de psih. Bianca Văduva, editat de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Sunt împreună cu un băiat pe care îl iubesc enorm și și el mă iubește ca pe ochii din cap de 2 ani. Doar că, înainte să fiu cu el, am avut treabă cu un băiat cu care am avut o chimie pe care o vezi și o simți din univers. Doar că între noi au rămas lucrurile în aer, tind să cred că a fost momentul nepotrivit. Totuși, niciunuia dintre noi nu ne-a trecut unuia de celălalt, și, spre rușinea mea, în toți acești 2 ani eu am avut ,,o relație” în paralel și cu celălalt băiat on and off. Tot încercăm să ne lăsăm în pace și mereu cumva ne atragem înapoi.

Unul dintre ei îmi oferă stabilitate și absolut universul la picioare, dar celălalt mă face să simt că zbor, în loc să trăiesc pur și simplu, mă face să vreau să respir și când simt că nu pot, mă face să simt că pot să cutreier pământul în palme. Îi iubesc enorm de mult pe amândoi, sunt iubiri total diferite și, deși știu că voi fi judecată, nu știu ce să fac, pentru că nu vreau să rănesc pe nimeni, și mă termină psihic.”

tânără anonimă

Bună, 

Mă bucur că ai scris despre ceea ce te preocupă deja de ceva timp. Tind să cred că este copleșitor să te afli în această situație neclară de atât de mult timp, așa că îți mulțumesc pentru oportunitatea de a deschide subiectul îndrăgostirilor suprapuse.

Ceea ce observ, întâi de toate, e că există două persoane despre care spui că te iubesc și la care tu ții enorm. Descrii ambele relații care având un impact mare și pozitiv asupra vieții tale, însă nu știi cum să continui îmbinarea celor două relații: „nu vreau să rănesc pe nimeni”. Presupun că asta te include și pe tine, nu?

Totul începe cu mine

Ceea ce pot sugera prima oară, ca psiholog, este să ne uităm cu sinceritate la noi înșine. Totul începe de la relația mea cu mine, pentru fiecare dintre noi.

Dacă îndrept atenția spre mine și mă uit atent și cu cât mai puțină judecată… ce vreau eu acum? Claritate? O soluție perfectă? Alegerea unuia dintre cei care mă fac fericită? Continuarea ambelor relații? 

S-ar putea ca întrebările sugerate de mine mai sus să îți fi trezit deja niște reacții contradictorii. E firesc să fii ambivalentă în această situație, dar poate ți-ar prinde bine să-ți organizezi gândurile în scris, ca să nu te pierzi sub efectul amețitor al emoțiilor. Încearcă să răspunzi pe rând la toate întrebările de mai sus, explicând în ce măsură ar fi adevărate pentru tine și de ce ar putea să te ajute (sau nu) să te simți mai bine.

Cel mai bine ar fi să-ți iei chiar acum o pauză de la citit și să parcurgi exercițiul acesta rapid, în scris. Te va ajuta să-ți recapitulezi nevoile active și valorile personale. Ele sunt deosebit de importante, pentru că-ți condiționează metodele prin care ți le poți satisface. 

Acum că ai recapitulat imaginea de ansamblu,  hai să ne uităm împreună la cum au început aceste relații și ce motive ai putea avea ca să susții această dinamică timp de câțiva ani.

De unde vine ,,chimia”

Spui că înainte de relația actuală ai cunoscut pe altcineva cu care ai simțit ,,o chimie pe care o vezi și o simți din univers“. Dacă ai descrie această stare ca o emoție concretă, care ar fi aceea? Amintește-ți primele momente când ai simțit acea emoție și încearcă să stai câteva momente în acele amintiri care vin la suprafață. După ce le examinezi suficient, oferă-le un nume. În cazul în care cuvintele ți se par prea sărace pentru a descrie ce simți, îți recomand Roata emoțiilor, o schemă cu adevărată utilă pentru identificarea nuanțată a sentimentelor.

Poate apare sentimentul de entuziasm uriaș, de curiozitate, de interes. Poate te-ai simțit încrezătoare, mândră sau liberă în vreun fel? Poate fi o atracție fizică intensă, din ce citesc, ceea ce uneori se simte ca o fascinație incontrolabilă.

Această atracție poate avea mai multe motive, care uneori nu au legătură directă cu persoana care pare că le declanșează în noi. Mai degrabă are legătură cum felul în care am învățat să numim sentimentele pe care le trăim. Așa că ne vom opri prima dată la cum învățăm să iubim și cum ne exprimăm iubirea.

Relațiile din familie și ce luăm din ele

Uneori, când vine vorba de persoana ideală pentru o relație, ne conturăm în mintea noastră, mai puțin conștient, o persoană care să ne fie familiară, care să se potrivească cumva cu dinamica relațională în care am crescut. Adică o persoană capabilă să replice, cel puțin parțial, comportamentul sau atitudinile părinților ( sau ale persoanelor care au avut grijă de noi și cu care am crescut) – merită să păstrăm măcar partea pe care o considerăm bună, nu? 

Oamenii care ne cresc ne transmit automat, prin atitudinile și sfaturile lor, anumite forme de socializare, inclusiv moduri și reguli conform cărora putem avea încredere în relații, sau modele de a ne raporta unul la altul. Ne formăm viziuni asupra a ceea ce este corect, ce este greșit și ce este permis sau nepermis. Toate acestea ne dezvoltă un anumit mod de gândire și, mai ales, un mod propriu de a relaționa cu oamenii importanți din viața noastra, fie prieteni sau iubiți. 

Majoritatea modelelor de gândire și a comportamentelor sunt preluate din familie și prelucrate ulterior în cadrul propriei identități, în timp ce ne dezvoltăm personalitatea. În special părinții (ori alte persoane pe care contăm) au o influență crescută asupra a ceea ce devine important pentru noi. Aici vorbim de valori, convingeri – care pot fi limitative uneori, pe baza cărora ne construim obiectivele. Acestea devin bagajul nostru pe care îl aducem în celelalte relații, mai mult sau mai puțin conștient. 

În plus, ne dezvoltăm un mod de lucru intern prin care ne raportăm la orice persoană cu care intrăm în contact. Astfel, persoanele cu care avem parte de o intimitate emoțională sau fizică mai mare pot aduce la suprafață mai clar dorințele și așteptările noastre.

Idealizare și decepție în ciclul romantismului

Ceea ce vreau să reții este că, uneori, putem întâlni o persoană care întrunește unele din trăsăturile persoanelor cu care am crescut, iar acea familiaritate ne dă sentimentul că am găsit o persoană care ne poate înțelege și iubi în moduri profunde. Mintea noastră generează automat iluzia că acea persoană este unică și numai ea ne poate înțelege și iubi cu adevărat. Pe scurt, odată cu îndrăgostirea, se declanșează procesul de idealizare inconștientă și involuntară a partenerului.

Ori, ceea ce se poate întâmpla adesea, cunoscând această persoană din ce în ce mai îndeaproape, este că vom descoperi și acele trăsături care nu ne plăceau la părinții noștri și vom încerca inconștient să le „rezolvăm” cu ea, persoana aleasă de noi. Neînțelegerile și conflictele din familie își pun amprenta în moduri mai puțin conștiente pe tiparele noastre de comportament. 

IF / THEN

Dacă am crescut într-un loc care nu se simțea tocmai sigur emoțional, este de așteptat să ne atragă irezistibil intensitatea unei persoane, impulsivitatea sau chiar pericolul generat de ea. Deși multe trăsături și comportamente nocive sunt normalizate în jurul nostru, ascunse sau ignorate involuntar, abuzurile relaționale încep să se contureze din ce în ce mai clar și de multe ori iau o formă subtilă, în care este mai greu să le identifici sau să le faci față. 

În orice caz, pentru creierul nostru devine haotic și dureros atunci când persoanele care susțin că țin la noi fac promisiuni care ne entuziasmează, dar pe care nu le mai respectă sau ne oferă atât anxietate, cât și bucurie în proporții mari și mereu imprevizibile. În felul acesta se conturează atașamentul față de cineva nou, cu accente de dependență emoțională, idealizare și frică permanentă de pierdere. 

Dacă am crescut într-un context familial mai rigid, predictibil și populat de tot felul de condiții și reguli care asigură ordinea și disciplina, este de așteptat să ne atragă la posibilii parteneri caracteristici precum seriozitatea, loialitatea sau responsabilitatea. Acestea sunt elemente importante în ceea ce privește angajamentul pe termen lung într-o relație de cuplu, dar nu garantează și intimitatea emoțională sau sentimentul de liniște sau relaxare. Chiar dacă avem încredere în parteneri, relația s-ar putea să devină prea cuminte, nepasională sau chiar sterilă și frustrantă din punct de vedere al nevoilor ludice sau al fanteziilor sexuale. Astfel, atașamentul în cuplu se conturează cu accente de pragmatism, datorie și rezistență la schimbare. 

Totuși, în orice fel de relație am fi, este util să vedem care este combinația noastră unică dintre stilul propriu de atașament și tipul de  parteneri pe care îi alegem.

Manifest personal de iubire: stilurile de atașament

Stilurile de atașament sunt moduri în care o persoană interacționează cu ceilalți, în special în relațiile apropiate, și sunt influențate de ceea ce am simțit și învățat în copilărie. Se referă la modul unic în care părinții sau alte persoane ne-au învățat ce e nevoie să facem sau să nu facem pentru a primi iubire. 

Atașamentul securizant apare atunci când părinții sau îngrijitorii sunt disponibili și responsivi la nevoile copilului, oferindu-i siguranță și sprijin constant. Atașamentele nesigure (anxios, evitant, dezorganizat) se dezvoltă atunci când există comportamente inconsistente sau nevoile copilului nu sunt îndeplinite într-un mod constant.

Atașamentul securizant se referă la capacitatea de a forma relații stabile și sănătoase, având încredere în ceilalți și simțindu-te confortabil atât să oferi, cât și să primești sprijin emoțional.

Atașamentul anxios se referă la o tendință de a fi extrem de preocupat de relațiile tale, de teama de a nu fi abandonat sau respins. Atașamentul evitant se referă la tendința de a evita intimitatea și dependența de alții, preferând autonomia și  protejarea spațiului personal. Atașamentul dezorganizat se referă la comportamente contradictorii față de relații, în care persoana dorește apropierea, dar simte frică sau confuzie față de aceasta.

