Category: Articole

Ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac. Ce ar trebui să fac?

Întrebare:

„Bună ziua. Am o problemă în ceea ce privește orientarea mea sexuală. Sunt cu o fată împreună de ceva timp, mama a văzut mesajele de la ea acum câteva zile și de atunci nu mai am pace. Noi suntem împreună pe ascuns, o iubesc cum n-am iubit pe nimeni altcineva, dar părinții mei nu sunt de acord cu asta. Mama e foarte credincioasă și-mi spune ca n-am cum să fiu așa, că trebuie să trec peste, dar nu am cum să trec peste omul ce mă iubește, chiar nu am cum, ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac, dar nu fac decât să fiu eu însămi. Ce ar trebui să fac, o iubesc extrem de mult, mama mă amenință că pleacă cu sora mea mai mică de acasă și ne va despărți. Nu vrea să înțeleagă prin ce trec, a zis ca nu-i posibil.”

adolescentă anonimă

Bună,

Și mulțumesc pentru încrederea pe care o arată mesajul tău, deși știu că ea e însoțită și de multe emoții neplăcute.

Mesajul tău sună ca o poveste standard a comingout-ului accidental: atât de mulți tineri au trecut și probabil vor mai trece prin astfel de situații, din păcate. Ceea ce trăiești tu acum se poate descrie metaforic ca o tornadă de emoții la intersecția mai multor sisteme de gândire și mai multor tipuri de iubire și frică. Și tornada asta nu te cuprinde doar pe tine, ea lovește și poate chiar să distrugă orice îi stă în cale. Iubirea mamei tale pentru tine – „copilul ei” adică parte din ea însăși – și credința ei în Dumnezeu o fac să respingă puternic o astfel de realitate, ca și când împotrivirea ei ar avea forța de a schimba realitatea. E clar că ea asta și-ar dori, pentru a putea calma conflictul intern cu care se luptă. Sau poate amândoi părinții tăi și-ar dori asta, dar accentul tău cade pe reacția mamei tale.

Dacă ar fi să pun în cuvinte cam cum ar putea suna discursul intern al mamei tale, îmi imaginez că ar fi cam așa:

„Îmi iubesc fiica și văd că suferă, dar ea sfidează și încalcă una dintre cele mai profunde convingeri personale pe care le am. Iar asta mă face pe mine să sufăr, să mă tem și să nu mă mai pot încrede în iubirea și acceptarea divină. Mă determină să mă lupt cu ea, pentru a o aduce pe calea cea bună – așa cum o văd și o înțeleg eu – pentru că asta e datoria mea de mamă. Și pentru că nu vreau să comitem un păcat de neiertat – nici ea, nici eu – în fața lui Dumnezeu. Și pentru că nu aș ști cum să explic asta altor oameni și nici cum să continui să o iubesc pe fiica mea, pe care acum nu pot decât să o văd ca anormală, păcătoasă și în pericol de a fi exclusă, persecutată, rănită.

Mi-e greu să văd și să accept că acțiunile mele sunt cele care o persecută, o exclud și o rănesc – dar eu știu că fac asta din iubire și pentru că așa trebuie să reacționeze un părinte și un creștin adevărat. Așa că am să chem în ajutor alt creștin adevărat, cu studii în psihologie, care să o ajute pe fiica mea să revină pe calea cea bună, să înțeleagă ceea ce eu nu pot sau nu știu să îi explic. ”

E multă confuzie, frică și durere în discursul ăsta. Și la fel și în mesajul tău. Din păcate, însă, nu există o cale simplă de a soluționa o astfel de problemă. Totuși, sunt câteva lucruri pe care ți le pot recomanda:

1. Pentru emoțiile tale

Încearcă să incluzi printre gândurile tale, măcar de câteva ori pe zi, ideea că situația asta nasoală e ceva temporar. Chiar dacă pare incredibil acum, ăsta este adevărul și e bine să-l ai în vedere, căci te va ajuta să găsești resursele de răbdare și energie ca să treci mai ușor prin suferința pe care ți-o provoacă acum reacția mamei tale și toate fricile pe care ți le-a activat. Odată ce începi să incluzi ideea asta în sistemul tău de gândire, îți va fi mai ușor și să cauți soluții la micile probleme de moment, cum ar fi:

Cum să gestionezi interacțiunile cu mama ta / familia ta

Probabil te gândești dacă e mai bine să eviți subiectul sau să-l abordezi de fiecare dată când ai ocazia. Tu decizi ce vrei să faci. Dacă vrei totuși să discuți despre subiectul acesta, încearcă să-ți păstrezi pe cât posibil calmul, respirând adânc și conștient de 3 ori înainte de orice replică. S-ar putea să te ajute și să închizi ochii câteva momente, ca să te recentrezi.

Pe de altă parte, e posibil ca mama ta să fie cea care deschide constant subiectul, făcându-te să te simți presată și sufocată și amenințându-te cu diverse lucruri. Ține cont, totuși, și de faptul că ceea ce o face pe mama ta să fie atât de abuzivă în raport cu tine este faptul că ea însăși este rănită și speriată, adică a intrat pe modul de apărare. Paradoxal, tu ești și agresorul, și victima ei – ceea ce te pune într-o situație foarte dificilă, ce-i drept, dar nu imposibilă.

Dacă îi spui că înțelegi că e supărată și rănită și că simte nevoia de o soluție rapidă, s-ar putea să se mai calmeze, chiar dacă vei continua prin a spune că și tu te simți la fel, dar nu crezi că există o soluție rapidă. Ar mai fi de folos să o reasiguri că o iubești în continuare, chiar dacă simți că, acum, apropierea de ea e dureroasă și îți vine să te îndepărtezi ca să te protejezi. Și, mai ales, chiar dacă ea pare să nu te mai iubească la fel cum te iubea înainte să dea peste mesajele respective. Ai putea inclusiv să-i aduci aminte că ai încercat să o protejezi de acest adevăr și că îți pare rău că a aflat în felul acela, fără a-i comunica tu direct – ceea ce probabil ar fi fost mai puțin dureros pentru voi amândouă.

Spune-i și ce te-a împiedicat să îi povestești despre relația ta – dacă ai spațiu și disponibilitate, desigur – și încearcă să faci cât mai clar faptul că îți era frică și de reacția ei, și de reacția altora – ceea ce te-a făcut să te simți permanent în pericol și foarte singură. Știu că așa se simt în general oamenii care țin un secret dureros, de-asta îmi permit să presupun ce ai simțit tu până să descopere ea mesajele.

Cum gestionezi relația cu prietena ta

Probabil te întrebi dacă e mai bine să știe ce ți se întâmplă sau nu. Eu cred că ai nevoie de toată susținerea în acest moment, așa că nu încerca să te ascunzi de ea sau de alți prieteni care te pot sprijini în perioada asta dificilă. Și când zic prieteni, nu mă refer doar la persoane de vârsta ta: poate ai un profesor sau un alt adult din proximitate (familie, vecini, antrenor la ceva sporturi etc.) cu care să poți vorbi deschis și care să poată susține măcar emoțional. Cam așa cum ai făcut scriindu-mi mie, aici 🙂

Cum gestionezi relația cu tine

Adică dacă să te crezi greșită (cum pare că zice mama ta, din cauza fricilor ei) sau dacă să ai încredere că e ok să fii așa cum simți că ești. Aici eu ți-aș sugera un alt gând de introdus în sistemul tău de gândire: toți oamenii se schimbă atâta vreme cât trăiesc. Cu toții ne schimbăm și e foarte bine că e așa – altfel nu ne-am maturiza niciodată și nimic din noi și din relațiile noastre nu ar putea evolua.

Iubirea sfâșietoare pe care o simți tu acum se duce în multe direcții: către prietena ta, către mama ta, către sora ta mai mică, probabil și alte persoane importante pentru tine. Dar cel mai important e să ții aproape de conștiința ta iubirea de sine – oricum ai fi și oricum te-ar vedea ceilalți, iubirea de sine e în noi și se manifestă în însuși instinctul nostru de a supraviețui. Nu e același lucru cu a te plăcea pe tine însăți – desigur că pot fi momente în care, chiar dacă te iubești, să nu te placi sau să-ți fie greu să accepți anumite părți ale tale. Ni se întâmplă tuturor. E parte din procesul continuu de schimbare care ne caracterizează viețile. Oricât ar fi (sau ar părea) de rigide unele dintre convingerile noastre, chiar și ele au șanse să se schimbe, în condițiile potrivite – uneori superlent, alteori deodată. Ca în momentele acelea AHA! când accesarea unei noi perspective face imposibilă întoarcerea la înțelegerea anterioară.

Mai lent sau mai rapid, și percepția ta despre ceea ce trăiești se va schimba – și la fel și percepția mamei tale. Ce v-ar putea ajuta pe amândouă acum să grăbiți un pic procesul ăsta e să aveți acces la informații de specialitate, despre cum au trecut alți oameni prin genul ăsta de moment. Poți găsi câteva pe Paginadepsihologie.ro într-un articol numit #InterviurileSimonei: Copiii LGBTQIA+ au nevoie de părinții lor – interviu cu psihoterapeuții Cristina Petrescu-Ghenea și Lari Rotaru sau aici, într-un ghid numit DE LA PĂRINTE INFORMAT LA PĂRINTE ALIAT, care are vreo 3 pagini de recomandări de citit & vizionat la final.

