau o negociere internă în plan conștient, că deja ne trezim făcând acele lucruri care ne „salvează” de la sentimentele dezagreabile, adesea numite „negative”. 

Dar realitatea e că nu există emoții negative – ci doar interpretarea noastră le oferă această valență negativă, în urma unor judecăți de valoare. Iar dacă singurul nostru scop conștient e să nu le mai (re)simțim, vom face… cam orice ca să scăpăm de ele: de la lucruri care ne fac bine (de preferat, dar nu se întâmplă mereu) și până la lucruri care ne fac rău (astea sigur că nu-s de preferat, dar se întâmplă frecvent să ne trezim că le facem iar și iar, deși știm că ne fac rău). 

Un pic de ajutor pentru o schimbare de strategie

Unul dintre lucrurile pe care le fac oamenii care merg la terapie alături de psihoretapeut/-ă este să identifice și să analizeze aceste mecanisme de gestionare a emoțiilor dezagreabile. Odată conștientizate, devine mai simplu să le triem și să alegem în funcție de alte obiective, ceva mai sănătoase. 

De exemplu, în terapie poți exersa noi strategii de soluționare a problemelor emoționale, pornind de la întrebări de genul celor de mai jos, care pot fi folosite și ca ghidaj de introspecție pentru journaling atunci când te confrunți cu emoții dezagrabile:

  • Ce emoții simt cu adevărat acum? (mereu sunt mai multe deodată)
  • Ce anume mi-a declanșat aceste reacții?
  • Ce îmi vine să fac? (comportamente concrete, imaginate doar sau manifestate deja) 
  • Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe moment?
  • Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe termen lung? 
  • Cum pot adresa cauza acestor emoții, mai degrabă decât să le ignor sau trec peste ele ca și când mesajul lor nu ar fi important?
  • Cum pot exprima în mod sănătos aceste trăiri emoționale dezagreabile, dar complexe?
  • Cine sunt oamenii din anturajul meu la care pot apela pentru suport emoțional, nu doar pentru distragere/distracție?

Pentru un pic de ajutor la identificarea emoțiilor, poți folosi „Roata emoțiilor” de la Pagina de psihologie, o traducere în limba română a unui model dezvoltat pe baza cercetărilor și teoriilor dezvoltate de R. Plutchick și G. Willcox.

3. De la emoții dezagreabile la beneficii ascunse: 5 piste de investigat

Oamenii care au probleme cu greutatea corporală descoperă adesea că întrebări ca cele de mai sus le produc conștientizări surprinzătoare, atât din sfera relației lor cu mâncarea, dar și cu oamenii din viețile lor. Ba chiar uneori ajung să descopere și „beneficiile” ascunse ale felului în care arată corpul lor, cum ar fi cele cinci explicate pe scurt mai jos și care au legătură cu greutatea corporală. 

Este o listă incompletă, dar ea poate declanșa niște momente AHA! și poate crește motivația de a merge la psiholog, cel puțin pentru câteva ședințe de lucru concentrate pe o tematică bine definită. De ce la psiholog? Pentru că genul ăsta de subiecte se abordează mai eficient alături de un specialist – ai să înțelegi imediat de ce zic asta 🙂

Greutatea în surplus poate să te protejeze de un anumit tip de atenție nedorită 

Hărțuire și abuzuri emoționale sau fizice, incluzând de forme de (micro)agresiuni cu componentă sexuală. Cum așa? Pentru că s-ar putea să crezi în sinea ta că, dacă ai o greutate mai mare, ești „mai puțin atrăgător/ atrăgătoare”. Adică supraponderabilitatea poate funcționa ca o „armură”, o metodă de apărare inconștientă față de un pericol (din trecut sau din experiența altora), ca o metodă de satisfacere a nevoii de a fi în siguranță. 

De regulă, amintirile experiențelor de genul acesta sunt încadrate la categoria „mai bine nu mă gândesc la asta” și oamenii reușesc cu adevărat să facă abstracție de ele în plan conștient, confruntându-se doar cu probleme aflate mai aproape de „suprafață”, mai vizibile și ușor de identificat ca factori de disconfort.

Greutatea mai mare poate ilustra și o determinare de a nu (mai) părea mic, slab și vulnerabil în ochii celorlalți 

Asta chiar dacă aduce după sine o mulțime de alte vulnerabilități. Să fii sau să te simți „mare și puternic/-ă” poate să plece de la cum arată corpul tău – și în ochii tăi, și în ochii celorlalți. În astfel de cazuri, este utilă rememorarea poveștii de viață, astfel încât să se identifice mai clar momentul și contextul de viață în care persoana respectivă a început să câștige în greutate. 

Greutatea peste medie poate reprezenta, la nivel simbolic, o formă de apartenență și loialitate familială. 

Dacă întreaga familie sau persoanele investite cu afecțiune și autoritate din familia de proveniență sunt supraponderale, s-ar putea ca greutatea mai mare să nu fie privită ca o problemă decât târziu în viață. Și atunci să fie foarte dificil de slăbit, chiar dacă există motivație puternică pentru asta. 

În unele cazuri, slăbitul poate să se simtă ca un fel de „trădare”, oricât de ciudat ar părea. Sau, din contră, greutatea foarte diferită de a celorlalți membri ai familiei poate fi o formă de revolă, o loialitate refuzată. În astfel de situații, e util să ai un ghid profesionist pentru a-ți (re)analiza relația cu familia și a reconfigura felul în care se manifestă atașamentul, loialitatea sau revolta, dezamăgirea în relație cu cei dragi. 

Supraponderabilitatea poate să reprezinte și o formă inconștientă de evitare a relațiilor romantice

Această interpretare are în substrat teama de respindere sau de abandon a persoanei. Greutatea poate să ofere un „pretext” foarte credibil și ușor de acceptat la nivel rațional pentru amânarea sau evitarea abordării potențialilor parteneri, persoana în cauză gândindu-se că prima dată trebuie să slăbească și abia apoi va putea să-și facă vise sau să se aștepte la vreun „succes” în plan romantic. 

Teama de respingere sau de abandon este, de regulă, o reacție la experiențe personale traumatice, de singurătate și neputință. Sau chiar de frică de moarte asociată cu experiența abandonului, chiar dacă în mod obiectiv persoana nu a fost în pericol de moarte. Cu cât abandonul sau respingerea au fost trăite mai devreme în viață și cu cât au fost mai recurente, cu atât poate fi mai mare rezistența inconștientă a oamenilor de a investi din nou într-o relație afectivă cum e cea romantică, chiar dacă la nivel conștient își doresc asta din tot sufletul.

Greutatea mai mare decât media poate să reprezinte o formă de gestionare a doliului 

Sau, mai exact, poate reprezenta imposibilitatea oamenilor de a accepta pierderea cuiva drag (de regulă un părinte sau o rudă foarte apropiată). Pierderea unei persoane cu rol semnificativ poate genera o stare de depresie prelungită și gânduri de inutilitate sau lipsă de speranță pentru viitor. Acestea se manifestă adesea printr-un „abandon de sine” – adică neglijarea completă a propriilor nevoi, inclusiv cele care țin de imaginea corporală și cea socială, percepute ca vanitate fără rost („Ce sens are să încerc să arăt bine, dacă nimic nu îmi mai aduce bucurie?”). 

Uneori, chiar dacă din exterior pare că persoana a depășit doliul și și-a reluat viața și responsabilitățile, felul în care acești oameni arată sugerează că duc cu sine povara celui pierdut în propriul corp („încorporarea” din literatura psihanalitică), transpusă în supraponderabilitate, în unele cazuri.

În terapie, astfel de experiențe personale pot fi identificate și analizate în context, pentru a fi corelate și integrate cât mai sănătos, facilitând reorganizarea comportamentului astfel încât să corespundă nevoilor și obiectivelor personale din prezent. 

Atenționare: nu-ți ignora emoțiile dezagreabile produse de acest text!

Dacă ceva din lista de mai sus îți produce o reacție (mult) mai intensă decât un AHA!, ceva mai spre „Mă simt triggered”, ți-ar prinde bine să-ți dai un răgaz și să bei niște apă, să faci niște pași sau chiar să faci o pauză de la citit. Textul ăsta nu pleacă nicăieri, va fi aici și mai târziu, când vei putea continua lectura. Dar ține minte că, dacă ai avut o astfel de reacție, înseamnă că ai nevoie de niște ajutor pentru lucrurile alea care încă te dor.

4. Greutatea și rezistența la durere-efort-disconfort

Ne apropiem de final și intrăm pe ultima pistă de investigație, unde s-ar putea să ne împiedicăm de alte amintiri neplăcute. Sau chiar uitate până azi, șterse, amestecate sau interpretate în cu totul alt fel până acum. Ipoteza de la care plecăm este că greutatea peste medie poate fi rezultatul (dar și cauza) unei relații disfuncționale cu sportul, mișcarea și efortul fizic. 

Iar aceste trei concepte (sportul, mișcarea și efortul fizic) mă duc automat cu gândul la felul în care se construiește în structura unei personalități toleranța la frustrare, efort și durere fizică sau emoțională. În timp, desigur, din copilărie și până în viața de adult, cu diverse variații în funcție de experiența personală a fiecăruia. Și aici contează din nou foarte mult mediul în care oamenii se dezvoltă. Iar primul mediu e familia, de regulă. 

NOTĂ: Niște investigații medicale ar putea să scoată la lumină cum îți funcționează metabolismul și ce poți face pentru a-ți îmbunătăți sănătatea, dacă greutatea este deja o problemă medicală sau reprezintă un risc pentru sănătatea ta pe viitor. Așa că e bine să luăm în considerare și varianta unor analize mai complexe: o vizită la medicul de familie poate fi de mare ajutor.

Copiii și învățarea: monkey see, monkey do

Totuși, dacă ne referim la mediul de dezvoltare, observăm că mulți copii vin pe lume în familii care nu practică constant muncă fizică sau activități sportive, sau în familii care devalorizează sau disprețuiesc efortul fizic. Asta se întâmplă fie pentru că efortul fizic e greu sau neplăcut, fie pentru că e asociat cu „munca de jos”.

În alte situații, mai puțin frecvente însă, copiii au anumite diagnostice medicale care-i fac pe părinți să devină supraprotectivi și să le limiteze foarte mult mișcarea fizică – uneori chiar să le-o interzică total. Tot nevoia de a fi în siguranță e „de vină” și în astfel de cazuri. Copiii învață mimetic și modelul parental este principalul lor ghid pentru ce e bine și ce e rău în prima parte a vieții. 

În prima categorie, ceva mai abstractă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni o umilință publică sau un disconfort personal, fizic sau mental.

În a doua categorie, mai concretă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni complicațiile medicale sau pentru a diminua riscurile percepute de părinți la adresa sănătății copilului. Și subliniez percepute de părinți pentru că, de regulă, aici poate apărea o problemă: cu cât îi e mai frică părintelui „să nu se întâmple ceva rău”, cu atât e mai descurajat copilul să experimenteze mișcarea liberă și să-și dezvolte o toleranță sănătoasă la durere-efort-disconfort.

Lipsindu-le o disciplină a mișcării sau modele familiale de raportare pozitivă la mișcare și efort fizic, copiii cresc în adolescenți și apoi adulți din ce în ce mai sedentari, consumând constant mai multe alimente decât au nevoie pentru a funcționa normal. (***Atenție: Nu e valabil atunci când există o boală sau o condiție medicală care determină greutatea corporală peste medie).

Astfel, oamenii intră într-un cerc vicios al frustrării legate de propriul corp: „Nu mă simt bine în corpul meu.” ⇒ „Ar trebui să fac niște sport ca să slăbesc sănătos.” ⇒ „Sunt prea gras/-ă și obosesc repede.” ⇒ „Nu îmi place să mă mișc.” ⇒ „Nu am răbdarea/motivația să fac sport.” ⇒ „Oricum nu se văd rezultatele.” ⇒ „Mai bine renunț (cel puțin până când o să fiu din nou suficient de frustrat/-ă ca să mai încerc o dată.)” 

Sună familiar? Probabil. Așa arată toleranța scăzută la durere-efort-disconfort în relație cu sportul și mișcarea.

Toleranța durere-efort-disconfort vs toleranța la abuzul emoțional

Acum imaginează-ți cum e când un copil vede genul ăsta de relație cu corpul la cineva din familie. Și, eventual, copilul acela mai primește de la părintele respectiv tot felul de „sfaturi” – bine intenționate, dar complet lipsite de empatie:

  • fie cu rol de prevenție a creșterii în greutate (ex: „Nu mai băga atâta în tine că o să ajungi ca mine!”)
  • fie cu rol de motivare pentru slăbit (ex: „Mai dă și tu jos din șuncile alea, că râde lumea de noi!”).

Exemple ar mai putea fi multe – cuvinte grele, care nu fac nimic altceva decât să îngreuneze și mai tare drumul copiilor către a se simți bine în corpul lor

Sigur că sunt și părinți care au grijă la sentimentele copiilor, dar din păcate mulți părinți nu au răbdarea sau înțelegerea necesare pentru a vorbi respectuos cu copiii lor despre corp și greutate. Și sunt o mulțime de părinți care ori nu au timp, ori nu au energie să deschidă astfel de conversații, mai ales dacă și ei au propriile lor probleme cu imaginea corporală sau greutatea și subiectul li se pare prea dificil de abordat. 

Copiii care cresc în astfel de medii dezvoltă treptat o toleranță foarte mare la abuz emoțional și neglijență emoțională, în același timp în care motivația și încrederea lor în ei înșiși scad sau, în cel mai bun caz, stagnează.

Dar asta înseamnă și că întreaga lor maturizare emoțională stagnează: capacitatea de a pune granițe, de a comunica asertiv, de a se apăra în fața altora, încrederea în sine, optimismul – toate rămân la cote scăzute și sunt zdruncinate cu fiecare experiență de umilire, ironizare sau critică, chiar dacă la suprafață copilul înțelege că intenția părintelui e bună. 

În același timp, toleranța lor la durere-efort-disconfort din punct de vedere fizic scade. Asta poate avea legătură cu teama de umilire, expunere sau eșec sau cu lipsa încrederii sau a speranței că pot exista consecințe pozitive sau satisfăcătoare. Mai sunt și altele, dar astea sunt printre cele mai frecvent întâlnite.

Pe scurt, ajungem la un fel de atitudine de genul Deja sufăr destul, de ce să mă chinui și mai tare?”. O resemnare aparentă, peste un ocean de suferință internă.

5 întrebări de introspecție pentru relația cu sportul, mișcarea și efortul fizic

Dacă și pentru tine sportul e ceva neplăcut, nemotivant sau plictisitor, iată cum poți dobândi un pic mai multă înțelegere despre cum ai ajuns să te raportezi așa la mișcare, în 5 întrebări pentru jurnalul tău de autoanaliză:

  1. Ce fel de amintiri am din primii ani de școală de la orele de educație fizică? Aici intră și alte sporturi practicate în copilărie, dacă e cazul.
  2. Cum se distra familia mea cel mai des? Erau prin activități care includeau mișcare și efort fizic (plimbări sau excursii, sporturi, dans etc.) sau mai degrabă activități sedentare sau mese festive?
  3. Ce motivație am în prezent când (încerc să) fac sport? Elaborează cât mai mult, pornind de la tipul sportului, dacă e o activitate solitară sau una de grup, dacă vrei să slăbești sau să faci mușchi sau orice altceva se potrivește cu tine.
  4. Cu cine mă compar automat când vine vorba de limitele corpului meu în sport și mișcare? Aici gândește-te la oamenii din viața ta sau de pe internet cu care tinzi să te compari atunci când încerci să duci până la capăt un set de exerciții, de exemplu. Te compari cu oameni care sunt la același nivel cu tine sau cu sportivi profesioniști? Ce efect are comparația asupra ta?
  5. Cum mă motivez pentru a continua să depun efort? Îmi spun că pot și mă încurajez sau mai degrabă mă cert și mă „biciuiesc” în sinea mea pentru cât de greu îmi este? Gândește-te aici la toate lucrurile pe care le faci pentru a te motiva și încearcă să-ți dai seama ce e cu adevărat motivant și ce e tot o sursă de suferință.

La fiecare dintre ele, încearcă să-ți dai seama ce poți îmbunătăți măcar un pic, chiar de azi. Sigur că vei mai avea de lucrat și mâine la lucrurile astea, dar poate o să o faci cu mai puțină suferință decât ieri.

Unde e suferință, e încă viață 

Oamenii au nenumărate motive de suferință, la fel ca și motive de bucurie. Din păcate, însă, atenția noastră e mereu captată de experiențele și lucrurile care ne aduc suferință, fie și numai la nivel de posibilitate întrevăzută la orizont – acea frică de suferință pe care oricine o cunoaște măcar un pic.

Dar acolo unde există un suflet care să-și observe suferința, există și viață. Și odată cu viața există și posibilitatea ieșirii din suferință, posibilitatea de a te bucura și de plăcere, relaxare și succes, oricât ar fi de mici și efemere.

Ca să te ajuți să construiești speranță și un spațiu mai calm de dezbatere și negociere în interiorul tău, îți recomand din nou răbdare. Cu tine, cu corpul tău, cu cei din jur. Și mai recomand și psihoterapie, desigur, dar știu și că pentru mulți această opțiune e încă inaccesibilă.

Îți mai recomand însă o carte – De ce mi-e foame de dr. Marie Thirion și două episoade de podcast din colecția de la Reconectat: 

Din carte, las aici un mic fragment, care sumarizează și paginile de mai sus:

„Apetitul este un echilibru, dar nu unul înnăscut. Este un echilibru care se construiește, se modifică, se dereglează și se modifică din nou. Bineînțeles, într-un mediu stabil, cu un program zilnic precis, el pare a fi definitiv dobândit. Însă, imediat ce are ocazia, corpul revine la vechile obiceiuri. De unde și decepțiile ce au urmat atâtor diete eșuate.

Poate că, înțelegând mai bine diverșii parametri ai acestui echilibru și numeroșii factori posibili ai dezechilibrului, vom ajunge să apreciem altfel foamea, această minunată pulsiune care ne face să trăim, să savurăm, să creștem și să dăinuim…“ 

dr. Marie Thirion, „De ce mi-e foame?“

Succes și pe data viitoare!

Read More

Mindcraft Stories: Cyberbullying, printre primele lucruri cu care se confruntă tinerii ce încep explorarea internetului

Hărțuirea cibernetică sau cyberbullyingul este un fenomen din ce în ce mai întâlnit în rândul tinerilor, cei care se și expun cel mai des pe Internet. Consecințele pot fi devastatoare pentru sănătatea mentală și emoțională a victimelor.

de Ana-Gabriela Micu 

***imagine generată de inteligența artificială

Citeşte întregul articol pe Mindcraft Stories: Cyberbullying, printre primele lucruri cu care se confruntă tinerii ce încep explorarea internetului

Nu mai e o surpriză pentru nimeni că rețelele sociale reprezintă principala formă de divertisment și întâiul mijloc de comunicare al Generației Z, adică a tinerilor născuți la finalul anilor 1990 și în primul deceniu al noului mileniu, care practic nu au cunoscut un internet fără Facebook, Instagram și chiar TikTok. 

Cu alte cuvinte, internetul face parte din normalitatea lor. Tinerii nu își petrec timpul pe aceste platforme doar să se exprime creativ și să socializeze, ci și pentru a-și trăi o parte a vieții personale. Rețelele sociale devin o vitrină a personalității lor, expusă unui public larg, din toate colțurile lumii. Schimbul informațiilor, al emoțiilor și formarea unei identități online este o rutină care contribuie la dezvoltarea lor.

