Category: Intreaba-ne

Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

Întrebare:

„Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”

adolescentă anonimă

Bună!

Și mulțumesc pentru întrebarea ta – e o întrebare cu care vor rezona mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc de la clarificarea conceptului de teamă de abandon – o temă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii de toate vârstele, în relațiile lor cele mai apropiate.

Ce este frica de abandon?

În general, frica de abandon este rezultatul expunerii la situații care sunt trăite cu frică intensă și neajutorare completă la nivel emoțional – cel mai adesea experiențe din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur.

La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, imaginația este greu de deosebit de realitate și trăirile afective sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume. Bebelușul este total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Așa că rolul fricii de abandon este inițial este unul adaptativ – determină copilul să se conformeze unor reguli care pot să-i asigure supraviețuirea, chiar dacă i se par nedrepte odată ce dezvoltă gândire critică.

Mai târziu însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura personalității prin rănile emoționale încă deschise, lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon:

  • plecarea sau moartea unui părinte/bunic din orice motiv, inclusiv boală;
  • divorțul părinților sau conflicte între părinți care includ separarea temporară a cuplului parental;
  • separarea fizică a membrilor familiei din orice motive;
  • venirea pe lume a unui alt copil în familie, care poate monopoliza atenția mamei;
  • un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și din exterior pare că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână întipărită undeva în fundal, activându-se doar în contact cu anumiți declanșatori / evenimentele „trigger.

Nici măcar atunci când este activată, teama de abandon nu este neapărat conștientă și asumată. Ea se poate manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente în direcția evitării situațiilor de abandon – chiar și la nivel simbolic. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțională alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o teamă de abandon.

S-ar putea să am o teamă de abandon. Ce fac cu ea?

Întrebarea e cât se poate de validă: ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Ei bine, teama de abandon se poate vindeca într-un proces terapeutic, iar declanșatorii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și cu efecte semnificativ mai de durată, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Ca resurse pentru a aborda teama de abandon din perspectivă psihologică, îți recomand următorii pași, a căror ordine nu e neapărat bătută în cuie.

Cunoaște-te pe tine!

Fă efortul conștient de a identifica declanșatorii pentru acele experiențe emoționale dezagreabile din viața ta – situații în care ajungi să te simți unsafe, singură și neajutorată sau speriată și furioasă, geloasă și posesivă sau defensivă și evitantă. Sau toate în același timp.

Dacă te gândești la lucrurile astea în retrospectivă va fi mai ușor să identifici aceste sentimente, căci pe moment intensitatea trăirii afective poate să blocheze procesarea cognitivă sau să o facă mai puțin eficientă. În timp însă, cu antrenament, această analiză retrospectivă îți va crea un nou automatism care te va ajuta să identifici mai rapid și mai corect emoțiile, chiar și atunci când ele au tendința să te copleșească. Asta îți va oferi mai mult autocontrol și mai mult tact în reacția comportamentală din acele momente în care ți se declanșează spontan teama de abandon, sub efectul factorilor de mediu. Efectul resimțit va fi acela al scăderii frecvenței reacțiilor de tip PTSD (reacțiile caracteristice tulburării de stres post-traumatic) – acele tipare de răspuns afectiv și comportamental pe care le manifești atunci când te simți în pericol de abandon.

Spune-ți povestea!

Împărtășește-ți povestea sau măcar părți din ea. A-ți spune povestea de viață sau a povesti cuiva diverse evenimente semnificative din viața ta și efectele pe care le-au avut asupra ta reprezintă un mod foarte firesc de a te pune în conexiune cu propria ta persoană, în siguranța unui spațiu relațional, adică în același timp în care te conectezi și cu altcineva.

Genul acesta de conversație poate să creeze intimitate și să ofere apropiere, conexiune, validare, ba chiar protecție în anumite cazuri, ceea ce contracarează efectele traumei de abandon.

Deocamdată, astfel de contexte cu potențial de vulnerabilizare și intimitate pot să ți se pară neplăcute sau periculoase, dar asta probabil se întâmplă pe baza unei reacții inconștiente de autoprotecție. Mecanismul e simplu: dacă nu avem relații importante, nu există nici riscuri prea mari să suferim după pierderea lor, așa că resimțim ca dezagreabile, plicticoase sau chiar dezgustătoare cele mai multe dintre momentele spontane de apropiere sau intimitate, fie ea emoțională sau fizică.

Acest tipar de autoprotecție poate fi updatat și îmbunătățit, iar tu poți contribui conștient la acest proces de evoluție. Cum faci asta? Prin căutarea și alegerea unor momente în care să-ți asumi conștient riscurile necesare pentru a-ți da ocazia să experimentezi câteva momente de intimitate și încredere într-o altă persoană.

Sigur că vei mai și greși, ceilalți vor greși și ei, ceva suferință tot s-ar putea să apară. Dar cu cât vei avea mai multe astfel de ancore de intimitate și încredere în experiența ta directă, cu atât îți va fi mai ușor să eviți relațiile toxice și să îți menții echilibrul emoțional pe perioade mai lungi.

În plus, sentimentul de singurătate existențială este mai puțin apăsător, cu cât te simți mai conectat cu alte ființe umane, în care te poți oglindi și care îți oglindesc la rândul lor propriile trăiri și experiențe, fără să reducă însă din unicitatea și imprevizibilul fiecărei povești de viață.

Dă-ți timp să procesezi!

Când simți că emoțiile te copleșesc și începi să recunoști tiparul comportamental al luptei împotriva suferinței cauzată de un (potențial) abandon, oprește-te și dă-ți timp să-ți lipezești gândurile și emoțiile.

Dacă ești într-o conversație care deja s-a încins, retrage-te cu mențiunea că realizezi că ceva se întâmplă cu tine și că are de-a face și cu trecutul, nu doar cu prezentul. Înainte de a te retrage, asigură cealaltă persoană că puteți continua conversația după o pauză de calmare.

Folosește pauza ca să faci o listă mentală sau în scris cu toate emoțiile pe care poți să ți le identifici. Apoi notează-ți și nevoile active din acele momente – emoțiile te vor ajuta să le descoperi și să le pui în cuvinte. Încearcă să le grupezi pe cele corelate cu conversația „încinsă” și să le separi de celelalte nevoi active, dar care nu au legătură cu subiectul conversației. Ele pot totuși să fie factori de influență (binecunoscutul „și-a vărsat nervii pe altcineva”), ceea ce te poate face să realizezi că și tu ai contribuit la declanșarea conflictului – poate chiar inconștient. Poate chiar ți-ai vărsat nervii în altă parte, fără să vrei și fără să-ți dai seama, ceea ce înseamnă că ai opțiunea de a reveni cu scuze.

Totuși, analiza nevoilor trebuie să continue și după acest pas.

  • Ce ți-ai fi dorit să facă cealaltă persoană?
  • Ce nevoie emoțională reflectă această dorință?
  • Ce sens are acea nevoie pentru siguranța ta sau pentru siguranța relației respective?

Poate deja ai identificat declanșatorii fricii de abandon dacă ai ajuns până aici, dar important este ce alegi să faci de acum înainte.

Ai putea reveni în conversație cu aceste observații – o nouă perspectivă personală asupra celor întâmplate. Sau ai putea să-ți mai iei niște timp să procesezi ce simți pentru persoana cealaltă înainte de a reveni în conversație. S-ar putea să fie încă multă supărare, dezamăgire, furie sau teamă față de cealaltă persoană implicată, dar dacă accesezi și partea de toleranță, înțelegere și empatie, sunt din ce în ce mai puține șanse să ajungeți din nou la conflict.

Important este ca pe măsură ce tu te cunoști și te înțelegi mai bine, să-i ajuți și pe ceilalți să te cunoască și să te înțeleagă mai bine, împărtășindu-ți observațiile, propria perspectivă și experiența de viață. Adică spunându-ți povestea sau cel puțin your side of the story. Da, s-ar putea să iasă scântei din când în când, dar comunicarea asertivă este mereu calea mai scurtă către înțelegere reciprocă și cooperare. Iar noi, oamenii, chiar avem nevoie de cooperare pentru a nu ne simți abandonați.

Read More

Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate […] și mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?

Întrebare:

„Bună! Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură. Spune că eu nu pot ajunge nimic în viața asta. El este marcat foarte mult de ce am făcut în trecutul meu. Și i-am dat fiecare detaliu din trecutul meu, iar el mereu îmi spune că sunt doar o mincinoasă și că nu crede nimic din ce spun. I-am repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze pe el cu nimic trecutul meu, atâta timp cât nu ne-a afectat relația. Dar el mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?”

adolescentă anonimă

Bună!

Povestea ta, deși spusă în doar câteva rânduri, este o poveste tristă și deopotrivă comună. Îmi pare rău că trăiești încă în interiorul acestei capcane, dar voi încerca să te ajut să găsești o cale de a-ți clarifica următorii pași ca să te simți mai bine. Și trebuie să plec de la cuvintele tale. 

„Ce să mă fac?”

e o întrebare atât de normală, încât rareori ne oprim să ne întrebăm ce reflectă. Eu aș zice că e o întrebare care ne dă un hint important, prin magia simbolismului limbii în care gândim și comunicăm.

Ce să mă fac?”, deși o expresie aparent inofensivă, face referință la propria persoană ca la un obiect – ceea ce ne setează pe o idee greșită, căci nu suntem obiecte, ci indivizi cu sentimente și personalități distincte. CE este un pronume simplu, cu o mulțime de funcții în gramatica limbii române. Dar, în această întrebare prin care oamenii exprimă adesea descurajarea și nevoia de ajutor, CE poate fi privit și ca un simbol al convingerii inconștiente că eul trebuie să se comporte într-un anumit fel, să capete anumite atribute sau o anumită imagine prin propriile forțe: „Ce să MĂ FAC?” unde verbul este folosit la persoana I singular. În plus, „să mă fac” folosit în locul lui „să fac” indică o abordare autoreflexivă a problemei identificate, problemă care, desigur, cere o soluție.