2. Pentru drepturile tale

Cum faci să afli de unde poți primi ajutor: de ceva timp există numărul de urgență 119 – un număr dedicat copiilor și adolescenților aflați în situații complicate și care au nevoie de ajutor. Acolo poți primi și consiliere de urgență, și informații despre ce trebuie să faci ca să îți vină în ajutor autoritățile statului. Știu că încrederea în autorități e mică, în general, în țara noastră – dar ți-aș recomanda să nu neglijezi complet varianta asta. Până la urmă, dacă ești încă minoră și persoana care te abuzează e chiar mama ta, ai dreptul la protecție și sprijin din partea autorităților statului. Discriminarea și abuzul emoțional pe criterii de orientare sexuală, precum și impunerea unor credințe sau convingeri religioase, sunt interzise de legea din România, iar tu ai dreptul la protecție. Uite un fragment dintr-un articol de promovare de la lansarea numărului de urgență 119:
„La telefonul copilului – 119, se va răspunde zilnic, 24 de ore din 24, şi este vorba despre un apel gratuit, deci o linie verde.
Cine poate să sune la 119? Poate să sune un copil care se simte abuzat, traumatizat, neglijat, victimă a violenţei de orice tip, fizică sau emoţională, psihică.”

În plus, ar trebui să știi că în codul deontologic al profesiei de psiholog se precizează în mod explicit că psihologilor nu le este permis să prejudicieze sau să discrimineze pe bază de orientare sexuală. Dacă vei ajunge în interacțiune cu un psiholog sau psihoterapeut care să te facă să te simți discriminată, poți apela la poliție sau la Colegiul Psihologilor din România pentru a depune o plângere la Comisia de deontologie și disciplină (deontologie@copsi.ro). Sau la ambele, desigur. Dar să ai în vedere că, oricât ar fi de convinși părinții tăi că te vor duce la un specialist care să te „repare” în sensul ăla, se prea poate ca specialistul cu pricina să nu aibă nici cea mai mică intenție să încerce vreo terapie de conversie, chiar dacă se identifică drept o persoană creștină.

Dacă ești minoră, o altă variantă ar fi să suni sau să mergi pur și simplu la sediul DGASPC-ului din apropiere (dacă ești în București, la cel de sector). Pe site-urile acestor direcții generale de asistență socială și protecție a copiilor vei găsi cel puțin un număr de contact, dar în general toate ar trebui să aibă un departament numit Serviciul Asistență în Situații de Abuz, Neglijare, Trafic și Exploatare a Copilului. Cu specialiștii de acolo poți vorbi liber, pentru a le explica situația în care ești. Este datoria lor să facă tot ce pot ca să te ajute și să te protejeze. Dacă ești încă minoră, amenințările mamei de a pleca de acasă cu sora ta mai mică nu sunt doar dureroase pentru tine, ci și ilegale și intră la abuz emoțional și neglijență parentală – datoria ei de părinte se referă la ambii copii, și tu și sora ta.

Și chiar dacă ești deja majoră, tot poți afla mai multe despre ce pârghii și oportunități ai de a ieși din această situație. Ba chiar ți-ar fi mai ușor, căci nu ai mai avea nevoie de acordul parental pentru a accesa grupuri de suport sau servicii de consiliere pentru a trece mai ușor prin aceste momente dificile.

Alte locuri unde poți găsi sprijin sunt în zona organizațiilor neguvernamentale, iar prima pe listă este asociația ACCEPT – dă un scroll la ei pe site și vezi ce găsești la secțiunea Consiliere – de regulă au tot felul de activități și grupuri de suport pentru oameni din comunitate, inclusiv consiliere psihologică și juridică. Mai sunt și asociația MOZAIQ sau DepreHUB, unde poți găsi resurse de tot felul, dar cel mai important e să ai răbdare să te informezi, ca să-ți faci curaj să și contactezi specialiștii care te pot ajuta.

Sper că răspunsul meu te va ajuta să mai faci câțiva pași înainte – dar chiar dacă ți se pare că bați pasul pe loc, ai răbdare cu tine și ai încredere că, într-un fel sau altul, vei găsi calea de a rezolva, rând pe rând, tot ceea ce acum ți se pare de nerezolvat. Iubirea e ceva ce tuturor ne trebuie și pentru care toți ne luptăm, chiar dacă asta înseamnă să ne forțăm uneori în afara zonei noastre de confort. La început e șocul, dar după orice șoc urmează reacomodarea și readaptarea.

Read More

Reportaj RECORDER: „Toate sunteți ale mele!” Arhidiaconul și elevele de la Seminar

Colega noastră Silvia Ciubotaru (Guță), psihologă și coordonatoarea proiectului In a Relationship, a fost invitată de echipa Recorder să contribuie la realizarea unui reportaj care scoate în evidență multiple forme de abuz în relația dintre un profesor și elevele cărora le era diriginte într-un seminar teologic din România. 

Proiectul In a Relationship a fost înființat la Fundația Friends For Friends în 2016, cu intenția de a studia violența din relațiile adolescenților pentru a contribui activ la prevenția fenomenului de violență domestică. Întrebările care cereau răspunsuri erau simple și clare: Cum ajung tinerii români să fie violenți în relațiile de cuplu? Ce anume îi determină să devină agresivi cu cei pe care îi iubesc? Cât de normalizată este violența de cuplu în societatea noastră? Și ce forme ia această violență?

În cei aproape 8 ani de activitate, In a Relationship s-a dezvoltat constant și a făcut un viraj important către o misiune de educație împotriva abuzurilor de orice fel – un viraj inspirat de nevoia de informare pe care In a Relationship a identificat-o în interacțiunile cu adolescenții din România. 

Ca să ne putem proteja de violență și abuzuri – fie în calitate de potențială victimă, fie în calitate de potențial agresor – avem nevoie de informație clară, de modele pozitive și de legi actualizate.

Formele noi ale comportamentelor abuzive, așa cum sunt abuzurile din mediul online de exemplu, trebuie să fie reflectate și în legislație, astfel încât autoritățile statului să poată interveni și victimele să fie protejate, iar agresorii să fie trași la răspundere și, bineînțeles, educați pentru a nu recidiva.

Astăzi, concepte precum grooming, gaslighting, stalking sau victim blaming nu mai sunt doar niște noțiuni neclare, împrumutate din filmele de la Hollywood sau neologisme accesibile doar unor categorii sociale restrânse. Ele sunt comportamente ușor de recunoscut pentru din ce în ce mai mulți oameni: comportamente cu caracter abuziv, adică forme de manifestare ale violenței din relațiile interumane. O parte din ele au fost traduse în limba română, însă unele sunt cunoscute încă sub denumirea originală în limba engleză – așa cum este și cazul abuzului de putere cu componentă sexuală manifestă sau latentă numit „grooming”. 

Acest tip de abuz reiese și din investigația jurnaliștilor de la Recorder, pe baza dovezilor prezentate de o adolescentă care le-a cerut ajutorul. Și nu este singurul tip de abuz prezentat pe parcursul reportajului.

Suntem alături de Cătălina – oricare ar fi numele real din spatele acestui pseudonim cu rol de protejare a identității victimei adolescente. Îi mulțumim pentru gestul său de curaj și o felicităm pentru determinarea de a contribui activ la întreruperea acestui ciclu de abuz în fața căruia alte persoane au ales să închidă ochii. 

Echipa FFFF & In a Relationship

Read More

Ascuns în văzul tuturor. O perspectivă criminologică a investigației prezentate în Libertatea

Ca urmare a publicării investigației jurnalistice semnte de Diana Meseșan și Medeea Stan în ziarul Libertatea (episodul 1, episodul 2, episodul 3), In a Relationship a luat legătura cu Dan Rusu, doctor în criminologie și profesor la Universitatea din Birmingham.

Mai jos, preluăm o opinie publicată în social media de expertul în criminologie și răspunsurile acestuia la patru întrebări lansate de In A Relationship, pentru a-i ajuta pe tineri să înțeleagă mai bine tipul de abuz implicat într-o astfel de poveste.

Deși cazul este încă prelucrat în justiție și este responsabilitatea autorităților să decidă care este adevărul și să facă dreptate, considerăm că apariția în spațiul public a unor astfel de povești reprezintă o oportunitate de a clarifica anumite valori și concepte, astfel încât tinerii să fie mai protejați și să poată recunoaște semnele abuzului din timp.

Ascuns în văzul tuturor

de Dan Rusu (preluare de pe contul personal de facebook)

Concomitent cu publicarea investigației din Libertatea, am observat două, poate trei mari teme discutate în bula mea de pe Facebook. Printre astea se numără (1) măritișul astronautului, (2) slăbuț pe serviciile de informații, (3) cartea prințului Harry. Nu sunt în măsură să fac programul nimănui și bineînțeles că suntem aici pentru divertisment. Ce am citit în Libertatea este greu de digerat, dar eu cred că este important să o facem. 

Slavoj Zizek vorbește într-una din cărțile lui despre procesul de „fetishistic disavowal” – atunci când cunoaștem un adevăr, un fapt, dar preferăm să ne facem că el nu există și ne comportăm ca și cum nu ar exista.

Subiectul este traumatizant, dar cred că trebuie totuși discutat.

Mai jos abordez o serie de lucruri ce mi-au atras atenția în cazul prezentat de Libertatea: (1) utilizarea activismului ca unealtă în abuz, (2) vulnerabilitatea structurală a fetelor (și băieților) din societatea noastră, (3) obsesia pentru virginitate și puritate persoanei acuzate (cum este prezentată în articol).

Este importantă identitatea publică/socială a acestui individ?

Cavadino și Dignan discută într-o carte relevantă pentru studenții de penologie cum zidurile închisorilor au un dublu rol – de a ține pușcăriașii înăuntru și pe noi afară. Cu alte cuvinte, acele ziduri sunt, practic și metaforic, motivele crizei de vizibilitate cu care se confruntă sistemul penitenciar. Nu știm ce se întâmplă acolo, ce abuzuri au loc, nu auzim vocile acestor oameni, oricât de mult ar fi greșit ei (sau majoritatea dintre ei). Tocmai din acest motiv, cei ce se revoltă în penitenciare tind să se urce pe acoperișul închisorii odată ce au scăpat din celule – este reprezentarea dorinței acestora de vizibilitate, nevoia de a fi văzuți și înțeleși. În interiorul acestor ziduri prizonierii trăiesc o viată panoptică – fiecare mișcare le este analizată și controlată de către temniceri. 