Fiecare stil de atașament se dezvoltă în funcție de interacțiunile cu părinții sau îngrijitorii și, dacă ți-am stârnit curiozitatea, poți citi mai multe despre teoria atașamentului pe pagina de Wikipedia sau în cartea „Crearea și ruperea legăturilor afective” de John Bowlby. 

Și… ție ce ți-a picat?

Concluzia ideilor de mai sus e că noi toți ne încadrăm undeva între aceste patru stiluri de atașament. Chiar așa, tu unde te-ai plasa pe tine însăți?

Și ca să facem exercițiul acesta și mai interesant, pe unde ai estima că se situează cei doi băieți pentru care ai sentimente? Dacă vrei să-ți clarifici cât mai multe posibil cu ajutorul acestui unghi de abordare, îți recomand să faci o nouă pauză și să faci exercițiul acesta în scris. 

Cu oricare te-ai identifica, e important să știi că toate stilurile de atașament au și părți plăcute, și părți neplăcute și există întotdeauna metode de a învăța să relaționăm mai sănătos cu cei din jur. Relațiile noastre pot fi modificate sau îmbunătățite pe toată durata vieții, prin conștientizare, (auto)analiză și intervenție, fie în procese de dezvoltare personală precum psihoterapia sau consilierea psihologică, fie prin relațiile sănătoase pe care le formăm cu diverși oameni, în contexte intime și nu neapărat romantice.

Contradicție sau confuzie?

Dar să revenim la mesajul tău. , Ai spus că ,,ai avut treabă” cu primul băiat, ceea îmi dă de înțeles că nu îți este foarte clar ce s-a întâmplat între voi. Poate lucrurile s-au întâmplat într-un context greu de replicat (o vacanță, o petrecere) și nu ai putut numi exact dacă a fost o relație în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă ți-a rămas o impresie atât de puternică și nu „ți-a trecut de el” de atunci. Cu toate astea, ceea ce spui este că ai vrea un răspuns legat de ce să faci, cum să ieși din această situație conflictuală.

Îmi imaginez că este foarte dificil să trăiești de atâta timp cu aceste nevoi și dorințe care par a fi în contradicție, dar îmi dau seama și că e ceva foarte important pentru tine, care te-a făcut să rămâi în această situație atâta timp.

Și chiar dacă s-ar putea să sune ciudat la prima vedere, poate e cazul să arunci o privire asupra poveștilor de iubire din familia ta de origine. Dacă de acolo ți-ai luat modelele și valorile, poate tot de acolo ai moștenit mai multe decât știi, cum ar fi preferința pentru ambiguitate, risc sau chiar un fel de incapacitate de a alege un singur drum sau o singură iubire.

Lecția de istorie din familie

În psihologie, domeniul acesta se numește psihogenealogie și presupune analiza relațiilor interpersonale dintr-un sistem familial mai larg. Adică un fel de incursiune în istoricul relațiilor din arborele genealogic al persoanei (în cazul ăsta tu), cu focus pe tiparele de relaționare în cuplu. Nu rareori, familiile conțin astfel de povești etichetate ca neconvenționale, rușinoase sau scandaloase și chiar se străduiesc să le ascundă, să secretizeze complet ceea ce ar putea să aducă o umbră asupra prestigiului familiei în comunitate sau asupra liniștii domestice. 

Monogamia este modelul tradițional pentru societatea noastră, dar știm cu toții că nu mereu este ușor de respectat acest principiu de bază al relațiilor de cuplu.

În categoria posibilelor povești secretizate regăsim copiii din flori sau copiii adoptați, relațiile paralele sau adulterul de lungă durată, bolile mintale sau faptele ilegale, inclusiv pedepsele cu închisoarea, dar și povești despre abuzuri îndelungate și complexe, cum ar fi căsătoriile aranjate de părinți împotriva voinței fiilor/fiicelor sau cele „de fațadă”, menite să asigure o anumită imagine socială sau un tip de alianță financiară, politică sau de altă natură.

De multe ori, acestea implică traume emoționale nevindecate, precum abuzul sexual, decesul unor persoane iubite, trădări sau rupturi dureroase între soți, frați sau copii și părinți. 

Dacă nu știi încă prea multe despre familia din care vii, s-ar putea să descoperi un univers fascinant al contrastelor acolo. Părinții și toți adulții pe care îi știi tu au un trecut al lor, cu propriile îndrăgostiri și eșecuri romantice, mult mai complexe decât rolurile unidimensionale de mama, tata, bunicul sau bunica etc. Oare nu cumva și tu trăiești acum ceva similar cu ceva ce a influențat profund dinamica relațională din familia ta de origine?

Dacă găsești astfel de tipare în istoria familiei tale, încearcă să înțelegi tipul de context și problemele cu care s-au confruntat îndrăgostiții atunci, precum și rezultatele pe termen scurt sau pe termen lung pe care le-au avut deciziile lor din trecut.

Auto-reflecție

Revenind la relația ta trăită în paralel, tu zici ,,Tot încercăm să ne lăsăm în pace și mereu cumva ne atragem înapoi”. Ce este acel lucru care vă atrage unul la altul? 

Uneori poate fi complexul salvatorului, ideea de a-l ajuta pe celălalt. Alteori poate fi nevoia de a fi văzut/-ă sau apreciat/-ă într-un anume fel sau chiar nevoia de risc, de a face ceva provocator și incitant, împotriva regulilor. În unele situații, poate fi un tip de compatibilitate sexuală care face intimitatea fizică să se simtă mai firească decât orice altceva, ca și când doar cu acea persoană ai putea fi tu însăți/însuți până la capăt. 

În cazul vostru, care sunt lucrurile care v-au determinat să vă (re)întoarceți unul la celălalt? Și, la fel de important, care sunt motivele pentru care nu ați început o relație asumată încă de când v-ați cunoscut? 

Îți propun câteva întrebări de reflecție, pe care le poți continua ca exerciții de scris, oricând ai timp de explorat și contemplat: 

• Ce m-a atras la fiecare băiat în parte? 
• Ce primesc acum de la fiecare dintre ei?
• Cum arată viitorul ideal pentru mine?
• Ce vreau să știe despre mine persoana care mă iubește?
• Care sunt alegerile de care îmi e rușine și care sunt cele cu care mă mândresc?
• Ce îmi e teamă că voi pierde?
• Ce am de câștigat din situația actuală?
• Ce am pierdut deja (deși poate mi-e greu să admit)?

Modernitatea și modernizarea în relațiile de cuplu

Și aici ajungem, într-un final, la o problemă destul de spinoasă, dar și fascinantă, care ar avea nevoie de un articol întreg dedicat. Mai precis, schimbarea normelor sociale, manifestată prin modernizarea perspectivelor oamenilor cu privire la formatele acceptabile ale relațiilor de cuplu. 

Pe scurt, opțiunile alternative la care apelează un număr aparent din ce în ce mai mare de oameni: relații deschise, relații poliamoroase, chiar și relații-aproape-servicii, mai degrabă tranzacționale decât romantice, tot felul de relații custom-made pentru nevoile și preferințele specifice ale partenerilor. 

Mai mult decât atât, însăși monogamia nu mai este înțeleasă ca restricționarea la un singur partener sexual pe toată durata vieții, așa cum era acum 100 de ani. În prezent, monogamia înseamnă, pentru cei mai mulți oameni, să ai un singur partener exclusiv la un moment dat în timp. 

Cu siguranță nu ți-ar strica să dedici niște timp explorării literaturii feministe și progresiste, dar ca prim punct de plecare ți-aș recomanda cartea scrisă de Esther Perel, „Regândirea infidelității”, din perspectiva unei psihoterapeute de cuplu de talie mondială. 

O abordare neobișnuită

Cu riscul de a-ți zdruncina un pic percepția despre bine și rău sau, cel puțin, convențional și neconvențional, am să-ți pun o întrebare directă. Te-ai gândit vreodată serios dacă este fezabilă varianta în care ajungi la o înțelegere cu ambii parteneri, astfel încât nevoile tuturor să fie satisfăcute? Poate amândoi vor lua în calcul această variantă, dacă sunt dispuși să afle mai multe și să testeze o formă alternativă de relație. 

N-ar fi nici prima, nici ultima dată când oamenii care se iubesc ajung la un compromis satisfăcător, cel puțin pentru o vreme. Condiția, însă, este ca toată lumea implicată să participe la negociere, adică toată lumea să aibă toate datele problemei. Și da, riscurile sunt mari, dar și câștigurile pot fi pe măsură. Dar ca să ajungi acolo (fie și doar cu gândul), trebuie să-ți dai voie să privești dincolo de rușine și să iei o decizie în funcție de toți factorii relevanți pe care-i poți identifica.

Înapoi la relația cu tine însăți

Nu uita că, orice ai alege, tu ai libertate de decizie asupra vieții tale, dar odată cu ea vine și responsabilitatea. Astfel, deși nu este ușor, pe termen lung asumându-ți decizia luată, îți vei face bine ție și, poate, vei reuși să faci bine și partenerilor tăi. În plus, poți oricând să ceri sprijin prietenilor și oamenilor în care ai încredere pentru a te susține în acest proces, indiferent de rezultat.

Oricare ți-ar fi reacțiile la citirea acestui text și la exercițiile pe care ți le propun aici, permite-le acestor emoții să vină, să iasă și să fie simțite. Cum este când faci asta? Încearcă să vezi orice emoție care vine ca fiind purtătoarea unui un mesaj despre o nevoie ce cere a fi îndeplinită. Care este aceea? Cum îi poți răspunde?

Poate este nevoia de siguranță: dacă sunt împreună cu două persoane, sunt mai puține șanse de fi singură? Ori mai multe șanse de a fi înțeleasă, văzută așa cum sunt și plăcută?

Legat de ultima întrebare, eu cred că este foarte important să conștientizăm că da, situația poate fi dificilă și în timp a devenit așa, însă acum ceva din tine îți cere să intri într-o nouă etapă Să fii sinceră cu tine (și poate și cu cei doi băieți pe care îi iubești)și să aduci claritate. Da, este dificil pentru oricine și ne umple de frică să spunem tot adevărul, însă ceea ce câștigăm este foarte important: faptul că ești sinceră cu tine îți poate aduce liniște mentală.