Totuși, mulți specialiști sunt de părere că social media poate avea și un impact negativ asupra tinerilor, mai ales că mediul online facilitează și fenomene negative precum hărțuirea, stalking-ul, adică urmărirea excesivă a unei persoane, doxingul, adică publicarea de informații private pe internet, fără consimțământ, și mai multe forme de bullying, ușurate adesea de anonimatul din mediul online. Persoanele care hărțuiesc își pot ascunde cu ușurință imaginea în spatele unor conturi false și pot să dedice resurse aparent nelimitate de timp unei victime. 

În acest context, un studiu realizat de Societatea Regală pentru Sănătate Publică (RSPH) din Marea Britanie, arată că 69% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani  admit că au avut comportamente abuzive online, iar aproximativ 15% recunosc că au comis o formă de cyberbullying. Studiul RSPH mai arată și că nu doar cyberbullyingul e o problemă. 70% dintre tineri spun că s-au simțit conștienți de aspectul lor fizic după ce au văzut fotografii perfecte pe platformele de socializare.

Date furnizate de Centrul Național de Statistică a Educației, arată că fetele sunt mai predispuse să fie victime ale hărțuirii cibernetice decât băieții. Iar tinerii care devin victime ale hărțuirii cibernetice în timpul școlii au o probabilitate crescută de a lua în considerare sinuciderea, în comparație cu cei care nu au fost expuși la astfel de comportamente dăunătoare online.

Am vorbit cu două adolescente care au experimentat diferite forme de cyberbullying încă de când au început să fie active în mediul online. Ele au vrut să profite de oportunitatea oferită de social media pentru a-și face văzute creațiile, fie scrise, fie fotografice, însă s-au lovit aproape imediat de atitudini inhibitoare, precum critici dure și reacții pe care le descriu ca „neplăcute”. Prin urmare, celor două tinere le-a fost teamă să se mai exprime la fel de liber pe internet. 

„Nu mai voiam să merg la școală, mi se părea că toată lumea râde de mine”

Una dintre victimele cyberbullyingului este Valentina, în vârstă de 20 ani, care s-a confruntat cu numeroase situații în care s-a simțit atacată pe rețelele sociale. A fost ținta multor comentarii răutăcioase pe diverse platforme de socializare unde a ales să se expună, ca mulți alți tineri. 

Situația care a marcat-o cel mai tare s-a întâmplat când era în școala generală, după ce părinții săi i-au cumpărat primul telefon mobil. A mers la școală și a rugat-o pe prietena sa de pe atunci să-i facă o poză pe care a și postat-o pe Instagram. Pe fundal, însă, se vedeau „foarte multe gunoaie, era și urât afară și plouase, era noroi”. Pe atunci avea contul privat, pentru că nu o lăsau părinții să-l facă public, dar, chiar și așa, o oră mai târziu, poza apărea pe un cont de Instagram numit Junimea, iar oamenii o ironizau în comentarii. 

„Postarea era ceva de genul: «atunci când îți cheltuiești toți banii pe telefon și ajungi să stai într-o ghenă»”, spune Valentina. „Am plâns tare și nu mai voiam să mă duc la școală, mi se părea că toată lumea râdea de mine.” A urmat apoi un val de reacții și mesaje negative, dar au apărut și cereri de prietenie „Îmi dădeau oameni follow, îmi dădeau mesaje. Ajunseseră, nu știu cum, să îmi dea mesaje pe numărul de telefon oameni pe care nu-i aveam în contacte”, mai spune ea.

În cele din urmă, Valentina a rezolvat această situație cu ajutorul mamei sale, care a rugat proprietarul respectivului cont să șteargă postarea, deoarece postase un minor fără acordul familiei, 

,,Aia a fost cea mai nașpa chestie pentru mine, pentru că eram și foarte mică”, spune Valentina.

Întâmplarea arată cât de repede sunt expuși minorii care sunt activi în mediul online la astfel de comportamente negative și cu câtă ușurință pot să le devină victime. Este extrem de îngrijorător că primul lor contact cu internetul și social media se poate transforma într-o lecție dură pentru ei.

Comentariile de ură, frustrări aruncate asupra celorlalți

De la primul contact cu jungla mediului online, Valentina a mai trecut prin câteva situații similare. Au fost momente în care, după ce a postat clipuri pe TikTok sau poze pe Instagram, a fost hărțuită, însă de data aceasta a trecut mai ușor peste acestea, pentru că acum este mai matură și știe că nu trebuie să ia personal orice comentariu. 

„Pe măsură ce crești, realizezi că nu trebuie să te mai lași afectat”, spune ea. „Trebuie să înveți cum să combați chestia asta. La un moment dat, nici măcar nu mai simți nevoia să le dai block, știi doar că sunt frustrările lor, pe care le dau spre tine”. 

Atunci când intră pe TikTok, Valentina vede la fiecare videoclip cel puțin patru comentarii de hate, iar această situație o îngrijorează. „E horror, pentru că oamenii nu știu să-și vadă de treaba lor și aruncă cu noroi și cu lucruri urâte în alți oameni, pe care nu-i cunosc, care nu au nici o vină pentru frustrările lor”.

Continuarea pe Mindcraft Stories: Cyberbullying, printre primele lucruri cu care se confruntă tinerii ce încep explorarea internetului

Read More

Ne solidarizăm cu victimele abuzurilor și agresiunilor sexuale

În dimineața zilei de 21 mai, încă o poveste despre un abuz sexual de demult a ieșit la suprafață. Presa mainstream nu va putea ignora acest subiect, căci este despre jurnaliști și dezvăluirea a apărut în conexiune cu Gala Premiilor Superscrieri, organizată de Fundatia Friends for Friends.

Încă din 2016, Fundatia Friends for Friends derulează proiectul In a Relationship, un proiect dedicat tinerilor și axat pe psihoeducație, având ca obiectiv prevenția violenței și a abuzurilor. Proiectul a pornit de la relațiile romantice ale tinerilor și adresează numeroase tipuri de abuzuri prezente în viețile oamenilor, de la abuzurile sexuale la cele cibernetice și de la violența sistemică până la violența îndreptată împotriva propriei persoane.

Mii de tineri din întreaga țară au beneficiat deja de resursele dezvoltate în cadrul proiectului și sperăm că în viitor astfel de povești ale victimelor nu vor mai rămâne secretizate ani întregi.Riscurile pe care și le asumă victimele atunci când decid să vorbească public despre astfel de secrete sunt uriașe, așa că avem cu toții datoria de a ne cântări gândurile și emoțiile înainte de a ne exprima poziția vizavi de acest subiect.

Retraumatizarea victimei este un fenomen real și greu de prevenit în social media, dar și cancelarea persoanelor acuzate este tot o formă de violență și are ca efect traumatizarea celor luați în vizor, indiferent dacă acuzele sunt sau nu îndreptățite. Ce este incontestabil este că victimele au dreptul să-și spună povestea, iar datoria noastră este să le oferim acest spațiu care, poate, va însemna un pas în plus spre vindecare și reconstrucția propriei identități dincolo de rolul de victimă.

Pare că societatea noastră este suficient de matură pentru a găzdui astfel de dezbateri publice, dar este important să nu ne rătăcim în detalii. În astfel de momente, e util să mutăm atenția către contextul macro în care astfel de povești de abuz au avut și încă mai au loc.

Trăim într-un context în care, în continuare, educația sexuală este un tabu pentru școlile din România, educația psihorelațională este un privilegiu, iar adolescenții se lansează în viață și în relații romantice și sexuale fără niciun fel de ghidaj și suport. Un context în care autoritățile publice nu par să aibă în prim plan interesul copiilor și al tinerilor, ci mai degrabă se ascund după tradiții, pudoare și tabuuri care avatajează doar abuzatorii pe termen lung. Cu asta avem de luptat, nu cu persoane individuale, victime ale unui sistem dominat de abuzuri și victime ale lipsei de educație.

Presiunea publică poate, desigur, să sancționeze abuzatorii și să-i marginalizeze, să-i linșeze mediatic ca într-un act de răzbunare – proverbiala „sete de sânge”. Și poate oamenii vor percepe un fel de restabilire a justiției într-o astfel de situație.

Dar adevărata presiune trebuie pusă pe decidenți, pe autoritățile publice responsabile de cadrul legislativ cu privire la abuzurile sexuale, finanțarea educației și a formării specialiștilor, prevenția violenței, suportul victimelor și câte și mai câte alte lucruri care, deși asumate public, nu au reprezentat (încă) priorități reale. Nici ale autorităților, nici ale populației.

Read More

Ce a fost toată șandramaua asta?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Disclaimer: Întrebarea de mai jos e, de fapt, un mic eseu. Am decis să îl publicăm pe tot, pentru claritate, dar dacă nu ai timp sau răbdare, poți sări peste citirea lui, căci urmează oricum un rezumat în răspuns.

Întrebarea cât un mic eseu

Bună! 

Am și eu o dilemă, nu m-am simțit așa de când am fost adus pe pământ. 

Am cunoscut o fată, pusesem și eu ochii pe dânsa, la sală. Ca primă interacțiune, m-a văzut în club și m-a abordat (ea lucrând acolo) cu întrebări de genul „Ce păr frumos ai, de ce l-ai scurtat?”. După, la sală, ea m-a abordat random cu un subiect interesant de istorie și așa am discutat între seturi vreo 10 minute. Probabil mi-a văzut spada medievală cu care mă antrenam, eu practicând scrima medievală. 

Am văzut ca are ceva la mână, niște înțepături ca de branulă sau injecție la mână, așa că weekend-ul care urma am fost acasă (fiind student la Sibiu și plecând acasă la țară) i-am adus niște bandaje speciale, mă gândeam că are nevoie. 

Fast forward, ne-am mai întâlnit după o săptămână la sală, mi-a cerut telefonul să-mi dea numărul ei (recunoscând ulterior ca făcuse rost de el și se interesase de mine) și chiar în acea seară am discutat de la ora 12 până la 8 dimineața, iar eu la 9 intram la lucru. Nu a fost o problemă, mi-a făcut plăcere. S-a deschis foarte mult față de mine atât de repede, a și dat dovadă de interes față de mine, încet parcă prindeam drag. Spre sfârșitul conversației, mi-a spus ca trebuie să-mi spună ceva, „Am prieten” – m-am mirat și am zis ca înțeleg. Unul la depărtare foarte mare, erau împreună de vreo lună.  

Fast forward – au urmat discuții multe, ieșiri multe. Văzând că are unele probleme de sănătate, m-am oferit să ajut, măcar ca și suport moral – să o ajut la o branulă, să fiu acolo pentru ea, să o sun să-i reamintesc că e ora pentru branulă, am fost odată și la urgențe – a apelat la mine să fiu alături de ea. 

Am cumpărat și un controller în plus pentru PlayStation ca să jucăm împreună, spusese că i-ar plăcea. Voiam să fiu acolo pentru ea pentru simplul fapt că nici mie nu-mi surâdea să fiu în așa momente singur. Îmi făcea de mâncare, ceai, o ajutam cu gătitul, spălatul de vase, găteam la cămin și îi aduceam, am și dormit la ea în câteva rânduri (propunerea ei). Niște gesturi foarte meaningful pentru mine. 

Mă simțeam în același timp prost pentru acel băiat, mă simțeam prost pentru că eram o opțiune. Am vorbit despre acestea și i-am dat timp și spațiu de gândire asupra. Normal că dacă era să se despartă de acel băiat nu aș fi sărit într-o relație cu ea, trebuia să lucrăm puțin la noi, să o luăm ușor. 

Însă lucrurile au mers repede, am dus-o acasă văzând-o bolnăvioară (stand la o oră de casa mea de la țară) și i-am cunoscut și familia, aflând după că ei erau „team Alex” – adică prezentam interes? Pentru ea sau familie? Am fost și la mine acasă, să o duc la mine, la munte, la aer curat. Unde s-a relaxat, a scris și pictat, ne-am plimbat. Ne-am și sărutat, mi-a plăcut, dar m-am simțit prost, am plâns enorm de mult pentru băiatul ăla și pentru situația în care ne aflăm. 

Totul a continuat cu noi la Sibiu, îmi făceam timp pentru ea, chiar dacă aveam un program încărcat. Mi-a făcut niște cadouri frumoase, i-am făcut și eu – zisese că nimeni nu i-a mai făcut așa cadouri (fusese în nenumărate relații toxice, după spusele ei, acasă a avut nenorocul de abandon din partea unui părinte, multe și nevrute), dar eram dispus să ajut. Fiind și antrenoare personală, m-a învățat noi chestii la sală, lucru care înseamnă enorm pentru mine. 

Nu mă înțelegeți greșit, am avut și eu problemele mele. Am rămas fără mamă, tata plecat în străinătate, trăiam cu bunica, am ajuns să dorm prin gări, multe. Dar niciodată nu am ales să fiu ca și oamenii care m-au rănit – asta am văzut la ea câteodată, recurgea la toxicitate, manipulare și seducție ca să ajungă unde vrea. 

După acest episod cu sala, a început să ia iarăși medicamente pentru depresie – văzusem Xanax și Cipralex (cred că asa se numea) – totul s-a schimbat. Mă lua și mă lăsa. Voia să încheiem și tot îmi scria că îi apar în vise și tot la mine se gândește. I-am spus ei eu „Dacă mă vrei, mă alegi”. 

Vinerea trecută, seara, vorbise cu prietenul ei despre treaba asta și s-au despărțit. Mai târziu în seara mi-a dat un mesaj „Dormi?”. Am răspuns cu un delay mai mare pentru că aveam treburi căminești, că nu dorm. „Vreau să te vad” – suspiciunea mea se ridica, am întrebat dacă sunt alte motive, zicea că nu, doar voia să mă vadă. 

Ps: în seara în care spunea că trebuie să încheiem, ca să rămână în continuare cu acel tip, a vrut sa mă sărute pasional, m-am dat la o parte și am întrebat-o plângând „Ce e asta?”, la care ea – „Așa îmi iau eu rămas bun.” – „Nu cu mine.” răspund eu. 

Revenind – contrar suspiciunilor mele, am mers. Am vorbit puțin, era într-un halat de satin și fără mare lucru dedesubt. Era clar la ce voia să dea curs, am dat-o de pe mine ușor prima dată, dar a doua dată a spus ca s-a despărțit de iubitul ei și vrea măcar o dată să facă ce vrea. A urmat o partidă de sex, cred că era clar. 

După, a spus să discutăm – am zis ok. A spus că fostul partener i-a spus niște chestii care au avut un impact mare asupra, dar nu a vrut să-mi spună ce, spunând ca unele lucruri „Sunt doar pentru ea”. A spus practic că ea căuta altceva – am rămas mut. Altceva din ce punct de vedere? Sexual? Fizic? Emoțional? Nu a dat un răspuns fix, zicând ceva de genul „Cam așa”. 

Încet m-am îmbrăcat, și am dat să plec pentru că asta se voia. Mi-a spus că sunt un băiat minunat, să am grijă de bunica și Demon (câinele meu) – am rămas mut – o zicea cumva, nu știu să exprim cum. Când să plec, a spus dacă poate măcar să mă îmbrățișeze, ne-am îmbrățișat și am plecat. 

După tot ce mi se părea mie că am avut împreună, tot ce am clădit, tot build-up-ul s-a „consumat” într-o partidă de sex? La mesaje răspundea, dar total altcumva, și incoerent – oare de la medicamente? M-a întrebat dacă am ajuns acasă bine (trebuind să plec la țară) la care eu am întrebat de ce întreabă asta, „Era amical.”, „Doar n-o să fiu o scorpie, dar dacă asta te ajută, e ok”, „Am hotărât ceva înainte de aseară și vreau s-o respect”, „Nu mai încerca să mă faci să mă răzgândesc”, „Hai să ne comportăm ca niște adulți” – astea au fost niște mesaje care au urmat după niște lungi mesaje de ale mele, când explicam cum mă simt și că nu înțeleg ce se întâmplă. 

I-am cerut și ieri o explicație – concluzia ei spunea că vrea timp pentru ea, iar după o să mă caute ea. Am întrebat-o dacă aia e decizia ei până la urmă (pentru că prea multe decizii a luat și nu mai știam de capul meu). A spus că da, dar nu știe cât o să dureze perioada asta, să nu mă simt legat de ea, dar i-ar plăcea să ne mai întâlnim și să vorbim, într-adevăr. 

A fost de ajuns, i-am zis să mă lase în pace. 

Mult mai multe sunt de zis, mult mai multe detalii, dar sper să mă fi făcut înțeles. Nu știu ce să simt. Mă simt folosit. Mă simt obosit. Îmi vine să plâng când mă gândesc la o grămadă de momente frumoase și contrastul cum s-a terminat. 

Ce a fost toată șandramaua asta? Ce să fac? Cum să procedez? 

Vă mulțumesc mult pentru atenție! 🫀

Răspunsul din perspectivă psihologică

Bună!

Înainte de a-ți răspunde, simt nevoia să spun asta. Am avut adesea îndoieli că postările și articolele noastre de la In a Relationship sunt citite și de băieți & tineri bărbați, căci majoritatea întrebărilor și a reacțiilor vin de la fete & tinere femei. Iar în rarele mesaje primite de la băieți, de regulă nu puteam număra mai mult de 15 cuvinte. 

Mesajul tău a venit ca o compensație pentru toate celelalte întrebări gândite, poate, dar netrimise. Simțite, dar neexprimate de o mulțime de tineri – la fel de confuzi și la fel de răniți după experiențe romantice (sau de alt fel) despre care poate nu vorbesc cu nimeni. 

Așa că îți mulțumesc – o dată pentru încrederea și curajul de a pune în scris toată povestea asta, și încă o dată pentru că ne-ai dat un semn că, dincolo de tăcerea aparentă tinerilor bărbați în online, există totuși un interes puternic pentru înțelegerea dinamicii psihologice a relațiilor. 

Așa că hai să vedem cum altfel putem să privim această poveste ca să dobândim mai multă claritate. Și îmi propun claritate pentru că întrebarea ta „Ce a fost toată șandramaua asta?” îmi sugerează multă confuzie, dar și dezamăgire, furie și chiar dezgust. Iar cine a trăit mixul ăsta de emoții știe foarte bine că nu e deloc agreabil.

Un rezumat comentat

Citind și recitind lungul tău mesaj, am realizat că îmi dă senzația unei ficțiuni, ba chiar m-am întrebat pe alocuri dacă nu cumva chiar e o ficțiune. Analizând ce anume mi-a dat senzația asta, mi-am dat seama că povestea ta conține efectiv bucăți de dialog, replici și frânturi de mesaje vorbite sau scrise. Așa se scrie ficțiune, de regulă – și poate de aici și senzația mea, plus faptul că povestea asta a venit cu nume proprii – și al tău, și al ei. Ca să protejez însă identitatea voastră, am ales să exclud numele pe care le-ai folosit din mesajul publicat.

Ce mi-e clar, însă, e că povestea asta nu e ceva nou. E ceva ce am mai auzit sau citit, evident cu detalii diferite. Ca să esențializez, am să încerc o variantă de rezumat explicativ cu bullet points, ca la analiza narațiunii.

Un băiat observă o fată și devine cumva interesat de ea, dar e ocupat cu treburile și pasiunile lui și nu face nimic pentru a o aborda. Aici putem identifica un potențial fundal psihic anxios, precum și un orgoliu puternic în cazul băiatului. S-ar putea ca el să evite cel puțin o perioadă interacțiunile cu persoane care-l atrag, pentru a evita riscurile de a fi respins sau perceput negativ, în orice fel. 

Fata îl observă și ea pe băiat și găsește o variantă de a deschide conversația. Asta face lucrurile mai simple pentru băiat, căci nu mai trebuie să facă față pericolului de a fi respins dacă face el primul pas. Aici orgoliul băiatului e provocat (chiar dacă nu la un nivel conștient) – pe de o parte în mod pozitiv, căci primește o validare suprinzătoare; pe de altă parte negativ, pentru că s-ar putea ca el să creadă că era datoria lui masculină să facă primul pas. Este posibil ca inițiativa fetei să-l fi intimidat, să-l fi entuziasmat sau să-i genereze anumite prejudecăți cu privire la personalitatea fetei.