În schimb, ideologia sau manipularea funcționează diferit, întrucât ea preia forma realității – rar înțelegem că trăim într-o minciună sau într-o temniță, iar urcatul pe acoperiș apare doar după ce ai fost salvat.

Presupusul prădător din București pare să fi folosit în mod abil filosofia vegană (ca mod etic de trai), activismul pentru drepturile animalelor, și alte „cauze drepte (a se înțelege morale)” pentru a-și facilita accesul către fete, dar și pentru a le menține în prizonierat. În definitiv, doar un om drept, bun, și altruist poate milita pentru drepturile altora, iar o astfel de imagine este în contradicție cu cea a unui criminal. Aceștia sunt, în general, ghidați de interesul propriu, sunt egocentrici și machiavelici. Poate mai important, această filosofie a fost folosită de presupusul agresor pentru a-și facilita un ascunziș situat în văzul tuturor

Nu vrem să știm prea multe despre oamenii ăștia; pentru mulți dintre noi, veganii par excentrici și se situează la marginea societății prin stilul lor „radical” de viață. Poate asta explică de ce autoritățile române nu au pus nicio întrebare în toți acești ani? Presupusa infracționalitate a lui Alexadru Marcu nu are nimic de-a face cu stilul de viață adoptat de vegani sau activiști de tot felul – în schimb, acesta pare să-și fi găsit o ascunzătoare aproape perfectă acolo. Vă amintiți că tocmai homofobia americană a făcut posibil omorul în serie a lui Jeffery Dahmer? Asta ne duce la următorul punct, ce ține de vulnerabilitatea fetelor din țara noastră.

Atenția noastră trebuie îndreptată către factorii ce au vulnerabilizat aceste fete

Demonizarea presupusului abuzator este, poate, reacția naturală a fiecăruia dintre noi, și, dacă vor exista condamnări, cu atât mai justificat va părea acest lucru. În schimb, cred că este mai important să analizăm factorii ce au dus la vulnerabilizarea acestor fete. Găsim în investigația publicației faptul că aceste fete proveneau din familii defavorizate, cu părinți absenți. Presupusul abuzator le oferea un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului. 

Știm că o mare parte a copiilor ce fug de acasă fac asta pentru a scăpa de abuzurile (de tot felul) la care sunt supuse de membrii familiilor lor. Acești copii au o stimă de sine foarte scăzută, simt că nu au nicio valoare, se simt trădați de propria familie, și caută disperați un loc ce le poate oferi atenția și dragostea pe care o merită. Abuzatorii caută să capitalizeze tocmai pe aceste vulnerabilități și caută să satisfacă nevoia de familie, de apartenentă, siguranță și bani a acestor copii. Tocmai din acest motiv, grupul se organizează ierarhic. După câștigarea încrederii, controlul devine din ce în ce mai presant. Grooming-ul se transformă în abuz, copiii sunt din ce în ce mai controlați. 

De ce sunt atât de mulți copii vulnerabili în România? De ce nu vorbesc victimele mai devreme?

Pentru a cere ajutor, trebuie să înțelegi în primul rând că ești victima unui abuz, ori asta nu se întâmplă întotdeauna. Agresorii învinovățesc victimele pentru ce li se întâmplă, le explică că abuzul este ceva natural, chiar benefic, ba chiar că ar trebui să le placă. Mai mult, aceștia discută despre cauze comune ideologice, despre nevoia de a trece peste greutăți împreună, etc. Cu alte cuvinte, acești copii sunt manipulați. 

Abuzatorul este carismatic și preia figura tatălui, cu care victimele încep să se identifice. Abuzatorul este omniscient și omnipotent – el știe ce este cel mai bine pentru toată lumea. Mai mult, întrucât fetele depind în totalitate de abuzator prin prisma locuinței și locului de muncă (cum se discută în investigația din Libertatea), este cu atât mai greu să plece.

Un alt motiv ar fi că își fac griji că nu vor fi crezute (de familie, de autorități, de colegi, etc) că au fost victimele unor abuzuri. Multe victime nu divulgă pentru mult timp tocmai pentru că vor fi învinuite pentru ce s-a întâmplat. Identitatea publică, etică, de activist, jucată de potențialul agresor poate să fi contribuit la această frică a fetelor. După cazul Caracal, multe persoane și-au pierdut total încrederea în Poliția Română – foarte puțini mai cred că structurile noastre pot rezolva vreo problemă. Tot mai multe persoane se simt singure.

Obsesia agresorului pentru virginitate/puritate

Se discută mult în articol despre obsesia acuzatului pentru virginitate, puritate. Puritatea reprezentată de virginitate apare ca factor de selecție a potențialelor victime

În limbajul nostru se folosește sintagma de „luare a virginității”. Este un proces în care puritatea este luată simbolic de către o altă persoană. În definitiv, acest lucru reprezintă un act de control, care asigură relevanța celui care deposedează în viața celui care a pierdut ceva. Putem face o paralelă cu simbolismul omorului. Stein (2007:8) vorbește despre puterea omorului asupra agresorului: „omorul îl face pe ucigaș omnipotent și imortal – ucigașul si victima sunt legați pentru totdeauna”. 

Poate asta explică obsesia pentru virginitate a agresorului – îi asigură continua sa relevanță în viața celor ce i-au supraviețuit abuzului. De fapt, este un mod de a ucide identitatea trecută a victimelor și a construi una comună. Tocmai din acest motiv, noi nu trebuie să identificăm astfel de fete (sau băieți) prin prisma abuzului suferit

În UK se folosește termenul de „supraviețuitor” (survivor) a unor abuzuri, mai degrabă decât „victimă”, tocmai pentru a nu identifica persoana respectivă prin prisma abuzului. Trebuie ajutate aceste persoane să treacă peste abuz, să găsească „growth out of trauma” (vedeti van Ginneken, 2016) și să-și trăiască viața mai departe – nu ca victime, ci ca supraviețuitori.

Referințe:

  • Cavadino M., Dignan J., Mair G., and Bennett J. (2020) The Penal System: An introduction, 6th edition, SAGE: London
  • Crewe, B. (2011). Depth, weight, tightness: Revisiting the pains of imprisonment. Punishment and Society, 13(5), pp. 509–529
  • Stein, A. (2007) Prologue to Violence: Child Abuse, Dissociation, and Crime, Mahwah: The Analytic Press.
  • van Ginneken E., J., C. (2016) Making Sense of Imprisonment: Narratives of Posttraumatic Growth Among Female Prisoners. International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, 60(2), pp. 208-227
  • Burke M., C. (2019) Working with the human trafficking survivor, Routledge: New York Jelic E., L., and Winters G., M., Johnson B., N. (2023). Identification of red flag child sexual grooming behaviour, Child Abuse and Neglect, vol., 136, pp. 1- 13

INR: Vorbim despre GROOMING, o formă de abuz care presupune o interacțiune de durată pentru a fi posibilă. Ne poți indica 3-5 lucruri care pot să îi ajute pe tineri să-și dea seama că ar putea fi manipulați sau abuzați de cineva care se pricepe la așa ceva?

Înainte ca abuzul fizic să aibă loc, abuzatorul trebuie să (1) acceseze victima, (2) să o izoleze, (3) și să-i câștige încrederea (victimei, familiei, comunității). După, aceștia caută să (4) desensibilizeze minorul la acte sexuale – aici, se folosesc în general filme pornografice, sau descrierea unor acte sexuale din trecutul agresorilor pentru a introduce treptat victim în fantezia lor. După abuz agresorul (sau agresoarea) au (5) rolul de a menține victimă într-un cerc vicios unde abuzul poate fi continuat.

Trebuie să urmărim cele 5 stadii, fiecare având  un set de comportamente specifice. Printre cele mai semnificative comportamente de risc la care trebuie să fim atenți se află expunerea corpului gol în fața copiilor, împărțirea de material pornografic unui copil, sau când aflăm că un adult urmărește copii dezbrăcându-se. Mai mult, să fim atenți la adulți care povestesc trecutul lor sexual copiilor, sau care ating în mod frecvent pe o perioadă de timp îndelungată copii. Trebuie în schimb să înțelegem contextul acestor comportamente, întrucât multe dintre ele pot fi perfect normale în anumite situații (de exemplu un adult poate îmbrăca un copil la bazinul de înot, etc).

Pentru relații între potențiali parteneri romantici adulți care riscă să devină abuzivi se află izolarea partenerului de prieteni și familie, concentrarea resurselor financiare la unul dintre parteneri, monitorizarea timpului, degradarea și umilirea partenerului, intimidarea, sau atunci când ni se spune că nu suntem destul de buni, de inteligenți, etc. 

INR: Ai menționat importanța virginității în ceea ce materialul jurnalistic prezintă a fi un proces de selecție a victimelor. Pe de altă parte, virginitatea este, încă, o valoare puternică în societatea noastră, mai ales atunci când vorbim de persoane de sex feminin. Prin urmare, multe dintre fetele și femeile din România s-ar putea să fie destul de obișnuite să fie interogate sau chiar controlate cu privire la virginitate. Este posibil ca preocuparea excesivă sau constantă pentru virginitate să fie un red flag de potențial abuz? 

Cred că poate fi un red flag, mie mi se pare o preocupare ciudată, dar trebuie analizat fiecare caz individual – nu vrem să stereotipizăm discuția. În schimb, ceea ce semnalați aici sunt o serie de stereotipuri de gen ce pot influența modul în care percepem și răspundem abuzurilor sexuale. 