Alte resurse

Am să las aici și câteva resurse care să te îndrume, dacă vrei să explorezi subiectul ăsta pe mai departe și ești confortabilă și cu limba engleză:

• Un podcast despre cum să avansezi spre un stil de atașament mai securizant 
• Un podcast despre dinamica dintre persoanele cu stil anxios și cele cu stil evitant   
• Carte: ,,Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu” de Laura Pănăzan, unde găsești multe informații despre tiparul anxios și cel evitant într-o relație, din perspectiva unei autoare din România.

Succes 🥰

de psih. Bianca Văduva, editat de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Mă simt blocată în țară din cauza familiei. Cu toate că îmi doresc să studiez în străinătate, să caut un loc în care să mă dezvolt pe plan spiritual și profesional și să descopăr și să experimentez culturi și locuri noi, mă simt vinovată să îmi părăsesc familia.
Nu am încă un loc de muncă, trăind pană acum din bursa de facultate, și mi-e rușine să le cer părinților un ajutor financiar pentru a pleca în străinătate, pentru că nu suntem o familie înstărită. Dar inima mea arde atât de tare cu dorința de a pleca, încât am un sentiment de greață și stare de rău de fiecare dată când mă trezesc dimineața. Ba chiar m-am înscris la un master în România pe care nici nu mi-l doresc, doar ca să le fac pe plac părinților. Vreau să plec și nu știu cum să scap de aceasta vină care se transformă încet în depresie.
După ce am fost plecată anul trecut să studiez în țara visurilor mele, nu pot să nu mă gândesc zilnic la acea experiență. I can’t get over it. Vreau să continui tot acolo, însă părinții mei spun că e degeaba și nu am ce câștiga dacă plec.
Cum pot să mă detașez de situația asta?
Mi-e teamă să nu îmi pierd visul din cauza vinei că îmi „trădez” și „abandonez” părinții. Și în același timp mi-e teamă că dacă îi ascult și rămân aici o să ratez cea mai mare șansă a vieții mele și o să regret toată viața pierderea asta. Dețin atât de mult potențial, dar părinții mei, mai ales tata, nu cred în mine și mă trag în jos pe zi ce trece. Simt că mă sufoc.”

tânără anonimă

Bună, 

Îți mulțumesc pentru relatarea personală a experienței prin care treci. Întrebarea ta poate fi foarte utilă pentru mulți tineri care se confruntă cu aceeași dilemă, cea de a pleca în străinătate pentru studiu sau de a se muta acolo. Deși acestea sunt dorințe valide și importante, ele nu sunt întotdeauna înțelese sau acceptate de către părinți sau alte persoane apropiate.

Așa că îți mulțumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre această problemă. Povestea ta poate ajuta alți tineri și adulți să se simtă ascultați și poate să aibă mai multă claritate. Ar fi de folos sa ne uităm la câteva posibilități de abordare a situației, astfel încât să acoperim cât mai multe unghiuri.

Emoții și nevoi – ghid în autocunoaștere

În primul rând, observ că la începutul textului ai descris o stare emoțională ,,blocată”, ceea ce arată clar că acolo există o nevoie care nu este tocmai împlinită. Așa ca de acolo vin nemulțumirea și frustrarea: atât senzația că stai pe loc, cât și neclaritatea legată de ce decizie să iei.

Ai menționat motivele și dorința ta puternică de a studia în altă parte. Totuși, oportunitățile pe care ți le-ar putea aduce o astfel de experiență sunt destul de generic formulate, adică nu au încă o formă concretă. Asta arată că te cunoști destul de bine încât să știi ce îți aduce bucurie și sens, dar mai e încă spațiu pentru dezvoltare – poate chiar în zona asta a clarificării oportunităților pe care le vezi și de care ai vrea să profiți.

Observ în mesajul tău, mai mult decât orice, o contradicție a unor nevoi de bază. Pe de o parte, spui că ți-ai dori să mergi într-un loc despre care știi că este potrivit pentru tine și, pe de altă parte, spui că îți dorești să fii  acceptată de către familia ta. Sau poate aprobată? Sprijinită? Încurajată? De fapt, toate astea, așa-i? 

Legăturile de familie, o supă emoțională confuzantă

În special atunci când există și o dependență financiară de familie la mijloc, este extrem de greu să faci ceva ce pare că este atât de puțin susținut sau de-a dreptul respins de către persoanele din familie. Totuși, deși de multe ori cei de lângă noi nu par să fie de acord cu deciziile pe care le luăm, noi știm în sinea noastră că ele sunt mai potrivite pentru ce avem nevoie. Știm și că există unele riscuri pe care trebuie să ni le asumăm și suntem dispuși să facem asta.

În astfel de situații, cel mai de folos este să ne ascultăm vocea interioară. Doar că uneori e necesar să-i convingem și pe ceilalți, nu doar să ne ascultăm vocea interioară și să ne urmăm visele. În toată ecuația asta, emoțiile sunt o parte extrem de importantă a procesului decizional.

Emoțiile sunt întotdeauna prezente pentru a ne arăta care sunt nevoile noastre active. Ele nu sunt negative sau pozitive, însă există emoții pe care le acceptăm mai ușor, precum bucuria, și emoții mai dificil de primit, precum tristețea sau furia.

Emoții trecute prin filtrul rațiunii

În cazul tău, pare că emoția predominantă este vinovăția, însă ea s-a format ca o reacție la ceea ce simți: un conflict uriaș, o ambivalență greu de cuprins. Pe de o parte, bucuria generată de a studia în altă țară, bucurie care ți se pare, pe de altă parte, inacceptabilă – atunci când te gândești la cum răspund părinții tăi la ea. Tocmai din acest motiv, bucuria scade în intensitate și, dublată de conștiința conflictului de opinie dintre tine și părinții tău, capătă o umbră uriașă de vinovăție. 

În spatele vinovăției mai stă, probabil, și tristețea, ca emoție generată faptul că nu simți că ai libertatea de a face ce vrei. Iar asta e o temă de introspecție infinită, abordată de toți marii filozofi ai lumii – tocmai pentru că este inevitabilă. Simțim să facem ceva ce vor oamenii dragi, dar mai ales părinții, pentru a nu-i dezamăgi.

Atunci când provocăm dezamăgire, ceva din noi doare foarte tare. Atât de tare, încât uneori oamenii trăiesc toată viața sub imperativul de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, indiferent cât de multă dezamăgire simt ei înșiși. Astfel, dezamăgirea devine această monedă de schimb a propriului merit personal – și este o emoție pe care vrem să o evităm cu orice preț în imaginea celorlalți despre noi. De cele mai multe ori, atunci când le provocăm celorlalți dezamăgire, pe noi ne inundă teama de a-i pierde. Teama de a fi devalorizați, părăsiți, neiubiți.

Cum ar fi, totuși, să stăm cu emoția aceea, chiar dacă e atât de dificilă și simțim să fugim de ea? Oare nu ne-ar putea arăta ea mai clar ce nevoi avem, dincolo de a nu-i dezamăgi pe ceilalți?

Sursa convingerilor (in)conștiente

Tu spui că bucuria ta intră în contradicție cu ceea ce vor părinții tăi și îți declanșează sentimentul de vinovăție. Aici este important să ne uităm la cum ai formulat motivul acestui sentiment ,,pentru că îmi părăsesc familia”. Oare sunt cuvintele tale sau le-ai auzit cândva, undeva, poate chiar suficient de des încât să devină ale tale?

Dorința ta de a pleca este strâns legată de oportunitățile și noutatea unui alt mediu de studii, de ceea ceva ce știi că îți face bine – și știi asta pentru că ai mai avut această experiență. Într-o astfel de configurație a contextului, ea nu echivalează cu o părăsire a familiei, ci este o alegere a cine ești tu, cu privire la tine însăți. 

Supărarea ori alt sentiment trăit de ei este despre ei – e simțit în interiorul lor, și doar pentru că există acolo nu înseamnă că trebuie să aibă efecte și asupra deciziilor tale. Pentru ei, plecarea ta se poate simți  ca o desprindere dureroasă, ca o pierdere a ceva ce își imaginau altfel (că vei în studia în țară, în apropiere de casă etc.).

Atunci când acestă realitate imaginată de ei se lovește de realitatea concretă (adică faptul că tu vrei altceva), începe o luptă pentru putere. Care realitate va fi mai puternică? Dar adevărul este că ambele au nevoie de spațiu, claritate și atenție.

Iubirea între dependență și independență

Vinovăția simțită de tine poate veni ca reacție și emoție secundară la ce simți: bucurie și speranță blocate și ascunse de faptul că ții la părinții tăi și vrei ca ei să fie împăcați și să-ți susțină plecarea. Uneori putem simți că ceea ce vrem noi este în opoziție cu ceea ce vor persoanele de lângă noi – e de fapt ceva ce se întâmplă extrem de des.

E bine însă să conștientizăm faptul că  vinovăția noastră este o reacție la sentimentul lor de pierdere anticipată. O pierdere a prezenței tale fizice apropiate ori a unui tip de control care îi face pe acești oameni să se simtă mai bine, mai în siguranță. Ce vrei tu, însă, este să trăiești în mod autentic, să pleci pentru că simți că acest drum este potrivit pentru tine. Prin urmare, dacă vinovăția ta deja își face efectul (adică te împiedică să pleci), oare nu este mai mult decât vinovăție? 

Scopul pozitiv al vinovăției este să te determine să repari un rău, o greșeală, o suferință pe care ai cauzat-o altcuiva. Dar, în cazul tău, ea pare să acționeze mai degrabă ca o formă de autolimitare, ca un fel de prevenție pentru o părăsire încă neînfăptuită. Să fie părăsirea asta ceva similar cu ceea ce părinții tăi au simțit atunci când tu ai fost plecată în țara visurilor tale? Și dacă e așa, oare nu ar putea și ei să simtă vinovăție (chiar dacă tu nu știi) pentru faptul că nu te-au lăsat să-ți urmezi drumul?

Știu că va suna un pic ciudat, dar gândește-te și la asta. Nu cumva se repetă aici niște tipare comportamentale din relația părinților tăi cu părinții lor, când ei înșiși s-au luptat pentru propria independență?