În ceea ce privește rezolvarea de care este nevoie, acest „Ce să mă fac?” poate să ceară o schimbare reală, profundă a sinelui, sau o schimbare aparentă, de suprafață – dar ambele indică implicit ideea că responsabilitatea sau puterea de a schimba ceva este la cel care își pune această întrebare. Și asta cred și eu despre tine: că schimbarea este în puterea și în responsabilitatea ta.

Relația și semnalele de alarmă

Descrierea scurtă a conflictelor din relația ta de cuplu indică existența unor conflicte de valori între tine și partenerul tău – cele legate de perspectivele diferite pe care le aveți în prezent asupra trecutului tău și a felului în care el influențează prezentul vostru.

Totuși, faptul că el „este marcat foarte mult” de ce ai făcut tu în trecut nu este o scuză pentru faptul că își manifestă acele sentimente prin jigniri și alte forme de violență emoțională față de tine. Indiferent care sunt lucrurile pe care i le-ai povestit sau felul în care a înțeles el acele evenimente din trecutul tău (btw, ai putea verifica dacă într-adevăr a înțeles corect ce i-ai povestit și dacă are toate detaliile necesare pentru a înțelege corect), ar trebui să îți fie deja clar că nu e ok să răspundă cu abuzuri și să te aducă în rol de victimă, el fiind în rol de agresor. Această dinamică este toxică și compromite șansele de a avea o relație sănătoasă, indiferent cât de bine poate să te facă să te simți în alte momente.

Cum am ajuns aici? Trecutul chiar contează.

De asemenea, e important să te gândești un pic în retrospectivă cum a ajuns partenerul tău să aibă toate acele informații (uite și un alt articol pe același subiect).

Le-ai oferit tu, pur și simplu, pentru că te simțeai în siguranță cu el, aveai încredere că nu te va judeca și ți-ai dorit sentimentul de pace al unei relații în care poți să renunți la secrete și măști sociale?

Sau mai degrabă a insistat el cu tot felul de întrebări și scenarii fanteziste, presărate cu tot felul de frici personale, până când ai decis să-i spui tot ce era de spus, în speranța că te va crede, va aprecia sinceritatea ta și te va iubi și mai mult?

Dacă realitatea ta e mai aproape de a doua variantă, ai multe red flags ignorate deja de ceva timp. Hmm… te definești oare ca o persoană optimistă? 🙂 Dar ce vreau să spun cu red flags? Ei bine, mă refer la acele semnale care te pot face să identifici un pericol, un abuz sau ceva ce merge într-o direcție toxică. Asta e o altă întrebare interesantă: ce te-a făcut să ignori toate acele semnale de alarmă.

Red flags în comportamentul fiecăruia

În situația povesitită de tine, indicii de comportament (ex: „iubitul meu din jigniri foarte urate nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură, că eu nu pot ajunge nimic în viața asta.”) sugerează un partener cu tendințe anxioase (posibil disimulate și ascunse bine de ceilalți) și nevoie mare de control, cu potențial de posesivitate, gelozie sau dependență/exploatare emoțională.

Un astfel de partener ar putea avea și un grad ridicat de narcisism la nivelul personalității, ceea ce înseamnă că va fi centrat pe propriile nevoi și obiective mai tot timpul și se va folosi de ceilalți pentru a-și satisface nevoile personale, indiferent de costurile implicate sau suferința provocată altora.

Nivelul de empatie în relațiile narcisicilor este foarte redus, în timp ce tendințele manipulative, cele disimulative și șantajul sunt parte din viața de zi cu zi. O astfel de persoană se va purta la fel și în relația de cuplu, chiar dacă la începutul relației și în scurte reprize reușește să își arate doar „partea bună”. Partenerii persoanelor cu tendințe narcisice sunt prinși în capcana abuzului narcisic, despre care am scris pe larg aici și te-aș trimite și aici, pentru cum să treci peste o relație cu un narcisist.

Deși este dificil să părăsești o astfel de relație, este posibil și adesea foarte necesar – mai ales atunci când partenerul nu manifestă niciun fel de disponibilitate de a-și recunoaște greșelile și de a lucra activ pentru a-și modifica atitudinile și comportamentul. În cazul vostru cum este?

El recunoaște când greșește? După ce te jignește urmează măcar o sesiune de scuze și câteva zile de pace în relație sau abuzul este deja generalizat, cum pare să indice mesajul tău? Faptul că i-ai „repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze trecutul” tău nu schimbă mare lucru, dacă problemele lui de încredere și nesiguranțele pe care le are au surse mai profunde sau mai vechi decât relația voastră de cuplu. Cum ziceam, pari o persoană optimistă, dar s-ar putea să ai nevoie de repere mai clare pentru felul în care îți iei deciziile în cuplu. Unele lucruri nu se schimbă decât dacă participă și alți oameni la acea schimbare, oricât de mult ne-am dori să nu fie așa.

Ipoteze, cauze și perspective

O potențială explicație pentru felul în care se poartă cu tine îl reprezintă fricile și traumele sale din trecut. Poate a fost înșelat în alte relații de cuplu, poate a fost abandonat sau abuzat fizic și emoțional în copilărie, poate i se pare că te pierde sau că ai putea să-ți pierzi interesul/iubirea pentru el – chiar și așa, insultele și jignirile sale nu rezolvă nimic.

Nici fricile lui nu scad, nici trecutul tău (sau ceea ce îl deranjează apropo de trecutul tău) nu se va schimba, doar pentru că te face să te simți vinovată, rușinată sau responsabilă pentru felul în care reacționează el la trecutul tău. E doar o răzbunare pe care el o aplică probabil inconștient, astfel încât să păstreze balanța puterii din relație înclinată în favoarea sa.

Fricile sale, nesiguranțele legate de sine sau de relația voastră sunt cele care îl fac să se simtă lipsit de putere, vulnerabil sau chiar slab. Tocmai de aceea, s-ar putea să manifeste inconștient tendința de a te pedepsi și de a te păstra captivă în această relație, pe care el o simte totuși ca fiindu-i absolut necesară.

S-ar putea să fie chiar foarte sincer când spune că nu-și imaginează viața fără tine, dar asta poate însemna că el e pur și simplu dependent de validările, resursele și statutul pe care i le oferă relația, nu neapărat că te iubește și își dorește sincer să fii și tu fericită. Iar tu asta ar fi sănătos să vrei pentru tine de la un partener/ o relație de cuplu, nu-i așa?

Tu ce vrei de la relația aceasta de acum înainte?

Chiar dacă până acum nu ai stat să te gândești la ce-ți dorești de la un partener/o relație sau ai considerat că trebuie să faci diverse sacrificii pentru binele relației/partenerului, ia în considerare ideea asta măcar de acum înainte. Sacrificiile nu sunt sănătoase în relații, mai ales în cele de cuplu.

Direcția către care e bine să aspiri este cea a negocierilor urmate de compromisuri agreate de comun acord, căci ele setează un cadru mult mai sănătos pentru orice relație. Cu cât sunt negociate și discutate mai clar și mai onest limitele personale, preferințele, emoțiile, nevoile și dorințele fiecăruia, cu atât mai bine, căci asta garantează cele mai bune șanse de a ajunge la soluții care să-i mulțumească pe toți cei implicați.

Așa că e timpul să îți iei o pauză de la stinsul de focuri mici, astfel încât să-ți aduni energia, răbdarea și curajul de a-ți căuta răspunsul la întrebarea reală pe care o ai, dar încă nu ai verbalizat-o. Eu intuiesc că e undeva în zona „Îmi mai doresc această relație?”, dar sigur că poate fi formulată în multe alte feluri. Important este să începi să te gândești la subiectul acesta: cât de mult bine îți face relația asta cu adevărat. Și apoi, cât de mare e schimbarea de care ai avea nevoie pentru a-ți fi bine. Este vorba de o schimbare care stă doar în puterea ta? De asta mă cam îndoiesc, căci e nevoie ca și partenerul tău să schimbe ceva din comportamentul său pentru ca lucrurile să se echilibreze cu adevărat.

Incertitudinea ca încurajare pentru viitor

Sper că măcar următorii pași sunt ceva mai clari acum, dar sunt convinsă că nu e o ușurare prea mare lucrul acesta. Conștientizarea abuzului la care ești expus sau la care îi expui inconștient pe ceilalți este un lucru tare greu și îți poate crea rezistențe sau să te împingă în negare uneori, dar miza stă tocmai în contactul cu realitatea.

Nimeni nu poate să trăiască izolat într-o fantezie, de fapt. Mai devreme sau mai târziu, realitatea te va lovi cu neprevăzutele ei. Și nimeni nu știe ce urmează, până la urmă. Dar dacă îți asumi cu onestitate propriul adevăr și propria putere de a-ți influența evoluția ca persoană, vei fi pe calea cea bună, chiar dacă ea va fi încă presărată cu suferințe și frici, mai mici sau mai mari, mai predictibile sau mai surprinzătoare.

Read More

Cum știu câtă disponibilitate am pentru a ajuta?