Există o serie de „mituri ale violului”, în engleză „rape myths”, ce se bazează pe astfel de stereotipuri și care pot descuraja victimele să raporteze la poliție ce s-a întâmplat. Ba chiar instanțele de judecată pot fi afectate de aceste mituri. De exemplu, se consideră că bărbații nu-și pot controla dorințele sexuale, iar astfel este rolul victimei de a se proteja, sau dacă a flirtat la o întâlnire o fată,  înseamnă că și-a dat consimțământul pentru un act sexual. Alte exemple se referă la starea în care se afla victima (de exemplu, dacă a consumat alcool este văzută ca vinovată), ori dacă purta anumite haine (o curte din Peru a respins o acuzație de viol întrucât acea femeie purta lenjerie intimă roșie atunci când a fost violată). Toate aceste mituri trebuie contestate. 

INR: După publicarea investigației mulți oameni, în special femei, au lăsat comentarii în social media în care spuneau că simt furie, rușine și vinovăție, ori pentru că au cumpărat produse de la standurile respective de bijuterii handmade, ori pentru că, trecând pe lângă standurile respective, li s-a părut ceva dubios sau ciudat în legătură cu fetele care lucrau acolo, dar nu au intervenit cu nimic și nici nu au încercat să afle mai multe. 
Cum se explică această reacție de non-implicare a potențialilor martori și cum ar putea ea să fie combătută, astfel încât abuzatorii să nu mai rămână atât de mult timp ascunși în văzul tuturor?

Cea mai simplă explicație pentru această non-implicare este faptul că întotdeauna considerăm că problema altcuiva nu este treaba noastră.

Fiecare dintre noi crede că altcineva se va îngriji de acea persoană, că va cere ajutor de la autorități, dar nu vom fi noi aceia. Această atitudine este explicată în psihologia socială prin „Bystandar Efect” (trad: efectul spectatorului). Această teorie spune că suntem reticenți să ajutăm alte persoane atunci când suntem într-un loc populat. Pentru a combate această atitudine, trebuie să încercăm să nu mai fim atât de individualiști și să nu cedăm responsabilitatea întotdeauna altora. 

INR: Ai menționat încrederea scăzută a românilor în autorități și impactul negativ pe care l-au avut asupra opiniei publice cazuri recente, cum ar fi cazul Caracal – un caz extrem de tragic, dar aș putea adăuga și cazul școlii de dans din Constanța sau cel cu agenția de modeling din Iași care au apărut întâi în presă. O mulțime de adolescente au fost exploatate și abuzate emoțional și sexual timp de ani întregi înainte să intervină autoritățile.
Cumva, pare că apelăm la autorități doar când abuzul a ajuns deja la extrem și vrem neapărat să îi pedepsească cineva pe abuzatori. Dar autoritățile pot interveni mult înainte ca abuzul să se cronicizeze. Care sunt acele autorități responsabile și în măsură de a interveni în astfel de cazuri de abuzuri și exploatare a minorilor?

Serviciile sociale, familia, școala, sau locul de muncă sunt instituții care pot preveni abuzul sexual. Pentru asta avem nevoie de finanțare, de oameni pregătiți și pasionați care să lucreze acolo și care vor să facă o diferență. Avem nevoie de familii care să fie lângă copiii lor, de o societate care să fie mai puțin individualistă și egoistă și cu adevărat interesată de viitorul copiilor ei. 

Read More

Zilele #inarelationship: rețeaua neoficială de educație împotriva abuzurilor

Vino să construim împreună rețeaua neoficială de educație împotriva abuzurilor & violenței!

Ne dorim să contribuim la deschiderea unor discuții despre multiplele forme de abuz la care sunt expuși tinerii și soluțiile sau resursele pe care le propun mai multe organizații din societatea civilă, ca răspuns la nevoile identificate în lucrul cu tinerii.

Evenimentul se întâmplă pe 25 și 26 noiembrie (vineri și sâmbătă) și este dedicat tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor.

❗ 𝙇𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞𝙡𝙚 𝙨𝙪𝙣𝙩 𝙡𝙞𝙢𝙞𝙩𝙖𝙩𝙚, 𝙞𝙖𝙧 𝙚𝙫𝙚𝙣𝙞𝙢𝙚𝙣𝙩𝙪𝙡 𝙚𝙨𝙩𝙚 𝙞̂𝙣 𝙥𝙧𝙞𝙢𝙪𝙡 𝙧𝙖̂𝙣𝙙 𝙥𝙚 𝙗𝙖𝙯𝙖̆ 𝙙𝙚 𝙞𝙣𝙫𝙞𝙩𝙖𝙩̦𝙞𝙚. 𝘼𝙫𝙚𝙢 𝙘𝙖̂𝙩𝙚𝙫𝙖 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞 𝙧𝙚𝙯𝙚𝙧𝙫𝙖𝙩𝙚 𝙨̦𝙞 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙖𝙡𝙩𝙚 𝙥𝙚𝙧𝙨𝙤𝙖𝙣𝙚 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙧𝙚𝙨𝙖𝙩𝙚 𝙙𝙚 𝙨𝙪𝙗𝙞𝙚𝙘𝙩, 𝙖𝙨̦𝙖 𝙘𝙖̆ 𝙩𝙚 𝙧𝙪𝙜𝙖̆𝙢 𝙨𝙖̆ 𝙩𝙚 𝙞̂𝙣𝙨𝙘𝙧𝙞𝙞 𝙙𝙖𝙘𝙖̆ 𝙞̂𝙩̦𝙞 𝙙𝙤𝙧𝙚𝙨̦𝙩𝙞 𝙨𝙖̆ 𝙥𝙖𝙧𝙩𝙞𝙘𝙞𝙥𝙞 (𝙨̦𝙞 𝙣𝙪 𝙖𝙞 𝙥𝙧𝙞𝙢𝙞𝙩 𝙨̦𝙞 𝙞𝙣𝙫𝙞𝙩𝙖𝙩̦𝙞𝙚 𝙥𝙚 𝙢𝙖𝙞𝙡).

👉👉👉 REZERVĂ AICI UN LOC:

rezervă prin eventbrite.com

CU CE TE AȘTEPTĂM ÎN PROGRAM

VINERI, 25 NOIEMBRIE

🟨 14:00 – 15:00 WELCOME & PERFORMANCE „Generația nevorbită”
🟨 15:00 – 16:15 TALK In a relationship with love

Iubirea și abuzul: cât de necesară este educația despre emoții, corp și relații

MODEREAZĂ: Karin Ungureanu – PR Manager Fundația9

  • Andreea Bujor – Directoare PR & Advocay, World Vision România
  • Cristina Petrescu-Ghenea – psihiatră, psihoterapeută, autoare
  • Diana Meseșan – jurnalistă Libertatea
  • Theodora Dumitrică – psihologă, reprezentantă CSR Avon România

pauză food & drinks 15 min

🟨 16:30 – 17:45 TALK In a Relationship with myself

Adolescenții, trauma și tiparele de comportament autodistructive

MODEREAZĂ: Maria David – Studentă Psihologie, SNSPA

  • Mădălina Dorobanțu – actriță, co-fondatoare Studiourile Ferentari
  • Diana Lupu – psihoterapeută, colaboratoare A.L.E.G.
  • Robert Florea – director Centrul Municipiului București pentru Resurse și Asistență Educațională

pauză food & drinks 15 min

🟨 17:45 – 19:00 Networking & music

SÂMBĂTĂ, 26 NOIEMBRIE

🟨 13:30 – 14:00 WELCOME
🟨 14:00 – 15:00 SPECTACOL TEATRU SONOR

Dialog incomplet despre limite

  • Audiție spectacol de teatru sonor din stagiunea „Ceilalți viruși” de la Teatrul Improbabil
  • Sesiune de Q&A cu echipa: Mădălina Stoica – dramaturgă & regizoare și Ștefana Micu – actriță

pauză food & drinks 15 min

🟨 15:15 – 16:30 TALK In a Relationship with work&fun

Responsabilitate și distracție: limite și repere sănătoase în viața socială a tinerilor

MODEREAZĂ: Vlad Dumitrescu – director de programe la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

  • Ilinca Prisăcariu – regizoare & manager cultural, Teatrul Improbabil / Hey pisi
  • Diana Filimon – președintă Forum Apulum, coordonatoare Gen Revistă & Gen Știri
  • Șerban Suciu – student SNSPA, activist drepturile tinerilor
  • Mihaela Michailov – dramaturgă, fondatoare Centrul Replika & profesoară universitar UNATC

pauză food & drinks 15 min


🟨 16:45 – 18:00 TALK In a Relationship with authority

Când autoritatea devine abuzivă: abuzul sistemic asupra tinerilor

MODEREAZĂ: Monica Jitariuc – Consultantă de comunicare și trainer

  • Cosmin Pojoranu – comunicator și activist Funky Citizens
  • Antonia Pup – studentă UVT & coordonatoare advocacy la Societatea Academică din România
  • Silvia Ciubotaru (Guță) – coordonatoare In a Relationship
  • Gelu Duminică – sociolog, profesor universitar, director Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”

pauză food & drinks 1 h


🟨 19:00 – 20:45 SPECTACOL DE TEATRU TÂNĂR

Brainstorm

Trupa 3,14, Colegiul Național „B. P. Hașdeu”, Buzău – coordonator prof. Dănuț Solcan

Cu: Andreea Marcu, Andrei Citrea, Anca Toader, Sabin Popa, Alexia Moise, Bianca Toader, Ruxandra Meșterelu, Maia Răduță, Izabela Scarlat, Vlad Galeș, Alexandra Hanganu, Mario State, Iris Balotă, Sara Oncioiu și Adelina Ghica

—-

„In a Relationship” este un proiect de prevenție a violenței domestice creat în 2016 de Fundația Friends For Friends, în parteneriat cu Avon România și parte din Campania Respectului.