Băiatul realizează că fata are niște probleme, așa că se folosește de această observație ca să îi ofere un cadou foarte specific, care să transmită mesajul că și el este interesat de ea. Aici băiatul compensează (conștient și intenționat sau inconștient) pentru faptul că ea a făcut primul pas către el, ducând jocul seducției mai departe, într-un raport de putere reechilibrat. Totuși, folosirea vulnerabilității fetei pentru a reechilibra raportul de putere poate fi și un red flag. Nu neapărat pentru intențiile îndoielnice ale băiatului, cât mai degrabă pentru imaturitatea lui sau pentru tendința de a fi pe placul celorlalți.

Fata și băiatul se scufundă într-o conversație nesfârșită, granițele lor devin difuze și încep să-și imagineze mai clar o potențială relație romantică, dar la finalul ei apare cea mai concretă dintre granițe din partea fetei: „Am prieten”. Dezvăluirea aceasta vine ca o declarație de interes și de indisponibilitate în același timp. Aici vedem manifestarea tiparelor lor de atașament – odată trecute primele bariere și testări reciproce, ambii renunță la precauția emoțională și tind automat către o relație fuzională. 

Băiatul acceptă această provocare de tip friendzone lansată de fată, drept pentru care încarcă să o ajute cu ce poate, pentru a-și asigura accesul în viața ei. Băiatul e scindat între competiția cu celălalt băiat din viața fetei și empatia pentru acesta, semn că îi sunt zguduite valorile morale. Aici se observă dualitatea și ambivalența băiatului – își încalcă principiile pentru a păstra legătura cu ea, sperând conștient sau inconștient că, odată cu timpul și datorită comportamentului lui exemplar, ea va renunța la celălalt băiat în favoarea lui.

Relația se dezvoltă: și fata, și băiatul încep să ofere și să primească din ce în ce mai mult unul de la celălalt. Se dezvoltă atașamentul, dincolo de validarea și plăcerea dată de a fi interesanți, atractivi sau importanți unul pentru celălalt. Aici putem observa cum cei doi se identifică unul cu celălalt pe baza traumelor de abandon similare din trecutul fiecăruia – ambii au crescut fără un părinte. Când oamenii se pot identifica cu experiențele altora, de regulă, crește și nivelul de încredere și confort cu celălalt, ceea ce poate contribui la renunțarea inconștientă la barierele autoprotective.

Băiatul simte din ce în ce mai clar disconfortul de a fi în friendzone și empatizează cu „celălalt băiat”, dezvoltând și resentimente față de fată, în același timp cu atașamentul. Aici putem vedea cum băiatul începe să își contureze două imagini diferite ale fetei – „fata bună”, cea care îl ajută, îi face cadouri și îl face să se simtă important, dar și „fata rea”, cea care îl manipulează, îl seduce și îl ține în așteptare, folosindu-se de disponibilitatea lui. Când persoana cealaltă nu are un comportament consistent și pare să trimită mesaje contradictorii (mixed messages), oamenii recurg inconștient la genul acesta de disociere involuntară. Ea se poate traduce într-o tendință automată de a controla sau chiar manipula lucrurile, în așa fel încât să reducă apariția comportamentelor nedorite din partea celeilalte persoane și să o poată vedea doar ca pe varianta „bună”. Asta vine la pachet și cu riscul de a „închide ochii” la manifestările și comportamentele variantei „rele”.

Ieșirea din friendzone se întâmplă „pe teritoriul” băiatului, la el acasă, devenind din ce în ce mai clar pentru el că își dorește o relație romantică exclusivă cu fata. Aici vedem cum băiatul pierde controlul asupra situației, forțând granițele prestabilite ale relației de prietenie, înainte ca ea să fi ieșit din cealaltă relație. În egală măsură, se poate ca fata să fi fost cea care a făcut pasul către primul sărut – dar contextul rămâne același, cel mai important factor invizibil fiind „teritoriul” băiatului, adică acel spațiu în care el are cea mai mare putere asupra ei, devenind irezistibil din punct de vedere al dinamicii romantice.

Resentimentele băiatului față de fată încep să se contureze mai clar în observații despre comportamentele ei indezirabile, chiar abuzive (toxicitate, manipulare și seducție). Aici se observă cum persoana iubită se transformă din ce în ce mai mult în inamic, atunci când e indisponibilă. Observațiile sale, oricât ar fi de realiste, nu îl ajută pe băiat să pună granițe mai clare și să se retragă într-o zonă sigură a interacțiunii, ambii scufundându-se și mai mult în această relație toxică. Relația este toxică pentru simplul fapt că amândoi o percep ca fiind interzisă, inaccesibilă sau imorală, adică le generează conflicte interne puternice.

Fata e într-o stare din ce în ce mai vulnerabilă din punct de vedere psihologic, apelând la medicație psihiatrică, deși nu știm alte detalii despre asta. Vulnerabilitatea și fragilitatea ei se observă și în comportamentul ambivalent și presărat cu răzgândiri față de băiat (de fapt, cel mai probabil, față de ambii băieți din viața ei). Presiunea de a alege un singur partener este din ce în ce mai mare – în parte pentru a se putea percepe ea însăși ca fiind o persoană bună, în parte pentru a nu le mai genera suferință celor doi băieți. Aici se vede cum băiatul se consideră mai degrabă victimă, proiectând rolul de abuzator asupra fetei. Totuși, el nu observă sau nu recunoaște că și el insistă să o seducă, încercând să joace rolul de prieten, deși intențiile lui sunt diferite. Continuă să pună presiune asupra ei ca să-l aleagă pe el, contribuind la dezechilibrul ei psihic, pe măsură ce el însuși se afundă într-un haos emoțional. 

Fata se desparte de „celălalt” și îl cheamă pe băiat la ea, iar acesta este momentul în care se întâmplă primul lor contact sexual. Băiatul avea niște „suspiciuni” (deși nu știm în legătură cu ce anume), dar nu este capabil să se abțină de la a da curs invitației ei. Aici vedem efectul confuziei și al dorințelor sexuale bazate pe nevoi extrem de amânate și frustrate. Din perspectiva băiatului, pare că el a acceptat intimitatea fizică cu fata doar după ce a aflat că ea ieșise din relația anterioară – cu alte cuvinte, era „corect” sau cel puțin nu imoral din partea lui, deși nu avea nicio altă garanție că acesta era adevărul. Jocul seducției este cu atât mai confuzant cu cât există și percepția unor obstacole, drept pentru care ambii – și băiatul, și fata – ajung să grăbească momentul contactului sexual, ignorându-și nevoia de siguranță emoțională și forțându-și propriile limite de confort pentru a-și satisface anumite nevoi – atât nevoi sexuale, cât și nevoi emoționale (de afecțiune, de afirmare a libertății de decizie, de orgoliu, de validare, poate chiar și de răzbunare). 

Imediat după contactul sexual, percepția celor doi se schimbă și iluzia se destramă – un fel de caleașcă transformată în dovleac la miezul nopții. Deși avem la dispoziție doar perspectiva băiatului, putem presupune că, în cazul lui, odată cu sexul, obstacolele dispăruseră și putea spera la o relație exclusivă. În cazul fetei, pare că ea e cea care deschide o discuție în care nu (mai) este dispusă să dezvăluie toate informațiile pe care băiatul le solicită – ca și când contactul sexual a fost un fel de macaz pentru direcția în care ea urma să meargă. Îi spune băiatului că vrea altceva, dar fără să precizeze ce anume, ceea ce generează o răsturnare completă de situație pentru băiat, propulsându-l în șoc și anxietate. Pe de o parte, pentru că orgoliul i-a fost rănit de această respingere surprinzătoare, pe de altă parte pentru că ambiguitatea din comportamentul fetei i-au generat temeri dintre cele mai greu de conținut. Îmbrățișarea de la finalul întâlnirii pare să fi fost trăită de băiat cu o angoasă uriasă, prefigurând despărțirea, posibil și groaza lui că fata ar putea recurge la gesturi autodistructive, pe fundalul problemelor de sănătate mintală.

Băiatul încearcă să clarifice situația dintre el și fată, oferind și cerând explicații logice, care să-i satisfacă nevoia de a înțelege ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple. Fata încearcă să joace un rol de prietenă, dar el deja o privește mai mult ca pe „fata rea”, căci ea este responsabilă de suferința, confuzia și dezamăgirea lui. Aici vedem cum fiecare dintre ei revine la propriile mecanisme de autoapărare, încercând să se reechilibreze emoțional. Băiatul are nevoie de informații și pune în continuare presiune pe fată, învinovățind-o probabil pentru durerea lui, dar nedezvăluind în mesaj conținutul mesajelor lui către ea. Este posibil ca mesajele lui să reflecte chiar ambivalența puternică pentru ea – pe de o parte persoana iubită, dar și inamicul inexplicabil. Fata este și ea confuză și are nevoie să se separe de el din punct de vedere romantic. Nu reușește nici ea să pună granițe prea ferme, pentru că probabil nu vrea să-și altereze complet imaginea de sine – nu vrea să fie „o scorpie”. Din cauza asta, preferă să păstreze contactul cu băiatul, cu prețul de a prelungi pe termen nedefinit suferința amândurora. 

Băiatul îi cere fetei să-l lase în pace, semn că a ajuns la limita capacității sale de procesare și conținere emoțională. Afirmă că se simte obosit și folosit, realizează că este dereglat emoțional și caută repere noi care să-l ajute să se redreseze. Aici vedem reinstaurarea granițelor și limitelor personale, dar numai după ce dezechilibrul a fost produs. În plus, nu știm cât de bine vor respecta cei doi această graniță reinstaurată de băiat – e destul de posibil ca cei doi să caute să intre din nou în contact, mai devreme sau mai târziu, abandonul fiind o experiență comună pentru ei și extrem de dificil de integrat, înțeles și acceptat. 

Și niște recomandări

Și acum că am analizat povestea, hai să vedem și ce răspunsuri pot primi cele trei întrebări: „Ce a fost toată șandramaua asta? Ce să fac? Cum să procedez?

În primul rând, „șandramaua” a fost o poveste de dragoste cu năbădăi, o istorie relațională condusă în zig-zag de lipsa de experiență, imaturitatea și impulsivitatea fiecăruia dintre cei doi (dacă nu chiar trei) parteneri. 

Dar îmi place cumva eticheta de „șandrama”, căci metafora, deși depreciativă, ilustrează ideea unei case, a unui spațiu destinat locuirii. Definiția din DEX zice că șandramaua e o „Construcție primitivă de scânduri. / Clădire veche, dărăpănată, gata să se dărâme.

Practic, întrebarea ta ne spune indirect că ai/ați căutat o casă, emoțional vorbind, în această aventură romantică plină de frustrare și confuzie. Și așa fac toți oamenii când caută să construiască relații romantice în care să se simtă iubiți, acceptați, apreciați și în siguranță. 

Dar, din păcate, de data asta nu a funcționat așa de bine. Sper că explicațiile pe care le-am notat mai sus să-ți ofere măcar niște piste de reinterpretare, pentru a privi ce s-a întâmplat între voi și dintr-o altă perspectivă. 

Deși sunt convinsă că nu-ți vor plăcea neapărat toate ideile de mai sus și poate unele nici nu au legătură cu realitatea ta autentică, ține-ți mintea deschisă. Acceptă provocarea de a te gândi la tine ca la o ființă extrem de complexă, care nu ia decizii exclusiv raționale și care, uneori, are scopuri inconștiente. La fel ca noi toți, și tu ai scopuri și motivații ascunse până și față de tine însuți, nu doar față de ceilalți – pentru simplul fapt că ești încă tânăr și insuficient de maturizat din punct de vedere cerebral și emoțional. 

Știu că doare și că, probabil, ești într-o situație complet dezagreabilă, oscilând între a da vina pe ea și a da vina pe tine. Nu căuta vinovați, chiar dacă asta s-ar putea să-ți dea satisfacție pe moment! Încearcă doar să iei distanță de toată povestea și să-ți dai timp să procesezi emoțional ce s-a întâmplat, cu focus pe cele 3 obiective de mai jos:

  • Limitează contactul cu ea cel puțin o perioadă de câteva săptămâni, pentru a reduce șansele de a intra într-o nouă spirală a relaționării toxice. Dacă atracția încă există (și probabil există), riscul de a reîncerca o relație mult prea devreme e prea mare și nu vă va face bine niciunuia dintre voi. 
  • Acceptă faptul că nevoia ta de explicații din partea ei reprezintă, de fapt, și o speranță de a repara ceea ce a fost sfâșiat în interiorul tău. Nimic din ceea ce-ți poate spune ea nu are cum să vindece complet ceea ce te doare. Pe de o parte pentru că și ea e la fel de confuză probabil, pe de altă parte pentru că rănile emoționale care te dor nu au apărut odată cu ea, unele erau mai vechi și doar au fost redeschise odată cu această experiență. 
  • Documentează-te cu privire la formele de abuz din relațiile romantice, ca să-ți clarifici ce din comportamentul fiecăruia dintre voi a contribuit la felul în care s-a întâmplat relația dintre voi. 

Unele lucruri vor deveni mai clare odată cu timpul, altele se vor clarifica atunci când vei avea curaj să te uiți la ele și să le confrunți – iar asta nu e neapărat ceva ce poți face doar prin puterea voinței, ci depinde mult mai mult de nivelul de maturitate (intelectuală și emoțională) și de siguranță (emotional safety) pe care le vei dezvolta în timp, cu muncă și efort, desigur.

Așa că ajută-te să ajungi acolo cu lecturi și studiu individual – poți porni chiar de la pachetul acesta de două cărți cu titlul „Terapia copilului interior”, scrise de Robert Jackman. După lectura primei cărți, cu noțiuni mai teoretice, ai și un set de 60 de exerciții terapeutice pe care le poți parcurge rând pe rând, crescându-ți nivelul de profunzime în autocunoaștere și autoacceptare. 

De asemenea, poți apela la consiliere psihologică sau psihoterapie, atât individual, cât și la nivel de grup. Nu amâna prea mult, mai ales dacă în continuare te simți extrem de confuz și instabil emoțional. Timpul nu vindecă rănile emoționale, doar le acoperă – iar tu probabil ai și alte răni acoperite, pe lângă cea povestită aici.

Pentru că ai menționat că ești în Sibiu, te invit să cauți atelierele pentru tineri organizate de colegele de la ALEG, dar poți începe cu resursele online dezvoltate de ele. 

Succes!

Read More

Cum fac față faptului că I was groomed?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Salut!

Am 23 de ani. De la 17(abia impliniți) la 20 i was groomed de un bărbat in his early 30. Încep să procesez și să conștientizez asta abia acum și nu știu ce să fac cu tot dezgustul și ura și senzațiile pe care le simt în corp. Cred că întrebarea e: Cum fac față faptului că i was groomed când conștientizez asta?”

cititoare anonimă

Bună!

În primul rând, mulțumesc în numele tuturor celor ce se vor recunoaște în povestea ta, chiar și așa schematică și cu puține detalii. Cele mai importante dintre ele, însă, sunt acolo: vârsta ta și vârsta lui, pe de o parte. Și sentimentele de dezgust, ură și senzațiile corporale asociate cu ele, atunci când revizitezi acele amintiri cu mintea ta de acum, mai matură și mai informată. 

Am să încerc să fac o descriere cât mai amănunțită a dinamicii dintre agresorul de tip groomer și victima / victimele sale, cu scopul de a te ajuta să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat în acea relație, din punct de vedere emoțional. Asta s-ar putea să fie cea mai importantă parte a procesului tău de a gestiona sentimentele de dezgust și ură, precum și altele la fel de dezagreabile, dar mai greu de pus în cuvinte. 

Câteva repere teoretice

Grooming-ul este o formă extrem de răspândită de abuz de putere, care nu are întotdeauna o componentă sexuală sau romantică activă – dar o conține, cel puțin la nivel de fantasmă sau proiecție de viitor.

Diferența de vârstă 

Totuși, grooming-ul are câteva elemente specifice, pornind de la primul de pe listă – o diferență considerabilă de vârstă între victimă și agresor

Această diferență de vârstă poate fi redusă până la 3 ani, în perioada pre-adolescenței și în adolescență – căci atunci se simt cel mai acut aceste diferențe de nivel de dezvoltare cognitivă, emoțională și fiziologică între agresor și victimă.

Grooming-ul este însă posibil și mai târziu în viață – iar distanța de vârstă poate fi extrem de variată, pornind de la diferențe de 4-5 ani (foarte normalizate și acceptabile social) și până la zeci de ani de viață care despart victima de agresor. 

Diferența de statut

Altă caracteristică a grooming-ului implică o diferență mare de statut / poziție de putere. Asta se reflectă de regulă într-un statut de autoritate (rudă mai în vârstă, profesor, șef, artist etc.) care plasează agresorul pe o poziție de superioritate în raport cu victima.

Victima îi este inferioară agresorului nu doar din punct de vedere al vârstei, ci și din punct de vedere al educației, accesului la informație și resurse sau, cel puțin, din punct de vedere al stimei de sine.

Cele mai întâlnite forme de raport între agresor și victimă sunt relațiile de rudenie (de exemplu: unchi-nepoată sau mătușă-nepot etc.), relațiile de tip profesor-elev, șef-angajat, bogat-sărac, dar și adult-adolescent, oricare ar fi rolul sau rolurile sociale pe care agresorul și victima le ocupă. 

Durata îndelungată 

Grooming-ul este, de cele mai multe ori, un plan cu bătaie lungă pe care agresorul îl dezvoltă treptat, cu răbdare și cu mult efort. Asta nu înseamnă, însă, că este singurul plan de acest gen pe care agresorul îl dezvoltă. El mai degrabă reprezintă un modus operandi – un fel de strategie general valabilă, activată pe pilot automat în mai multe relații.

Un groomer întreține adesea mai multe relații cu potențiale victime, în paralel. Astfel de oameni pot fi văzuți în general ca figuri respectabile, chiar autoritare uneori, dar au și anumite atitudini, gesturi sau glumițe care pot fi etichetate ca „libidinoșenii” sau „being too pushy” de o persoană cu stimă de sine stabilă și granițe clare. 

Fixația agresorului

Scopul declarat și asumat al agresorului de tip groomer nu este neapărat câștigarea încrederii victimei pentru a beneficia ulterior de favoruri sexuale din partea acesteia. De multe ori, agresorul poate fi convins că urmărește cucerirea/seducția victimei. Scopul său poate fi descris ca o obsesie sau o poveste de iubire interzisă.

Agresorul poate avea diverse grade de conștientizare a abuzului – de la inconștiență completă (normalizare absolută = „Nu văd nimic rău în asta, de ce m-aș opri?”) și până la conștientizare foarte clară („Știu că nu e deloc bine ce fac, dar nu mă pot abține.”). În astfel de situații, este posibil ca agresorul să împărtășească chiar și cu victima grooming-ului sentimentele sale de vinovăție, frică sau regret. Iar asta poate să reprezinte pentru victimă o dovadă în plus că agresorul e, de fapt, sincer și bine intenționat. Astfel, conștientizarea abuzului și desprinderea sunt și mai dificile.

Agresorul este capabil să își reprime sau să își amâne satisfacerea fanteziei sexuale, tocmai pentru că ea nu corespunde nevoii primare aflate la baza dinamicii relaționale cu victima sa. Nevoia primară reală a agresorului de tip groomer nu este nevoia de sex, ci este o nevoie de afecțiune. Groomer-ul visează și are nevoie să se simtă iubit, dorit, admirat și valorizat pozitiv. Aceste nevoi nu ar mai putea fi satisfăcute dacă agresorul ar apela la un comportament agresiv evident. 