Întrebare:

„Cum știu câtă disponibilitate am pentru a ajuta, pentru a mă deschide subiectului? Ce fac dacă nu găsesc disponibilitatea asta încă?

adolescentă anonimă

Proximitatea războiului e ceva destul de dificil de gestionat la nivel emoțional, chiar și pentru oamenii mari, nu doar pentru cei tineri. După șocul inițial, care poate dura câteva zile sau chiar 1-2 săptămâni, psihicul oamenilor reușește să se adapteze la noua realitate și să se reorienteze, astfel încât să reducă consumul excesiv de resurse și să se concentreze din nou pe propriile nevoi și responsabilități de zi cu zi.

Life goes on anyway. 

Odată cu zilele care trec, ne obișnuim din ce în ce mai mult cu orice lucru nou care apare în viața noastră. Iar asta se întâmplă ca rezultat al mecanismelor inconștiente de adaptare și apărare și reasigurare ale psihicului, oricât de imprevizibile și nedorite sau, din contră, oricât de mult-așteptate sunt lucrurile care ni se întâmplă. 

Șocuri și răspunsuri de adaptare

Războiul dintr-o țară vecină, însă, e un subiect mult mai complex – nu e doar un lucru care ni se întâmplă nouă, fiecăruia dintre noi, ci e un lucru care afectează și impactează mulți alți oameni, în feluri greu de catalogat și cuantificat.

Expunerea inițială la știrile despre declanșarea atacurilor armate asupra civililor ucraineni, la câteva sute de kilometri depărtare de noi, e procesată ca un șoc. Creierul are nevoie de câteva zile pentru a reașeza posibilitățile viitorului într-o ordine nouă. La început, el e suprasolicitat de consumul energetic pe care îl presupune gestionarea tuturor fricilor pe care apropierea fizică a războiului le aduce la suprafață din abisul inconștientului. 

Unii oameni, inclusiv tineri, găsesc în ei puterea sau necesitatea de a se implica activ în sprijinirea refugiaților ucraineni, în timp ce alții se refugiază ei înșiși în realitatea proprie, separându-se și distanțându-se emoțional de știrile despre război. Există două feluri principale în care poți face această separare:

  • conștient și intenționat – de exemplu, decizia de a te proteja de știrile care îți cresc anxietatea
  • inconștient și condiționat de factori de mediu – de exemplu, cerințele școlare, probleme personale urgente etc.
Șocuri generale, priorități personale: disponibilitatea de a ajuta

E important însă să știi că niciuna dintre aceste variante nu este corectă sau greșită la modul absolut. Disponibilitatea de a ajuta nu e obligatorie și nu e direct proporțională cu distanțarea emoțională față de subiect.

Disponibilitatea de a ajuta depinde mai degrabă de configurația și ierarhizarea nevoilor tale active: în special cele nesatisfăcute, care au adunat deja frustrare și tensiune internă și „se cer” adresate cât mai rapid. Ca să-ți fie mai clar cum poți să-ți identifici nevoile, pornește de la Piramida lui Maslow și scrie pe o foaie cel puțin 5 nevoi proprii pentru fiecare dintre cele 5 nivele ale piramidei:

  • Nevoi fiziologice de bază
  • Nevoi de securitate și protecție
  • Nevoi de apartenență și atașament
  • Nevoi de stimă și statut social
  • Nevoi de autorealizare și autoactualizare

Apoi, având proaspete în minte aceste nevoi personale active, vei putea să te lansezi cu mai multă încredere în procesul de introspecție ghidat de întrebările de mai jos.

Ca să-ți dai seama câtă disponibilitate ai pentru a ajuta, încearcă să răspunzi cât mai onest la întrebările următoare:

1. Cât de mult timp petrec în contact direct cu informații sau imagini despre război?

Foarte mult timp uitându-te la știri sau discutând despre subiectul acesta cu alți oameni poate să însemne că te interesează și că te afectează ceea ce se întâmplă acolo. Ai deja disponibilitatea de a fi în contact cu aceste informații, cel puțin, adică e mai probabil să vrei să te și implici activ. Dacă deja numeri câteva ore bune printre știri, analize și reportaje, poate reconsideri un pic lucrurile: în loc să te expui la atâta violență și suferință la modul pasiv, nu te-ai simți mai bine să petreci timpul acela făcând ceva util pentru refugiați? Sau, de ce nu, pentru oamenii care lucrează cu refugiați sau alte categorii sociale vulnerabile, pe care societatea noastră e posibil să le neglijeze acum mai mult decât de obicei.

2. Căror nevoi le răspunde comportamentul meu manifest apropo de știrile și conversațiile despre război? 

Dacă stai un pic să te gândești sau să povestești cu cineva, sigur vei reuși să-ți identifici și niște nevoi foarte specifice, care sunt adresate deja direct sau indirect de deciziile tale de comportament apropo de știrile și conversațiile despre război. Evitarea știrilor poate să însemne nevoia de autoprotecție sau de a lua o pauză ca să-ți reîncarci bateriile, în timp ce supraexpunerea la subiectul războiului poate să fie dovada unei altfel de nevoi de autoprotecție – de data asta prin creșterea propriei capacități de a face predicții care să te mențină în siguranță. 

3. Cât de mult stres și câte probleme personale am de gestionat în perioada aceasta?

Poți să simți vinovăție sau rușine că nu te implici să ajuți, deși, pragmatic vorbind, este complet nerealist să ai astfel de așteptări de la tine, pentru că tu însuți ești în situația de a avea nevoie de sprijin și ajutor din partea celorlalți. Întâi ai grijă de tine, ca să poți avea de unde să le oferi și altora grija ta. Iar prin a avea grijă de tine trebuie să înțelegi inclusiv a cere ajutor și a-l accepta, fără autocritică sau minimizarea propriilor dificultăți. Dacă ai Bacul anul acesta, de exemplu, probabil că ai nevoie să lași voluntariatul pentru alte perioade mai puțin încărcate emoțional.

4. Ce fel de resurse am la dispoziție? 

Dacă stai să te analizezi, poți descoperi că ai timp, dar nu știi neapărat cum ai putea să-l pui în ajutorul refugiaților. Sau poți să ai bani, obiecte de donat sau aptitudini speciale pe care le-ai putea reorienta către sprijinul refugiaților din Ucraina, dar nu ai informații despre cum e cel mai bine să îți investești acele resurse ca să ajuți cu adevărat. Dacă îți dai seama că acesta e obstacolul unde te-ai împotmolit, caută în online informații despre inițiativele locale și naționale de sprijin pentru refugiați, atât din partea autorităților, cât și a ONG-urilor.

5. Care ar fi cea mai satisfăcătoare și realistă metodă de a ajuta, fără să mă pun pe mine în pericol sau în dezavantaj?

Ca să-ți răspunzi la întrebarea asta, poți să începi prin a face două liste separate: prima cu moduri concrete de a ajuta, a doua cu ce ți-ar plăcea ție să faci ca să ajuți, apoi vezi ce idei se regăsesc pe ambele liste. Ia în considerare nu doar resursele tale disponibile, ci și modurile în care ți-ai putea îndeplini și niște nevoi personale (de a învăța ceva, de a fi util, de a-ți lua mintea de la frica de război, de a aduna experiență într-un anumit domeniu etc.). Dacă alegi așa cum și cât să ajuți, vei putea să-ți păstrezi o motivație mai stabilă în timp, iar acțiunile tale vor face bine și pentru alții, și pentru tine însuți. 

Pare că nu am disponibilitate să ajut. Ce-i de făcut?

Dacă ai ajuns la această concluzie, s-ar putea să te simți plin/-ă de tensiune și într-un vag sentiment de disconfort, aproape vinovăție. „Dacă nu am disponibilitate să ajut, înseamnă că sunt un om rău?” s-ar putea deja să ți se fi înfiripat în minte, mai clar decât până acum. Răspunsul este simplu: NU.

A nu avea disponibilitatea de a ajuta înseamnă, de cele mai multe ori, că nu reunești condițiile de stabilitate, echilibru și acces la resurse de care ai avea nevoie pentru a putea cu adevărat să ajuți. Ceea ce ai reuși să faci în astfel de condiții ar fi mai degrabă o încercare de a-ți calma sentimentele de vinovăție că nu ajuți, dar în același timp ar reprezenta o formă de autoabuz și autosabotare.

Nu te obliga să te autosabotezi, doar ca să corespunzi mai mult unui standard nerealist al „cetățeanului ideal”, mereu gata să se implice în acțiuni umanitare și voluntariate de dragul lumii. Lumea ta începe cu tine, cu mintea ta, cu corpul tău, cu relațiile tale – ai grijă de ele înainte de orice altceva!

S-ar putea să fie dificil să accepți că tu ești cel/cea care are nevoie de ajutor prima dată, căci asta înseamnă că ești și tu un fel de victimă – a cuiva sau a unor circumstanțe și a unor factori care s-au intersectat într-un mod nefericit în prezentul tău. Dar asta e o condiție temporară, care se va modifica în timp. Odată ce te vei ocupa de propriile tale nevoi și priorități, vei descoperi și spațiul emoțional necesar și suficient pentru a putea să-ți oferi sprijinul și ajutorul și altor persoane.

E adevărat, cu toții sperăm că războiul din Ucraina se va termina repede, iar viața noastră va reveni la normal – orice ar însemna normalul ăsta abstract din mintea noastră. Dar oameni care vor avea nevoie de ajutor, așa cum ai și tu acum, vei întâlni oricând, oriunde. Chiar dacă nu-ți vei descoperi acum disponibilitatea de a ajuta, vei putea să o faci din plin oricând vei simți că ți-ai reechilibrat rezervoarele de energie și resurse emoționale, cognitive și de orice alt fel.

Read More

De ce când sunt eu însămi și mă simt bine sunt considerată o ciudată și copilăroasă?

Întrebare:

„De ce când sunt eu însămi și mă simt bine sunt considerată o ciudată și copilăroasă?

adolescentă anonimă

Bună!