Read More

Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

Întrebare:

„Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”

adolescentă anonimă

Bună!

Și mulțumesc pentru întrebarea ta – e o întrebare cu care vor rezona mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc de la clarificarea conceptului de teamă de abandon – o temă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii de toate vârstele, în relațiile lor cele mai apropiate.

Ce este frica de abandon?

În general, frica de abandon este rezultatul expunerii la situații care sunt trăite cu frică intensă și neajutorare completă la nivel emoțional – cel mai adesea experiențe din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur.

La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, imaginația este greu de deosebit de realitate și trăirile afective sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume. Bebelușul este total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Așa că rolul fricii de abandon este inițial este unul adaptativ – determină copilul să se conformeze unor reguli care pot să-i asigure supraviețuirea, chiar dacă i se par nedrepte odată ce dezvoltă gândire critică.

Mai târziu însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura personalității prin rănile emoționale încă deschise, lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon:

  • plecarea sau moartea unui părinte/bunic din orice motiv, inclusiv boală;
  • divorțul părinților sau conflicte între părinți care includ separarea temporară a cuplului parental;
  • separarea fizică a membrilor familiei din orice motive;
  • venirea pe lume a unui alt copil în familie, care poate monopoliza atenția mamei;
  • un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și din exterior pare că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână întipărită undeva în fundal, activându-se doar în contact cu anumiți declanșatori / evenimentele „trigger.

Nici măcar atunci când este activată, teama de abandon nu este neapărat conștientă și asumată. Ea se poate manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente în direcția evitării situațiilor de abandon – chiar și la nivel simbolic. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțională alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o teamă de abandon.

S-ar putea să am o teamă de abandon. Ce fac cu ea?

Întrebarea e cât se poate de validă: ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Ei bine, teama de abandon se poate vindeca într-un proces terapeutic, iar declanșatorii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și cu efecte semnificativ mai de durată, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Ca resurse pentru a aborda teama de abandon din perspectivă psihologică, îți recomand următorii pași, a căror ordine nu e neapărat bătută în cuie.

Cunoaște-te pe tine!

Fă efortul conștient de a identifica declanșatorii pentru acele experiențe emoționale dezagreabile din viața ta – situații în care ajungi să te simți unsafe, singură și neajutorată sau speriată și furioasă, geloasă și posesivă sau defensivă și evitantă. Sau toate în același timp.

Dacă te gândești la lucrurile astea în retrospectivă va fi mai ușor să identifici aceste sentimente, căci pe moment intensitatea trăirii afective poate să blocheze procesarea cognitivă sau să o facă mai puțin eficientă. În timp însă, cu antrenament, această analiză retrospectivă îți va crea un nou automatism care te va ajuta să identifici mai rapid și mai corect emoțiile, chiar și atunci când ele au tendința să te copleșească. Asta îți va oferi mai mult autocontrol și mai mult tact în reacția comportamentală din acele momente în care ți se declanșează spontan teama de abandon, sub efectul factorilor de mediu. Efectul resimțit va fi acela al scăderii frecvenței reacțiilor de tip PTSD (reacțiile caracteristice tulburării de stres post-traumatic) – acele tipare de răspuns afectiv și comportamental pe care le manifești atunci când te simți în pericol de abandon.

Spune-ți povestea!

Împărtășește-ți povestea sau măcar părți din ea. A-ți spune povestea de viață sau a povesti cuiva diverse evenimente semnificative din viața ta și efectele pe care le-au avut asupra ta reprezintă un mod foarte firesc de a te pune în conexiune cu propria ta persoană, în siguranța unui spațiu relațional, adică în același timp în care te conectezi și cu altcineva.

Genul acesta de conversație poate să creeze intimitate și să ofere apropiere, conexiune, validare, ba chiar protecție în anumite cazuri, ceea ce contracarează efectele traumei de abandon.

Deocamdată, astfel de contexte cu potențial de vulnerabilizare și intimitate pot să ți se pară neplăcute sau periculoase, dar asta probabil se întâmplă pe baza unei reacții inconștiente de autoprotecție. Mecanismul e simplu: dacă nu avem relații importante, nu există nici riscuri prea mari să suferim după pierderea lor, așa că resimțim ca dezagreabile, plicticoase sau chiar dezgustătoare cele mai multe dintre momentele spontane de apropiere sau intimitate, fie ea emoțională sau fizică.

Acest tipar de autoprotecție poate fi updatat și îmbunătățit, iar tu poți contribui conștient la acest proces de evoluție. Cum faci asta? Prin căutarea și alegerea unor momente în care să-ți asumi conștient riscurile necesare pentru a-ți da ocazia să experimentezi câteva momente de intimitate și încredere într-o altă persoană.

Sigur că vei mai și greși, ceilalți vor greși și ei, ceva suferință tot s-ar putea să apară. Dar cu cât vei avea mai multe astfel de ancore de intimitate și încredere în experiența ta directă, cu atât îți va fi mai ușor să eviți relațiile toxice și să îți menții echilibrul emoțional pe perioade mai lungi.

În plus, sentimentul de singurătate existențială este mai puțin apăsător, cu cât te simți mai conectat cu alte ființe umane, în care te poți oglindi și care îți oglindesc la rândul lor propriile trăiri și experiențe, fără să reducă însă din unicitatea și imprevizibilul fiecărei povești de viață.

Dă-ți timp să procesezi!

Când simți că emoțiile te copleșesc și începi să recunoști tiparul comportamental al luptei împotriva suferinței cauzată de un (potențial) abandon, oprește-te și dă-ți timp să-ți lipezești gândurile și emoțiile.

Dacă ești într-o conversație care deja s-a încins, retrage-te cu mențiunea că realizezi că ceva se întâmplă cu tine și că are de-a face și cu trecutul, nu doar cu prezentul. Înainte de a te retrage, asigură cealaltă persoană că puteți continua conversația după o pauză de calmare.

Folosește pauza ca să faci o listă mentală sau în scris cu toate emoțiile pe care poți să ți le identifici. Apoi notează-ți și nevoile active din acele momente – emoțiile te vor ajuta să le descoperi și să le pui în cuvinte. Încearcă să le grupezi pe cele corelate cu conversația „încinsă” și să le separi de celelalte nevoi active, dar care nu au legătură cu subiectul conversației. Ele pot totuși să fie factori de influență (binecunoscutul „și-a vărsat nervii pe altcineva”), ceea ce te poate face să realizezi că și tu ai contribuit la declanșarea conflictului – poate chiar inconștient. Poate chiar ți-ai vărsat nervii în altă parte, fără să vrei și fără să-ți dai seama, ceea ce înseamnă că ai opțiunea de a reveni cu scuze.

Totuși, analiza nevoilor trebuie să continue și după acest pas.

  • Ce ți-ai fi dorit să facă cealaltă persoană?
  • Ce nevoie emoțională reflectă această dorință?
  • Ce sens are acea nevoie pentru siguranța ta sau pentru siguranța relației respective?

Poate deja ai identificat declanșatorii fricii de abandon dacă ai ajuns până aici, dar important este ce alegi să faci de acum înainte.

Ai putea reveni în conversație cu aceste observații – o nouă perspectivă personală asupra celor întâmplate. Sau ai putea să-ți mai iei niște timp să procesezi ce simți pentru persoana cealaltă înainte de a reveni în conversație. S-ar putea să fie încă multă supărare, dezamăgire, furie sau teamă față de cealaltă persoană implicată, dar dacă accesezi și partea de toleranță, înțelegere și empatie, sunt din ce în ce mai puține șanse să ajungeți din nou la conflict.

Important este ca pe măsură ce tu te cunoști și te înțelegi mai bine, să-i ajuți și pe ceilalți să te cunoască și să te înțeleagă mai bine, împărtășindu-ți observațiile, propria perspectivă și experiența de viață. Adică spunându-ți povestea sau cel puțin your side of the story. Da, s-ar putea să iasă scântei din când în când, dar comunicarea asertivă este mereu calea mai scurtă către înțelegere reciprocă și cooperare. Iar noi, oamenii, chiar avem nevoie de cooperare pentru a nu ne simți abandonați.

Read More

Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate […] și mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?

Întrebare:

„Bună! Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură. Spune că eu nu pot ajunge nimic în viața asta. El este marcat foarte mult de ce am făcut în trecutul meu. Și i-am dat fiecare detaliu din trecutul meu, iar el mereu îmi spune că sunt doar o mincinoasă și că nu crede nimic din ce spun. I-am repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze pe el cu nimic trecutul meu, atâta timp cât nu ne-a afectat relația. Dar el mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?”

adolescentă anonimă

Bună!

Povestea ta, deși spusă în doar câteva rânduri, este o poveste tristă și deopotrivă comună. Îmi pare rău că trăiești încă în interiorul acestei capcane, dar voi încerca să te ajut să găsești o cale de a-ți clarifica următorii pași ca să te simți mai bine. Și trebuie să plec de la cuvintele tale. 

„Ce să mă fac?”

e o întrebare atât de normală, încât rareori ne oprim să ne întrebăm ce reflectă. Eu aș zice că e o întrebare care ne dă un hint important, prin magia simbolismului limbii în care gândim și comunicăm.