Oportunități și resurse concrete

În continuare, tu descrii faptul că părinții tăi au posibilități limitate de a te ajuta cu a te întreține în altă țară. Într-adevăr, asta poate genera un altfel de sentiment de vinovăție, pentru că te poți gândi că le ceri prea mult. Cu toate astea, există mai multe posibilități de a te susține financiar – de la burse pentru programe de studii și până la job-uri part-time care să te ajute să te întreții singură. 

Dacă îți dorești să studiezi unde ai mai fost, atunci ar fi util să te informezi cu privire la ce oportunități există de a accesa burse ori ajutor financiar cu costurile de cazare. Încearcă să vorbești cu colegii care au mai plecat, să intri în grupuri utile în care să te informezi. 

Uneori, universitățile oferă și informații despre  joburile disponibile pentru studenți care există în campus, în ce forme, domenii etc. În special în alte țări, se poate lucra part-time ca student și, dacă și tu ești dispusă să-ți cauți de lucru, nu ezita să apelezi la colegi de facultate ori asociații studențești pentru a vedea concret care sunt posibilitățile.

În felul ăsta, poți să neutralizezi o mare parte din sentimentele de vinovăție pe filieră financiară, dar și să te simți un pic mai liberă – deblocându-te din această poziție care se îndreaptă spre depresie. 

Mediul de apartenență și valorile moștenite

De cele mai multe ori, se întâmplă ca valorile propagate în mediul nostru social apropiat să fie și cele pe care le internalizăm – adică cele care devin ale noastre.

În societatea actuală românească post-comunistă, familiile sunt spațiul care e perceput ca fiind cel mai sigur, iar generațiile mai înaintate în vârstă simt asta cel mai mult. Aceste generații au crescut bazându-se unul pe celălat, cu o frică de persecuție propagată din multe locuri, cu frică de expunere, frică față de alți oameni, frică față de spații exterioare îndepărtate, precum alte țări, în care au fost îndoctrinați să nu aibă încredere. Astfel, refugiul lor emoțional, care le asigura supraviețuirea, era familia – mica lor comunitate care prezenta certitudine. 

Pentru ei, respingerea unei alte țări pentru a studia poate fi și o frică de nou, chiar și când acel nou poate fi mult mai sănătos sau plin de oportunități decât mediul actual. Astfel, ei pot transforma nevoia uriașă de apropiere emoțională în a te vrea aproape de ei, mai ales fizic. Probabil că și părinții tăi se regăsesc, cel puțin parțial, în această generație.

Problema intervine atunci când tu te simti pregatită să pleci și să mergi undeva unde simți că ai altfel de oportunități de dezvoltare, iar cei apropiați nu te susțin nici măcar din punct de vedere emoțional. Este un sentiment dureros, care provoacă multă anxietate – și de o parte, și de alta. O discuție despre temeri, obstacole și oportunități s-ar putea să fie mai mult decât binevenită într-un astfel de context, pentru a vă ajuta să vă aliniați înțelegerea și așteptările. 

Chiar dacă ai mai încercat și ți se pare că nu ai reușit, crede-mă: s-ar putea să fi renunțat tu prea devreme, s-ar putea să fi fost așa de puternic nodul din gât încât să nu mai poți vorbi sau chiar e posibil să fi primit o respingere atât de plină de teamă, că cea mai bună idee pe moment a fost să renunți. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți de tot, pentru totdeauna.

Răul care traversează granițele dintre fizic și abstract 

Întrebarea ta centrală este ,,Cum pot să mă detașez de situația asta?”. Ce-ți dorești să știi este, mai degrabă, cum poți să ieși din această situație și cum poți să te asculți pe tine, fără să îi superi pe ceilalți, fără să fie nevoie să trăiești un conflict atat de puternic – exterior și interior deopotrivă.

Din păcate, uneori, soluția cea mai potrivită poate fi una dureroasă și tocmai de-asta o evităm până când ni se arată clar și ne cere să fim acolo. Iar simptomele somatice de care vorbești pot să deturneze atenția de la această soluție dureroasă: starea de rău pe care o ai dimineața pare să aibă o cauză psihologică, este o stare care încearcă să îți indice ce ai nevoie și poate ignori sau amâni prea mult. Soluția este cea dificilă: să te apropii de aceasta situație și să o abordezi direct. 

De asemenea, starea de rău manifestată ca greață poate să însemne, simbolic, că „ai înghițit prea mult” sau că ești gata să „verși”, să „dai pe dinafară”. În altă cheie, ea poate să indice acea stare de lipsă de echilibru, de orizont fix, pe care o știu visceral oamenii care au mers cu barca pe marea agitată sau oamenii care au rău de mașină. Oare greața ta ce mesaje îți mai poate transmite?

Ai mai spus că ai început un master într-un domeniu care nu te pasionează. Pe lângă o altă posibilă explicație pentru starea de greață asta îmi arată cât de mult ai vrut să încerci, să te adaptezi și să le faci pe plac părinților, să încerci să studiezi și să-ți croiești drumul profesional aici, oricât de nepotrivit ți se pare că este pentru tine.

De la nevoia de siguranță la limitarea libertății celor dragi

De altfel, multe persoane sunt în situația de a studia la o anumită facultate și a intra într-un domeniu care nu îi pasionează deloc din cauza faptului că sunt ghidați de părinți. În jurul nostru domină credința că ei știu mereu cel mai bine – chiar dacă asta sună a misticism aproape. Nu este așa, desigur – cel mai bine știm și cunoaștem prin experiență personală, încercări și introspecție. Ajungem să cunoaștem ce ne poate face bine încercând lucruri noi și fiind conectați la cum ne simțim în timp ce le experimentăm. 

Mai mult, există o mulțime de adulți care ajung să meargă la o a doua sau a treia facultate din dorința de a face ce au vrut de la început, dar din cauza mai multor aspecte nu au putut ori nu au fost susținuți cum aveau nevoie. În cazul tău, pare că tu deja știi ce vrei și ce ai nevoie, iar corpul tău îți răspunde la faptul că nu este într-un mediu care îți acoperă nevoile. În aceste momente îți recomand să faci efortul să te cunoști cât mai bine pe tine însăți, un proces pe care deja l-ai început oricum. 

Îți recomand aceste întrebări, ca idei de la care să pleci în niște notițe de jurnal. Scrisul ajută, căci îți activează mai multe părți din creier și, la final, ai și un șir de idei la care te poți întoarce mai târziu, pentru o analiză la rece:

• Am mai simțit asta? Dacă da, când?
• Au mai existat situații când am simțit că nevoile celorlalți primează?
• De ce anume am nevoie acum?
• Ce simt acum? Caută să-ți descrii sentimentele în cât mai multe cuvinte specifice, oricare e limba în care ți-e mai ușor să le denumești.
• E sentimentul meu în relație cu ceilalți? Dacă da, în ce fel?
• Ce fel de resurse am la dispoziție?
• Cum aș vrea să vadă părinții mei experiența pe care mi-o doresc? Ce anume din felul în care văd/simt eu lucrurile nu a ajuns niciodată la ei? 
• Ce emoții presupun eu că au ei vizavi de ideea plecării mele? Cum aș putea verifica dacă presupunerile mele sunt adevărate?

Reconstruind relația cu părinții

Da, știu, poate pare imposibil, dar poate fi util să ai o conversație cât mai deschisă și asertivă cu părinții tăi, în care să le prezinți calm și clar ce ai tu nevoie, ce-ți dorești să realizezi și cum crezi că poți să ajungi acolo. A le prezenta un plan bine conturat poate să fie greu de închipuit, dar e și cea mai bună metodă pentru a le oferi încrederea că poți face asta și că îți va face bine, cu adevărat.

Ai menționat că în special tatăl tău nu te susține în această plecare. Nu ai spus însă nimic mai mult – cât de des ai vorbit cu el (sau cu ei) despre asta, în ce cuvinte se exprimă când îți răspund, dacă acceptă sau nu astfel de subiecte de discuție etc. Toate detaliile astea pot face mari diferențe, fiecare în parte.

Poate ar fi necesar să deschizi tu o astfel de discuție, în care să le vorbești despre cum te simți în această ambivalență puternică – lupta dintre dorințele tale care se bat cap în cap. Sigur că nu e o discuție ușoară sau plăcută, neapărat. Aveți nevoie de răbdare și multă sinceritate pentru a trece împreună prin nesiguranțele pe care le aveți cu privire la plecarea asta. Dacă te ajută, îți poți pune aceste idei în scris în primă instanță, într-o scrisoare pe care să o scrii în ritmul tău.

Empatia vine mai ușor când știi povestea celuilalt

Te încurajez să le spui că, și dacă nu vei putea pleca acum, această dorință va rămâne cu tine, iar mai tarziu tot vei vrea să încerci sau îți va părea rău de oportunitatea pierdută.

Încearcă să pui ideea asta în discuție prin comparație cu propriile lor sentimente legate de visuri neîndeplinite, oportunități ratate sau limitări pe care, probabil, le-au întâmpinat în propria lor tinerețe de la părinții lor. Sigur vei putea găsi astfel de exemple dacă știi câte ceva despre istoria lor de viață – iar dacă nu știi, poate acum este momentul să afli. 

Asta îi va ajuta și pe ei să se deschidă și să realizeze că nevoia lor se siguranță se simte ca o formă de sufocare pentru tine. În același timp, s-ar putea să simți că te sufoci mai puțin, că mai ai parte de-o gură de aer care să te ajute să mergi mai departe. A-i înțelege mai bine pe părinții tăi, dincolo de rolul lor de părinți, poate fi antidotul perfect pentru sentimentele de furie, neputință sau vinovăție care te blochează acum. Ba chiar s-ar putea să te ajute să-ți dai voie să riști să-i dezamăgești pe ei, dacă ceea ce ai putea câștiga din asta este admirația, respectul sau iubirea ta pentru tine însăți. 

În orice caz, mai ai suficient timp să parcurgi tot procesul acesta până când vei putea aplica din nou pentru studii în străinătate. Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pentru tine în perioada următoare este să investești într-un proces de psihoterapie sau consiliere psihologică aplicată pe această problemă.

Un ghid profesionist poate să facă o mare diferență în genul ăsta de călătorie în interior, iar rezultatele pot apărea mai rapid și cu mai puține costuri emoționale și/sau materiale decât încercarea de a reuși „pe cont propriu”. Până la urmă, toți avem nevoie de ceilalți, într-un fel sau altul. 