Întrebarea ta e mai veche, dar probabil că încă te mai gândești la ea. Poate ți-ai găsit deja un răspuns, dar am să încerc și eu să aduc un pic de claritate pe acest subiect.

Desigur, doar tu poți să știi exact cum se simte pe interior ceva ce alții consideră un comportament ciudat sau copilăros. Nu pun la îndoială faptul că îți poți identifica starea de a fi tu însăți și de a fi confortabilă să te comporți ca atare, fiecare o cunoaște la modul subiectiv.

Aș pune însă sub semnul întrebării felul în care este interpretat comportamentul tău de ceilalți în astfel de momente. Nu vreau să spun, cum poate ai mai auzit, că e doar în capul tău. Cel mai probabil, cu toții am primit astfel de etichete sau feedback-uri de la diverse alte persoane, de mai multe ori de-a lungul vieții.

Dar la fel de des se întâmplă și să interpretăm reacția ambiguă sau confuză a cuiva ca un semn „cât se poate de clar” că acea persoană ne consideră ciudați sau copilăroși. Uneori verificăm, alteori nu. „Cât se poate de clar” nu e chiar așa de clar de fiecare dată.

Firul logicii emoționale

Așadar, prima mea întrebare pentru tine ar fi: Cât de des mi se întâmplă cu adevărat să fiu considerată ciudată sau copilăroasă atunci când sunt eu însămi și mă simt bine?

Apoi, urmează alte câteva întrebări pe firul logicii emoționale:

  • Cât de des se întâmplă să descopăr că am interpretat greșit reacția cuiva?
  • Caut să-mi testez ipotezele de interpretare sau reacționez mai des din impuls?
  • Cât de des se întâmplă să mi se spună de ceilalți că sunt ciudată sau copilăroasă?
  • Cine sunt oamenii de la care am primit astfel de feedback-uri?
  • Pentru ei, aceste etichete au valențe pozitive, negative sau neutre? Dar pentru mine?

Dacă răspunzi onest la această secvență de întrebări introspective, gândirea ta critică se va alia cu memoria și împreună veți reuși să puneți în altă lumină unele evenimente din trecut.

Relațiile și reinventarea identității

S-ar putea să-ți dai seama că ai o oarecare tendință de a proiecta pe ceilalți o teamă personală – cea de a fi considerată copilăroasă sau ciudată, iar asta să te facă să te întrebi dacă într-adevăr te simți tu însăți în acele momente pe care ceilalți par să le eticheteze astfel.

Poate ai crescut între timp și nu te mai simți nici tu însăți prea… tu însăți? Identitatea adolescenților este încă în formare, iar experimentarea în afara zonei de confort e noua regulă după care se ghidează creierul adolescent. E normal să treci prin astfel de faze – cu accent pe ideea că este o fază pe care o vei depăși, simțindu-te din nou tu însăți fără mari eforturi.

Este posibil și să nu vrei să renunți încă la copilărie și să simți că trebuie să te lupți cu transformările adolescenței, păstrându-ți pasiunile și preocupările din anii precedenți, chiar dacă cei de vârsta ta par să se grăbească să se maturizeze. Uneori, la adolescenți, asta vine la pachet cu o tendință de a devaloriza sau ridiculiza orice le sună caracteristic copilăriei sau unei vârste mai mici. De ce? Pentru că încearcă (intenționat sau inconștient) să pară mai maturi, ca să fie luați mai în serios. Dar asta nu înseamnă că au mereu dreptate când pun etichetele respective.

Trecând prin întrebările de mai sus, există și varianta să realizezi că, într-adevăr, primești foarte des astfel de feedback-uri, dar doar de la anumite persoane, care interacționează cu tine în anumite contexte și cu care ai un anumit tip de relație. Ce spune asta despre acele relații sau acele persoane? Ce fel de nevoi par să aibă în raport cu tine, astfel încât să-ți tot spună astfel de lucruri?

În plus, s-ar putea ca pentru alte persoane, aceste etichete verbale – „ciudată” și „copilăroasă” – să nu aibă aceeași semnificație ca pentru tine. Uneori, ele pot exprima chiar admirație sau nostalgie, nu doar dezaprobare, desconsiderare sau superioritate, așa cum par să indice în primă instanță.

Întrebările nasc cunoaștere și cunoașterea naște întrebări

Nu am un răspuns prea simplu la întrebarea ta, dar cu siguranță că ea va aduce cu sine o mulțime de alte întrebări, pe lângă cele pe care ți le-am sugerat mai sus.

O parte importantă din procesul de maturizare este dezvoltarea conștiinței de sine într-o capacitate de gândire auto-reflexivă la un nivel de profunzime și abstract mult mai evoluat decât în copilărie. Iar asta se întâmplă prin parcurgerea acestor labirinturi de întrebări și răspunsuri, la intersecția cărora se vor naște mereu alte și alte întrebări în căutare de răspunsuri.

Poate e neplăcut uneori drumul prin acest labirint, dar este și incitant saltul acesta în necunoscut, în căutarea identității și a sensului. Călătoria asta cu siguranță este plină de confuzie și îndoieli, imaginea ideală a destinației se mai schimbă pe drum, pe neașteptate, iar asta face călătoria și mai interesantă, căci vedem noi sensuri și inventăm noi feluri de a ne manifesta identitatea.

Din păcate, asta poate să ne facă să ne simțim străini unii de ceilalți, uneori. În realitate avem totuși, cu toții, o direcție comună: înainte în timp. Ne reconstruim și ne redescoperim pe noi înșine de câte ori avem nevoie să o facem.

Conexiuni abstracte și dezvoltare

Desigur, astfel de discuții filozofice par să iasă din sfera psihologiei, dar să fie oare asta realitatea? Oare nu e filozofia o artă și/ sau o știință de a integra sentimentele și gândirea unei persoane într-o structură coerentă și congruentă cu sine în timp, permițând însă un nivel de flexibilitate care să-i ofere individului capacitatea de a învăța din greșeli – ale sale și ale altora?

Ce vreau să zic este că genul ăsta de gânduri, care probabil ți-au produs plăcere și ți-au trezit interesul, dacă ți-ai dat voie să-ți urmărești filmul imaginației măcar câteva momente, ei bine aceste gânduri nu erau posibile în copilărie. Unii numesc asta bliss sau inocență, alții o numesc naivitate sau ignoranță. Toate pot fi adevărate, depinde de unde te uiți.

În viața ta, tu alegi de unde te uiți în momentul acesta și ce alte perspective mai ai nevoie să iei în considerare.

Discută cu prietenii sau apropiații despre astfel de gânduri și idei. Testează-ți ipotezele și fii curioasă care e adevărul mai mare decât adevărul tău subiectiv, dar nu uita să ții cont și de el când iei decizii. Caută persoane, cărți, filme și tot felul de alte experiențe care să te ajute să-ți dezvolți capacitatea de a te înțelege pe tine. În același timp, vei înțelege mai bine și lumea din jurul tău.

Read More

Ce ar trebui sa facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

Întrebare:

„Ce ar trebui sa facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

adolescentă anonimă

Salut!

Și mulțumesc mult pentru întrebarea ta, cu care sigur se vor identifica mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc în răspunsul meu de la clarificarea conceptului de teamă de abandon, o teamă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii în relațiile lor cele mai apropiate.

Teama de abandon

În general, frica de abandon este rezultatul unei sau unor experiențe traumatice din istoria personală, cel mai adesea din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur. La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, limbajul verbal este incomplet dezvoltat, imaginația este greu de deosebit de realitate și emoțiile sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume, total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Atunci când îngrijirea de care are nevoie copilul lipsește sau este alternată haotic cu perioade de absență, teama de abandon începe să se contureze, iar copilul manifestă anxietate sau furie, atrăgând atenția asupra propriei persoane. Așa că rolul ei inițial este unul adaptativ – determină copilul să ceară atenție și ulterior să se conformeze unor reguli care, chiar dacă i se par nedrepte, pot să-i asigure supraviețuirea.

Experiențe corelate

Mai târziu în viață însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura identității prin rănile emoționale lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon, cum ar fi:

  • plecarea sau moartea unui părinte/bunic – din orice motiv insuficient explicat copilului, inclusiv boală;
  • divorțul părinților sau alternanța separare-împăcare în relația părinților;
  • venirea pe lume a unui frățior care monopolizează atenția tuturor;
  • un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și par că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână undeva în background, latentă, activându-se doar în contact cu anumiți stimuli declanșatori.

Nici atunci când este activată ea nu este neapărat conștientă și asumată, putându-se manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică. Și mai paradoxal, oamenii cu o frică de abandon puternică au tendința de a deveni abuzivi uneori în relații, de parcă ar forța cumva inconștient limitele partenerului, astfel încât să vadă dacă partenerul va renunța și va pleca sau va rămâne alături de ei no matter what.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțioanlă alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o problemă cu teamă de abandon.