Tehnici de „cucerire” abuzive

Dacă s-ar grăbi sau ar pune prea multă presiune deodată, agresorul ar risca să fie părăsit, respins și devalorizat (adică să-și piardă imaginea pozitivă) sau chiar să fie pedepsit/sancționat public, caz în care șansele sale de a avea acces la victimă/victime ar scădea considerabil. 

Prin urmare, agresorul de tip groomer apelează mai degrabă la alte forme de violență, mai puțin agresive și evidente: 

  • manipularea și izolarea victimei de alți apropiați, pentru a-și crește influența asupra victimei
  • autovictimizarea, pentru a face victima să se simtă vinovată sau responsabilă
  • șantajul emoțional și amenințarea, pentru a-i forța limitele de toleranță
  • discursul axat pe beneficiile și avantajele victimei, pentru a-i crește disponibilitatea de a rămâne în relație

și altele asemenea, din ce în ce mai pronunțate pe măsură ce relația evoluează. 

Grooming-ul, o relație care se încheie fără să se termine

Din fericire, unele situații de grooming se încheie înainte ca victima să fie implicată în interacțiuni sexuale cu agresorul. Asta se întâmplă în cazul în care victimei îi devine prea evident faptul că relația cu groomer-ul e o interacțiune ciudată, dubioasă sau nenaturală, de care începe să se distanțeze treptat. 

În alte cazuri, distanțarea se întâmplă datorită intervenției unor alți apropiați (prieteni, rude etc.), care observă pericolul și o determină pe victimă să se retragă din interacțiunea cu groomer-ul, uneori inclusiv prin interdicții sau pedepse. 

Totuși, sunt și multe situații în care victimele grooming-ului nu conștientizează nici peste ani de zile calitatea abuzivă a relației respective. Chiar dacă o percep ca fiind o relație toxică, păstrează o imagine deformată a realității acelei relații – imaginea creată și întreținută atât de groomer, cât și de lipsa de informare sau lipsa modelelor pozitive din jurul victimei.

Efectele grooming-ului asupra victimelor

Cel mai frecvent, victimele grooming-ului trăiesc inițial un sentiment de mândrie asociat cu relația cu groomer-ul. Ele primesc de la groomer un tip de atenție care le validează, de regulă pentru atractivitatea fizică sau, în alte cazuri, pentru inteligența sau maturitatea lor. 

Groomer-ul este capabil să-și adapteze discursul și complimentele conform nevoilor emoționale ale victimei, adesea exprimate non-verbal (prin gesturi, vestimentație, atitudine etc.) și relativ ușor de dedus. 

Ce contează cel mai mult, însă, este faptul că aceste nevoi sunt necunoscute sau prea puțin conștientizate de victimă. Drept pentru care, atunci când groomer-ul le satisface fie și superficial, asta le produce victimelor o reacție de încântare, plăcere sau chiar uimire și fascinație, care le face să-i acorde groomer-ului din ce în ce mai multă atenție și încredere. Uneori, chiar și afecțiune autentică, dependență emoțională sau atracție sexuală puternică. 

Recalibrarea victimei după conștientizarea abuzului

În timp, sentimentele de mândrie sau entuziasm asociate cu relația cu groomer-ul se pot transforma în vinovăție, rușine, ură. Asta se întâmplă de regulă odată cu conștientizarea caracterului interzis sau nepotrivit al relației și în special atunci când ea începe să migreze în zona romantică sau sexuală. 

Incapabile să recunoască faptul că au fost manipulate, șantajate emoțional sau chiar abuzate sexual, victimelor nu le rămâne decât varianta de a se considera responsabile pentru relația respectivă, ba chiar principalul vinovat pentru ceea ce nu a mers bine. Adică își asumă și responsabilitatea, și vinovăția pentru ceva ce, de fapt, nu a fost niciodată cu adevărat în puterea lor. Mai precis, pentru capacitatea groomer-ului (altfel spus, persoana adultă aflată într-o poziție de putere/superioritate) de a le respecta ca ființe umane, nu doar obiecte ale pasiunii sau obsesiei proprii.

Ca urmare a acestei auto-responsabilizări sau auto-culpabilizări, victimele grooming-ului vor avea din ce în ce mai multe sentimente de vinovăție, rușine, repulsie, dezgust sau chiar ură – atât față de groomer, cât și față de propria persoană. Acestea sunt cu atât mai pregnante, cu cât relația a evoluat mai mult într-o direcție de intimitate fizică, nu doar emoțională. 

De asemenea, sentimentele de vină, rușine, dezgust sau ură sunt cu atât mai intense și de durată, cu cât victima a avut parte de mai multe lucruri considerate de ea însăși drept avantaje sau beneficii din partea groomer-ului. De exemplu, situațiile în care victima a acceptat diverse cadouri, favoruri sau chiar bani din partea agresorului, chiar dacă deja era parțial conștientă de caracterul nepotrivit al relației. 

Secretizarea abuzului și consecințele secretizării 

Auto-responsabilizarea și auto-culpabilizarea pot fi legate și de păstrarea secretului relației respective, în situațiile în care groomer-ul a condiționat sau șantajat victima să nu dezvăluie nimănui adevărata natură a relației.

Când se întâmplă asta, de regulă, abuzatorul e conștient de gravitatea faptelor sale. El pune presiune pe victimă pentru a păstra aparențele și a fi ferit de oprobiul sau judecata celorlalți, inclusiv de măsurile care ar trebui luate de familia victimei și/sau autoritățile publice, în cazul în care victima este minoră.

Această strategie de izolare a victimei este una dintre principalele tehnici ale agresorului de a păstra puterea în relație. Ea se bazează atât pe frica de consecințe negative pe care o poate avea victima (ex: dezamăgirea celorlalți, devalorizarea, deteriorarea imaginii sociale, limitarea libertății etc.), cât și pe frica de a pierde acele avantaje sau beneficii pe care groomer-ul i le oferă (ex: scăderea notelor dacă refuză avansurile profesorului sau pierderea statutului social obținut prin asocierea cu groomer-ul).

Confruntarea adevărului ca pas către vindecare

Chiar și după încheierea relației abuzive, una dintre cele mai subtile surse de auto-învinovățire pentru victimele grooming-ului se bazează pe faptul că nu și-au confruntat niciodată agresorul. Nu atât pentru a-l face pe acesta să recunoască că a fost abuziv sau să-și ceară scuze, cât pentru a-și recăpăta puterea în raport cu agresorul și propria persoană. 

Lipsa unei discuții în care victima să-și revendice statutul de victimă și să-și afirme noua înțelegere asupra relației poate să reprezinte, în propria opinie, o dovadă în plus de slăbiciune, imaturitate sau chiar prostie (ex: „Sunt o proastă/un prost pentru că nu i-am reproșat niciodată că a profitat de mine.” / „E vina mea că nu am avut curaj să le spun tuturor ce fel de om este.”). 

Din fericire, adevărul are o putere vindecătoare chiar și fără ca el să fie recunoscut sau conștientizat de agresor. Pentru cele mai multe dintre victimele grooming-ului, recalibrarea propriei înțelegeri asupra evenimentelor din trecut este primul pas către identificarea și procesarea traumei emoționale reprezentate de relația abuzivă. 

Sprijinul de specialitate

Pe drumul către vindecare, însă, victimele grooming-ului vor avea de parcurs mai multe etape, presărate cu multe obstacole. Prejudecățile, lipsa de informație, lipsa resurselor emoționale și a sprijinului din exterior pentru a traversa aceste etape pot face acest drum destul de anevoios. 

Tocmai de aceea, este recomandat ca persoanele care conștientizează că au trecut printr-o astfel de experiență să apeleze la sprijin de specialitate. Fie că aleg să citească și să se documenteze pe subiectul grooming-ului, fie că aleg să apeleze la un specialist în sănătate mintală, cel mai important este să nu-și neglijeze nevoia de a ști mai mult. Deși dificil, un pas uriaș pentru o victimă este să-și ofere permisiunea de a privi trecutul dintr-o altă perspectivă și de a se ierta pentru vulnerabilitatea, imaturitatea sau naivitatea din trecut. 

Psihoterapia individuală poate fi extrem de utilă pentru a facilita acest proces, dar la fel de utile pot fi și grupurile de suport sau psihoterapia de grup, unde experiențele povestite de ceilalți membri au capacitatea de a mobiliza resursele emoționale personale pentru confruntarea și procesarea propriei traume. 

La final…

Realizez că am scris acest text nu doar pentru tine, tânăra anonimă care a trimis acest mesaj aici pe In a Relationship.

Realizez că am vorbit cu toată lumea deodată – și cu cei care au trăit pe pielea lor rolul de victimă a grooming-ului, cât și cu cei care au fost martorii unor astfel de relații abuzive sau chiar agresorii inconștienți. Cu toții avem nevoie să primim această educație și prea puțini o primim la timpul potrivit. 

Sper să înțelegi din răspunsul meu că grooming-ul este unul dintre cele mai răspândite și normalizate tipuri de abuz relațional – în special atunci când vine vorba de fete sau femei tinere și bărbați maturi.

Din păcate, asta e moștenirea culturii noastre și nu avem cum să o ignorăm sau să o ocolim. Dar avem cum să devenim mai conștienți și cu siguranță putem să contribuim activ la eradicarea acestor tradiții și practici traumatizante. 

Te încurajez să-ți cauți oameni de încredere cu care să discuți despre experiența ta, iar aici intră, desigur, și psihoterapia. Chiar dacă nu vei nimeri din prima la un specialist cu care să rezonezi, ai încredere în tine și în intuiția ta. Caută mai departe persoana potrivită care să te însoțească și să te ghideze pe drumul vindecării.

Și până atunci, uite trei lucruri pe care le poți face când te confrunți cu emoții dezagreabile:

  • Să-ți scrii gândurile într-un jurnal – Poate că o rescriere a istoriei tale personale va debloca mai rapid acele resorturi interne care să-ți aducă liniște, claritate și speranță pentru viitor. Nu te feri să-l faci cu ou și cu oțet în paginile jurnalului pe groomer sau pe oricine altcineva ți-a provocat suferință. În intimitatea gândurilor tale și a paginilor de jurnal, ai dreptul să-ți manifești furia și indignarea exact așa cum sunt ele. De fapt, există studii care demonstrează că înjurătura în sine are o forță vindecătoare surprinzătoare, așa că nu te feri de genul ăsta de descărcare a supărării, căci nu face rău nimănui. E doar felul tău de a te elibera. Iar scrisul este, în sine, terapeutic.
  • Să-ți miști corpul – Dansul, sportul, chiar și munca fizică au capacitatea de a te reconecta cu corpul tău și a reface unele dintre conexiunile blocate de experiențele traumatice, eliberând stresul și tensiunea stocate în contracturile mușchilor. În plus, efortul fizic crește forța și masa musculară, iar un corp tonifiat, gata oricând de autoapărare sau fugă, poate să-ți crească senzația de a fi în siguranță în orice context.
  • Să înlocuiești pe cât posibil autocritica și autopedeapsa cu blândețe față de tine însăți – Chiar și gesturi mici de autoapreciere și autoacceptare pot să facă mari diferențe când vine vorba de gestionarea emoțiilor precum dezgustul, ura, rușinea sau furia. În loc să te cerți că simți ce simți, mai bine pune-ți melodia preferată în căști sau dă un scroll pe pagina de instagram de la in_a_rel, ca să-ți iei de acolo un boost de energie pozitivă. Tu știi cel mai bine ce înseamnă blândețe, iubire sau autoacceptare pentru tine – oferă-ți fix lucrurile astea mici, zi de zi. Doar tu ai puterea asta. 

Succes!

Read More

De ce nu (mai) pot să iubesc?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Hello 🙂 !!

Mă confrunt cu o problemă de câțiva ani, pe planul romantic. Pentru puțin context, am simțit prima iubire romantică în adolescență, cam pe la 14 ani, și a fost atât de intensă și dureroasă încât acum, 5 ani mai târziu, nu pot dezvolta sentimente de iubire pentru cineva în sensul romantic. Am încercat să simt, dar doar mi-am indus eu că ar trebui să o fac. Nu știu ce ar însemna asta, dar parcă nimeni nu mă mai satisface, încât să pot simți ceva. Mă gândesc că de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o, dar totuși mi se pare prea de tot.

Care ar putea fi motivele pentru care nu mai pot iubi? Mulțumesc! Sending great thoughts <3

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc și pentru mesaj, și pentru încredere, și pentru ocazia de a dezvolta subiectul acesta al imposibilității de a simți din nou iubire romantică. Am mai primit o întrebare pe subiectul acesta, dar cu mult mai puțin context. Adică deloc.

„De ce nu pot să iubesc?”

cititor anonim

Așa că am să tratez ambele răspunsuri la pachet, pe cât posibil. E mai puțin personal așa, dar îmi dă ocazia să răspund la două întrebări odată și să mai scad din numărul de întrebări care-și așteaptă răspunsul. Sper să fie ok și pentru voi, cei care ați trimis aceste întrebări.

Se poate să nu poți să iubești?

Să plecăm totuși de la ideea de bază – imposibilitatea de a simți iubire romantică. E oare posibil așa ceva? Uite 3 ipoteze de luat în calcul.

O tulburare de personalitate

Ei bine, da, dar în anumite condiții. Desigur, prima eliminată de pe listă ar trebui să fie ipoteza unei tulburări de personalitate antisociale. În această tulburare se întâlnesc mai multe caracteristici, cum ar fi lipsa de empatie pentru alți oameni, comportamentul agresiv și impulsiv, lipsa moralității și a interesului sau a respectului pentru normele sociale. 

Deși oamenii cu o astfel de tulburare de personalitate sunt adesea inteligenți și își pot construi și menține o imagine pozitivă în societate, ei nu se pot conecta emoțional în mod autentic cu alți oameni. Cel puțin, nu la modul obișnuit, fără ca iubirea lor să devină o obsesie cu potențialul de a răni pe cineva. Pe scurt, putem spune că acești oameni nu pot iubi.

Daaaar cum noi nu facem aici testări psihologice standardizate, vom considera că am eliminat această ipoteză pentru că încă ne situăm în anii adolescenței. Iar diagnosticele clinice de tulburări de personalitate se pot pune abia la vârstă adultă.

Din păcate însă, încă nu îmi e foarte clar dacă vârsta adultă e considerată vârsta majoratului legal (18 ani) sau cea a finalizării dezvoltării cortexului prefrontal (aprox. 25 ani). Cred că depinde de abordarea, etica și profesionalismul clinicianului.

O dificultate de procesare

Următoarea ipoteză de eliminat este cea legată de un termen foarte simpatic: alexitimia. Care, de altfel, se referă la o situație nu tocmai simpatică, mai precis dificultatea de a experimenta, identifica și exprima emoțiile sau de a le distinge de senzațiile corporale. 

Alexitimia nu e o afecțiune în sine, ci mai degrabă o trăsătură de personalitate, adesea asociată cu diverse alte afecțiuni, cum ar fi depresia, tulburarea de stres posttraumatic sau tulburarea de spectru autist.

Alexitimia poate să aibă mare legătură și cu mediul de viață și accesul la educație. Lipsa unor modele comportamentale sau lipsa vocabularului necesar pentru a putea identifica și exprima emoțiile se manifestă fix la fel. Important de reținut este că alexitima e ceva care se poate trata și schimba, cu un pic de efort longterm, susținut și de psihoterapie. 

Totuși, înclin să cred că nu este vorba de alexitimie în niciunul dintre cele două mesaje, deși doar unul mi-a dat și contextul necesar pentru o astfel de presupunere. O altă ipoteză de studiat este cea legată de un termen mai nou – cel de aromantism

O particularitate de personalitate

Persoanele care se identifică astfel – persoane aromantice – pot să nu simtă atracție sau dorință de a se implica în relații romantice. E o chestie diferită de asexualitate – lipsa atracției sau dorinței sexuale. Aromantismul nu e un diagnostic psihiatric și nici nu e ceva foarte studiat și cunoscut, drept pentru care probabil nu ați mai auzit de așa ceva.

Și poate că pare incredibil, dar literatura de specialitate atestă existența acestor configurații de personalitate și le clasează în spectrul normalității. În plus, mai există și coordonata cronologică – unii oameni se identifică drept aromantici în anumite perioade ale vieții lor, în timp ce alții nu simt genul acesta de atracție niciodată, fără să devină o problemă pentru ei sau un impediment de a dezvolta relații echilibrate, autentice și profunde.

Daaar presupun că nici despre asta nu e vorba aici, deși tot mesajul cu un pic de context mă face să presupun asta. Să mergem mai departe. 

„Stop joc” – paradoxul autoprotecției

Următoarea ipoteză se bazează pe cercetările și practica psihoterapeutică în domeniul atașamentului uman. Deși, în mare parte, putem spune că e o ipoteză de bun simț. Și o indică, evident, mesajul cu mai multe detalii. Ipoteza asta sună cam așa, dacă e să-i dau o notă de manual de psihologie:

Experiențele negative din trecut cu iubirea romantică au generat formarea unor mecanisme de protecție ale psihicului pentru a evita repetarea expunerii la același gen de pericol. 

Mai pe șleau, te-a durut atât de tare, încât ai zis „stop joc” și ai da orice ca să nu mai treci încă o dată prin așa ceva. Ai da până și plăcerea, entuziasmul și oportunitatea de a te îndrăgosti din nou. 

Doar că nu renunți la lucrurile astea în mod conștient și asumat, evident. Că de-aia ți se pare „prea de tot”. Ci păstrezi în interiorul tău niște conflicte și te sprijini pe gândirea ta rațională pentru a discredita orice oportunitate de a te îndrăgosti din nou. Omori orice șansă din fașă, ca să folosesc o metaforă cam la fel de dură ca mecanismele tale de protecție.  

Blocajul romantic e reversibil

Vestea bună, însă, e că apariția unor astfel de apărări nu e deloc neobișnuită și e ceva complet reversibil. Vestea și mai bună e că ai și șanse să simți iubire romantică din nou, fără să treci prin dezamăgiri și suferințe similare. Mai ales dacă depui niște efort și îți aloci niște timp ca să lucrezi conștient și asumat la mecanismele tale de protecție. 

Și dacă îți vine să mă întrebi „Dar cum naiba să lucrezi conștient la mecanismele de protecție inconștiente?”, să știi că ai primit o medalie. Cel puțin una metaforică, căci ai pus punctul pe i și ai scos în evidență cel mai mare paradox al psihologiei. 

Cum lucrăm ca să schimbăm ceea ce nu putem să vedem și nici să controlăm din interiorul nostru?

Curiozitatea de a cunoaște

Ei bine, dacă ai ajuns cu lectura până aici, deja o faci. Pentru că deja manifești curiozitate și dorință de cunoaștere, două elemente extrem de importante în capacitatea oamenilor de a prelucra propriile conținuturi psihice, fie ele conștiente sau inconștiente. Fie conștient sau inconștient. Pentru că, din fericire, nu trebuie să procesăm conștient tot ce face creierul nostru pentru noi, zi de zi, clipă de clipă. De regulă, funcționează de minune pe pilot automat și cred că ăsta este unul dintre cele mai mari motive de recunoștință pentru evoluția noastră, ca specie, pe lângă curiozitate și dorință de cunoaștere. 

Din păcate însă, disponibilitatea și curiozitatea pentru cunoaștere poate să fie împiedicată de o mulțime de factori – de la factorii de mediu și până la anumite norme impuse prin educație și modelare culturală. Așa că aș vrea să încurajez și eu aceste trăsături, apelând la o întrebare retorică:

Dacă nu cunoști problema, cum să poți spera să o rezolvi?