Așa că mult succes pe mai departe!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Puțin context: eu și iubitul meu suntem de un an împreună și totul a fost foarte bine între noi, într-adevăr am mai avut certuri, dar am trecut împreună peste, ne-am înțeles unul pe altul și am discutat. 

De când a început facultatea, a început să petreacă mai mult timp cu niște bețivani și mie nu îmi place. I-am spus „Iubire, nu mă deranjează că vrei să stai cu prietenii tăi, mă deranjează ca îți faci mai multe planuri cu ei decât cu mine, că până la urmă eu sunt femeia cu care dormi și faci dragoste, nu ei”. Poate am exagerat, dar m-am simțit efectiv abandonată. 

M-a enervat într-o zi foarte tare că ne făcuserăm planuri și le-a anulat să se vadă cu prietenii lui, prietenii lui i-au zis să vin și el mi-a zis din start că nu vrea să fiu și eu acolo. De nervi am spart mopul. 

Zilele astea mi-a zis că nu mai are sentimente pentru mine și că ar vrea să fie singur și să nu îl aștepte nimeni acasă când vine de la bar. Cumva sunt eu mereu problema în ochii lui. 

Aș vrea așa de tare să redevină lucrurile ca la început. Aștept, îi dau șanse și încerc să înțeleg, dar m-am săturat să beg for his love. Nu mă mai sărută, nu îmi mai spune un „te iubesc”, doar stăm acasă amandoi ca doi roommates și mă termină. Este și mult plecat cu facultatea și de multe ori devin suspicioasă pentru că nu vorbește cu mine și știu că e înconjurat de multe tipe. 

Mă enervează că fuge de problemele noastre și își găsește un refugiu în băutură. Ce să fac? Nu vreau să renunț la el, dar dacă sunt nefericită și cu el, și fără, i might as well heal…”

tânără anonimă

Salut,

Pare că avem de-a face cu o situație destul de tensionată, așa că hai să vedem ce se poate clarifica pornind de la mesajul tău. 

Înainte de orice însă, îți mulțumesc pentru încrederea de a ne trimite aceste detalii personale și sper ca și tu, și el, și alți tineri aflați în situații similare să găsiți ceva folositor în paginile care urmează. 

Și da, sunt pagini, mai multe. Deși nu ne place deloc, nu avem soluții simple, rapide și bune pentru oricine. Așa că va trebui să citești cu atenție, uneori să revii asupra unor idei, și să alegi ce se potrivește cel mai bine pentru situația în care ești acum. Te avertizez și că nu toate ideile de mai jos îți vor plăcea, dar ai încredere să citești până la capăt.

Retrospectiva poate ascunde detalii relevante

La vârsta studenției, relațiile care rezistă până la 1 an nu sunt neapărat ceva rar, dar nici ceva extrem de des întâlnit. Din mesajul tău reiese că ești conștientă că în orice relație apar conflicte și certuri. Totuși, s-ar putea să fii înclinată să idealizezi trecutul vostru („totul a fost foarte bine între noi”) și să nu conștientizezi ce anume din dinamica voastră de-a lungul acestui an a contribuit la ceea ce se întâmplă acum (sau mai bine zis se întâmpla în momentul în care ai scris acest mesaj). În orice caz, e cât se poate de clar că ați depus amândoi efort conștient pentru a ajunge la această aniversare a relației.

Din păcate. însă, odată cu aniversarea de 1 an, e foarte posibil să apară și criza de 1 an – adică un fel de prag de maturizare a relației. Iar pragul ăsta se trăiește foarte intens, mai ales că din mesajul tău reiese că voi doi locuiți împreună („eu sunt femeia cu care dormi” / „să nu îl aștepte nimeni acasă când vine de la bar”), ceea ce înseamnă că aveți de împărțit nu doar iubire sau conflicte, și ci spațiul în care trăiți. Iar asta poate să se resimtă sufocant uneori pentru oricine.

Totuși, nu spui nimic despre momentul în care relația voastră a început. Mai precis, dacă erați încă la liceu sau deja la facultate. Lucrurile astea pot să facă o mare diferență. Dacă erați încă la liceu și, mai mult, într-un alt oraș față de cel în care sunteți acum, relația de cuplu s-ar putea să fi îndeplinit mai multe roluri pentru voi în perioada de tranziție la facultate, pe lângă cel de împlinire romantică. 

Cu toții avem nevoie de oameni cunoscuți, apropiați, care să ne sprijine și să ne facă să ne simțim mai puțin singuri și dezorientați atunci când ne mutăm de „acasă”. Poate că, și pentru voi, cuplul a reprezentat un astfel de suport emoțional în adaptarea la o nouă viață. Dar, odată cu acomodarea, crește și nevoia de a investi (din nou) în alte relații pe lângă cea de cuplu. Poate și la tine se simte asta cumva, nu doar la el – prin aceste ieșiri cu prietenii lui din care tu pari să fii exclusă.

O analiză de costuri, riscuri și beneficii emoționale

În plus, dacă această mutare a fost și prima din viață pentru voi, atunci ea cu siguranță a venit la pachet cu multe – și beneficii, și dezavantaje. Printre beneficii ar fi libertatea nou dobândită față de familiile voastre de origine, unde „acasă” însemna probabil și respectarea unor reguli impuse de părinți, intimitate limitată și control limitat asupra lucrurilor care țin de organizarea vieții. 

Printre dezavantaje, desigur, vom regăsi reversul medaliei: libertatea față de părinți vine cu costul responsabilizării proprii. Organizarea domestică, adică gătitul, curățenia, cumpărăturile, spălatul și uscatul hainelor și câte și mai câte alte munci din astea recurente nu mai sunt făcute de nimeni altcineva decât de tânărul cuplu. 

Aici și rolurile convenționale de gen pot să genereze multe conflicte. În mod tradițional, femeile sunt cele care preiau o mare parte din munca domestică, în timp ce bărbații sunt „însărcinați” cu responsabilități mai… tehnice (acte, cumpărături, facturi, instalații și reparații prin casă, etc.). Cum ați făcut voi împărțirea asta depinde foarte mult, desigur, și de modelele voastre din familiile de origine.

În orice caz, toate astea pot să se simtă ca o teleportare într-o viață de familie nouă, cu toate responsabilitățile pentru „viața în doi” revărsate deodată pe umerii partenerilor. Ei sunt totuși aceiași tineri abia plecați de acasă, care vor să se bucure de libertate și de tinerețe, și vor să-și petreacă timpul făcând lucruri distractive, cum ar fi ieșitul cu prietenii. 

Să nu învinovățim firescul

Acestea sunt dorințe firești și normale pentru o astfel de perioadă, dar ele se simt și se satisfac diferit, în funcție de personalitatea fiecăruia dintre parteneri. Persoanele mai introvertite preferă întâlniri cu mai puțini oameni, poate chiar pe format unu-la-unu, în spații intime și liniștite, fără prea mulți stimuli sau expunere. Persoanele mai extrovertite caută cu predilecție întâlniri cu grupuri de prieteni, în spații publice, populate de tot felul de oameni, cu muzică, sport sau cine știe ce alte activități distractive. 

Din astfel de diferențe în structura personalității partenerilor, într-un cuplu pot să apară tot felul de nemulțumiri și conflicte. Poate la genul ăsta de lucruri te refereai când ai spus că „am mai avut certuri, dar am trecut împreună peste, ne-am înțeles unul pe altul și am discutat”. 

Din experiența mea, însă, a discuta și a trece peste nu înseamnă neapărat și soluționarea problemelor care produc frustrare și nemulțumire în cuplu. Uneori înseamnă doar suspendarea conflictului, cerut scuze pentru cuvinte urâte sau greșeli. Ce lipsește este asumarea reală a responsabilității pentru a evita acele greșeli sau pentru a-l ajuta pe celălalt să le evite. 

Alteori lipsește iertarea autentică a greșelilor – greșelile proprii sau ale celuilalt. Iar schimbările reale vin greu (sau nu vin deloc) în astfel de condiții, în timp ce frustrările și nemulțumirile se adună în subteran, până la următoarea ocazie de a exploda.

Alt scenariu: cuplul care te absoarbe

Revenind la cum a început relația voastră de cuplu, alternativa e ca voi să vă fi îndrăgostit unul de altul după ce ați început facultatea și deja erați acomodați la noul oraș. 

În cazul acesta, e posibil ca fiecare dintre voi să fi avut deja niște grupuri de prieteni deja formate. Relația de dragoste care s-a legat între voi acum un an s-ar putea să vă fi făcut să lipsiți din ce în ce mai mult din aceste grupuri de prieteni. După un an de relație însă, prietenii pot începe să reprezinte un interes din ce în ce mai mare, fie și numai pentru că vi s-a făcut dor de ei. Sau poate a apărut dorul de voi înșivă, așa cum erați înainte de a fi absorbiți în acel „NOI” al cuplului. 

Apropo de asta, uite o idee importantă despre relațiile de cuplu. EU are mereu nevoie de un spațiu pentru sine, iar NOI poate să lase din ce în ce mai puțin loc pentru EU. Acestă oscilare între fuziune și separare, între nevoia de autonomie și cea de comuniune, reprezintă unul dintre cele mai frecvente motive ale crizelor pe care cuplurile le traversează în timp. 

În plus, îndrăgostirea aceea răvășitoare de la început, care seamănă un fel de high și te umple de nerăbdare și entuziasm, nu are cum să dureze la nesfârșit. Creierul tău se învață, pur și simplu, cu prezența celuilalt. În mod firesc, odată cu instalarea rutinei într-un cuplu, mai ales în contextul locuirii împreună, se mai duce din magia și pasiunea începutului de relație.

Exercițiu de explorare nr. 1

Până acum deja am atins o mulțime de puncte de analiză, dar sintetizez și o listă de întrebări de introspecție pentru tine, care să te ajute să-ți clarifici următorii pași.