Ce să mă fac?”, deși o expresie aparent inofensivă, face referință la propria persoană ca la un obiect – ceea ce ne setează pe o idee greșită, căci nu suntem obiecte, ci indivizi cu sentimente și personalități distincte. CE este un pronume simplu, cu o mulțime de funcții în gramatica limbii române. Dar, în această întrebare prin care oamenii exprimă adesea descurajarea și nevoia de ajutor, CE poate fi privit și ca un simbol al convingerii inconștiente că eul trebuie să se comporte într-un anumit fel, să capete anumite atribute sau o anumită imagine prin propriile forțe: „Ce să MĂ FAC?” unde verbul este folosit la persoana I singular. În plus, „să mă fac” folosit în locul lui „să fac” indică o abordare autoreflexivă a problemei identificate, problemă care, desigur, cere o soluție.

În ceea ce privește rezolvarea de care este nevoie, acest „Ce să mă fac?” poate să ceară o schimbare reală, profundă a sinelui, sau o schimbare aparentă, de suprafață – dar ambele indică implicit ideea că responsabilitatea sau puterea de a schimba ceva este la cel care își pune această întrebare. Și asta cred și eu despre tine: că schimbarea este în puterea și în responsabilitatea ta.

Relația și semnalele de alarmă

Descrierea scurtă a conflictelor din relația ta de cuplu indică existența unor conflicte de valori între tine și partenerul tău – cele legate de perspectivele diferite pe care le aveți în prezent asupra trecutului tău și a felului în care el influențează prezentul vostru.

Totuși, faptul că el „este marcat foarte mult” de ce ai făcut tu în trecut nu este o scuză pentru faptul că își manifestă acele sentimente prin jigniri și alte forme de violență emoțională față de tine. Indiferent care sunt lucrurile pe care i le-ai povestit sau felul în care a înțeles el acele evenimente din trecutul tău (btw, ai putea verifica dacă într-adevăr a înțeles corect ce i-ai povestit și dacă are toate detaliile necesare pentru a înțelege corect), ar trebui să îți fie deja clar că nu e ok să răspundă cu abuzuri și să te aducă în rol de victimă, el fiind în rol de agresor. Această dinamică este toxică și compromite șansele de a avea o relație sănătoasă, indiferent cât de bine poate să te facă să te simți în alte momente.

Cum am ajuns aici? Trecutul chiar contează.

De asemenea, e important să te gândești un pic în retrospectivă cum a ajuns partenerul tău să aibă toate acele informații (uite și un alt articol pe același subiect).

Le-ai oferit tu, pur și simplu, pentru că te simțeai în siguranță cu el, aveai încredere că nu te va judeca și ți-ai dorit sentimentul de pace al unei relații în care poți să renunți la secrete și măști sociale?

Sau mai degrabă a insistat el cu tot felul de întrebări și scenarii fanteziste, presărate cu tot felul de frici personale, până când ai decis să-i spui tot ce era de spus, în speranța că te va crede, va aprecia sinceritatea ta și te va iubi și mai mult?

Dacă realitatea ta e mai aproape de a doua variantă, ai multe red flags ignorate deja de ceva timp. Hmm… te definești oare ca o persoană optimistă? 🙂 Dar ce vreau să spun cu red flags? Ei bine, mă refer la acele semnale care te pot face să identifici un pericol, un abuz sau ceva ce merge într-o direcție toxică. Asta e o altă întrebare interesantă: ce te-a făcut să ignori toate acele semnale de alarmă.

Red flags în comportamentul fiecăruia

În situația povesitită de tine, indicii de comportament (ex: „iubitul meu din jigniri foarte urate nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură, că eu nu pot ajunge nimic în viața asta.”) sugerează un partener cu tendințe anxioase (posibil disimulate și ascunse bine de ceilalți) și nevoie mare de control, cu potențial de posesivitate, gelozie sau dependență/exploatare emoțională.

Un astfel de partener ar putea avea și un grad ridicat de narcisism la nivelul personalității, ceea ce înseamnă că va fi centrat pe propriile nevoi și obiective mai tot timpul și se va folosi de ceilalți pentru a-și satisface nevoile personale, indiferent de costurile implicate sau suferința provocată altora.

Nivelul de empatie în relațiile narcisicilor este foarte redus, în timp ce tendințele manipulative, cele disimulative și șantajul sunt parte din viața de zi cu zi. O astfel de persoană se va purta la fel și în relația de cuplu, chiar dacă la începutul relației și în scurte reprize reușește să își arate doar „partea bună”. Partenerii persoanelor cu tendințe narcisice sunt prinși în capcana abuzului narcisic, despre care am scris pe larg aici și te-aș trimite și aici, pentru cum să treci peste o relație cu un narcisist.

Deși este dificil să părăsești o astfel de relație, este posibil și adesea foarte necesar – mai ales atunci când partenerul nu manifestă niciun fel de disponibilitate de a-și recunoaște greșelile și de a lucra activ pentru a-și modifica atitudinile și comportamentul. În cazul vostru cum este?

El recunoaște când greșește? După ce te jignește urmează măcar o sesiune de scuze și câteva zile de pace în relație sau abuzul este deja generalizat, cum pare să indice mesajul tău? Faptul că i-ai „repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze trecutul” tău nu schimbă mare lucru, dacă problemele lui de încredere și nesiguranțele pe care le are au surse mai profunde sau mai vechi decât relația voastră de cuplu. Cum ziceam, pari o persoană optimistă, dar s-ar putea să ai nevoie de repere mai clare pentru felul în care îți iei deciziile în cuplu. Unele lucruri nu se schimbă decât dacă participă și alți oameni la acea schimbare, oricât de mult ne-am dori să nu fie așa.

Ipoteze, cauze și perspective

O potențială explicație pentru felul în care se poartă cu tine îl reprezintă fricile și traumele sale din trecut. Poate a fost înșelat în alte relații de cuplu, poate a fost abandonat sau abuzat fizic și emoțional în copilărie, poate i se pare că te pierde sau că ai putea să-ți pierzi interesul/iubirea pentru el – chiar și așa, insultele și jignirile sale nu rezolvă nimic.

Nici fricile lui nu scad, nici trecutul tău (sau ceea ce îl deranjează apropo de trecutul tău) nu se va schimba, doar pentru că te face să te simți vinovată, rușinată sau responsabilă pentru felul în care reacționează el la trecutul tău. E doar o răzbunare pe care el o aplică probabil inconștient, astfel încât să păstreze balanța puterii din relație înclinată în favoarea sa.

Fricile sale, nesiguranțele legate de sine sau de relația voastră sunt cele care îl fac să se simtă lipsit de putere, vulnerabil sau chiar slab. Tocmai de aceea, s-ar putea să manifeste inconștient tendința de a te pedepsi și de a te păstra captivă în această relație, pe care el o simte totuși ca fiindu-i absolut necesară.

S-ar putea să fie chiar foarte sincer când spune că nu-și imaginează viața fără tine, dar asta poate însemna că el e pur și simplu dependent de validările, resursele și statutul pe care i le oferă relația, nu neapărat că te iubește și își dorește sincer să fii și tu fericită. Iar tu asta ar fi sănătos să vrei pentru tine de la un partener/ o relație de cuplu, nu-i așa?

Tu ce vrei de la relația aceasta de acum înainte?

Chiar dacă până acum nu ai stat să te gândești la ce-ți dorești de la un partener/o relație sau ai considerat că trebuie să faci diverse sacrificii pentru binele relației/partenerului, ia în considerare ideea asta măcar de acum înainte. Sacrificiile nu sunt sănătoase în relații, mai ales în cele de cuplu.

Direcția către care e bine să aspiri este cea a negocierilor urmate de compromisuri agreate de comun acord, căci ele setează un cadru mult mai sănătos pentru orice relație. Cu cât sunt negociate și discutate mai clar și mai onest limitele personale, preferințele, emoțiile, nevoile și dorințele fiecăruia, cu atât mai bine, căci asta garantează cele mai bune șanse de a ajunge la soluții care să-i mulțumească pe toți cei implicați.

Așa că e timpul să îți iei o pauză de la stinsul de focuri mici, astfel încât să-ți aduni energia, răbdarea și curajul de a-ți căuta răspunsul la întrebarea reală pe care o ai, dar încă nu ai verbalizat-o. Eu intuiesc că e undeva în zona „Îmi mai doresc această relație?”, dar sigur că poate fi formulată în multe alte feluri. Important este să începi să te gândești la subiectul acesta: cât de mult bine îți face relația asta cu adevărat. Și apoi, cât de mare e schimbarea de care ai avea nevoie pentru a-ți fi bine. Este vorba de o schimbare care stă doar în puterea ta? De asta mă cam îndoiesc, căci e nevoie ca și partenerul tău să schimbe ceva din comportamentul său pentru ca lucrurile să se echilibreze cu adevărat.

Incertitudinea ca încurajare pentru viitor

Sper că măcar următorii pași sunt ceva mai clari acum, dar sunt convinsă că nu e o ușurare prea mare lucrul acesta. Conștientizarea abuzului la care ești expus sau la care îi expui inconștient pe ceilalți este un lucru tare greu și îți poate crea rezistențe sau să te împingă în negare uneori, dar miza stă tocmai în contactul cu realitatea.

Nimeni nu poate să trăiască izolat într-o fantezie, de fapt. Mai devreme sau mai târziu, realitatea te va lovi cu neprevăzutele ei. Și nimeni nu știe ce urmează, până la urmă. Dar dacă îți asumi cu onestitate propriul adevăr și propria putere de a-ți influența evoluția ca persoană, vei fi pe calea cea bună, chiar dacă ea va fi încă presărată cu suferințe și frici, mai mici sau mai mari, mai predictibile sau mai surprinzătoare.

Read More

CONVERSAȚIILE DESPRE RĂZBOI

de psih. Silvia Guță, 2 Mar 2022

În această perioadă încărcată de tensiune, felul în care adulții se poartă reprezintă un model pentru copii și adolescenți. Desigur, modelele pot fi și negative, dar pentru că responsabilitatea este întotdeauna la adulți, părinții și alți adulți din proximitatea copiilor și adolescenților au o sarcină dificilă.