Și aici ne întoarcem către experiențele din trecut care au creat mecanismele de autoprotecție împotriva îndrăgostirii. O parte din ele sunt prezente chiar în mesajul cu mai multe detalii: „de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o”. Acestea se referă la aspecte ușor de observat la o introspecție onestă, dar nu sunt suficient de dezvoltate și înțelese ca să poată fi și ocolite. Hai să trecem împreună prin cele trei și alte câteva, ca să ajungem și la soluții. 

Standardele înalte

Altfel spus, perfecționismul sau convingerea că, undeva acolo în lumea cea mare, sigur există o persoană perfectă pentru a primi dragostea mea, fără să ca eu să fiu în pericol să sufăr. 

Ei bine, asta e o convingere nerealistă, bazată pe o logică simplistă, de genul „A fost vina mea că nu mi-am ales bine de cine să mă îndrăgostesc.” Oh, really? De parcă oamenii chiar pot să aleagă de cine se îndrăgostesc, în adevăratul sens al cuvântului. Sapolsky zice că nu alegem nimic, vreodată, cu adevărat liberi de orice constrângere sau predeterminare. Dar nu intrăm acum în această dezbatere mondială. 

Mai degrabă, o folosesc ca rampă de lansare pentru o altă întrebare retorică, care poate fi foarte puternică în lupta cu standardele înalte. Ea sună cam așa:

Și dacă într-adevăr există acea persoană perfectă pentru a primi dragostea mea fără ca eu să fiu în pericol să sufăr, ce îmi garantează că mă voi îndrăgosti de acea persoană sau că ea se va îndrăgosti de mine?

Frica

Un proverb românesc spune că „Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. Și da, cei mai mulți oameni fug de frică, nu de plăcere. Până și celebrul Forest Gump a început să fugă tot de frică, până să descopere plăcerea. De fapt, cu toții avem un întreg sistem neuronal care știe să reacționeze pe pilot automat la frică cu fuga – am scris recent aici despre frică și reacția amigdaliană de autoprotecție. 

Eu una mi-aș dori să pot elimina complet, din capul meu și al altor oameni, ideea că frica este un motiv de rușine. Dar mi-aș dori și să pot păstra convingerea puternică a faptului că frica este o reacție sănătoasă, menită să ne protejeze. O reacție emoțională de care să ascultăm, fără ca asta să însemne mereu să și fugim de ceea ce ne provoacă frică. 

În cazul îndrăgostirii, frica e ușor de ghicit. Pe de o parte, pentru că orice necunoscut, nou, imprevizibil provoacă (și) frică. Pe de altă parte, pentru că, odată experimentate părțile nasoale ale îndrăgostelii, s-ar putea să nu mai vrei să ajungi niciodată acolo. 

Frica de o frică și mai mare

De fapt, experiența negativă din trecut s-ar putea să blocheze dezvoltarea sau conștientizarea unor sentimente de atracție sau afecțiune și printr-un alt mecanism. 

Dacă evenimentele negative din trecut sunt considerate un episod încheiat, s-ar putea ca frica să nu se refere la riscul de a suferi în același fel din nou, așa cum e cel mai simplu de presupus. Frica s-ar putea să se refere la apariția unor noi lucruri de care să te temi, la multiplicarea motivelor pentru care persoana să nu-și permită sau să considere a fi periculos să simtă din nou atracție sau afecțiune pentru cineva. Pe scurt, o frică de frici noi

Cineva, undeva, cândva definea curajul nu prin absența fricii, ci prin decizia de a merge mai departe, chiar și în prezența fricii. Din fericire, pentru îndrăgostire nu e nevoie prea mare de curaj din acela intenționat, planificat, adunat fir cu fir din neant. 

De curaj de genul ăsta e nevoie pentru a-ți asuma angajamente și relații romantice, nu ca să te îndrăgostești și atât. Dar cred că a privi îndrăgostirea ca pe un curaj de a te maturiza odată cu experiența romantică, oricare ar fi ea, este un antidot bun pentru frica de a încerca din nou. 

Frica și nevoia de ajutor

Pe de altă parte, frica intensă poate indica și nevoia de ajutor. Dacă relația romantică anterioară a fost abuzivă, cu siguranță vei avea nevoie de ajutor ca să-ți poți asuma încă o încercare. 

Iar ajutorul poate să vină din cărțile pe care le citești, filmele și podcasturile pe care le urmărești, oamenii cu care discuți. Și, desigur, din niște ședințe individuale cu un specialist în sănătate mintală, care să-ți ofere o perspectivă nouă asupra propriei tale povești de dragoste din trecut și asupra rănilor deschise cu care ai rămas. 

Independența emoțională

Uh, iată că am ajuns la o chestie serioasă. De ce zic asta? Pentru că independența emoțională este, de fapt, o trăsătură valorizată pozitiv, asociată cu maturitatea emoțională și echilibrul psihic. Daaar (un mare dar) asta e valabil la adulți. 

Independența emoțională este adesea complet descurajată la copii și adolescenți. Este neacceptată sau criticată încă din primii ani de viață, chiar de către părinți sau alți adulți cu rol de protectori sau îngrijitori ai copilului. Independența emoțională a copiilor este adesea privită ca ceva negativ, iar copii pot să fie certați, învinovățiți sau șantajați emoțional pentru a renunța la ea. Pe scurt, pentru a fi mai pe placul adulților – mai cuminți, mai ascultători, mai ușor de iubit și îngrijit. 

Pe de altă parte, independența emoțională autentică e ceva greu de obținut, căci în prima parte a vieții ea e complet inaccesibilă. Creierul de bebeluș nu știe nimic despre lumea și societatea în care se instalează. Drept pentru care, are mare nevoie de suport și resurse de toate felurile – fizice, fiziologice, psihologice și informaționale. 

Treptat, creierul devine din ce în ce mai capabil de independență, dar din punct de vedere emoțional e și periculos să o elimini complet. Dacă nu ai simți că depinzi emoțional măcar de un număr restrâns de persoane, atunci ai avea o problemă psihiatrică – cel mai probabil ceva din zona tulburării de personalitate antisociale de care ziceam la început. 

Îmbrățișarea forțată a singurătății existențiale

Uneori însă, după ce psihicul a fost rănit, poate apărea această iluzie a independenței emoționale, exprimată prin declarații și convingeri de genul „Eu nu am nevoie de nimeni” sau „Iubirea te face mai prost/proastă”. Sau clasicul „Eu trebuie să mă descurc pe cont propriu, pentru că nu te poți baza cu adevărat pe nimeni”. 

Asta nu e independență emoțională, ci refuzul de a oferi încredere și de a primi ajutor. E doar un fel de a te obliga pe tine însuți să accepți singurătatea existențială. Desigur, sunt mecanisme de autoprotecție, uneori necesare. Dar dacă te uiți din alt unghi, ai să vezi și cum te pot răni sau cum te pot vulnerabiliza. 

Alternativa ar fi să încerci să te gândești la iubire nu ca la o formă de dependență emoțională, ci ca la un schimb constant de informație. O formă de conexiune cu o altă persoană pe mai multe planuri. O conexiune care se desfășoară în timp și care vă ajută pe amândoi să evoluați, să simțiți plăcerea și confortul apropierii și să vă descoperiți părți din voi pe care încă nu le cunoașteți. 

De la atracție la iubire romantică 

De regulă, oamenii sunt atrași romantic și sexual în mod spontan. Atracția apare atât pe criterii bio-fiziologice (feromoni, forma și dimensiunea corpului care indică fertilitatea, simetria feței, etc), cât și pe criterii psihologice (comportamentul, comunicarea, trăsăturile de personalitate etc.). Mna, nu degeaba apar tot felul de obsesii cu privire la corp în adolescență. Corpul e partea concretă, fizică a sinelui, în timp ce criteriile psihologice sunt mai greu de măsurat.

Totuși, oamenii curioși descoperă adesea că sunt atrași de persoane cu care au o compatibilitate bazată pe – ghici ce? – fix experiențele anterioare de viață. Nu e întotdeauna simplu să identifici axa acelei compatibilități. Și există, desigur, mai multe direcții și perspective din care pot fi analizate compatibilitățile, similitudinile și potrivirile partenerilor romantici. Poate chiar rolul și utilitatea unuia în viața celuilalt, ca să recunoaștem și caracterul utilitarian al relațiilor romantice.

Iubirea nu trebuie să-ți facă viața roz

Unii parteneri romantici ne ajută să ne simțim iubiți și doriți, alții ne ajută să găsim calea mai matură de a reacționa la un abandon. Unii ne ajută să devenim cea mai bună versiune a noastră, să fim calzi și deschiși și toleranți. Alții ne ajută să ne deblocăm furia sănătoasă și să luptăm pentru noi înșine și pentru puterea pe care ne-au interzis să ne-o asumăm părinții sau alte figuri de autoritate. 

Dar cel mai important lucru de știut este că relațiile romantice sunt relații în care oamenii au șansa de a-și repara rănile emoționale din relațiile trecute – nu doar alte relații romantice, ci și relațiile cu părinții și familia, cu prietenii, mentorii sau alte figuri de atașament din istoria personală. Desigur, sanșa asta vine cu riscul cât se poate de clar de a fi rănit/-ă din nou. Dar dacă te gândești bine, e un cost echitabil, nu-i așa?

Interdicții interne și externe

La final, te-aș invita să faci un mic zoom out și să te gândești la această imposibilitate de a simți atracție romantică în contextul un pic mai larg al vieții tale. Dacă ai suferit enorm în trecut, probabil că ți-e clar că nu mai vrei s-o pățești iar. Dar nu cumva te-ai uitat prea mult la propria ta suferință?

Uneori, imposibilitatea de a te îndrăgosti vine din determinarea de a nu mai răni pe altcineva așa cum ai făcut-o în trecut. Suferința ta poate să fi fost multiplicată și de conștiința unor fapte îndoielnice din partea ta. Din convingerea că ai greșit și ai rănit și tu, la rândul tău, care-ți alimentează constant încercările de a-i proteja pe ceilalți, vinovăția și o imagine negativă despre propria persoană. Poate chiar să se ducă în „Eu nu merit iubire” sau „Eu pot să distrug orice lucru frumos”, niște convingeri profund depresive. Ele sunt mai mereu încărcate de vinovăție, dispreț și autocritică constantă.

În cazul în care ai rănit persoana cu care ai avut o relație romantică, s-ar putea să-ți inhibi atracția spontană față de orice persoană care-ți trezește interesul. S-ar putea să o discreditezi sau să o analizezi până-i găsești defecte, ca nu cumva să riști să îi placă de tine, pentru ca apoi să te vadă ca pe un pericol sau un inamic și să-ți confirme frica de a fi o persoană rea, de neiubit. 

Nevoia de aprobare

În cazul în care ai rănit alți oameni din jurul tău, lucrurile se complică și mai tare. Poate ai avut prieteni apropiați care s-au simțit neglijați și ți-au reproșat sau s-au îndepărtat de tine. Poate ai avut un părinte care a suferit enorm pentru că nu te-a putut ajuta când sufereai din dragoste. Sau poate s-a speriat și a fost extrem de restrictiv sau critic când a auzit că ai o relație romantică la 14 ani, interzicându-ți efectiv să ai astfel de relații. 

Lipsa aprobării sau binecuvâtării din partea părinților poate funcționa ca un fel de autocenzură pe pilot automat, făcându-ți experiența îndrăgostirii improbabilă. 

Dacă e așa, poate e cazul să încerci o discuție cu părinții sau părintele cu pricina. S-ar putea să te surprindă ce descoperi în discuția asta și să-ți poți obține permisiunea de a încerca, poate chiar de a greși, alături de reasigurarea că îți vor fi alături necondiționat.

Nu fugi de gândurile tale

Recomandarea mea e să iei pe rând toate ideile de mai sus și să stai cu ele. Să le întorci de pe o parte pe alta și să vezi unde te duc, cum te fac să te simți și ce alte idei îți generează. 

Cu siguranță îți va fi de ajutor un suport extern în acest proces de autoanaliză – ori un jurnal, în care să-ți scrii gândurile, ori un partener de conversație. Desigur că cel mai bine ți-ar prinde niște discuții cu un psiholog, dar pot fi extrem de utile și discuțiile cu alți oameni de vârsta ta, cu părinții sau alți adulți de încredere. 

Fii pe fază însă – uneori oamenii încearcă să-ți impună părerile și valorile lor – chiar fără să-și dea seama. Nu lua drept adevăr absolut orice lucru pe care-l spune cineva, ci mai degrabă înregistrează-l ca pe o opinie sau perspectivă personală. Și vezi unde te duce asta. 

Speranța mea e să te ducă într-un loc unde să te iubești pe tine suficient de mult încât să-ți dai voie să simți și să manifești atracție romantică și față de ceilalți. Și când se va întâmpla, să te bucuri că ai ocazia asta, asumându-ți din start și riscul cu care vine la pachet. 

De citit și urmărit

Dragostea modernă,  o carte amuzantă și captivantă scrisă de un comediant pe nume Aziz Ansari & sociologul Eric Klinenberg, care și-au propus să studieze ultimele trenduri mondiale în relațiile de dragoste, sub impactul tehnologiei și al internetului.

Podcastul #EpicTalk de la Pagina de Psihologie – episodul despre iubire și respingere, cu psihoterapeutul Gáspár György ca specialist invitat.

Read More

Simt că am fost înșelată […] ar trebui să închei relația?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Bună! 

Sunt într-o relație sau situație de aproape 2 ani. Spun asta pentru că noi nu suntem un cuplu oficial, în ciuda faptului că locuim împreună de 6 luni (ideal pentru mine a fost să mă mut singură, însă din cauza altor probleme am ales să accept să mă mut cu el). Avem amândoi 20 de ani și la început ne înțelegeam super bine. 

Noi ne cunoaștem de când eram mici și într-o vară s-a întâmplat să petrecem mai mult timp împreună. După ce a trecut o perioadă de timp în care ne-am „asumat” rolul de cuplu, au început să apară mici comentarii din partea unei prietene, prin care îmi atrăgea atenția cu privire la relația dintre el și o altă prietenă. 

N-am vrut să cred la început, pentru că am simțit ceva destul de puternic pentru el și credeam că este reciproc. În decurs de o lună de când am primit hint-ul de la acea prietenă, am avut și confirmarea de la cealaltă fată cum că ar simți că el îi face avansuri. I-am pus față în față pe amândoi, iar el a negat ca s-ar întâmpla ceva. 

Am găsit și conversații între ei doi, în care chiar părea ca se întâmplă ceva, însă venea de la amândoi. Din cauza discuțiilor pe tema asta, eu am hotărât să luăm o pauză, timp în care el vorbea cu ea. Noi două nu mai ținem legătura, însă de când am văzut conversația dintre ei nu mai pot trece peste. 

Am ajuns să mă compar cu ea și chiar și atunci când petrecem momente frumoase îmi amintesc mereu că există posibilitatea să se fi întâmplat ceva între ei. Noi nu ne mai urmărim pe rețelele sociale, însă stăm în aceeași casă. El refuză să posteze poze cu noi și am văzut că în continuare își apreciază postările și nu se urmăresc. I-am spus că mă deranjează și nu s-a schimbat nimic, ba chiar am observat că se ascunde și și-a schimbat parola la telefon și este foarte atent. 

Eu simt ca am fost înșelată. Nu știu cum să trec peste. Se mai merită încerc sau ar trebui să închei relația? 

Mulțumesc pentru timpul acordat!🩷

– cititoare anonimă –

Bună!

Și mulțumesc pentru mesajul detaliat. Sincer, mesajul tău îmi sugerează că ai petrecut niște timp pe alte texte publicate aici pe site, unde îmi lipseau detalii relevante în mesaje și trebuia să compensez acoperind mai multe posibile variante. Mulțumesc și pentru încredere, dar și pentru ocazia de aborda acest subiect. 

Așa că hai să vedem ce e de făcut. Pornim de la situația relațională descrisă de tine, cu suficiente detalii cât să avem o imagine relativ clară. Zic relativ pentru că întotdeauna există mai multe perspective de luat în considerare, și cred că de-asta ai și trimis mesajul tău.

Cum am ajuns aici?

Din ce înțeleg eu, pari să ai această relație / situație cu un băiat alături de care ai crescut. Asta înseamnă, pe de o parte, că există un nivel crescut de familiaritate între voi. Iar familiaritatea vine la pachet, adesea, cu un fel de încredere, un confort mai mare la nivel psihologic. Mai mult, venind amândoi din aceeași comunitate, vă și leagă multe lucruri, iar valorile și principiile cu care ați crescut s-ar putea să fie destul de asemănătoare. 

Dar există, desigur, și un potențial negativ în apropierea asta pe parcursul copilăriei voastre. Acestea fiind condițiile în care v-ați cunoscut, cel mai probabil relația de cuplu s-a construit pe baza unei relații de amiciție. Granițele care inițial defineau o amiciție de adolescenți s-au transformat treptat în granițele și convenția reciproc asumată a relației de cuplu. 

Un exercițiu de conștientizare

Aici aș avea niște sugestii, căci sunt sigură că îți va fi de ajutor să revizitezi parcursul relației din viața ta / viața voastră, cu mintea ta de acum. Iată o serie de întrebări la care să încerci să-ți răspunzi:

  • Înainte să devenim un cuplu, cum mă raportam eu la el? Te atrăgea ca băiat, mai degrabă din punct de vedere fizic? Te atrăgea intelectual? Ce știai despre el?
  • L-aș fi luat eu în considerare din proprie inițiativă ca potențial iubit? Ai avut un crush pe el înainte să apară contextul în care v-ați apropiat? 
  • Cine a avut inițiativa apropierii? Cum s-a întâmplat această apropiere?
  • Ce m-a făcut să folosesc ghilimele atunci când am scris că ne-am „asumat” rolul de cuplu? Au existat dificultăți, rezistențe sau probleme în perioada asta? 
  • Ce a însemnat mai exact această „asumare”? Cum s-au stabilit granițele și convenția relației? S-a vorbit deschis despre o relație exclusivă sau au existat altfel de reguli în interacțiunea dintre voi?
  • Cum a decurs relația de la început și până acum? E genul de relație în care comunicarea a fost mereu prezentă sau mai degrabă vă ajustați din mers, mai mult pe baza așteptărilor și presupunerilor?
Granițe și convenții în relație

Ți-am sugerat aceste întrebări tocmai pentru a te ajuta să conștientizezi care a fost procesul tău de asumare a relației. În paralel, procesul lui s-ar putea să fi fost foarte diferit. 

În plus, îți recomand să parcurgi și formele abuzurilor în relațiile de cuplu aici pe site. Revizitând aceste etape din relația voastră cu informații mai clare despre ce e OK & NOT OK apropo de granițe și convenții relaționale, s-ar putea să-ți fie mai ușor să-ți dai seama dacă merită sau nu să continui.

În orice caz, hai să vedem cum ar putea arăta niște scenarii.

Totul a pornit de la crush-ul meu

Dacă tu ai fost cea care și-a dorit relația înainte ca el să „te observe” și să te placă în felul acela, s-ar putea ca succesul tău în a obține atenția lui să te împiedice acum să vezi lucrurile clar. S-ar putea să te facă să „te ții cu dinții de relație” cum se mai zice uneori, pentru că e ceva ce ți-ai dorit și pentru care ai muncit conștient. 

În această lumină, s-ar putea să ai tendința de a minimiza felul în care te-au rănit deciziile lui. Iar dacă abuzul emoțional și înșelatul sunt lucruri familiare pentru tine (adică dacă s-au întâmplat în familie sau relațiile tale apropiate), poate fi și mai greu să îți asumi propria dorință de a renunța sau de a pune capăt relației. 

Totul a pornit de la el

Pe de altă parte, dacă tu ai fost cea care a fost „cucerită”, lucrurile ar putea sta foarte diferit. Am folosit ghilimelele acolo pentru că nu vreau să sprijin ideea că oamenii se pot cuceri, așa cum se cuceresc teritoriile sau recordurile mondiale. Dar așa se exprimă lumea, în general. Și asta are un efect mare asupra felului în care se poziționează oamenii în relațiile de cuplu. 