• Ce alte nevoi, pe lângă cele afective și sexuale, mi-a mai îndeplinit relația de cuplu? Dar partenerului meu? (aici căutăm să identificăm nevoi de sprijin, de consolare, de previzibilitate, de siguranță emoțională, de stabilitate financiară, de suport motivațional, etc.)
• Ce alte evenimente semnificative s-au mai întâmplat în ultimul an (și un pic) din viața mea? Dar pentru partenerul meu? Ce efecte au avut ele asupra relației de cuplu? (aici căutăm evenimente care presupun schimbarea stilului de viață sau a imaginii despre sine, cum ar fi mutarea în alt oraș, începerea unui job, pierderea unor relații apropiate, accidente sau boli, etc.)
• Cu ce alte evenimente sau situații de viață se suprapune schimbarea atitudinii sau a comportamentului meu față de el (apariția nemulțumirii)? Dar a lui față de mine (începerea distanțării)? În ce ordine s-au întâmplat ele? (aici căutăm corelații subtile între evenimente care nu sunt asociate în mod evident cu relația de cuplu și felul în care relația a evoluat în timp, prin comportamentele de manifestare a afecțiunii și a atracției între parteneri)
• Cum și când a fost luată decizia de a locui împreună? Cum ne-am organizat viața de cuplu și responsabilitățile domestice? (aici căutăm așteptări nerealiste sau tipare de comunicare și negociere deficitare, eventuale constrângeri, rezerve personale la ideea de a locui împreună, motive de nemulțumire și ceartă legate de sarcinile domestice, etc.)
• Ce efect a avut relația de cuplu asupra prieteniilor anterioare și/sau asupra vieții sociale? Au existat perioade de izolare sau îndepărtare față de prietenii de dinainte? (aici căutăm tipare de comportament inconștiente, de renunțare la alte activități șau relații pe fondul investiției/refugierii în relația de cuplu, dar și comportamente posesive, de gelozie, control sau sufocare)
• Există asemănări între ceea ce ni se întâmplă acum și ceea ce se întâmpla „acasă” la părinți pentru vreunul dintre noi? (aici căutăm modele de relaționare învățate de la familie și reproduse inconștient, ca metode de gestionare a conflictelor și suferinței emoționale în relația de cuplu)

Acum că am făcut o mică incursiune în istoria cuplului și, poate, deja îți e un pic mai clar care au fost factorii implicați în deteriorarea relației, hai să vedem mai exact care sunt datele problemei actuale. 

Etichete, acuzații și apărări

Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost cuvântul „bețivani”, pe care l-ai folosit ca să-i descrii pe prietenii partenerului tău. Îmi dau seama că în acest cuvânt se regăsește o mare parte din furia ta, cea care a ieșit la suprafață pe măsură ce te-ai simțit din ce în ce mai abandonată și nedreptățită de comportamentul lui. Dar, pentru a clarifica și mai mult lucrurile, uite niște idei de luat în calcul.

Dacă prietenii lui sunt pentru tine „bețivani”, atunci poate că și pe el îți vine să-l consideri „bețivan” – pe principiul „Cine se aseamănă se adună”. Consumul excesiv de alcool (și nu doar cel excesiv sau cronic) este, într-adevăr, un risc pentru sănătate și un minus pentru dezvoltarea sănătoasă a relațiilor, dar poate că aici eticheta de „bețivan” include și niște istorie personală din partea ta. Poate te îngrijorează sau te sperie mai mult consumul de alcool decât timpul lui petrecut cu prietenii. În această ordine de idei, poate nu pentru ei pare că te abandonează, ci pentru a se simți liber să consume alcool fără să-ți dea socoteală sau să se simtă supravegheat. 

Este foarte posibil ca el să se simtă îngrădit, judecat și devalorizat atunci când tu folosești eticheta „bețivani” (dacă o faci de față cu el) sau când îți exprimi dezacordul pentru consumul de alcool, într-o formă mai acuzativă. Iar asta poate să-l facă să se îndepărteze de tine treptat, pentru că, într-o logică simplistă, asta îl ajută să evite situațiile în care se simte îngrădit, judecat sau devalorizat, indiferent dacă va apela sau nu la alcool în aceste ieșiri fără tine. 

Comunicare empatică pentru probleme delicate

În același timp, e dreptul tău să-ți exprimi opinia vizavi de consumul de alcool, și e firesc să te îngrijoreze. Recomandarea mea ar fi să găsești, totuși, niște cuvinte mai blânde și o atitudine mai empatică decât acuzația, devalorizarea sau învinovățirea. De regulă, acestea declanșează automat reacții defensive în celălalt. Iar principalul lucru de care se va apăra vei fi chiar tu. Sau, de fapt, orice persoană care l-ar îndemna constant să nu mai bea sau să nu se mai ascundă de probleme cu ajutorul alcoolului.

Mai mult, dacă prietenii lui și/sau el nu se încadrează cu adevărat la consum regulat sau excesiv de alcool, ci doar au mai multe activități împreună decât ți-ar plăcea ție, s-ar putea ca „refugiul în băutură” să fie o acuză nedreaptă pentru el și ceva care să-l împingă și mai tare să se îndepărteze de tine. Dar aici deja sunt pe teritoriul supozițiilor, așa că hai să ne uităm și în altă direcție. Â

Furia și metodele de a o exprima sănătos

Ai mai spus că ai spart mopul de nervi atunci când el ți-a spus în mod direct că nu vrea să îl însoțești la acea ieșire. Îmi pare rău că ai trecut printr-o astfel de situație, e tare neplăcut să fii persoana care este întâi nedreptățită, apoi acuzată că nu e capabilă să-și stăpânească nervii. Nu ai spus dacă el ți-a reproșat spargerea mopului sau dacă tu te simți cumva vinovată pentru asta, dar bănuiesc că ambele variante au mari șanse să se fi întâmplat.

Recomandarea mea ar fi să revii asupra evenimentelor din acea zi, ca să refaci firul roșu. E oare posibil ca ceva din interacțiunea voastră anterioară să-l fi făcut pe el să se răzgândească în privința planurilor? Unii oameni simt nevoia urgentă să se retragă din interacțiune atunci când se simt jigniți, sufocați sau acuzați pe nedrept de ceva. În astfel de cazuri, ca să poți dezamorsa conflictul, trebuie adresat acel ceva care le-a produs reacția de retragere. 

Pe de altă parte, o astfel de retragere poate fi și o răzbunare tacită sau o pedeapsă aplicată (mai mult sau mai puțin conștient) de o persoană care nu e prea obișnuită să comunice deschis și transparent, tocmai pentru a evita conflictele deschise. Pe scurt, poate n-a putut să conștientizeze sau să verbalizeze ceva ce l-a supărat, dar a simțit nevoia să ia distanță. 

Apărări versus egoism

Asta nu e o atitudine matură și asumată, dar e foarte răspândită și destul de ușor de înțeles în retrospectivă, ca o manifestare a unor nevoi firești cum ar fi cele trei de mai jos:

• nevoi de autoprotecție ( pe modelul „M-ai rănit, așa că mă îndepărtez de tine.”);
• nevoi de distragere de la starea emoțională neplăcută („Mi-ai dat o stare neplăcută, așa că fac altceva care să-mi facă plăcere.”);
• nevoi de re-echilibrare a puterii în cuplu printr-o pedeapsă simbolică („M-ai supărat, așa că nu mai vorbesc cu tine.”).

Dacă, însă, el a ignorat cu seninătate planurile voastre comune și, fără să ia în considerare nevoile și așteptările tale, ți-a comunicat că planurile lui s-au schimbat, așteptându-se ca tu să accepți pur și simplu noua situație, atunci aș înclina mai degrabă către o altă interpretare. O astfel de situație s-ar explica mai degrabă prin egoismul sau centrarea lui exclusivă pe propriile nevoi. Iar acesta ar fi un red flag destul de clar al unei imaturități emoționale sau a unei incapacități de asumare a responsabilității pentru planurile agreate anterior (pe modelul „Poate am făcut alte planuri, nici nu mai știu, dar acum nu mai am chef de ele și vreau altceva și asta e tot ce contează”).

Dacă asta îți sună cumva cunoscut, citește mai multe despre abuzul narcisic și vezi dacă nu cumva articolul acesta rings a bell. Persoana cu tendințe narcisice poate să încerce să se justifice cu „am uitat” în astfel de situații. Dar acest fel de uitare e o formă convenabilă prin care, mai mult sau mai puțin inconștient, persoana își urmărește propriile interese. Ea caută să obțină cea mai rapidă satisfacție, ștergând din lista de TO DO fix lucrurile de care nu mai are chef, pentru că a apărut altceva mai interesant la orizont. 

Dar iarăși intru pe teritoriul presupunerilor și variantelor alternative de interpretare, așa că hai să ne întoarcem la mesajul tău.

Iubire și agresiune – suprapuneri de traume emoționale

Indiferent care e explicația pentru comportamentul lui, e util să faci și tu niște pași mai hotărâți în direcția conștientizării și autoreglării emoționale. 

Dacă ai ajuns să spargi mopul de nervi, ăsta e un gest distructiv și e un red flag serios. Probabil că știi și tu asta, nu ți-o spun ca să te învinovățesc sau ca să te acuz. Mai degrabă aduc asta în discuție ca să te încurajez să-ți asumi responsabilitatea pentru felul în care gesturile tale pot să contribuie la această distanțare din relația de cuplu care te doare atât de tare. Cu atât mai mult cu cât, pentru unii oameni, astfel de gesturi pot părea extreme.

Persoanele care au crescut în familii în care conflictele deschise și tonul ridicat erau o raritate se pot închide în sine de la chestii mult mai mici, cum ar fi o glumă prea sarcastică sau un ton prea tăios. Ele fac asta în mod automat și inconștient, tocmai pentru că comportamentele explozive sau impulsive le provoacă teamă și nu știu cum altfel să reacționeze. 

De regulă, acești oameni au interdicții foarte puternice deja internalizate din relația cu familia de origine, un fel de reguli nescrise care-i fac să evite cu orice preț ridicarea vocii sau manifestarea agresivității. Din exterior, însă, tot ce se vede este o reacție asemănătoare cu nepăsarea sau dezinteresul, ceea ce declanșează fix sentimente de abandon în relațiile de cuplu. wink wink

Persoanele crescute în familii unde conflictele deschise aveau loc în mod obișnuit manifestă în viața de adult o sensibilitate mai mică la ton ridicat, gesturi violente sau ceea ce oamenii numesc generic „certuri”. Ba chiar sunt mult mai înclinați să aibă astfel de comportamente fără să stea prea mult pe gânduri. În plus, nici nu se așteaptă ca pentru ceilalți să fie ceva neobișnuit când ei se comportă așa – efectiv nu-și dau seama. E posibil ca și tu să fii într-o astfel de situație: să fii ceva mai călită în focul conflictelor deschise și să nu realizezi când te aprinzi și ce efecte poate avea asupra celorlalți (inclusiv asupra iubitului tău). 