In a Relationship vine în ajutorul tuturor adulților care vor să-i sprijine pe copiii și tineri să treacă mai ușor prin perioada aceasta cu o serie de recomandări, împărțite pe două categorii de vârstă: sub 8 ani și peste 8 ani.

Pentru copii mici (sub 7-8 ani)

Copiii mici au nevoie să fie protejați cât mai mult – atât de știrile legate de război, cât și de reacțiile emoționale ale adulților cauzate de știrile despre război. 

Pentru copiii sub 7-8 ani, sentimentul de securitate emoțională și fizică este vital pentru dezvoltarea normală a psihicului, iar expunerea la imagini sau reacții emoționale tumultuoase poate fi extrem de destabilizantă.  

Simptomele unei traumatizări emoționale prin expunerea la violența războiului 
  • Anxietăți și frici declanșate de nevoia de siguranță fizică și emoțională, în jurul unor teme ca:
    • Armele și războiul; 
    • Separarea fizică de părinți (inclusiv refuzul de a merge la școală);
    • Ideea de pierdere, dispariție sau moarte;
  • Comportamente compulsive – gesturi repetitive și redundante, cu efect de calmare și reasigurare, pe fondul creșterii nevoii de control și de consolare;
  • Comportamente impulsive – gesturi violente bruște sau neașteptate, cu reacții disproporționate față de stimulii aparenți, pe fondul creșterii nevoii de siguranță, detensionare și autoexprimare emoțională;
  • Scăderea sau creșterea poftei de mâncare poate apărea în corelație cu nivelul crescut de anxietate;
  • Insomnie sau somn prelungit, uneori somn cu coșmaruri sau enurezis nocturn, inclusiv refuzul de a dormi singuri;
  • Probleme de concentrare, inclusiv daydreaming – tendința de a evada în propria imaginație, neglijând (aproape) complet sarcinile și rutinele zilnice, pe fondul anxietății, demotivării și pierderii sensului de a respecta regulile și rutinele obișnuite;

=> Dacă apar astfel de simptome la copiii mici, este nevoie de intervenția unui specialist în sănătate mentală. 

Copiii sunt mai atenți decât cred adulții

Dacă unele informații deja au ajuns la copiii sub 7-8 ani, ceea ce este foarte probabil, având în vedere cât de aproape de graniță se întâmplă evenimentele îngrijorătoare, este absolut necesară intervenția adulților:

  • Primul pas: verificarea lucrurilor pe care le-au înțeles copiii din informațiile la care au fost expuși – sunt recomandate întrebările „de curiozitate” din aproape în aproape și evitarea tonului acuzativ, critic sau a întreruperilor și contrazicerii imediate din partea adulților
  • Al doilea pas: prezentarea unor informații corecte, dacă este cazul, pentru a-i ajuta să integreze informația într-un mod care să le reconfirme sentimentul de siguranță – personală și a familiei, dar uneori chiar și a țării. 
  • Al treilea pas: Gravitatea conflictului armat trebuie prezentată în cuvinte inteligibile pentru copii, cât mai simplu și mai concret, fără exagerări sau termeni încărcați emoțional, care le pot submina adulților încercările de a-i calma pe copii. De exemplu: „Războiul este rău”, „Utilizarea forței și a armelor produce suferință” sau „Familia noastră este în siguranță”. 

Foarte important: Adulții trebuie mai întâi să proceseze ei înșiși la nivel emoțional informațiile despre război, pentru a fi apoi capabili să-i ajute și pe copii să o facă. 

Când familia are legături directe cu războiul

Dacă este vorba despre copii mici care au părinți sau rude apropiate implicate activ în evenimentele din jurul războiului, este absolut necesar ca adulții din jur să ia anumite măsuri:

  • să le explice copiilor ce se întâmplă cu acei membri ai familiei în cuvinte potrivite pentru vârsta copiilor și capacitatea lor de procesare – ce fac, unde sunt, ce responsabilități au;
  • să-i reasigure pe copii că sunt iubiți și în siguranță;
  • să le spună copiilor că iar părinții sau rudele respective se vor întoarce la ei imediat ce va fi posibil;
  • să evite secretizarea unor informații care au oricum efecte emoționale puternice asupra adulților din jurul copiilor – secretizarea poate să-i anxieteze pe copii, să-i facă să-și piardă încrederea în adulți și să le declanșeze reacții impredictibile.

Copiii nu-și manifestă emoțiile ca adulții

Copiii mici s-ar putea să nu-și manifeste în mod direct sau verbal fricile și îngrijorările cu privire la război, mai ales dacă informațiile despre război au ajuns la ei altfel decât prin intermediul părinților sau dacă aceștia nu le spun nimic din proprie inițiativă despre evenimentele respective. În astfel de situații, copiii s-ar putea simți cumva vinovați și se pot teme să deschidă subiectul, ceea ce-i poate face și mai vulnerabili, pe termen mediu-lung. 

Cel mai bine pentru copii este să primească astfel de informații direct de la părinții lor, în cuvinte simple, ușor de vizualizat și să simtă că-și pot exprima liber sentimentele și gândurile în interiorul familiei. 


Pentru copii mai mari & adolescenți

Pentru a fi capabili să-i ajute pe copii și pe tineri să integreze vești despre războiul de lângă granița noastră, părinții și adulții semnificativi (bunicii, rudele, profesorii etc.) trebuie să fie conștienți de importanța rolului lor. 

Adulții trebuie să ia inițiativa de a deschide aceste conversații, pentru a asigura un flux sănătos al informației către și dinspre copii și adolescenți, adaptându-și mesajele și discursul la vârsta acestora.

Aceste conversații trebuie să fie cât mai calme, cât mai asertive și focusul adulților trebuie să fie pe construirea spațiului dedicat exprimării libere a opiniilor copiilor și adolescenților.

Nu toți copiii & adolescenții își manifestă la fel emoțiile

Chiar dacă unii dintre ei spun că nu le pasă sau nu îi afectează, nu este suficient și nici plauzibil. La fel și în cazul adulților. Un război care are loc într-o țară vecină creează o rezonanță emoțională puternică în toți oamenii, indiferent de vârstă, educație sau statut social, atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient.

Oferiți-vă timp și spațiu mental pentru a discuta, o dată la câteva zile, despre cum se așează știrile despre război în mintea fiecărui membru al familiei. 

Cel mai bun deschizător de drumuri pentru astfel de discuții este modelul adulților. Chiar dacă ați discutat o dată și a părut că au înțeles, nu uitați să reveniți asupra subiectului pe măsură ce evenimentele se desfășoară.

Adulții ar trebui să se abțină de la tendințele autoritare

Chiar dacă părerile sau ideile copiilor și adolescenților sunt greșite sau exagerate, adulții ar trebui să se abțină de la a-i întrerupe sau critica pentru felul în care văd lucrurile. O astfel de atitudine din partea adulților va scădea dramatic disponibilitatea copiilor și tinerilor de a discuta cu ei.

Dacă informațiile copiilor/ adolescenților sunt greșite sau incomplete, cea mai sănătoasă abordare din partea adulților este să-i ajute să verifice pe cont propriu validitatea informațiilor din mai multe surse de încredere/ oficiale, educându-i astfel cum să-și selecteze sursele de informare și cum să surfeze valurile de informații cu care îi bombardează social media. 

În plus, este necesară impunerea unei limite de timp rezonabile pentru citirea știrilor sau urmărirea evenimentelor în online – atât pentru adulți, cât și pentru copii și adolescenți, pentru a evita apariția sentimentelor de copleșire și a avea suficient spațiu mental pentru a procesa informațiile importante. Limita de timp trebuie să fie negociată alături de adolescenți, nu impusă artificial sau cu forța.

Întrebările incomode cer răspunsuri

Atunci când pun întrebări incomode de tipul „Ce o să se întâmple?” sau „Ce facem dacă vine războiul și la noi?”, este dreptul lor să primească răspunsuri. Ca părinte, s-ar putea să-ți fie greu să spui „Nu știu” – dar de data asta poți spune cu mâna pe inimă că „Nimeni nu știe”. 

Căutați împreună răspunsuri și opinii din partea experților, dacă e cazul, dar evită să-i oferi copilului sau adolescentului garanții ce nu pot fi susținute. 

Cel mai bine este să cultivăm gândirea critică a copiilor și adolescenților într-o astfel de situație, astfel încât să poată să-și dezvolte mecanisme de apărare ale psihicului mai mature și mai sigure cum sunt relativizarea, umorul sau sublimarea prin artă și evitând negarea realității, somatizarea, raționalizările reductive sau reprimarea emoțională. 

Cultivarea valorilor morale pozitive

În special în cazul copiilor mai mari și a adolescenților, părinții ar trebui să-i ajute să-și cultive empatia, solidaritatea și umanitatea. Ei pot face asta prin acțiuni de sprijin pentru refugiații din Ucraina, fără însă a-i lăsa să-și epuizeze toate resursele emoționale și materiale încă din primele zile. 

E important să ne distribuim echilibrat energia și resursele, astfel încât să evităm risipa, încurcăturile și suprapunerile care creează haos, dezamăgire și frustrare. 

Micile bucurii

Nu uitați de îmbrățișările de care au nevoie copiii de orice vârstă, cuvintele calde și micile bucurii de zi cu zi. Bucuriile mici pot apărea în orice moment dacă decidem să ni le facem. Ele sunt mici gesturi de afecțiune sau normalitate, cum ar fi mâncarea preferată sau surprizele, fie ele și în forma unui GIF amuzant. 