Diferența în această situație vine din faptul că aici ar putea fi vorba despre o dezamăgire și o rană de ego/orgoliu personal, generată de această infidelitate percepută de tine, dar încă nerecunoscută de el. Adesea, e foarte greu de integrat la nivelul psihicului realitatea faptului că partenerul/-ă, inițial interesat/-ă de mine, care a muncit atât de mult pentru a „mă cuceri”, și-a pierdut interesul și caută altceva

Genul ăsta de situație poate să declanșeze temeri de genul „Cu ce am greșit de și-a pierdut interesul?” sau „Dacă el vrea pe altcineva, înseamnă că eu nu mai sunt suficient de bună?”. Iar asta nu e deloc o situație confortabilă, mai ales pentru o persoană care nu are stima de sine suficient de stabilă și depinde de validări externe destul de mult. 

Anii tinereții și stima de sine

La 20 de ani, o stimă de sine instabilă e și foarte normală, statistic vorbind, pentru că identitatea e încă în formare. Dar treaba asta e valabilă și pentru tine, și pentru el. Iar dependența de validări externe pentru creșterea stimei de sine se poate manifesta în multiple forme.

Poate să ia aspectul unui comportament constant de seducție și preocuparea pentru a-i impresiona pe ceilalți. Sau poate lua forma de people pleasing sau alte feluri de renunțare la propriile nevoi, principii sau valori, pentru a evita conflictele sau critica celorlalți.  

Dar să mai facem niște pași către problema descrisă de tine. Următoarea oprire e stația îndoielilor. 

Mă agit degeaba?

În primul rând, aș vrea să scot în evidență faptul că e important ca prietenii să poată să discute și despre subiecte dificile. Iar în cazul acesta, cred că prietena care ți-a scos în evidență posibilitatea unei infidelități ți-a făcut un bine, indiferent de intențiile ei de moment

Fără să vreau să o acuz sau să minimizez dorința ei de a ajuta, spun asta pentru că, uneori, astfel de ipoteze de infidelitate sunt vehiculate mai degrabă ca rezultat al unor rivalități sau competiții personale. Ca o formă de răzbunare sau ca o demonstrație a superiorității celui care vede realitatea „mai bine decât o vezi tu”.

Dar, evident, motivele pot fi și grija, afecțiunea, senzația de nedreptate și dorința de a preveni ceva ce ți-ar aduce și mai multă suferință. Sper ca motivația prietenei tale să fi fost din a doua categorie. Dar, chiar și dacă nu a fost așa, tot cred ți-a făcut un bine. Explic imediat.

Idealul toxic al relațiilor fără granițe

Adesea, în relațiile de cuplu, oamenii se „predau” complet (apropo și de metafora cuceririi). Își abandonează nu doar statutul de single, ci și o parte din visele, nevoile și principiile personale, pentru a securiza confortul relației de cuplu.

Bineînțeles, ajută mult și presiunea socială aici, care (încă) zice că e ceva în neregulă cu tine dacă nu ești într-un cuplu. Ceea ce nu e adevărat, dar nu intrăm acum în explicații apropo de subiectul ăsta. 

Abandonarea sinelui în relație e un model des întâlnit în societatea noastră – și se întâmplă și la femei, și la bărbați, dar în feluri destul de diferite. Oamenii ajung să se definească pe ei înșiși mai degrabă prin relațiile lor romantice.

Astfel, pot ajunge la vârste destul de înaintate fără să se experimenteze pe sine în afara cadrului relațional. Sau se experimentează pe sine în afara lui, dar cu convingerea intimă că fac ceva greșit și că sunt de blamat.

Retragerea din alte relații încurajează dependența

Unii oameni ajung chiar să se învinovățească (conștient sau inconștient) atunci când caută să-și satisfacă nevoi care nu au legătură cu cuplul sau care nu au spațiu de manifestare în interiorul cuplului, chiar și atunci când nevoile respective nu au nimic de-a face cu romantismul sau sexualitatea. Cum ar fi renunțarea la ieșirile „cu fetele” sau „cu băieții”, justificată mai degrabă prin „Nu mai am timp.” decât prin „Nu vreau să se simtă partenerul/partenera exclus/-ă.”. 

În relațiile de cuplu tradiționale, adesea, partenerii se retrag din alte relații sociale, pun frână la activități distractive cu prietenii sau alte experiențe pe cont propriu, se izolează.

Uneori, asta înseamnă și că oamenii au senzația că nu mai au nevoie de nimeni altcineva în afară de partener/parteneră, dezvoltând un ideal de relație fuzională, în care identitatea personală EU se topește și se pierde în favoarea lui NOI. Ca și când o singură persoană poate să le satisfacă toate nevoile emoționale și relaționale. 

Prejudecățile produc suferință

Ei bine, asta e o prejudecată și o practică foarte nocivă. În lumea modernă în care trăim acum, oamenii nu doar că au dreptul, dar au și contextul social și spațiul pentru a se maturiza și a experimenta, pentru a deveni cât mai EU. Adică să ajungă să se descopere, să se cunoască și să se trăiască pe sine, pentru a avea cât mai multe șanse la echilibru, împlinire și fericire.

Rețeta tradițională de a obține echilibru, împlinire și fericire prin găsirea unui partener de cuplu și întemeierea unei familii cât mai devreme în viață s-a dovedit a fi, deja, ineficientă pentru timpurile în care trăim. Și cu rezultate dezastruoase, uneori. 

A privi realitatea în față

Așa că, indiferent de motivația persoanei care ți-a scos în evidență posibilitatea unei infidelități a partenerului tău, rezultatul a fost că te-a făcut mai atentă și la tine. La nevoile tale, la regulile din relația voastră și, până la urmă, la echilibrul dintre beneficiile și dezavantajele păstrării relației de cuplu. Asta ai și întrebat la final, nu? Dacă „Se mai merită încerc sau ar trebui să închei relația?”.

Ei bine, nimeni nu are cum să-ți dea genul ăsta de răspuns – „Da, merită” sau „Nu, nu merită” – fără să se bazeze pe o mulțime de presupuneri, generalizări și experiențe subiective.

Sigur că oricine e îndreptățit să aibă o opinie, dar opiniile personale ale altor oameni nu îți fac ție sentimentele de ambivalență mai ușor de gestionat.

Ambivalența ca sursă a amânării deciziilor

Mă refer la ambivalență pentru că, dacă pui această întrebare altora, mie îmi e clar că tu vrei, în același timp, două lucruri opuse. Și să mai continui, și să renunți – asta e ambivalența principală.

Pe mine însă m-ar interesa mai mult care sunt ambivalențele de substrat, cele legate de trăirile tale emoționale. Și s-ar putea ca și pe tine să te ajute să te gândești la ele un pic mai serios. Uite o listă de idei și întrebări care te-ar putea ajuta, pornind de la 3 feluri de ambivalență:

  • Axa atracție – repulsie: Mă mai simt atrasă de el? Dacă da, ce anume mă atrage în continuare? Dacă simt și repulsie, de unde vine asta? În ce comportamente se manifestă repulsia mea?
  • Axa încredere – teamă: Mai pot eu avea încredere în el? Ce m-ar ajuta să-mi recâștig încrederea în el? De ce anume îmi este teamă în cazul în care aș continua relația? Au legătură cu el temerile mele sau mai degrabă cu mine însămi, cu situația financiară sau cu alte lucruri?
  • Axa iertare – răzbunare: Simt nevoia să restabilesc cumva echilibrul de putere în relație? Pot să iert o eventuală infidelitate? Până acum mi-a venit să mă răzbun? Ce scenarii de răzbunare mi-au rulat în cap, dar nu le-am pus în practică? 
Oare e și vina mea?

O altă mare ambivalență pe care probabil că o ai, ascunsă pe undeva, este cea legată de cine a greșit mai tare în relație. De regulă, în relațiile de cuplu, ambii parteneri au comportamente abuzive, alternativ sau concomitent.

Mai mult, abuzurile unuia par să justifice și să declanșeze abuzurile celuilalt, ca într-o spirală din ce în ce mai tensionată. Rolurile de abuzator și de victimă încep să coexiste din ce în ce mai evident în fiecare partener, și relația devine un fel de competiție de cine a sacrificat mai mult pentru celălalt sau cine l-a rănit mai tare pe celălalt. 

Ce vreau să zic cu asta? Păăăăi, că e timpul să vorbim și despre sentimentele de vinovăție pe care mesajul tău nu le-a descris, dar pe care probabil că le ai ascunse bine în sufletul tău. Dar ele se pot citi printre rânduri. 

Poate m-am grăbit eu

Ca de exemplu, vinovăția asociată cu sentimentul de a lua decizia să te muți cu el în contextul unor constrângeri – poate financiare, poate de altă natură. În acest caz, vinovăția te poate face să te critici și să te consideri o victimă a circumstanțelor.

În același timp, mutarea împreună poate să vă fi împins și pe tine, și pe el, într-o viziune mai concretă a vieții de cuplu asumat și oficial, ceea ce e destul de greu de gestionat sănătos la 20 de ani.

Poate ai un fel de nostalgie sau sentimente de pierdere apropo de libertatea ta, confortul intimității, alte oportunități de relații romantice și altele din zona asta. O astfel de realitate interioară poate să genereze poziționări de genul „Dacă tot am sacrificat așa de mult deja, o să merg până în pânzele albe.” Și nu sună prea bine pentru tine, nu?

Poate dacă îl iert eu, mă iartă și el

Sau ar putea exista vinovăția generată de faptul că, dorindu-ți să afli mai multe informații și neavând încredere în declarațiile lui, ai intrat în mesajele lui – cel mai probabil fără ca el să știe asta.

Ai scris „Am găsit și conversații între ei doi” și „și-a schimbat parola la telefon și este foarte atent”. Acestea sunt tot comportamente abuzive, la fel ca și infidelitatea lui sau lipsa de sinceritate.

Asta ar mai însemna și că el și-a simțit încălcate granițele intimității și nu mai are încredere în tine. Poate, într-adevăr, nu aveai altă soluție pentru a ajunge mai aproape de adevăr. Poate, într-adevăr, el nu a fost suficient de deschis și disponibil să discutați onest.

Dar asta doar face mai logice propriile tale abuzuri, nu le și justifică. Și în niciun caz nu le face mai ușor de iertat. Tu ai mai putea să simți iubire pentru cineva care te supraveghează constant? Și ar fi cu adevărat iertare dacă ar trebui să te convingi să o simți?

„Poate trebuia să nu zic nimic”

În plus, cred că e posibil să mai simți ceva vinovăție cu privire la faptul că l-ai confruntat. Asta nu reiese în mod direct din textul tău, ci din felul în care îți pui problema.

Mă gândesc că s-ar putea să te gândești, în sinea ta, că mai bine nu îi confruntai pe amândoi („I-am pus față în față pe amândoi, iar el a negat ca s-ar întâmpla ceva”). Poate o parte din tine crede că, odată ce ai făcut asta, nu mai e cale de întoarcere și singura variantă ca voi să rămâneți împreună e să ierți tu o infidelitate pe care el încă nu o recunoaște.

Și așa ceva e foarte greu de făcut, căci echivalează cu a accepta că totul „a fost doar în capul tău”, deși tu ai avut totuși acces la niște informații care par să indice o formă de infidelitate.

Iertarea ta, tradusă în decizia de a merge mai departe cu relația, ar însemna că accepți că doar tu ai fost agresorul și el victima. Asta i-ar da lui un avantaj de putere în fața ta, în dinamica de cuplu. Și ar reprezenta o nedreptate pentru tine.

Suferința e totuși o cale spre maturizare

I know, e complicat ca naiba. Și îmi pare rău că treci prin toate astea. În același timp știu că, în lipsa unor astfel de experiențe complexe, maturizarea emoțională se întâmplă mult mai lent sau niciodată. Ai răbdare cu tine. 

Și ai răbdare și cu mine. Urmează să îți spun ceva dureros și dificil de acceptat.

Din ultimul tău paragraf, reiese cumva faptul că nu aveți aceeași asumare a statutului de cuplu. Chiar dacă la nivel de comportament, lucrurile se pot relaxa din când în când suficient încât să aveți și momente frumoase împreună (inclusiv momente de intimitate sexuală), asta nu înseamnă neapărat că amândoi vă raportați similar la statutul de cuplu.

Mie, cel puțin, îmi pare că e posibil ca el să se fi distanțat mai tare de asumarea rolului de partener, în timp ce tu pari să te raportezi la el ca și când sunteți în continuare împreună.

Poate pauza aceea de care ziceai nu s-a încheiat în mod oficial? Poate e așa, un fel de împăcare neasumată? Sigur că la asta te refereai la începutul mesajului tău, când spuneai că nu sunteți un cuplu oficial.

Distanțarea poate aduce perspectivă

Poate nu e așa, poate mă înșel, dar cred că ar fi necesară această discuție de clarificare între voi. Nu te lăsa să trăiești prea mult într-o iluzie pe care o întrețineți involuntar sau constrânși de faptul că locuiți împreună. Tranziția de la iubiți la colegi de apartament e dificilă și cu multe zone de confuzie. 

Dar ca să te poți desprinde din spirala de anxietate care te face să te compari constant cu cealaltă fată, ai nevoie să iei un pic de distanță și de el. Asta pentru că el este, de fapt, motivul pentru care tu te compari cu ea. Poate chiar ți-ar prinde bine câteva zile de dormit la o prietenă sau ceva similar, ca să gândești un pic mai limpede.

Eu sper că veți reuși să aveți o discuție onestă și asertivă, fără prea multe tensiuni, reproșuri și scandal. Sigur că va durea, mai ales dacă veți conștientiza faptul că relația de cuplu e în faza de încheiere. Dar poate durerea din prezent e o durere mai sănătoasă decât cea care sigur va decurge din continuarea unei iluzii: comportamente de disimulare și autoapărare, pe de o parte, și comportamente de atac și răzbunare, pe de altă parte.

Finalul relației de cuplu poate aduce noi începuturi

În plus, cred că discuția asta este necesară și pentru că ea poate să scoată la iveală faptul că amândoi vă doriți să fiți în continuare un cuplu. Puteți descoperi că amândoi sunteți dispuși să iertați și să negociați cum să gestionați lucrurile de acum înainte. Adică să vă mai dați o șansă. 

Uneori, a afla că persoana iubită e totuși dispusă să încerce în continuare este cel mai liniștitor și reconfortant lucru. Te face să te simți iubit/-ă și apreciat/-ă și în siguranță. 

Alteori, însă, respectul, aprecierea și iubirea se manifestă prin renunțarea la o relație care a ajuns într-o dinamică distructivă. Chiar dacă nu au dispărut complet sentimentele de iubire sau atracție, distanța poate să fie cel mai bun lucru, pentru ca ambii parteneri să poată ieși din ciclul toxic abuzurilor și autoabuzurilor. Doar așa putem spera la o gândire lucidă, nu?

În loc de concluzii, o încurajare

Repet: nimeni nu are cum să-ți spună ce ai tu de făcut în situația asta. Rămâne la tine să decizi cum te poziționezi și ce anume alegi să faci. Recomandarea mea ar fi însă să te gândești și dacă decizia aia pe care vrei să o iei te ajută mai mult să te iubești sau să te desconsideri pe tine însăți. Poate așa îți va fi mai ușor să o pui și în practică. 

Și ca de obicei, la final, am să-ți aduc aminte și de posibilitatea de a apela la consiliere psihologică sau psihoterapie. Doar tu pentru tine, dar e valabil și pentru voi amândoi, ca psihoterapie de cuplu, dacă e și el de acord. Sigur că e o investiție financiară implicată, dar probabil că ar fi una dintre cele mai utile pentru dezvoltarea și maturizarea voastră. Și poate și pentru pacea în cuplu, cine știe 🙂 

De citit și ascultat
  • Podcastul Eropedia – diverse subiecte legate de intimitate, relații și sex. Caută episoadele pe temele care te interesează pe tine 🙂
  • Cartea Regândirea infidelității de Esther Perrel

Read More

Mă tem de eșec și am momente dese când tremur de frică

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Mă tem de eșec și am momente dese când tremur de frică. Cum să îmi controlez stresul și emoțiile, dacă analizez totul prea mult?”

cititoare anonimă

Bună,

Iată unul dintre mesajele acelea scurte, care spun o mie de lucruri în doar câteva cuvinte. Îți mulțumesc pentru încredere și sper că o pot onora cu un răspuns la fel de concis și cuprinzător. Probabil voi eșua, mai ales la partea aia cu concizia. Dar nu cred că e chiar așa un capăt de lume. Ba chiar am cumva încredere că va fi în beneficiul tău și al altor cititori 😀 See what i did there?

Ce e și de unde vine teama de eșec?

Teama de eșec e ceva cu care orice om cu creierul întreg și funcțional se va confrunta în viață. Mai des sau mai rar, mai conștient sau mai difuz, ea tot își va face efectul. Dar de unde vine? 

Teama asta specifică apare ca răspuns la integrarea experiențelor de viață în memoria fiecăruia. Fie că vorbim de experiențe trăite activ sau pasiv (adică lucruri care ți se întâmplă direct ție sau lucruri despre care afli că s-au întâmplat cu alți oameni), toată informația care ajunge la creierul tău se adună și se concentrează într-un spațiu al memoriei. De acolo, creierul tău își extrage automat datele pe care se bazează reactivitatea ta la elementele din prezentul imediat. Și nici măcar nu trebuie să depui vreun efort conștient ca să faci toate operațiile astea mentale.

Ce vreau să spun mai exact cu asta? Că teama de eșec are legătură cu ceea ce știi sau crezi că poate să (ți) se întâmple, în cazul în care lucrurile nu se întâmplă conform planurilor, dorințelor sau obiectivelor tale. 

Și e un mecanism psihic util, în cea mai mare parte a timpului, căci teama de eșec te poate face atentă, minuțioasă, structurată și îți poate antrena capacitatea de a dezvolta strategii din ce în ce mai eficiente. E important să-i recunoști și avantajele, ca să poți să o utilizezi mai smart. Dacă o privești doar ca pe o problemă de eradicat, nu faci decât să te lupți cu tine însăți. 

Experiențe negative din trecut

Desigur, teama asta se poate baza pe niște experiențe de viață cu caracter abuziv & traumatic, care te-au condiționat să te temi constant de eșec.

De exemplu, un părinte sau un profesor care te-a pedepsit sau te-a criticat excesiv, în mod repetat, în copilărie. Sau o educație religioasă rigidă, în care noțiunea de păcat a fost extrem de prezentă, la pachet cu cea de „pedeapsă divină”. Dacă greșelile pe care le făceai nici măcar nu îți erau explicate, pedepsele sau criticile păreau și arbitrare sau vente complet „din senin”. 

Astfel de evenimente înregistrate încă devreme de creierul tău ar putea contribui la generalizarea senzației de teamă de eșec, de greșeală, de critică sau pedeapsă.

Sentimentele cele mai frecvente asociate cu o astfel de experiență sunt frica, rușinea și vinovăția. Ele decurg din poziția de inferioritate și lipsă de putere a copilului, deși uneori reacțiile mai „corecte” și mai sănătoase ar fi sentimente de revoltă, dezamăgire sau nedreptate. 

Ceea ce știi vs ceea ce crezi că se poate întâmpla

Ca să revenim la ce se întâmplă în capul oamenilor odată ce se activează teama de eșec, hai să ne uităm la diferența dintre ceea ce știi vs ceea ce crezi că se poate întâmpla. Vreau să subliniez această diferență, căci o consider extraordinar de importantă în gestionarea fricii de eșec. 