Traumele nu scuză abuzurile, doar le explică și generează altele

Totuși, în categoria comportamentelor abuzive din relațiile de cuplu intră atât țipetele, cât și absența, atât gesturile violente fizic și acuzațiile, cât și distanțarea tacită și retragerea afecțiunii fără explicații. Iar lista asta poate continua mult și bine, dar mai bine intri tu pe paginile cu tipuri de abuz de pe site, ca să nu repet aici tot conținutul acela. Și mai bine ar fi ca voi amândoi să le parcurgeți și să le discutați împreună, deși e foarte posibil ca asta să vă genereze încă niște conflicte deschise. 

Ce vreau să subliniez, însă, este faptul că în orice relație de cuplu apar conflicte și că, în majoritatea cuplurilor, rolurile de abuzator și victimă tind să se schimbe între ele. Ba mă abuzezi tu pe mine, ba eu pe tine, important e să fim chit. Așa are loc jocul de putere în cuplu. Miza lui este menținerea echilibrului pe termen mai lung – dar nu neapărat un echilibru sănătos, ci unul destul de năbădăios, cu (mult) mai multe downs decât ups. 

De fapt, e un echilibru aparent, un fel de liniște dinaintea furtunii, care nu permite partenerilor să lase garda jos prea mult timp. Iar în astfel de situații, uneori partenerii obosesc, își pierd interesul și afecțiunea și ajung să renunțe la relație complet. Alții ajung cumva dependenți de adrenalina conflictelor și le folosesc drept „sare și piper” pentru condimentarea relației, dar tot au fantezii de despărțire, fie și numai din când în când. Genul ăsta de relație consumă extrem de multă energie și afectează sănătatea mintală a oamenilor pe termen lung – mai ales a copiilor care apar în astfel de cupluri. Știu că nu e cazul vostru, dar poate ideea asta îți spune ceva despre familia ta de origine sau despre a lui. 

Negare și idealizare – unde am mai întâlnit asta?

Revenind la mesajul tău, simt tensiunea uriașă din sufletul tău, exprimată în propozițiile astea două: „Aș vrea așa de tare să redevină lucrurile ca la început. Aștept, îi dau șanse și încerc să înțeleg, dar m-am săturat să beg for his love.”.

Ce reiese clar de aici e că speranțele tale se orientează către ceva ce este imposibil – și fizic, și emoțional. Timpul nu se poate da înapoi – cel puțin așa zice știința deocamdată. Așa că nici voi nu aveți cum să reveniți, în viitor, la cum era dinamica voastră de la începutul relației. 

Fiecare dintre voi a jucat un rol important în felul în care vă raportați acum unul la celălalt, fie că știți sau nu în ce fel ați contribuit la schimbarea din celălalt. Câtă afecțiune mai simțiți unul pentru celălalt, câtă frustrare ați adunat – aceste efecte ale relaționării voastre sunt ireversibile, fără ca asta să însemne automat încheierea definitivă a relației.

Ce se poate întâmpla de acum înainte – și un lucru la care e mai sănătos să speri – este să vă regăsiți atracția și motivația de a fi împreună. Iar asta are foarte mult de-a face cu calitatea interacțiunilor dintre voi și cu respectul pe care fiecare îl resimte din partea celuilalt. 

Poți respecta pe cineva care nu te face să te simți respectată?

Și atenție: am zis respect – nu obediență, supunere sau acceptare noncritică. Am zis respect, înțelegând prin asta apreciere și valorizare pozitivă reciprocă. Adică fix ceea ce se pierde atunci când oamenii se simt îngrădiți, umiliți, mințiți sau trădați. 

Deși nu ai spus-o în aceste cuvinte, pare că tu te simți umilită, mințită, trădată și, probabil, îngrădită de faptul că relația din prezent te menține într-un spațiu emoțional dureros și plin de anxietate. O să încerc să le explic și pe celelalte: „m-am săturat să beg for his love” este fragmentul care îmi sugerează sentimente de umilire, pentru că simți că „te milogești” pentru afecțiune, pe care anterior o primeai fără să ceri. 

Sentimentele de a fi mințită și trădată sunt sugerate de lipsa ta de încredere în el. Faptul că spui „Cumva sunt eu mereu problema în ochii lui” mă duce cu gândul la emoții ca nedreptățirea, descurajarea și dezamăgirea. Nu ai încredere în gândirea lui și ești în dezacord cu el, dar nu e clar ce îți reproșează el ție sau de ce te vede el pe tine ca fiind problema. Teama de a fi mințită sau trădată reiese și din felul în care îi descrii comportamentele opace, când se răzgândește fără explicații și refuză să petreceți timp împreună sau când e plecat „cu facultatea” și devii suspicioasă pentru că te gândești la fetele care îl înconjoară. 

Ghicesc aici și niște sentimente de gelozie, tendințe de posesivitate sau control și, probabil, destul de multă anxietate de separare. E posibil să te regăsești în trăirile astea chiar dacă tu nu le numești așa și poate nici nu le-ai conștientizat sub această formă. Până la urmă, știm cu toții că gelozia sau posesivitatea sunt sentimente cu efecte negative și nimeni nu-și dorește să le simtă. Dar acea suspiciozitate cam la așa ceva se referă, de regulă, deși din exterior poate fi descrisă superficial ca irascibilitate sau nevoie excesivă de atenție. 

Dincolo de resentimente e doar tristețea

Ce-i drept, e un pic mai ușor să accepți ideea că el ar putea fi atras de alte fete (până la urmă, și tu ai putea fi atrasă de alți băieți, nu?), decât să accepți faptul că retragerea lui din relația cu tine are de-a face doar cu voi doi. Dar asta nu înseamnă că tu ești de vină sau că el e de vină, chiar dacă așa îți vine să o formulezi și chiar dacă așa ai auzit-o din altă parte (de la el sau de la altcineva). 

Partea cea mai greu de acceptat este, însă, ceea ce el deja ți-a comunicat – „că nu mai are sentimente pentru mine și că ar vrea să fie singur”. Cineva mai lipsit de răbdare sau empatie ți-ar putea zice din prima „Păi și ce așteptări mai ai de la el dacă nu mai are sentimente de la tine?”. Dar tu simți (iar eu bănuiesc) că e extrem de puțin probabil ca afirmația asta să fie adevărată.

Afecțiunea se rătăcește adesea printre resentimente

Cu siguranță a fost greu să auzi de la el că „vrea să fie singur”, dar e și mai greu să te întorci la ideea asta și să o analizezi, ca să înțelegi ce poate să însemne. Tocmai de-asta am scris atâtea pagini până acum, ca să te ajut să-ți organizezi gândurile și introspecția până în acest punct dificil. 

Dacă asta a fost exact formularea lui (că nu mai are sentimente pentru tine), cel mai probabil trebuie să înțelegem acel cuvânt – „sentimente” – ca fiind un înlocuitor pentru o multitudine de emoții. Eu bănuiesc că ar putea fi vorba despre confortul și entuziasmul de a petrece timp cu tine, dorința de a se simți conectat cu tine, atracția sexuală și motivația de a investi în continuare efort în relația romantică. 

Știu că e dificil să citești rândurile astea și te felicit dacă ai ajuns până aici. Dar te rog acum să respiri adânc și să te gândești dacă nu cumva lucrul ăsta e adevărat și pentru tine. 

Închide ochii un pic și întreabă-te dacă nu cumva nici tu nu mai simți confortul și entuziasmul de a petrece timp cu el, dorința de a te conecta, atracția sexuală sau motivația de a lucra la relație. Din ultima ta frază, pare că ești undeva aproape, chiar dacă nu îți place deloc asta.

Poate la tine acele sentimente „pozitive” s-au topit sub focurile furiei pe care o resimți în raport cu el, lăsând la suprafață doar încrâncenarea, dezamăgirea și, poate, dorința de răzbunare. Poate au dispărut sub efectul dezgustului sau fricii pe care ți le-au provocat situațiile cu el prea beat ca să-și mai aducă aminte sau poate s-au diminuat odată cu creșterea sentimentului de a fi fost nedreptățită și lăsată în urmă. 

„Timpul vindecă tot” – mit sau realitate?

Cel mai probabil, vei avea nevoie de timp ca să-ți clarifici toate astea. Și da, e posibil ca relația voastră să se încheie acum, în acest punct, dar asta nu înseamnă că se va încheia pentru totdeauna. Unele cupluri tinere experimentează perioade de deconectare, conflict și separare, perioade care îi ajută pe cei doi să se maturizeze și să se descopere pe ei înșiși, pentru ca apoi să revină unul către celălalt și să înceapă o nouă relație. Una mai echilibrată, mai matură și mai capabilă să le îndeplinească nevoile amândurora. 

Și chiar dacă nu ar fi să vă reconectați după o eventuală despărțire, din relația asta fiecare dintre voi poate învăța multe – mai ales dacă nu vă aruncați direct într-o altă relație, ci vă dați timp să vă vindecați și să înțelegeți ce nu a mers bine, unde s-au produs rupturile între voi. 

În orice caz, abandonul emoțional e ceva ce doare de ambele părți în orice relație și este nevoie de timp pentru a se vedea mai clar cine pe ce rol a fost. Dacă ai fost victimă sau dacă chiar tu ai abandonat (într-un fel neconștientizat, neintenționat) sau dacă ai fost, concomitent, în ambele roluri. Doar timpul și autoanaliza te vor putea ajuta să-ți clarifici lucrurile astea.

Exercițiu de explorare nr. 2

Ca să ajungi mai repede la clarificările de care ai nevoie, încerc să mai sintetizez aici o listă de întrebări la care să stai să te gândești. Poate chiar încerci să le dai răspunsuri în scris – te-ar ajuta mult scrisul ca să poți articula sentimente și emoții încă nepuse în cuvinte, dar și ca să poți reveni mai târziu la ideile notate, ca să nu-ți lași mintea să-ți modifice percepția asupra trecutului – -inconștient și involuntar, desigur.