Bineeeee. Dar ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Variante de abordare

Ei bine, teama de abandon se poate trata într-un proces terapeutic, iar triggerii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut – acelea pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și mai organizat, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Pe cont propriu

Până atunci, însă, ai putea să faci și niște lucruri pe cont propriu:

  • Urmărește clipul acesta despre frica de singurătate, de la The School of Life, resursa mea preferată de self help, dar și clipul acesta, despre teama de abandon, de la Psych2Go. Există și o grămadă de cărți despre acest subiect, dar eu ți-aș recomanda să începi cu ceva mai general – Imperfecți, liberi și fericiți, de Cristophe Andre.
  • Caută sau crează-ți ocazii de a vorbi și cu alți oameni despre manifestarea acestui tip de frică. Experiențele personale ale celorlalți te pot ajuta să vezi lucrurile în perspectivă și să înțelegi mai bine cât este de frecventă și răspândită această teamă. Iar ăsta ar fi un mare câștig pentru tine, pentru că vei scăpa de senzația că e anormal ceea ce simți, că e doar în capul tău sau că e ceva în neregulă cu tine pentru că te preocupă așa mult riscul de a fi abandonată.
  • Dacă există situații foarte evidente de abandon în trecutul tău, probabil ai nevoie de clarificarea acelor situații. Dacă este posibil, încearcă să-i abordezi pe oamenii care au informații despre acele evenimente – și cei direct implicați, și cei care au făcut cumva parte din poveste. Spune-le că ai vrea să te asiguri că ai suficiente informații încât să nu rămâi cu o imagine distorsionată despre evenimentele cu pricina și roagă-i să-ți răspundă la câteva întrebări. Totuși, când începi o astfel de discuție, ai grijă și la sentimentele celeilalte persoane și nu porni direct cu DE CE? căci s-ar putea să o împingi în comportamente defensive. Formulează-ți întrebările mai puțin inchizitiv, ca în exemplele de mai jos: Ce te-a făcut să alegi asta?/ Cum ai luat acea decizie? / În ce context se întâmpla evenimentul respectiv?/ Cum ai gestionat situația? / Ce a fost cel mai greu? / Crezi că ai face la fel și astăzi? / E ceva ce ai vrea să schimbi, dacă ai putea? etc. Pregătește-te și pentru eventualitatea în care persoana cu pricina nu are disponibilitate sau se teme să deschidă subiectul respectiv, oferă-i opțiunea de a amâna discuția pentru altă dată și mulțumește-i neapărat la final, dacă e de acord să stea de vorbă despre ce te interesează pe tine.
  • Dacă frica ta de abandon este conectată cu o experiență de pierdere a unei persoane dragi care a murit, făcându-te să te simți singură pe lume și abandonată, lucrurile sunt un pic diferite, căci probabil ai de procesat și un doliu nefinalizat pentru pierderea respectivă. Citește despre doliu aici și uită-te și la clipul acesta, tot de la The School of Life, pentru început.

Deocamdată, cred ai suficiente informații de procesat. Nu va fi deloc un drum ușor, dar cu siguranță, dacă vei începe să mergi în această direcție, vei descoperi că te simți din ce în ce mai încrezătoare și mai liberă să te bucuri de afecțiunea pe care o simți pentru oamenii apropiați, fără să te sperie atât de tare ideea că ai putea pierde acele persoane 🙂

Read More

Ce ar trebui să fac dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva despre problemele mele, dar nu am suficient curaj să zic despre ce este vorba?

Întrebare:

Ce ar trebui să fac dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva despre problemele mele, dar nu am suficient curaj să zic despre ce este vorba?”

adolescentă anonimă

Bună!

Mesajul tău m-a surprins un pic și m-a făcut să mă întreb cum de a durat atât de mult până să primesc o astfel de întrebare – una dintre cele mai valoroase din ultima vreme, prin însăși simplitatea ei.

În același timp, mi-a adus aminte că mai toate interacțiunile dintre oameni pleacă de la felul în care este distribuită încrederea – și pe plus, și pe minus. Așa că voi încerca să răspund pentru tine și pentru toți ceilalți tineri care, cu siguranță, au aceeași dilemă ca și tine. S-ar putea să mă întind, bear with me.

Totul pleacă de la încredere

Dar ce e încrederea? Ei bine, dicționarul explicativ zice că încredere = „sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință.

Deși tu ai pus pe seama lipsei de curaj dificultatea ta de a vorbi despre lucrurile care te preocupă și pe care le consideri probleme, realitatea este că nu prea putem despărți curajul de încredere. Uite de ce: curajul este un concept destul de abstract, care se referă la confruntarea unei frici. Adică la procesul prin care o persoană ia o decizie care este în opoziție cu starea sa emoțională, care se manifestă printr-o tendință de a evita sau de a amâna ceva anume.

Nimeni nu zice că are nevoie de curaj ca să facă ceva ce nu-l scoate din zona de confort, nu? Dar cu toții simțim că avem nevoie de curaj ca să facem acele lucruri care ne sperie, de consecințele cărora ne temem sau pe care nu suntem siguri că le putem duce până la capăt într-o manieră satisfăcătoare. Și uite așa, am ajuns să conectăm logic curajul de încredere.

Curajul iese din discuție atunci când nivelul încrederii este mult prea scăzut – încrederea în propriile forțe, dar și încrederea în ceilalți.

De exemplu, pentru situația descrisă de tine, probabil că am putea să vorbim despre mai multe dimensiuni ale încrederii. Combinate, ele te determină să iei în repetate rânduri decizia de a nu te deschide și de a păstra pentru tine gândurile care te frământă. Iar apoi interpretezi comportamentul tău ca o dovadă că nu ai suficient curaj ca să abordezi subiectele respective. Uite niște posibile variante:

Încrederea în propriile forțe: nu ești sigură că înțelegi pe deplin sau că poți să exprimi „corect” ceea ce te preocupă.

Poate ai și niște experiențe anterioare în care ai încercat să vorbești despre acele lucruri și nu ai fost mulțumită de rezultat, fie că nu ai fost înțeleasă de interlocutor, fie că ulterior ți s-a părut că felul în care te-ai exprimat a fost stupid, copilăresc, penibil sau pur și simplu incomplet.

Ar putea să existe și niște gânduri de tipul „Poate e doar în capul meu”, adică o tendință de a nu avea încredere în realitatea propriilor tale emoții și gânduri. Asta mai degrabă indică o educație autoritară și intimidantă decât posibilitatea ca ceea ce simți și gândești să fie ireal, deformat sau scos din proporții.

Faptul că „n-ai curaj” să vorbești despre problemele și vulnerabilitățile tale corelează probabil cu faptul că trăiești într-o stare de alertă generalizată (anxietate difuză), în care trebuie să fii tot timpul pe fază ca să te protejezi de agresiuni mai mici sau mai mari din partea celor din jur: familie, prieteni, profesori etc. Iar când zic că te protejezi de agresiuni, nu mă refer doar la lovituri sau la țipete, ci și la ironie, ridiculizare, umilire, minimizare, anulare sau remarci egocentrice de tipul „M-ai dezamăgit / Nu mă așteptam la așa ceva de la tine.” ale oamenilor cu care ai încercat să vorbești și care te-au făcut să crezi că e ceva în neregulă cu tine. Adică ți-au scăzut încrederea în tine.

Încrederea în ceilalți: nu ești sigură că poți să te aștepți la ajutor, sprijin sau înțelegere de la ceilalți.

Poate că n-ai avut parte de prea mulți oameni disponibili, empatici și calmi în jurul tău, care să te facă să te simți în siguranță, acceptată și importantă. Știu, s-ar putea să ți se fi umezit ochii citind asta, dar de multe ori lipsa de curaj a oamenilor pleacă de la un astfel de mediu emoțional. Când adulții din jurul unui copil sunt prea ocupați cu munca sau cu problemele lor, disponibilitatea lor pentru problemele experimentate de copil scade sau nu există, pur și simplu. Iar indisponibilitatea adulților se manifestă adesea prin tendințe agresive, nu doar prin indiferență sau absență.

Părinții și profesorii indisponibili emoțional aruncă adesea vina pe copii, îi fac să creadă că e vina lor că oamenii mari s-au enervat/ supărat/ dezamăgit și aruncă pe umerii copiilor întreaga responsabilitate a stării lor emoționale dezagreabile. Desigur, și copii pot face așa ceva, dar de la adulți ne-am putea aștepta la un comportament mai matur, mai responsabil, nu?

Replici de genul „Uite ce-am ajuns să fac din cauza ta!/ O să mă bagi în mormânt!/ Vrei să o iau razna, nu vezi cât de greu îmi e? Mai vii și tu cu prostiile tale!” – probabil că le-ai întâlnit, din păcate. Acestea sunt de fapt agresiuni care iau forma fugii de răspundere sau a fricii de a admite că au greșit și că e nevoie să depună efort pentru a repara urmările acelor greșeli. Cum să ai curaj să vorbești cu alții despre problemele tale, dacă ai avut astfel de experiențe, care ți-au creat așteptări negative, dezamăgire și senzația că ești pe cont propriu în fața greutăților vieții?

Încrederea se crește pas cu pas, la fel și curajul

Așa că nu e doar despre curaj și fricile din spatele lui. Iar curajul nu înseamnă absența fricii. Ba mai mult, ai putea să te gândești la curaj ca la decizia de a acționa, în ciuda fricii conștiente și asumate.

Pe de altă parte, dacă-ți dai voie să te gândești câteva zile la relația ta cu încrederea, s-ar putea să descoperi că a devenit subit mai ușor să alegi o persoană căreia să simți că-i poți vorbi despre problemele tale.

S-ar putea să mai întâmpini niște rezistențe și ezitări pe fondul întrebării „Dar ce o să zică/ creadă despre mine?”, pe care te încurajez să le tratezi ca pe niște ipoteze de cercetare. Ia hai să vedem ce o să zică/ ce o să creadă despre mine dacă îi dezvălui o mică parte din dilema mea. Dacă mi se pare că reacționează corect, pot ulterior să decid să-i ofer mai multe detalii, și apoi încă niște niște detalii și tot așa, tatonând și testând atât disponibilitatea, cât și capacitatea empatică și suportivă a celuilalt.