Probabil că știi deja că ceea ce crezi că se va întâmpla nu se adeverește de fiecare dată. Nici măcar atunci când ți se pare că știi sigur. Dacă nu e vorba de o lege a fizicii sau a matematicii, e aproape imposibil să prezici cu acuratețe ce urmează să se întâmple. 

De altfel, oamenii au tot eșuat de-a lungul istoriei, în nenumăratele lor încercări de a construi/descoperi metode de a prezice viitorul. Că așa se tot dovedește viața, impredictibilă. Dar faptul că au tot căutat (și caută în continuare) metode de a ști ce se va întâmpla are foarte mult de-a face cu nevoia de a se simți în siguranță. Și, desigur, cu nevoia de control, de putere. Drept pentru care oamenii tot aleargă după certitudini despre viitor. Dar realitatea e că ele sunt greu de găsit și extrem de puține în raport cu numărul de lucruri care ne sperie pe noi cu privire la viitor.

Scenarii de viitor și reacții de apărare

Ceea ce se se poate întâmpla e tot un viitor, dar unul aflat încă în pending. Ca un fel de colecție de scenarii alternative, dezvoltate în mintea ta conștientă (doar parțial) și inconștientă (cea mai mare parte).

Aceste scenarii se bazează pe calculele pe care le face creierul tău pe pilot automat, luând în considerare experiențele anterioare pe care le are la dispoziție. Mii de sinapse se aprind în creierul tău deodată, generând răspunsul comportamental la stimulii din exterior percepuți ca potențial periculoși. 

Atunci când ți se declanșează teama de eșec, cele mai multe dintre aceste scenarii nici măcar nu sunt elaborate, dezvoltate cu precizie sau imaginate „pe bune” până la capăt. Iar dacă încerci să le conștientizezi, primele care vor ieși la suprafață vor fi acelea de care te temi cel mai tare, scenariile alea care au cele mai multe șanse să-ți aducă suferință.

Apoi, dacă chiar insiști să te întrebi „Și ce altceva s-ar mai putea întâmpla?”, s-ar putea să mai iasă la suprafață și niște variante de scenarii în care nu mai domină acele lucruri de care te temi. Întotdeauna, în impredictibilitatea viitorului există și potențial pozitiv, și potențial negativ. Și, până la urmă, asta e valabil și pentru trecut. 

Timpul îți schimbă perspectiva – un exemplu concret

Hai să-ți dai un exemplu ca să înțelegi mai bine la ce mă refer. Când te uiți în urmă, nu cumva îți poți aduce aminte și de niște situații pe care le-ai considerat groaznice, dureroase, inacceptabile pe moment, pentru ca apoi să îți devină din ce în ce mai clar că, de fapt, ai avut multe (și) de câștigat de pe urma lor?

Timpul și maturizarea creierului pot schimba mult perspectiva asupra unui eveniment – atât de mult încât chiar și cele mai mari eșecuri pot părea situații în care ai câștigat mai mult decât puteai vreodată să îți imaginezi.

Asta nu neagă suferința inițială și nici nu o invalidează, ci doar adaugă un strat suplimentar de semnificație, accesibil abia mai târziu, în viitor. Condiția pentru a putea câștiga o nouă perspectivă este, însă, să-ți dai voie să te gândești din nou la lucrurile alea, să revizitezi acele amintiri cu mintea ta din prezent, chiar dacă sunt dureroase.

Reacțiile din corp

Dar să revenim la teama de eșec și una dintre manifestările ei foarte concrete, tremuratul. La nivelul corpului, de fiecare dată când un stimul extern este interpretat ca amenințător conform datelor stocate în memorie, creierul „o ia pe scurtătură” ca să se apere cât mai rapid.

La nivelul creierului se activează amigdala – câte una în fiecare emisferă, de fapt. Ele sunt simetrice, poziționate undeva prin centrul creierului, făcând parte din lobi temporali.

Iar această bucățică din creier este deosebit de importantă în procesarea emoțională. Ea trimite niște mesaje neuronale în restul sistemului nervos, astfel încât corpul se pregătește instantaneu de gestionarea pericolului, în eventualitatea în care amenințarea se dovedește a fi reală. Cu cât e mai mare amenințarea percepută, cu atât mai puternică este și pregătirea organismului. 

Tremuratul, în acest caz, este rezultatul infuziei de adrenalină și cortizol în sânge, care te pot abilita să depui efort fizic consistent, într-un timp foarte scurt. Dacă e cazul să te lupți sau să fugi ca să te salvezi, corpul tău este perfect pregătit să facă asta. 

Cum pot să-mi calmez reacțiile din corp?

Când ți se mai întâmplă astfel de episoade, recapitulează în gând sau cu voce tare ceea ce ți se întâmplă în creier și în corp. Spune-ți ceva de genul: 

Observ că (iar) m-a apucat tremuratul, iar asta înseamnă că mă simt în pericol și mă pregătesc de o confruntare. Ce se întâmplă în corpul meu e o reacție normală și are scopul de a mă păstra în siguranță. 

Niște exerciții de respirație profundă te vor ajuta, în aceste momente, să îți recalibrezi reacția corporală. Dacă ai cum, fă și niște exerciții fizice – sari un pic în sus și-n jos, dă o tură în jurul blocului sau găsește o formă de a descărca adrenalina în efort fizic câteva minute. Vei descoperi că gândurile tale sunt un pic mai limpezi la final. 

O altă variantă este să te folosești de conversația cu o altă persoană ca să depășești momentul de tremur și agitație. Cel mai important mesaj pe care trebuie să-l auzi este că ești în siguranță. Dar asta nu e mereu valabil, uneori chiar trebuie să fugi sau să te lupți.

„Dar cum de se întâmplă reacția asta când doar mă gândesc că aș putea eșua?” ai putea să mă întrebi în continuare. Ei bine, acum ajungem la cauze.

Frica este un comportament învățat

Cum spuneam și mai sus, teama de eșec manifestată în felul descris de tine, adică destul de pronunțată, are legătură cu experiențele care ți-au modelat creierul.

Frica, în general, este bazată pe experiențe care au generat suferință și pe care creierul ar vrea să le evite, pe cât posibil. Toate fricile mai mici sau mai mari sunt reacții emoționale menite să te mențină în siguranță, să te atenționeze când ceva poate să te rănească. Adică ele îți dau un semnal de genul „Fii pe fază, s-ar putea să ai nevoie să te aperi!”. 

Drept pentru care, cea mai bună întrebare pe care ți-o poți pune este „De ce anume trebuie să mă apăr acum?”. Dar sub efectul fiziologic al fricii s-ar putea ca răspunsurile să fie prea concrete și să surprindă prea puțin nuanțele emoționale specifice momentului și cauzele asociate. 

Caută-ți echilibrul prin autocunoaștere

De asemenea, s-ar putea ca și convingerea ta că tu gândești prea mult (acel „analizez totul prea mult”) să te împiedice să te înțelegi cu adevărat. Așteptarea ta ca stresul și emoțiile să fie controlate decurge mai degrabă dintr-o viziune cumva mecanicistă a psihicului uman, care nu e compatibilă cu realitatea. 

Așa că prima mea recomandare este să-ți reconsideri poziția față de tine însăți și să-ți redefinești obiectivul în termeni mai eficienți. De exemplu, ai putea să-ți propui să îți înțelegi mai bine emoțiile, ce mesaje îți transmit ele și cum te pot ajuta. Sau cum poți să-ți interpretezi emoțiile cu ajutorul logicii, astfel încât să îți reduci nivelul de stres. 

Trăirile emoționale controlate sunt, de regulă, inhibate, cenzurate, împiedicate să ajungă în planul conștiinței. Dar nicidecum anulate sau neutralizate. Ele se întâmplă oricum, căci creierul tău așa lucrează by default. În emoții, și abia apoi în cuvinte și rațiune. Idealul nu e controlul emoțiilor, ci găsirea echilibrului, autoreglarea emoțională. 

Dacă rămân neexprimate, neexplorate și neînțelese, emoțiile blocate devin obstacole în dezvoltarea și maturizarea oamenilor. Ele se transforma în adevărate găuri negre psihice – amestecuri de frustrare, furie și ură, îndreptate mai ales către propria persoană, dar și către ceilalți. Și nimeni nu ar alege asta conștient, nu?

Un exercițiu practic 

Așadar, ți-aș recomanda să-ți pui întrebarea „De ce trebuie să mă apăr?” într-un moment de calm (sau cât mai calm). Ca acum, când citești textul ăsta, de exemplu. Uite cum poate să arate exercițiul de introspecție pe care ți-l propun. 

Îți iei un caiet și un pix și te asiguri că cel puțin 30-40 de minute nu vei fi întreruptă de notificări, alți oameni sau mai știu eu ce stimuli. Dacă vrei să îți ajuți creierul să rămână relaxat și (cât mai) rațional, ai putea să-ți pui și niște muzică, ceva ambiental, plăcut, dar fără versuri sau schimbări bruște de tempo și volum. 

Disclaimer: Ia-ți și niște șervețele, în caz că te emoționezi și îți alunecă vreo lacrimă spre hârtia pe care scrii. Dacă se întâmplă asta, nu o bloca, nu o înăbuși. Dă-i voie să alunece și respiră în continuare, lăsând amintirile să se aștearnă pe hârtie și lacrima în șervețel. 

Prima dată scrii 3 exemple de situații recente în care ți s-a activat teama de eșec, inclusiv tremuratul. Nu intra în detalii. Doar inventariază situațiile care-ți vin în minte. Selectează-le apoi pe cele 3 care se potrivesc cel mai bine: recente, cu tremurat și teamă intensă de eșec.

Apoi, după ce le-ai identificat, le iei pe rând și scrii o scurtă descriere a fiecărei situații. Uite niște întrebări de ghidaj:

  • În ce situație/context erai atunci? Ce se întâmpla mai exact fix înainte să începi să te temi de eșec și să tremuri?
  • Cine erau oamenii din jurul tău sau cei care erau implicați în mod direct? (pot fi și oameni care nu sunt de față, dar sunt importanți în ecuație, la fel ca și cei cu care interacționezi direct în contextul respectiv)
  • Ce au zis sau ce au făcut ceilalți în acea situație? Ți-au cerut ceva anume? Le-ai promis sau le datorai ceva? Ce fel de presiuni interne și externe poți identifica? Uită-te la nevoile tale și ale celorlalte persoane implicate. 
  • Depinde în vreun fel rezultatul acțiunii tale de relația cu acei oameni? Dar invers? Depinde în vreun fel relația cu acei oameni de rezultatul acțiunilor tale? 
  • Ce te-a ajutat să depășești momentul? Cum ai gestionat în acea situație teama de eșec?
  • Ce decizii ai luat în acea situație? Se înscriu mai degrabă în zona de confruntare a fricii și asumare a riscurilor? Sau în zona de retragere și resemnare?
  • Cum au reacționat celelalte persoane implicate? Încearcă să identifici eventuale încurajări, validări, laude sau reacții de indiferență, nepăsare ori critică, învinuire, reproșuri pe care le-ai primit. Cum te-au făcut să te simți?

Trecând prin întrebările de mai sus la fiecare dintre cele 3 situații, deja vei avea niște imagini mai clare ale situațiilor în care sistemul tău nervos declanșează automat pregătirile de apărare.

Următorul pas este să cauți asemănările dintre aceste situații și să încerci să descoperi tiparul conform căruia se derulează lucrurile. Uite și aici niște idei care să te ajute:

  • Uneori, oamenii care vor să te încurajeze pot să spună lucruri care îți scad și mai mult încrederea în tine. Poți resimți unele încercări de încurajare ca forme de presiune suplimentară. Asta poate să-ți alimenteze și mai mult teama de eșec, printr-o teamă de a nu dezamăgi
  • Situațiile în care te simți evaluată sunt, de regulă, asociate cu amintiri din copilărie sau din școală. Dacă identifici o astfel de corelație, firul roșu al abuzurilor subtile la care ai fost expusă în dezvoltarea ta poate să devină mai clar. Astfel, teama de eșec se poate spori cu teama de judecată, de pedeapsă, de critică sau de devalorizare. Sau chiar teama de umilire în public sau teama de ridicol.
  • Dacă persoanele importante pentru tine în acele situații tind să se distanțeze sau să dispară din peisaj după un eventual eșec al tău, cel mai probabil vorbim și de o teamă de respingere, de excludere sau de a fi abandonată, teama de a pierde afecțiunea cuiva sau apartenența la un grup
  • Deși sună ciudat, unii oameni care acuză teama de eșec se tem inconștient ca nu cumva să reușească și astfel să devină mai independenți și mai autonomi. Practic, teama intensă de eșec poate să sugereze și o oarecare teamă de a fi pe cont propriu, de a nu mai avea nevoie sau de a nu mai primi sprijinul, ajutorul sau încurajările altor persoane
Vorbește despre fricile tale și ele se vor micșora

Toate aceste descoperiri ar putea să fie foarte utile în dezactivarea unor conexiuni care generează teama intensă de eșec. Dar e extrem de important ca aceste interpretări să fie cât mai obiective și echidistante. Așa că ți-aș sugera să le discuți și cu alți oameni de încredere. 

Alege-ți bine momentul, asigură-te că persoanele alese au timp și disponibilitate și povestește-le despre gândurile tale și conexiunile pe care le-ai identificat. Cere-le părerea. Întreabă-i dacă s-au confruntat și ei cu situații similare, pentru a testa și alte variante la care, poate, nu te-ai gândit.

Dacă te lovești de replici de genul „Gândești prea mult” sau „Complici lucrurile mai mult decât e cazul”, s-ar putea să nu fi nimerit cea mai potrivită persoană. Poate că și ea/el se teme la fel de mult de eșec și nu are idee ce ar fi de făcut. Sau poate că e mult prea centrată pe altceva în acel moment. Oricum ar fi, nu renunța și caută-ți parteneri de conversație. 

Comunică-ți nevoile și cere ajutorul de care ai nevoie

În plus, ai putea să-i rogi pe oamenii importanți din viața ta să procedeze un pic altfel atunci când ești implicată într-o situație în care te temi de eșec, explicându-le descoperirile și ipotezele tale. Pe scurt, ajută-i să te ajute.

Roagă-i să te sprijine mai constructiv, cu altfel de comentarii și încurajări. Sau poate chiar să nu sară mereu în ajutorul tău. Când ai niște îndoieli vizavi de capacitățile tale, cel mai greu este să performezi în fața unui public. Ai dreptul și la sprijin, dar și la intimitate, la fel ca oricine altcineva. 

Uneori, însă, în proximitatea ta nu e nimeni cu care să-ți permiți să deschizi astfel de conversații. Dar chiar și atunci există soluții, iar una dintre cele mai bune este să apelezi la consiliere psihologică sau psihoterapie.

Nu ezita să ceri ajutor, mai ales dacă teama de eșec vine adesea la pachet cu tremurat, insomnie, tulburări ale tractului digestiv sau alte manifestări corporale ale anxietății. 

De ascultat și citit

Îți mai las și câteva resurse apropo de eșec, în caz că te interesează și alte perspective. Ceea ce îți recomand din toată inima. 

  • Pledoarie pentru modestie. Ce avem de învățat din eșecuri. Un podcast On the record cu Anca Simina și Costică Brădățan, autorul cărții In Praise of Failure: Four Lessons in Humility (2023), încă nepublicată în traducere la noi. Găsești o mulțime de interviuri cu autorul pe subiectul eșecului la o căutare pe google. 
  • Un joc de cărți fix pe nevoile tale Conversații despre eșec. Nu intenționez să fac reclamă, dar am dat peste el la un moment dat. Și cred că poate fi extrem de util și chiar și distractiv, numai bun pentru o seară cu gașca de prieteni.
  • Și dacă te descurci bine în engleză, aș recomanda podcastul și cărțile despre eșec ale autoarei Elizabeth Day. Cărțile le găsești aici sau la alte librării online. 

PS: E clar că am eșuat groaznic în încercarea mea de a-ți da un răspuns scurt. Măcar e cât de cuprinzător am putut. Sper să te ajute <3

Read More

Cum obții / primești the love you deserve?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

Why it has to be so complicated to get the love you deserve?

De fiecare dată când mă simt available să intru într-o relație, majoritatea tipilor îmi spun că s-ar simți mai ok dacă am rămâne la stadiul în care suntem, cel de prieteni. E deja ceva cu care inima încearcă să se tot obișnuiască, yet se simte foarte heavy să facă asta de fiecare dată 🙁 ”

cititoare anonimă

 

Bună!

Mesajul tău a aterizat de ceva timp la noi pe site, dar abia acum am ajuns la el. Știu însă că e genul de subiect pentru care procesul de (auto)analiză e unul îndelungat și în trepte. Așa că îți mulțumesc pentru ocazia de a aborda aici această temă. Și sper ca textul de mai jos să te ajute să-ți lămurești cel puțin o parte din întrebările care te frământă. Am totuși o avertizare: nu va fi nici pe departe unul dintre textele scurte. Bear with me.  

Dacă vrei varianta foarte scurtă, pot să-ți răspund de pe acum. E așa de complicat pentru că depinde de mulți factori. Dar sună cinic și gol. Și nu te ajută cu nimic. Așa că hai să trecem la varianta lungă.

Am să încep, ca de obicei, de la cuvintele prin care ți-ai exprimat atât starea, cât și gândirea. 

Nu degeaba psihoterapia a fost numită „terapia prin cuvânt” încă de când experimenta Freud cu primii săi pacienți. Cuvintele, ca instrumente de lucru și comunicare ale psihicului, trădează adesea mult mai mult conținut psihic decât intenționează mintea noastră conștientă atunci când le folosește fie spontan, fie intenționat.

Romgleza – noua limbă a iubirii?

Mesajul tău are o caracteristică aparte: e un tip de amestec de română și engleză. E un amestec ale cărui proporții pot, uneori, să transmită propriul lor mesaj pentru o ureche antrenată (sau un ochi, în cazul ăsta :D).

Începi, așadar, cu o întrebare în engleză, care sună destul de natural și profund în limba aleasă (spontan, cred) de tine: „Why it has to be so complicated to get the love you deserve?” 

Pe românește întrebarea asta ar suna cam așa: „De ce trebuie să fie așa de complicat să primești iubirea pe care o meriți?” Sau poate „să obții” voiai să zici? Deși pare cam același lucru, semnificația e destul de diferită din punctul de vedere al poziționării psihologice a celui care-și pune o astfel de întrebare. 

Engleza e nespecifică în cazul acesta. Nu ne spune dacă acel to get e ceva la care tu te gândești în termeni pasivi (RO: să primești) sau în termeni activi (RO: să obții). Iar acum deja pare mult mai clar ce vreau să zic, așa-i? Și da, e cumva un melanj între cele două când vine vorba de iubire romantică. 

În plus, în cazul afecțiunii e destul de greu să ne imaginăm cum poți să o primești fără să o obții sau să o obții fără să o primești. Gândirea binară nu prea ne mai ajută pe teritoriul emoționalității, ci mai degrabă ne limitează. 

Implicare activă, implicare pasivă

Pe scurt, e important să știi clar ce anume și cum faci tu, adică atitudinea activă în îndeplinirea obiectivului tău (getting the love), corelată cu traducerea „să obții”. Dar e la fel de important să cunoști și să înțelegi care-s factorii externi care sunt implicați în îndeplinirea obiectivului tău, acolo unde tu nu ai cum să-ți exerciți puterea voinței. Partea aceea care nu ține de tine, care te implică la modul pasiv, doar ca receptor, corespondentă cu traducerea „să primești”. 

Dacă ne uităm la complementul verbului to get – și anume acea parte din propoziție care ne spune ce anume vrei să primești/obții – avem formularea „the love you deserve”. În română, asta nu sună la fel de bine – ba chiar sună distant și prea specific aș îndrăzni să zic.