Cu cât sunt mai apropiate și mai sigure relațiile copiilor și adolescenților cu părinții și familia, cu atât se vor simți mai în siguranță, mai protejați și mai iubiți. Iar acesta va fi un avantaj pentru ei, indiferent ce greutăți vor fi nevoiți să confrunte. 

Read More

Dragobete în vremea pandemiei

Dragobetele e o sărbătoare plină de mister și credințe vechi, distilate prin țesătura timpului până în zilele noastre. Scopul ei este să celebreze dragostea tânără și merge mână-în-mână cu natura care se trezește la viață după frigurile iernii. Ei bine, anul acesta Dragobetele vine la In a Relationship ca pretext de conversații despre dragostea tânără din vremea pandemiei și a internetului.

Între 24-26 Februarie, te invităm la conversație, alături de Gen revistă de la Forum Apulum și Versus Magazine.

Ce pregătim?

2 dezbateri + 2 ateliere online gratuite despre relațiile de cuplu ale tinerilor sub efectul pandemiei, ca să-ți fie mai ușor să te orientezi în dragoste în perioada următoare.

Dă join la dezbaterile live pe facebook și înscrie-te și tu la atelierele online!


💋 Gen Z & dating apps | Dezbatere online | 24 feb, 19:00-20:00

Love, Unmatched: Gen Z și dating apps” este titlul unui articol marca Gen, Revistă semnat de Diana Mirancea, masterandă SNSPA și editat de Teodor Tiță, unul dintre mentorii revistei inițiate de Forum Apulum. Diana și Teo sunt invitații Silviei, psihoterapeuta In a Relationship, într-o dezbatere live despre motivele care i-au determinat să aleagă acest subiect și felul în care a decurs colaborarea lor până la publicarea textului în Gen, Revistă.

Join aici: shorturl.at/jmLV8

👀 Red Flags – Mai are rost? | Dezbatere online | 25 feb, 19:00-20:00

Al doilea subiect al seriei de evenimente este o discuție live pe facebook despre Red Flags – acele semnale vizibile încă de la primele întâlniri romantice, pe care oamenii de toate vârstele le observă sau le ratează, le ignoră sau le interpretează. „Semaforul – o discuție cu Silvia Guță” este punctul de plecare al acestei dezbateri, un text scris de Vladimir Ciobanu și editat de Cătălina Perju. Articolul va apărea în „U.A.O. (Umor, Amor și Omor)” în luna martie, cel de-al treilea număr tipărit al revistei realizate de redacția Versus Magazine, o redacție formată exclusiv din liceeni și studenți români.

Join aici: shorturl.at/knES0

💞 Relațiile romantice – ce căutăm și cum alegem | Atelier online | 26 feb, 12:00-13:30

Momentan, ne pregătim cu oarecare optimism să ieșim de sub restricțiile pandemice și să ne reluăm viața ca mai înainte. Dar pentru asta avem nevoie de niște antrenament mental și emoțional. În domeniul relațiilor de cuplu, In a Relationship propune un atelier cu titlul „Relațiile romantice – ce căutăm și cum alegem”, în care participanții pot începe să-și răspundă la niște întrebări importante, cum ar fi ce căutăm și cum alegem.

Înscrie-te aici: https://forms.gle/ewTBJwVQeFGkY1dEA

💙 Social Media și standardele de frumusețe nerealiste | Atelier online | 26 feb, 15:00-16:30

Deși cu toții știm că frumusețea este subiectivă și că standardele de frumusețe sunt rezultatul unor factori culturali dificil de analizat rând pe rând, ajungem să dezvoltăm tot felul de conflicte interne și interpersonale care pleacă de la felul în care oamenii înțeleg, văd și tratează frumusețea. Estetica este importantă, dar contează la fel de mult și credințele, valorile și experiența personală pe care fiecare a acumulat-o pe cont propriu, formându-și preferințe, idealuri și reguli care ne ajută să ne orientăm în alegerile noastre de relație – în special relații romantice.

Înscrie-te aici: https://forms.gle/7XH4wNkquxUEKjA39

PS: Dă cu share, să ajungă la cât mai mulți teens! #StrongerTogether                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

Read More

Infografic. Ce frici și speranțe au puștii din România?

Articol publicat pe Scena9.ro
de Venera Dimulescu, ilustrații de Sorina Vazelina

Ce nesiguranțe au tinerii din România și cum se gândesc ei la viitor? Cât de integrați sunt în societate și cât de pregătiți sunt pentru un job? În cine au cea mai mare încredere și de cine se tem? Am citit cel mai recent și amplu studiu despre puștii din sud-estul Europei, cu răspunsuri culese din zece țări, la începutul anului 2018.

Vezi continuarea pe Scena9.ro

Read More

12 adolescenți vorbesc despre fricile lor

Articol publicat pe Scena9.ro
de Venera Dimulescu, ilustrații de Laurie Mouret

O fată se oprește din vorbit și începe să plângă. „Nu pot să mai zic”, se scuză ea în fața colegilor și a profei de istorie și își ascunde obrajii aprinși între palme. Are 15 ani și frica ei cea mai mare e ceva ce a cunoscut deja: pierderea prietenilor. După ea, aproximativ 20 de puști adunați în cerc dau glas propriilor spaime, iar ora de dirigenție începe să semene cu o ședință de terapie în grup.

„Tinerii români par să se teamă în mai mare măsură de aproape orice comparativ cu tinerii din regiune”, spune un studiu recent, la care au participat peste 10 000 de puști cu vârste între 14 și 29 de ani din zece țări din Europa de Sud-Est. 70% dintre respondenții români recunosc că se luptă cu cel puțin o frică, iar frica lor cea mai mare dintre variantele propuse de cercetători este corupția. Care sunt fricile lor în 2020? Am mers în două licee din București, unul de cartier și altul central, ca să-i întrebăm pe puști ce frici au. Ne-am așezat în cerc cu 24 de elevi de a zecea de la Colegiul Național „Octav Onicescu” din Berceni și apoi cu 12 elevi de a unșpea de la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” și ne-am mărturisit, pe rând, cele mai înfricoșătoare gânduri.

Mai întâi le-am spus temerile noastre, de femei de 30 de ani, și le-am povestit de frica de a naște un copil bolnav, de a fi ridicole sau de groaza deadline-urilor. Pe măsură ce ne mărturiseau și puștii propriile lor frici, vedeam că empatia și solidaritatea sudaseră relațiile dintre ei, iar vulnerabilitățile colegilor nu erau repezite sau batjocorite. Ne-au surprins. Când noi eram de vârsta lor, la discuțiile de genul ăsta sigur s-ar fi râs și nimeni n-ar fi avut curajul să fie atât de sincer. Dar asta doar ne putem imagina, pentru că nu am avut niciodată ocazia să participăm la discuții în afara cerințelor din programa școlară, iar orele de dirigenție se transformau, de cele mai multe ori, în ore de predare. Acum, când o fată povestea ceva traumatizant și izbucnea în lacrimi, colega de lângă o lua de mână sau își punea capul pe umărul ei. Băieții, pe de altă parte, nu și-au arătat lacrimile în fața noastră, însă au fost înțelegători cu durerile celorlalți. La primul liceu, diriginta a rămas în clasă și și-a împărtășit și ea la început, propriile frici, printre care teama de boală și degradare și teama de a dobândi un viciu. La al doilea, profa nu a rămas la oră, pentru că se aștepta ca discuția să fie intensă și nu a vrut ca elevii să aibă vreo reținere din cauza ei.

Psihiatrul francez Christophe André spune, în cartea Psihologia fricii, că există patru mari motive care ne guvernează spaimele: o traumă mare – cum ar fi moartea cuiva sau un accident; experiența repetată a unei trăiri dureroase; faptul că am fost martori la fricile părinților sau că am auzit constant de la cineva că un anumit lucru e periculos. Le-am regăsit pe toate în cele două săli de clasă.

Chiar dacă eșantionul nostru nu are o proporție egală între genuri (fetele au fost de două ori mai multe decât băieții), am observat că fetele spun că se tem mai tare de eșec și de părerea celor din jur decât băieții. Nevoia de a-i mulțumi mereu pe părinți se transformă, uneori, într-o presiune prea mare de a nu face un pas greșit care ar putea să le curme șansa la succes și independență. Cei 11 băieți, în schimb, au vorbit despre temeri mult mai concrete, cum e zburatul cu avionul sau frica de examene. Unul dintre ei a recunoscut că nu-și cunoaște propriile frici, iar altul ne-a rugat să-i respectăm decizia de a-și ține frica pentru el.

Vă invităm să citiți mărturiile curajoase ale unei generații conectate la problemele din societate și din familiile lor.

„Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul”

Maria, 15 ani
Cea mai mare frică a mea este să nu îmi dezamăgesc părinții, adică să moară fără să vadă că am reușit ceea ce și-au propus ei pentru mine: să fiu independentă și să am succes în tot ce fac, să reușesc să am o casă, o familie, să reușesc cu locul de muncă, pur și simplu să fiu o persoană care să nu poată fi în niciun fel doborâtă de alții.
Și legat de surorile mele, mi-e frică să nu le pierd, pentru că am mai avut un frate care a murit înainte. Glasul Mariei se stinge și îi dau lacrimile.

Ana, 16 ani
Poate ar fi frica de oameni, pentru că am crescut uitându-mă la știri și părinții mei mereu îmi spun să am grijă pe stradă, să am grijă cu oamenii, pentru că nu știi ce pot să-ți facă. Dacă merg undeva cu prietenii mei, nu mă simt în siguranță și de-aia nu prea ies afară. Și lumea mă consideră antisocială, doar că nu sunt așa, sunt doar foarte speriată. De exemplu, mie mi-este foarte frică acum, pentru că nu îmi place să vorbesc în fața oamenilor.

Citește continuarea pe Scena9

Read More