Ai tot dreptul să faci asta, e în joc securizarea ta emoțională. Dacă simți că ar trebui să fii total transparentă cu cineva și că nu merge așa, cu jumătăți de măsură, asta s-ar putea să vină mai degrabă din relația cu un părinte sau un prieten foarte intruziv sau manipulativ, care pretinde să aibă acces nelimitat și constant la gândurile și emoțiile tale, ceea ce înseamnă zero respect pentru dreptul tău la intimitate.

Nu ești deloc obligată să le dai voie celorlalți să intre cu bocancii printre emoțiile și ideile din mintea și sufletul tău. Mai ales dacă sunt genul de oameni care spun adesea lucruri ca „E doar în capul tău/ Te gândești tu prea mult.”. S-ar putea să fie bine intenționați, dar genul ăsta de atitudine nu te ajută atunci când te lupți cu confuzia, neîncrederea și impredictibilitatea.

Recomandările mele ar suna cam așa:

1. Fă-ți obiceiul de a ține un jurnal de gânduri, emoții și vise. Scriind despre lucrurile care te preocupă, petreci suficient de mult timp în contact cu ele astfel încât să le înțelegi mai bine. Iar exercițiul de a pune lucrurile în cuvinte te va ajuta să-ți formulezi mai bine ideile și într-o conversație ulterioară cu cineva de încredere. Nu trebuie neapărat să scrii de mână, poate fi și un jurnal digital, poți folosi înregistrări video sau audio pe care să le păstrezi într-un dosar cu parolă dacă crezi că așa există mai puține șanse ca cineva să tragă cu ochiul la jurnalul tău intim.

2. Abonează-te la The School of Life pe youtube și caută și alte resurse profesioniste pe internet în legătură cu ceea ce tu consideri problematic. Eu îți voi recomanda aici 3 clipuri de la The School of Life, ca să vezi cât de multe chestii interesante și fascinante poți descoperi despre tine însăți urmărind o animație de 4-5 minute. Da, din păcate sunt accesibile doar în limba engleză, dar poți să te folosești de subtitrările cu traducere automată dacă ai nevoie.

3. Dacă ceea ce ai de discutat ar fi mai ușor de pus în cuvinte în fața cuiva care nu te cunoaște, ia în considerare linia de suport psihologic pentru adolescenți Teen Line de la DepreHub, la care poți suna oricând fără acordul părinților: 0374 461461, chiar dacă ești încă minoră. Dacă este vorba de o situație abuzivă (violență fizică sau sexuală, în special) poți apela direct la noul număr de urgență pentru raportarea abuzurilor cu victime copii, Telefonul Copilului, cu apelare directă și gratuită de oriunde din țară la numărul scurt 119.

Nu ezita să ceri sprijin și consiliere de la specialiști și de la autorități, dacă povestea pe care nu ai curaj să o spui este povestea felului în care ai fost sau ești abuzată. De asemenea, poți reveni aici cu mai multe detalii, dacă ceva din ce am scris mai sus a reușit să deblocheze reținerea ta de a vorbi și simți că poți să-mi oferi mai multe informații, ca să-ți pot face și alte recomandări mai la obiect.

Read More

De ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?

Întrebare:

„Am 18 ani și sunt în clasa a 12a. Este un an important pentru mine și plin de stres. Stresul vine din surse multiple, examenul de bacalaureat, admiterea la facultate, faptul că este ultimul meu an de liceu… sau cel puțin teoretic. Pentru că ultimii 2 ani i-am petrecut mai mult acasă, izolată de prietenii și colegii mei din cauza pandemiei. Părerile sunt împărțite peste tot în jurul meu când vine vorba despre vaccin. Sunt sceptică, dar cu toate acestea nu vreau să le impun celor din jurul meu părerea mea, prefer să mă informez singură, dar nu prea am de unde.

Întreaga lume este împărțită în două tabere, a vacciniștilor și a nevacciniștilor, fiecare susținându-și vehement convingerile cu propriile argumente. Nu știu dacă ar trebui să mă vaccinez sau nu, pentru că nu mi se pare în regula faptul că guvernul pune atâta presiune, nu mi se pare în regulă faptul că în mass-media unicul slogan este „Vaccinează-te!” fără să se prezinte și reacțiile adverse posibile în urma vaccinului, sau ce le generează. 

Eu am trecut deja prin boală, am anticorpi, părinții mei la fel, sunt o persoană responsabilă, port masca corect oriunde merg, evit zonele aglomerate, sunt convinsă că acest virus există, dar nu știu ce să spun cu privire la vaccin. Este cu adevărat sigur? Care este cel mai potrivit pentru mine? Care sunt reacțiile adverse care pot apărea, și care sunt posibilele cauze care le pot cauza? De ce există atâta presiune în jurul meu și de ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?

adolescentă anonimă

Bună!

Într-adevăr, stresul este la cote uriașe în ultima vreme – și nu doar pentru tine, ci pentru întreaga lume. Chiar dacă ne-am învățat deja cu această „normalitate” a ultimilor doi ani, nimeni nu poate să nege existența acestei presiuni reprezentată de pandemia on-going.

Ultimul tău an de liceu ar fi fost oricum stresant, și asta în mare parte din cauză că societatea noastră nu a învățat încă să-i susțină cu adevărat pe tineri să se dezvolte. Mai degrabă îi amenință cu pedepse și consecințe negative, cum ar fi notele mici, sărăcia, eșecul sau alte probleme de oameni mari, pe modelul „Dacă nu ești bun la învățătură, o să ai o viață grea.” Dar aceste metode nu încurajează, ci produc teamă și tensiune permanentă în sufletele copiilor și tinerilor. Știi și tu, o simți pe pielea ta.

Sper că ți-ai găsit o cale de a-ți imagina propriul tău viitor și în culori frumoase. Nu neapărat roz, desigur, că doar nu vrem să ne predispunem singuri la dezamăgiri repetate în lumea asta plină de neprevăzut. Citesc printre rândurile tale și-mi dau seama că ești o tânără determinată și responsabilă, conștientă și totuși foarte speriată. Pe toți ne sperie viitorul, dar e clar că pentru tine, în această perioadă, s-au adunat multe frici cu care nu știi ce să mai faci. 

Izolarea aduce o mulțime de probleme

Izolarea de care vorbeai s-ar putea să fie una dintre marile vinovate pentru acest nivel ridicat de teamă și anxietate. În izolare, oamenii nu mai pot intra în rezonanță emoțională cu alți oameni și asta îi predispune la tot felul de dificultăți emoționale:

  • sentimente de singurătate și demotivare
  • anxietate socială și teama de a fi respinși sau judecați
  • rigidizarea gândirii prin lipsa perspectivelor diferite pe care le aduce socializarea cu alți oameni
  • scăderea gradului de toleranță la frustrare

… și multe, multe altele. Există deja o grămadă de studii internaționale care demonstrează statistic existența acestor efecte secundare ale izolării din pandemie, dar și reportaje de la firul ierbii în limba română, cum e acesta de pe Școala9. 

Când înoți împotriva curentului

O parte din frustrarea ta vine din presiunea pe care o resimți din media și din jurul tău cu privire la vaccinare. Tu spui că principalul mesaj din media încurajează vaccinarea, dar nu oferă și suficiente informații pentru a-i ajuta pe oameni să ia o decizie și să fie împăcați cu ea, oricare ar fi. Din păcate, ai dreptate să te plângi de lipsa de materiale informative accesibile și bine documentate, dar asta nu înseamnă neapărat că acesta este mesajul dominant.

Mulți alți oameni întâmpină aceeași problemă apropo de lipsa informațiilor clare, dar mesajele antivacciniste care circulă în paralel cu îndemnurile la vaccinare sunt foarte puternice în societatea noastră, în special acolo unde autoritățile nu au niciun fel de control.

Eu îți recomand să-ți începi documentarea pornind de la materialul de pe Mindcraft Stories „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților” și să deschizi cât mai multe dintre link-urile de acolo către cercetări, studii și interpretări ale specialiștilor.

Încrederea scăzută în autorități și în oameni

Faptul că mesajele vacciniste și antivacciniste circulă în paralel în societate îi face pe oamenii de toate vârstele să se îndoiască permanent de recomandările autorităților. Pe fundalul unei încrederi scăzute a populației în clasa politică și în sistemele publice (sănătate, educație, asistență socială etc.), țara noastră înregistrează o rată de vaccinare foarte mică și foarte lentă în raport cu alte state UE. 

Așadar, aș zice că o mare parte din neîncrederea ta e rezultatul unei presiuni a majorității – așa cum percepi tu majoritatea, adică tabăra vacciniștilor. Totuși, cei mai mulți oameni din țara noastră nu sunt de acord cu vaccinarea, dacă e să ne luăm după procentajul vaccinării care e puțin peste 39% în acest moment. Ba chiar aș îndrăzni să spun că te simți cumva vizată de discursul vacciniștilor, care de multe ori devine abuziv la adresa celor care refuză vaccinarea din diverse motive. 

„Cu musca pe căciulă”

În realitate însă, tu nu faci parte din nicio tabără – nu te încadrezi nici la vacciniști, nici la antivacciniști, după cum reiese din mesajul tău. Dar s-ar putea ca apropiații tăi să fie mai aproape de tabăra care se opune vaccinării – spun asta pentru că și tu pari să fi preluat o parte din argumentația lor. Surse de informare există, însă este nevoie și de dorința de a le consulta, răbdarea de a face documentarea și sortarea informațiilor și capacitatea de a extrage o concluzie care să te mulțumească.

Și abia acum ajungem, de fapt, la partea importantă. Ceea ce pare că te-ar mulțumi pe tine, la fel ca pe mulți alții din tabăra anti-vaccin, este certitudinea absolută că vaccinul este sigur.