Iubirea pe care o meriți” e un concept mult mai weird în română – deși e traducerea directă a exprimării în engleză. În română, însă, este mai puternic substratul implicit că e posibil să primești iubirea pe care o meriți și asta să nu fie neapărat ceea ce-ți dorești tu.

Generalizările ca scuturi emoționale 

Pe de o parte, cred că e vorba de faptul că în formularea originală e folosită exprimarea la persoana a doua singular. Asta e un fel de generalizare utilizată adesea și în limba română. Ea implică faptul că, deși mă refer la mine, tind să mă gândesc la problema asta ca și când ar fi o problemă valabilă pentru oricine. E un artificiu de limbaj pe care-l găsim în ambele limbi.

Ca de exemplu: „Când vezi norii negri de furtună, ți se face frică.” în loc de „mi se face frică.”. Normalizând astfel problema exprimată, psihicul o face mai ușor de recunoscut și asumat, la umbra presupunerii că oricine ar reacționa în felul acesta. 

Dar da, e doar o presupunere. Pe mine, de exemplu, norii negri adunați pe cer înainte de o furtună cu tunete și fulgere mă bucură de regulă. Dar sigur că au fost și momente în care nu mi-a convenit că se adunau norii de furtună, când mai degrabă aș fi preferat să fie senin ca să-mi pot duce planurile la îndeplinire. 

Iubirea și meritocrația nu se pupă

Pe de altă parte, formularea folosită are o altă semnificație implicită – aceea că există un fel de a măsura calitatea sau cantitatea iubirii, astfel încât ea să corespundă unui merit personal. Iar asta nu prea corespunde cu realitatea emoțională a relațiilor interumane.

Deși e ușor să ne dăm seama că ideea se fundamentează pe un principiu de genul „Toată lumea merită iubire”, problema este dată, de fapt, de superficialitatea și contradicția internă a principiului. 

Hai să explic ce vreau să zic. Dacă ceva se obține în virtutea unui merit personal, atunci nu toată lumea va îndeplini acele condiții. Așa suntem noi, oamenii, diferiți și unici, fiecare în parte. Nu avem toți aceleași calități. Nu avem toți aceleași merite.

Și apoi, cum măsori, cum calculezi? Cum echivalezi cantitatea și calitatea iubirii, a comportamentelor și a gesturilor de afecțiune manifestate de altcineva în raport cu tine? 

Dreptul la iubire

A nu se înțelege că nu sunt de acord că oricine are dreptul la iubire. Ba din contră, cred asta cu toată puterea, dar și cu toată responsabilitatea de care sunt capabilă.

Dar a introduce o dinamică de tip meritocratic în ecuația iubirii e ceva tare nociv, deși extrem de răspândit încă în zilele noastre. Și ține tot de gândirea binară de care ziceam mai devreme, care devine mai degrabă un bolovan legat de picioarele abstracte ale gândirii decât un suport util în soluționarea problemelor și dilemelor emoționale. 

Iubirea romantică autentică nu se obține prin merit personal și nici nu se oferă în baza unui merit, deși retrospectiv poate părea așa. Ne place să simplificăm lucrurile, căci e mai ușor de controlat ceva simplu. Dar degeaba le simplificăm la nivel teoretic, dacă practica ne dă peste nas.

Și cam asta spune și mesajul tău – că în practică treaba asta cu iubirea romantică nu arată deloc așa simplu. 

Concluzii & recomandări 1

Înainte de a trece mai departe, vreau să-ți las o recomandare împărțită pe bullet points pentru claritate:

  • Gândește-te la iubirea romantică împărtășită ca ceva care se întâmplă la două capete, nu doar ceva ce obții/primești tu. Ea este, în același timp, ceva ce oferi celuilalt, iar celălalt trebuie să fie doritor și disponibil să o primească.
  • Oamenii nu merită iubire, ci au dreptul la ea. Indiferent cine ești și ce faci sau nu faci, ai acest drept. Asta nu îți garantează și îndeplinirea lui în realitate, din păcate. Și nu garantează nici capacitatea ta de a recunoaște iubirea, așa cum e ea înțeleasă și manifestată de altcineva.
  • A construi și a menține relații durabile, profunde și satisfăcătoare e greu pentru oricine, chiar dacă unii oameni par să nu simtă sau să nu depună niciun fel de efort. Și dacă deja ești predispusă să te autoînvinovățești chiar și atunci când nu e cazul, idealizarea care te face să crezi că altora le e (mult) mai ușor te va împiedica să înveți din propria experiență, fie ea negativă sau pozitivă. 
Problematici de identitate

Mai departe, mă voi opri asupra lucrurilor pe care le descrii în dinamica cu acești „tipi”, unde iarăși am identificat câteva contradicții și mistere. 

Primul dintre ele se referă la alegerea termenului „tipi” – o chestie destul de impersonală, care implică (în percepția mea, cel puțin) o diversitate mare de caractere & identități la aceste persoane de sex masculin.

Oare așa te gândești mereu la ei, ca niște „tipi”? Prima idee care-mi vine în cap e dacă nu cumva ai putea să te gândești un pic mai mult la fiecare dintre ei și să încerci să identifici ce trăsături au în comun, dincolo de cele care țin de aspectul fizic. 

Explic imediat și de ce spun asta, căci nu vreau să pară că presupun că ai o abordare superficială. De multe ori, oamenii se referă la potențialii parteneri de cuplu ca fiind my type – adică o anumită tipologie de care se simt atrași/atrase sexual sau romantic. 

Scheme mentale și tipologii

Această tipologie are la bază o schemă mentală compusă din informații sintetizate și ierarhizate în funcție de importanță. De regulă, ea are în prim plan trăsături fizice, măsurabile (ex: înalt/-ă, blond/-ă, ochi albaștri etc).

Din punct de vedere psihologic, acest lucru tinde să reflecte nivelul de obiectificare automată, adesea inconștinentă, a persoanelor respective. Ele sunt văzute în principal ca obiect de satisfacere a propriilor nevoi, uneori fiind evidente corelațiile dintre caracteristicile fizice considerate atrăgătoare și nevoile sexuale sau materiale ale celui/celei care gândește astfel sau ale grupului său de apartenență.

Cu cât se regăsesc în descrierea acestui my type mai multe elemente abstracte, atribute de comportament sau de caracter, cu atât crește și profunzimea persoanei percepute ca potențial/-ă partener/-ă (ex: atent/-ă, calm/-ă, educat/-ă, amuzant/-ă etc.). Adică nivelul de obiectificare e mai scăzut, persoana cealaltă e percepută ca un individ complex, cu profunzime și istorie. Altfel spus, nu e văzut/-ă doar ca un obiect al satisfacerii nevoilor proprii, fie ele și unele așa nobile și naturale ca nevoia de iubire.

Concluzii & recomandări 2

Recomandarea mea e să încerci să-ți înțelegi mai bine tiparele de comportament romantic, pornind de la analiza acestui my type și nivelul de compatibilitate dintre el și „tipii” de care vorbești. Vei vedea că your type din practică nu corespunde neapărat cu idealul tău abstract de partener, cel din teorie sau din capul tău.

Intuiția mea e că ar fi bine să te uiți la elemente precum cele de mai jos. Toate sunt importante, fără a fi enumerate în vreo ordine anume.

  • Nivelul de disponibilitate afectivă – cât de mult oferă, nu cât de mult primește (atenție, interes, curiozitate), contactul vizual, ascultarea activă 
  • Tendințele de apropiere fizică – cât de aproape stă de tine, cât de des face contact fizic din proprie inițiativă, ce zone ale corpului îți atinge și în ce fel
  • Calitatea și diversitatea relațiilor cu alte persoane – ce și cât vorbește despre alți oameni, cum se raportează la ei (inclusiv familia și fostele iubite), cât timp petrece în alte relații 
  • Tipul de activitate/ocupație – domeniul de lucru sau de studiu, interesele intelectuale, hobby-uri
  • Nivelul de profunzime a gândirii și interesul pentru cunoaștere, adevăr, logică
  • Disponibilitatea pentru comunicare asertivă, deschisă și autentică
  • Nivelul de dominanță în interacțiune cu tine sau ceilalți – dacă e mai degrabă centrat pe sine și dominant, dornic să fie în mijlocul atenției, sau atent la ceilalți și submisiv sau evitant, anxios, docil sau pasiv-agresiv
Maturizarea și misterul propriei identități

Ah, și o întrebare rapidă: oare ai scris „tipii” pentru că nu te-ai putut decide între „băieții” sau „bărbații”? Dacă e așa, sigur și asta are o semnificație. Nu spune ceva oare despre relația cu propria ta persoană? Despre cum te vezi pe tine și ce așteptări ai de la tine într-o relație de cuplu? Mie îmi sugerează o posibilă confuzie identitară, ca și când nu știi încă dacă ești fată sau femeie. O chestie normală pentru adolescență, de altfel, dar nu te aștepta ca răspunsul să vină de la ceilalți. 

Doar în interiorul tău vei găsi butonul de switch între aceste două ipostaze ale eului tău – fata și femeia. Iar odată cu butonul ăsta vei descoperi în câte feluri te modifică pe tine însăți maturizarea și asumarea ei, renunțarea la identitatea de fată și îmbrățișarea identității de femeie. 

Și da, sigur că zic asta pentru că maturizarea nu se cântărește doar în numărul de ani trăiți, parteneri romantici iubiți, școli absolvite, joburi adunate în CV sau traume depășite. Maturizarea se cântărește în cât de mult integrezi toate aceste experiențe în cine ești tu în prezent, aici și acum. 

Subtilitatea ca marcă a logicii emoționale

Mai departe, să vedem ce mai iese la iveală printre rânduri. O altă contradicție aparentă îmi trezește curiozitatea, de data asta una de logică. 

De exemplu, folosești în aceeași frază „de fiecare dată” și „majoritatea”. Ori nu e adevărată partea cu „de fiecare dată”, căci atunci nu ar fi „majoritatea”, ci ar fi „toți” (cei care refuză avansarea relației la un alt stadiu). Ori acolo este ascunsă o poveste pe care nu o spui, dar care are relevanță mare în întrebarea ta. 

Dacă „majoritatea” e adevărat, un scenariu posibil ar fi că s-a întâmplat să fii și tu available să intri într-o relație – romantică, se subînțelege, că altfel și prietenia tot relație e – și s-a întâmplat și ca celălalt să fie disponibil, la rândul lui. Adică nu ți s-a întâmplat chiar de fiecare dată treaba asta care „se simte foarte heavy” – respingerea adică, sau refuzul celui vizat de invitația de a trece la stadiul romantic. 

Și atunci, cum au decurs lucrurile în cazul acela? În situația aceea ați intrat într-o relație romantică? Și cum s-a întâmplat trecerea de la relația de prietenie la cea de parteneri romantici? Nu, I’m not just being nosy. Vreau doar să scot în evidență faptul că e posibil ca trecerea să se fi făcut mult mai natural, pe nesimțite. 

Adică e greu de presupus că între tine și el a existat o prietenie pură-pură, care să fi fost urmată de o discuție asumată și matură, în care amândoi să vă declarați atracția sau îndrăgosteala și să fiți de acord că sunteți disponibili să încercați o relație romantică. Scenariul ăsta sună prea structurat ca să fie adevărat.

Limite confuze, relații neclare

Cel mai probabil, s-au întâmplat mai întâi niște lucruri greu de catalogat, niște interacțiuni cu nivel din ce în ce mai mare de intimitate: povestit probleme personale, îmbrățișat, ținut în brațe, dansat, ținut de mână, poate chiar dormit împreună. Numai după ce a apărut și o interacțiune cu valență sexuală clară – de exemplu, un sărut – a devenit necesar și evident că e cazul să discutați cum vă poziționați unul față de celălalt. Și abia atunci s-a clarificat că nu mai sunteți la stadiul de prieteni și că sunteți dispuși să încercați o relație romantică.

Direcția în care vreau să te duc e următoarea: conștientizarea traseului de la o prietenie la o relație romantică e foarte importantă. Ea te va ajuta să-ți înțelege tiparele de relaționare și felul în care atașamentul tău migrează din zona de prietenie către zona de atracție și romantism. 

Friend zone vs. îndrăgosteală 

Simplul fapt că tu vorbești despre disponibilitatea de a intra într-o relație DUPĂ ce deja te situezi în friend zone cu cineva spune ceva important. Nu vreau să se înțeleagă că nu e ok să te împrietenești cu cineva de care te simți atrasă, ca să testezi apele, cum se spune. Dar atunci, cel puțin în sinea ta, știi că aceea nu e chiar o prietenie pură-pură. Sau măcar simți, dacă nu o recunoști pe față.

Treaba asta pare să indice faptul că pui niște bariere artificiale destul de rigide între cele două tipuri de relație și că nu prea ești conștientă de natura acestor bariere. Te-aș sfătui să-ți clarifici mai întâi cum se simte această delimitare și cu ce fel de comportamente corespunde ea. 

Adesea, și femeile, și bărbații au dificultăți în a seta granițe clare între prietenie și atracție sexuală/romantică. Ei testează sau forțează inconștient limitele acelei relații de prietenie, producând confuzie și sentimente ambivalente atât pentru ei înșiși, cât și pentru cealaltă persoană implicată. 

Mai mult, umblă vorba în târg că între femei și bărbați nu ar putea exista prietenie adevărată. Se zice că în orice astfel de relație, mai devreme sau mai târziu, cineva se va îndrăgosti. Un mit pe măsura societății patriarhale din care ne tragem, dar tot un mit. Tu ce părere ai despre ideea asta?

Recapitularea și redefinirea relațiilor 

Dar să revenim la situația ta. Dacă în „stadiul de prietenie” a fost inclusă și vreun fel de interacțiune sexuală cu vreunul dintre acei tipi la care te-ai referit (fie și doar sărutări, nu neapărat sex), fii sigură că aceea nu era doar o prietenie înainte de discuția aceea în care el s-a retras.

Alcoolul sau alte substanțe, plictiseala sau nevoia firească de sex nu sunt scuze destul de bune și nu înseamnă că nu se pune, sau că, dacă s-a întâmplat doar o dată, nu contează. 

Mie îmi apar niște întrebări în minte. Oare ceea ce numești tu sau tipul respectiv „stadiul de prietenie” nu include și niște lucruri care n-ar trebui să fie acolo, ci mai degrabă într-o relație romantică? Oare nu te folosești tu – conștient sau inconștient – de spațiul relațional al unor prietenii ca să-ți satisfaci nevoi care sunt caracteristice mai degrabă unei relații romantice? 

Sau poate nu reușești să recunoști din timp momentele în care celălalt face asta cu tine? E posibil să nu observi când celălalt încalcă limitele prieteniei la nivel practic, dar fără să-și asume și modificarea statutului de prieteni? Zilele trecute am mai publicat un răspuns care s-ar putea să te ajute, pe o temă conexă – îl găsești aici

O ipoteză long shot ar fi că ceea tu identifici ca fiind disponibilitatea ta de a intra într-o relație (n.r. romantică) e, de fapt, rezultatul observației inconștiente a depășirii granițelor relației platonice în acea interacțiune.

Odată depășite, s-ar putea să consideri că e safe enough să mergi mai departe și să discuți cu persoana respectivă despre ideea de relație de cuplu. Și abia aici vine partea dureroasă: răspunsul tipului e un refuz, o retragere. Ceea ce, evident, nu corespunde cu observațiile tale anterioare și îți dă percepția și așteptările peste cap.

Pseudo-prietenii = dezamăgiri romantice

Altfel spus, e posibil ca tu să te instalezi inconștient și destul de confortabil sau entuziast în rolul de pseudo-prietenă, îndeplinind funcții de iubită ca substitut neasumat de către cel care teoretic e prietenul tău, dar se poartă ca și când ai fi iubita lui. 

Iar odată ce tu devii suficient de încrezătoare încât să ceri oficializarea relației romantice, „prietenul” tău să realizeze că nu este dispus să-și limiteze libertatea sau să-și asume un angajament față de tine, devenind oficial iubitul tău. 

Și da, asta e foarte dureros și foarte nedrept. Și, din păcate, se întâmplă foarte des în relațiile dintre oameni. E o dezamăgire, combinată cu confuzie și derută, care îți scade încrederea în tine însăți și în ceilalți. Ba chiar poate să te facă să te îndoiești de propria ta capacitate de a evalua corect relațiile din viața ta sau de a vedea lucrurile așa cum sunt. E și un nume pentru genul ăsta de abuz emoțional – se cheamă gaslighting.

O astfel de situație care se tot repetă în viața ta te poate face să te simți părăsită, inadecvată și neimportantă. Iar frustrarea și furia generate de astfel de experiențe pot reverbera în comportamente de respingere și apărare menite să te țină on the safe side, chiar cu prețul neluării în seamă a potențialilor parteneri romantici cu adevărat disponibili și interesați. Și interesanți. 

Concluzii & recomandări 3

Ca să revenim la recomandări concrete, hai să recapitulăm pașii care cred că te-ar ajuta:

  • Clarifică-ți granițele dintre relațiile de prietenie și relațiile romantice – ce presupun ele, cum arată, cum se simt, asemănări și deosebiri care să te ajute să fii mai conștientă de felul în care te poziționezi în relație și cum interpretezi comportamentul celuilalt.
  • Discută-ți confuziile și presupunerile cu alți oameni de încredere, ca să ai mai multe repere atunci când alegi o anumită interpretare asupra unor evenimente.
  • Redefinește-ți așteptările în funcție de nevoile tale reale, dincolo de nevoia de iubire la modul general. Oamenii au multe nevoi: de conexiune, de autenticitate, de intimitate, de sex, de plăcere, de distracție, de confirmare, de validare, de putere, de consolare și câte și mai câte. Descoperă-ți-le și ai răbdare cu tine pe drumul ăsta, căci e lung, dar poate fi extrem de satisfăcător.
  • Elaborează-ți noțiunea de relație de cuplu și criteriile pe care o relație de cuplu trebuie să le îndeplinească pentru a fi satisfăcătoare pentru tine. Unii oameni trăiesc în relații de cuplu de substitut fără să-și dea seama (prietenii fuzionale, relația cu un părinte, cu un șef etc.) și exploatează disponibilitatea celor din jur, fără să fie dispuși să ofere mai mult angajament și implicare. Învață să-i recunoști pe acești oameni ca să te ferești de alte dezamăgiri. Dar fii atentă și cât de mult îți iei tu din astfel de relații de cuplu de substitut și cât timp & efort investești în ele. S-ar putea ca pe fondul lor să nu mai ai timp sau resurse pentru o relație romantică asumată și matură. De-aia de care îți dorești, adică. 

Dacă ai ajuns până aici cu cititul, înseamnă că ai cel puțin curiozitatea și determinarea de a te înțelege mai bine. Așa că îți mulțumesc încă o dată pentru subiectul propus și sper ca toate ideile astea multe, lungi și complicate pe care ți le trimit te vor ajuta să te orientezi mai bine apropo de ce ai de făcut. 

One more thing

Ca de fiecare dată, nu am cum să nu-ți recomand și varianta psihoterapiei. Ce cred că ai tu nevoie e genul de proces în care te pot ajuta enorm cărțile și podcasturile pe subiecte conexe (ca de exemplu, Inteligența erotică de Esther Perel, Revoluția iubirii de Gáspár György sau Mari mituri despre relațiile intime de Matthew D. Johnson). 

Dar munca terapeutică alături de un specialist acreditat poate să-ți facă procesul ăsta mai plăcut și mai puțin costisitor, măcar din punct de vedere emoțional. Pentru că e adevărat, psihoterapia e un serviciu destul de costisitor și încă nu suficient de disponibil în țara noastră. Dar poate fi una dintre cele mai bune investiții pe termen lung în propria persoană, ajutându-te să obții în primul rând „iubirea pe care o meriți”, pornind de la tine însăți. 

Succes <3

Read More