Ei bine, așa ceva nu îți poate oferi nimeni. Imunizarea prin vaccinare este cu mult mai sigură decât imunizarea prin îmbolnăvire, pentru că evită cazurile foarte grave și încetinește răspândirea virusului, dar o asigurare că vaccinul este 100% sigur nu îți poate oferi niciun specialist responsabil. Dacă cineva pretinde așa ceva, activează-ți gândirea critică și investighează un pic mai atent situația.

E momentul să-ți exersezi liberul arbitru mai conștient

În cazul tău, pare că problema vine dintr-o înțelegere inflexibilă a conceptului de probabilitate și dificultatea psihologică de a-ți asuma niște riscuri, oricât ar fi de improbabile. Dacă ți-ai pune problema la modul matematic și ai avea toate datele problemei, ar fi ușor, nu? Dar în viață lucrăm cu mai multe necunoscute decât la pregătirea pentru bacul la mate. 

Intuiția mea, bazată și pe experiența ultimilor doi ani, îmi spune că strategia psihologică de evitare a unei decizii este ceva ce ai împrumutat sau ai învățat de la familie și apropiați. Dacă tu consideri că ai depus suficient efort pentru a te documenta din surse științifice și cu toate astea nu ai reușit să extragi o concluzie cu care să fii împăcată, atunci singura întrebare la care pot eu să-ți răspund este: „De ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?”

Iar răspunsul este simplu: pentru că nu ai exersat acest tip de decizie suficient de des, suficient de conștient și cu sprijin din partea figurilor tale de atașament și autoritate, adică părinții, dar și familia extinsă sau profesorii. Probabil că va mai dura ceva timp până să-ți negociezi și să-ți dobândești acest tip de libertate. Dar primul pas este să înțelegi că este și o libertate personală, adică un drept al tău, și o responsabilitate – față de tine și față de cei din jur.

Poate că în relația ta cu părinții nu ai primit suficiente încurajări și validări apropo de capacitatea ta de a lua decizii bune pentru tine. Poate că un eveniment traumatic, o boală sau un accident, i-a determinat să devină hiperprotectivi față de tine și să-ți refuze (deocamdată) dreptul de a lua decizii pe cont propriu – nu doar decizii medicale, ci de orice fel – făcându-te să simți că ai nevoie de aprobarea lor tot timpul.

Poate că are importanță și faptul că ești fată – în societatea noastră fetele au mai puțină libertate și autonomie decât băieții, ca urmare a stereotipurilor de gen încă foarte puternice în mentalitatea colectivă. Și poate că nici părinții tăi nu reușesc să decidă pentru ei înșiși în privința vaccinului anti-Covid-19 și atunci e greu de presupus că ar putea să te încurajeze pe tine să gândești altfel. 

Cunoaște-te pe tine!

Eu ți-aș recomanda să începi un jurnal de introspecție, în care să scrii în fiecare zi câteva rânduri. Acest exercițiu te va ajuta să intri în contact cu emoțiile tale și să le traduci în idei, să le observi cum se transformă și către ce fel de comportamente te împing.

Ai putea citi și articolul acesta, în care am detaliat câteva metode de a ajunge să te cunoști mai bine pe tine însăți. Astfel, vei vedea că și deciziile importante vor deveni ceva mai ușoare, căci vei avea o imagine mai clară asupra propriilor tale emoții, nevoi și obiective. Iar acolo doar tu ai acces nemijlocit 🙂

Read More

De ce suntem obligați să ne vaccinăm?

Întrebare:

„De ce suntem obligați să ne vaccinăm?”

adolescent anonim

Salut! 

Și mulțumesc pentru această întrebare atât de simplă, și totuși atât de controversată.

Senzația că ești obligat să te vaccinezi nu e ceva rar în zilele noastre. Mulți oameni s-au speriat atât de tare de informațiile care le-au ajuns la urechi, denaturate și deformate pe modelul telefonul-fără-fir, încât contribuie și ei la răspândirea acestora, fără să depună măcar puțin efort pentru a verifica dacă sunt adevărate sau false. 

Vaccinarea împotriva Covid-19 nu este obligatorie în țara noastră. Deși există câteva categorii profesionale și grupuri sociale cărora vaccinarea le-a fost recomandată cu mai mult aplomb de către autorități (personalul medical și didactic, de exemplu), decizia asupra vaccinării aparține fiecărei persoane în parte, conform legii, iar vaccinarea este un act voluntar pentru toți cetățenii majori ai țării.

Motivele pentru care autoritățile recomandă vaccinarea sunt bazate pe impactul pozitiv al vaccinării în combaterea pandemiei, demonstrat prin studii științifice și calcule statistice. În privința altor boli precum tuberculoza, poliomielita, hepatita sau difteria, statul a prevăzut o schemă de vaccinuri obligatorii și gratuite. În cazul în care există argumente medicale pentru care anumitor copii nu li se recomandă anumite vaccinuri din această schemă, părintele sau reprezentantul legat trebuie să depună o cerere scrisă.

Lucrurile se complică însă atunci când ne gândim la adolescenți și la vaccinarea împotriva Covid-19.

Autoritățile române au lăsat decizia vaccinării minorilor împotriva Covid-19 în responsabilitatea părinților sau tutorilor legali ai minorului, spre deosebire de alte vaccinuri. Legea spune că la centrul de vaccinare și adultul, și minorul trebuie să semneze un formular prin care ambii își oferă consimțământul informat cu privire la vaccinare.

Totuși, nu există o altă metodă prevăzută de autorități pentru a verifica dacă, într-adevăr, minorul este de acord cu vaccinarea sau doar execută o cerință a părinților săi, care au dreptul legal de a lua decizii medicale în numele minorului. În acest caz, este într-adevăr posibil ca minorii să fie obligați să accepte vaccinarea, chiar dacă nu sunt de acord cu ea. Asta se poate întâmpla în două feluri: 

  • Prin diverse metode de convingere care presupun oferirea de informații și reasigurări astfel încât minorul să considere opțiunea vaccinării riscul cel mai mic. De exemplu, prezentarea regulilor și a consecințelor: „Dacă te vaccinezi, vei fi mai protejat și putea merge în locurile unde e necesar certificatul verde.”. 
  • Prin metode de constrângere, șantaj emoțional sau presiune din partea părinților, care uneori condiționează diverse privilegii ale copiilor în funcție de cooperarea lor în anumite domenii. De exemplu, „Dacă nu te vaccinezi, putem să ne îmbolnăvim toți din cauza ta.” sau alte consecințe negative prezentate ca învinovățire sau cu dorința de a produce frică. Aceste metode sunt abuzive și produc efecte secundare negative la adolescenți, precum scăderea încrederii în sine și în părinți, anxietate, nedreptate, furie, neputință etc.

Totuși, din interacțiunile noastre cu tinerii de până acum, am întâlnit mai des genul acesta de argumentare abuzivă emoțional în discursurile celor care se poziționează împotriva vaccinurilor. Mulți dintre ei exagerează riscurile vaccinări – neintenționat de cele mai multe ori – ca urmare a lipsei de informații științifice clare și a fricilor pe care necunoscutul le trezește automat în oameni. De exemplu, „Dacă te vaccinezi îți va fi afectată fertilitatea”, una dintre cele mai răspândite știri false.

Așadar, sper că nu încearcă nimeni să te oblige, cu adevărat, să te vaccinezi. Iar în cazul în care cineva pune presiune pe tine și te face să te simți obligat să te vaccinezi, te încurajez să-ți exprimi disconfortul și să-i ceri acelei persoane să-ți respecte dreptul de a decide pentru propria ta persoană. 

În cazul în care ești încă minor, explică-le părinților sau tutorilor tăi care sunt motivele pentru care nu dorești să te vaccinezi și încercați să găsiți împreună o cale de mijloc. Pentru asta, te poți inspira din recomandările ghidului de conversație cu 10 pași pentru o discuție sănătoasă despre vaccinare. De asemenea, ai putea să citești și să le trimiți și lor „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților”, un material jurnalistic serios, cu multe link-uri către studii și cercetări pe tema asta, ca să vă puneți la curent cu ultimele informații științifice pe subiectul vaccinării.

Read More

De fiecare dată primesc răspunsul: „Pentru că așa spun eu! E prea periculos pentru un copil ca tine!”.

Întrebare:

„Bună, am 14 ani, toată lumea din jurul meu este vaccinată. Mama este de asemenea. Am încercat să discut cu ea despre vaccin și motivele pentru care nu dorește să mă vaccineze, dar de fiecare dată primesc răspunsul: „Pentru că așa spun eu! E prea periculos pentru un copil ca tine. Mai bine faci școala în online, decât să fiu de acord cu acest vaccin netestat!…”

adolescentă anonimă

Bună!

Am primit mesajul tău și îți mulțumesc pentru încredere. Îmi pare rău că discuțiile despre vaccinare se lovesc de acest dead end. Sunt mulți alți adolescenți care trec prin ce treci și tu, așa că pot să ghicesc că întrebarea ta, deși lipsește, se referă la cum poți să depășești acest blocaj în comunicarea cu mama ta. 

Am să încerc să te ajut să-ți pui în cuvinte mai bine trăirile și nevoile, astfel încât să înțeleagă și mama ta la fel de clar mesajul tău. 

Nevoile emoționale universale

Pare că te simți cumva diferită de cei din jur care sunt toți vaccinați, iar asta te face să te simți inconfortabil. Chiar și dacă nu te-ar interesa deloc ieșirile în oraș sau activitățile pe care doar cei cu certificat verde le pot desfășura (dealtfel interese sănătoase pentru vârsta ta), a te simți altfel decât ceilalți e un sentiment destul de neplăcut, căci activează temeri și nesiguranțe pe care oricine le are. Aceste temeri sunt asociate cu nevoile emoționale de bază ale unei persoane: de securizare, de acceptare și de apartenență, iar fără mai multe informații din exterior nu ai cum să-ți satisfaci aceste nevoi. 

O categorie importantă de informații se referă la aspectele medicale (de ex: cât de confortabilă ești tu însăți cu ideea de vaccinare, cât de bine înțelegi felul în care funcționează diferitele tehnologii de vaccin). Pe acestea le poți obține printr-o documentare mai atentă în online. Ai putea porni de la „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților”, un articol plin de link-uri, studii și statistici.

O altă categorie de informații deosebit de importante se referă la justificarea regulilor care îți influențează viața. Cu toții avem nevoie să înțelegem și să putem controla, măcar puțin, ceea ce ni se întâmplă. Este foarte posibil ca suferința ta să vină din faptul că nu înțelegi și nu primești acces la raționamentele, motivele și cauzele care au determinat-o pe mama ta să ia decizia de a nu te vaccina, deși ea personal este vaccinată. Iar acest gen de contradicție, de aparent standard dublu (adesea etichetat greșit ca fiind „ipocrizie”) e mai dureroasă atunci când vine din partea unei figuri de atașament & autoritate, cum sunt părinții. 

Unde se complică lucrurile

În situațiile în care părinții nu explică suficient de detaliat motivele pentru care iau anumite decizii care îi influențează pe copiii lor, adolescenții se pot simți dezorientați, nedreptățiți și dezamăgiți. Asta îi face pe mulți dintre ei să se distanțeze emoțional de părinți și să sufere, chiar dacă uneori nu se vede nimic din exterior. 

Îți recomand să citești și acest răspuns de la o altă întrebare, în care am detaliat un pic mai mult posibilele cauze și raționamente care-i determină pe părinți să-și manifeste iubirea și protectivitatea prin refuzul vaccinării copiilor. Tot acolo găsești și 3 sugestii apropo de cum ai putea aborda subiectul cu mama ta într-un alt fel decât până acum.

Cu toții vrem reguli clare dar…

Din păcate, subiectul vaccinării nu este o problemă în care putem tranșa ce e bine și ce e rău foarte clar, căci toate personajele au dreptate în felul lor. Și copiii, și părinții și-ar putea justifica poziția foarte coerent DACĂ ar sta de vorbă. Dar atunci când oamenii nu reușesc să discute calm și respectuos despre opiniile lor diferite și nu sunt dispuși să negocieze, conflictele de idee se transformă în conflicte personale. „Nu îți înțeleg motivele.” se transformă, sub presiunea temerilor și nesiguranțelor personale, în „Te urăsc (pentru că nu îți înțeleg motivele)”. Iar asta aduce suferință tuturor. 

Te încurajez să mai încerci să te apropii de mama ta și să-ți exprimi mai clar nevoile și așteptările de la relația voastră, dar și aprecierea, recunoștința, iubirea și respectul pentru mama ta. S-ar putea ca, pe fundalul războiului vaccinurilor, niciuna dintre voi să nu se simtă cu adevărat iubită, apreciată, înțeleasă și respectată. Și uneori e nevoie doar de o îmbrățișare și niște cuvinte calde ca să poți să te simți așa din nou. 

Read More

Ce pot face dacă părinții mei cred că sunt prea mic pentru a mă vaccina?

Întrebare:

„Ce pot face dacă părinții mei cred că sunt prea mic pentru a mă vaccina? Am 13 ani și părinții mei nu sunt de acord, spun „Ești prea mic pentru așa ceva, peste câțiva ani poate.” , deși ei sunt vaccinați cu toate 3 dozele. Vreau să precizez faptul că ei nu sunt împotriva vaccinului.”

adolescent anonim

Salut! 

Într-adevăr, pare o situație destul de confuză, așa că îți mulțumesc pentru întrebare și pentru încredere.

Ceea ce povestești ar putea fi se poate explica în multe feluri, deși mulți adolescenți se confruntă cu astfel de situații. Uite trei variante la care mă gândesc eu, luând în considerare că din mesajul tău lipsesc o mulțime de detalii care ar putea fi relevante. Spoiler alert: toate variantele mele au în comun faptul că părinții tăi încearcă să te protejeze. 

3 posibile explicații
  • O combinație nefastă a efectului pe care îl au știrile senzaționaliste și frânturile de informație științifică. Pe internet au circulat o mulțime de informații – unele serioase și din surse validate, altele exagerate, false sau scoase din context – cu privire la efectele secundare. Riscul de apariție al pericarditei / miocarditei la bărbații tineri (inclusiv adolescenți) după vaccinare este unul dintre cele mai discutate efecte secundare la nivel internațional. Poate că părinții tăi amână vaccinarea ta pentru că se tem să ia o decizie pe care ar putea-o regreta, mai ales dacă ai mai avut în trecut și alte probleme de sănătate sau, mai specific, afecțiuni cardiace.
  • O urmare a unor experiențe personale negative, care le-au scăzut încrederea în autorități, în sistemul de sănătate și în media. Faptul că părinții tăi sunt vaccinați cu toate cele 3 doze indică un nivel ridicat de asumare și responsabilizare personală cu privire la măsurile de prevenție a răspândirii Covid-19. Totuși, ei sunt responsabili de întreținerea familiei și asigurarea accesului la resurse, adică certificatul verde îi scutește și de niște bătăi de cap ce ar putea fi cauzate de restricții. S-ar putea să fi acceptat să se vaccineze ca să-și facă viața mai ușoară, chiar dacă încă au unele temeri apropo de efectele secundare. Dacă pe tine te pot scoate de pe lista aceea de îngrijorări amânând momentul vaccinării, probabil că sunt destul de reticenți la ideea de a te vaccina. 
  • Personalitatea ta ar putea fi și ea printre motivele care-i împiedică pe părinții tăi să accepte să te vaccinezi. Dacă ești un adolescent extrovertit, energic și încăpățânat, care nu are stare, vrea multă libertate și se opune atunci când regulile i se par absurde, s-ar putea ca amânarea vaccinării tale să-i ajute pe părinții tăi să te „controleze” un pic mai bine în situația aceasta ingrată a pandemiei. Pe de altă parte, și dacă ai fi un adolescent retras și introvertit, cu preocupări și activități mai mult indoor, s-ar putea să creadă că certificatul verde oricum nu îți trebuie așa mult și că nu are sens să te expună și la riscul efectelor secundare. 
3 sugestii

Mă îndoiesc că părinții tăi au vreo intenție negativă atunci când preferă să aștepte, chiar dacă ei știu și ei că te supără decizia lor. Așa că nu le lua nici tu precauția și grija în nume de rău. Dacă vrei să mai încerci să-i convingi, totuși, îți recomand câțiva pași:

  1. Trimite-le unul dintre spoturile campaniei PĂI, ȘI EU? și provoacă-i la o discuție pe teren neutru, despre drepturile și responsabilitățile tinerilor & părinților și dilemele etice, medicale și psihologice apropo de vaccinare. Dacă îi știi oameni deschiși, poți încerca să discuți cu ei despre riscul de a deveni abuziv în încercarea de a proteja o persoană pe care o iubești. Iar pentru asta recomand și o tură rapidă prin dicționarul de relații, ca să ai mai multe șanse să eviți degenerarea discuției într-un conflict.
  2. Citește și trimite-le și lor „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților”, un material jurnalistic serios, cu multe link-uri către studii și cercetări pe tema asta. S-ar putea să vă ajute pe toți să înțelegeți mai bine care sunt riscurile reale ale vaccinării și cât sunt ele de mari, probabilistic vorbind, în raport cu beneficiile. Tot ca lectură specială pentru părinți, recomad ultimele trei articole din Rubrica In a Relationship din Libertatea: recomandări pentru părinți, testimoniale de la tineri și ghidul de conversație lansat în cadrul campaniei PĂI, ȘI EU?.
  3. Studiază ghidul de conversație cu 10 recomandări pentru o discuție sănătoasă despre vaccinare. Chiar dacă cele trei variante de mai sus nu reflectă neapărat realitatea din familia voastră, ele s-ar putea să te ajute să pui întrebări ceva mai eficiente când încerci să afli de ce părinții tăi amână vaccinarea ta. Folosește recomandările din ghidul de conversație ca să te apropii de ei altfel decât până acum: nu din poziția de a le cere ceva, ci din poziția de curiozitate. Încearcă întâi să le înțelegi poziția și abia apoi vei putea să construiești o argumentație mai convingătoare. 

Sper ca sugestiile mele să te ajute și să te inspire. Și chiar dacă eforturile tale nu-i vor convinge pe părinții tăi să fie de acord cu vaccinarea, s-ar putea totuși să vă aducă mai multă înțelegere reciprocă și mai multă empatie, ceea ce nu strică niciodată într-o familie. 

Nu uita că toți suntem într-o situație fără precedent și foarte imprevizibilă, iar responsabilitatea lor cea mai importantă ca părinți este să te protejeze și să te sprijine pe tine. Ajută-i și tu să te înțeleagă mai bine, fii deschis și onest în comunicarea cu ei, iar asta s-ar putea să-i convingă mai curând decât orice studiu științific. Presupun că motivele pentru care tu vrei să te vaccinezi țin de nevoia de libertate, nevoia de socializare sau cea de a simți că ai o contribuție în lupta împotriva pandemiei. Cu siguranță că și ei vor empatiza cu astfel de nevoi și vor fi mai înclinați să te asculte cu atenție, dacă îi abordezi cu calm și cu respect.

Read More