• Eu mai am sentimente pentru el? Ce fel de sentimente?
• Cum văd eu relația în viitor? Pot să sper și la îmbunătățiri față de trecut, nu doar la revenirea ei la forma din trecut? 
• E posibil să fi închis eu ochii prea mult la red flags? Dacă da, oare am făcut asta pentru că sunt convinsă că și eu am nevoie ca el să închidă ochii la greșelile mele?
• Pentru ce fel de comportamente mă simt eu vinovată în raport cu el? Ce simt sau cred că am făcut greșit în relația de cuplu?
• Este realist să sper că greșelile lui sau greșelile mele să fie iertate, pur și simplu, fără niciun fel de urmări? Cum am ajuns la această concluzie?
• Ce înseamnă pentru mine să mă vindec? Cum îmi imaginez că arată procesul prin care trebuie să trec pentru a depăși suferința cauzată de distanțarea / separarea din relația de cuplu?

În loc de epilog

Și cu această listă, consider că e cazul să închei lunga mea scrisoare. Nu mă pot erija în figura aceea de autoritate care să-ți spună ție dacă să te desparți sau nu (dacă nu cumva te-ai despărțit deja). Ba chiar te-aș încuraja să te gândești serios la impulsul de a cere altcuiva sfaturi despre ce să faci cu relațiile tale – în cazul ăsta unui om care te știe doar dintr-un mesaj de 299 de cuvinte. Poate e mai indicat să cauți să descoperi despre tine atunci când ceri sfaturi, nu despre ce ar trebui tu să faci. Asta doar tu poți să decizi, în contextul mai larg pe care doar tu te poți analiza. 

Am încercat însă să-ți indic direcțiile în care poți lucra la tine și la relație, astfel încât ea să devină un mediu mai sănătos și pentru tine și pentru partener – indiferent care e numele lui și indiferent când se va întâmpla să te confrunți din nou cu astfel de situații. Iar dacă vrei și o recomandare de Insta, aruncă o privire pe contul lui Jimmy – e amuzant, e despre cupluri și e foarte bine documentat din punct de vedere psihologic.

Sper să-ți găsești cât mai repede liniștea printre toate aceste furtuni emoționale și schimbări de perspectivă, dar și împăcarea cu lucrurile care nu depind (doar) de tine. Mult, mult, mult succes 💜💜💜

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Hello ! În ultimii 2 ani am muncit foarte mult să ajung la o facultate internațională pe care mi-o doream enorm. Am obținut toate bursele posibile și am început în această toamnă… însă nu e deloc ce trebuia să fie, iar mutarea în orașul acela care e cel mai aglomerat și extenuant din țară, m-a adus în pragul depresiei după puțin timp acolo.

Întrebarea mea e: ce e de făcut când reușești să-ți atingi „un vis”, dar nu te mai regăsești în el și nu e deloc cum ar trebui să fie? Ce faci când trebuie să o iei de la capăt după atâția ani în care îți plănuiseși viața atât de clar cu facultatea, mutarea etc. … Nu știu cum să gestionez situația, stările negative au fost foarte intense…”

tânără anonimă

Bună!

Sper că mesajul meu, deși vine cu o oarecare întârziere, te găsește încă acolo – poate chiar într-o stare un pic mai bună decât atunci când mi-ai trimis rândurile de mai sus prin formularul de pe site. Îți mulțumesc pentru încredere și pentru deschiderea cu care vorbești despre această experiență dureroasă. 

Am niște idei pe care vreau să ți le propun ca teme de gândire și explorare. Totuși, mai întâi de toate, hai să dăm o citire în cheie psihologică mesajului tău, ca să ne asigurăm că plecăm de la aceleași premise. 

Recapitulare

Ce înțeleg eu printre rânduri este că ai avut o motivație foarte puternică pentru a reuși să-ți îndeplinești visul, deși nu ne spui absolut nimic despre această motivație. Pui însă accentul pe rezultatele pe care le-ai avut: munca enormă, bursele obținute. Iar eu știu că ele sunt, în sine, surse de satisfacție. Dar oare ce te-a motivat, cu adevărat, să depui această muncă?

Plăcerea de a învăța și de a acumula cunoaștere într-un domeniu care te pasionează nu se compară cu nimic altceva. Iar validarea pe care o oferă obținerea unei/unor burse înseamnă ceva incalculabil pentru stima de sine a celui care o primește. Pe lângă faptul că niște necunoscuți acreditați îți validează valoarea intelectuală și îți dau bani (efectiv!) pentru ca tu să continui să studiezi ce te pasionează, mai beneficiezi și de eliberarea de presiunea pe care, poate, ai resimțit-o anterior cu privire la eforturile financiare ale familiei. 

Dependența financiară a tinerilor adulți e ceva tare greu de gestionat în sine, mai ales într-o societate de consum, care te încurajează să cumperi lucruri la fiecare pas real sau virtual. Iar bursa asta vine ca un fel de credit de nevoi intelectuale.

De fapt, bursa poate să se simtă ca o dovadă concretă a existenței unui sistem social bazat pe ordine, corectitudine și merit. Asta chiar dacă, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să confrunți realitatea dură: un astfel de sistem e doar un ideal, nicidecum nu există ca mecanism perfect funcțional, planificabil și predictibil. Ăsta s-ar putea să fi fost „visul” tău destrămat, nicidecum domeniul pe care ți-ai dorit să-l studiezi, mutarea din țară sau facultatea în sine.

Dar o să mai revenim aici în curând, pentru că ceea ce cred că trebuie să primești e o explicație lungă și detaliată care să te convingă că NU TREBUIE neapărat să o iei de la capăt.

O idee ca o plasă de siguranță

Deocamdată ține minte asta: uneori, dezamăgirile sunt fix ceea ce avem nevoie ca să ajungem să avem o perspectivă mai clară asupra realității. Ele vin cu multă durere, cu siguranță, dar te fac o persoană mai puternică, mai matură și mai realistă. Pot să ne facă să ne (re)descoperim pe noi înșine, over and over again, indiferent cât de mult încercăm să ne păcălim sau să vedem doar partea plină (sau goală) a paharului.

Tu vorbești despre facultatea care nu e „ce trebuia să fie”, dar și despre orașul „aglomerat și extenuant” care te-au adus în pragul depresiei. Iarăși fără prea multe detalii, dar, cel puțin, înțeleg că ești conștientă de acești doi factori extrem de relevanți. 

Ghicesc existența unui alt set de dezamăgiri în felul în care descrii facultatea și îmi dau seama că asta înseamnă sentimente foarte amestecate, majoritatea (probabil) dezagreabile. Nu zic negative, căci și emoțiile și sentimentele dezagreabile poartă un mesaj și au o semnificație uriașă în procesele de adaptare la mediu ale oamenilor. Dar sigur că sunt greu de înțeles, descifrat, separat și interpretat, mai ales dacă nu ești încă obișnuită să faci constant acest exercițiu de introspecție.

De regulă, lipsa acestui exercițiu generează stări de copleșire emoțională, ceva ce probabil îți sună extrem de familiar acum. De-asta îți propun să-ți răspunzi în scris la întrebările astea:

• Ce simt acum?
• Ce gândesc despre ceea ce simt?
• Cum se leagă ceea ce gândesc de ceea ce simt? E o relație cauzală acolo?
• Se poate observa un pattern în felul în care simt și gândesc, în ultima perioadă?

Și apropo de siguranță…

În ceea ce privește orașul, trebuie să îți ofer niște informații probate de studiile psihologice în domeniu. Desigur că nu ești prima persoană care întâmpină dificultăți în procesul de adaptare la viața pe cont propriu / la facultate. Și asta i-a făcut pe cercetători să documenteze fenomenul dintr-o mulțime de unghiuri, ajungând la o medie de 4-6 luni a timpului necesar pentru ca tinerii să ajungă să se simtă confortabil și în siguranță (psihologic vorbind) într-un oraș nou, odată cu începerea studiilor universitare. 

Pe lângă mesajul implicit care reiese de aici – și anume faptul că ar fi bine să ai răbdare cu tine însăți – aș vrea să-ți ofer și o listă a lucrurilor pentru care ai nevoie de această răbdare. Mai precis, o listă a provocărilor pe care le întâmpini în perioada asta și care se resimt ca factori de stres pentru organismul tău, dar și câteva recomandări la fiecare în parte. Hai să vedem!

Schimbarea locuinței, cu toate elementele de confort emoțional și fizic

De la construirea unei hărți mentale a orașului în care locuiești acum și până la intimitatea camerei unde dormi, a toaletei pe care o folosești acum sau a limbii pe care o auzi pe stradă – ai o grămadă de nou, necunoscut și imprevizibil de gestionat. 

E firesc să-ți fie greu într-o astfel de situație – dar probabil că din afară nu se vede chiar așa de ușor lucrul ăsta. De-asta poate ți se pare că celorlalți le e mai ușor decât îți e ție. Nu te lăsa păcălită și îndrăznește să discuți cu oamenii din jurul tău despre aceste dificultăți. Ai să vezi că, pe măsură ce realizezi că nu ești singura care se confruntă cu așa ceva, dificultățile vor părea și ele mai mici și mai gestionabile. Iar sentimentele de deconectare și dezamăgire vor fi atenuate prin noile relații care se leagă în felul acesta. De fapt, toți studenții aflați într-o astfel de perioadă au nevoie de conectare și sprijin emoțional, așa că printre cei aflați în aceeași situație cu tine e cel mai simplu să-ți găsești locul.

Diferența dintre ceea ce anticipai și ceea ce se întâmplă 

Altfel spus, diferența dintre speranțele tale și interpretarea pe care i-o dai prezentului – nu neapărat realitatea obiectivă, că ăsta-i mai degrabă un concept abstract, la care nu avem acces noi, ca simpli oameni. 

Când diferențele dintre cele două încep să devină incontestabile, s-ar putea să fii tentată să tragi concluzii de genul „Tot ce speram eu a fost o iluzie!” / „Nimic nu e cum mă așteptam!” / „Nu o să îmi placă niciodată nimic de aici!”. Concluziile de genul ăsta sunt generalizări realizate pe baza fricilor și anxietăților tale. La ele contribuie și sentimentele de singurătate, izolare și dor de casă, așa că nu sunt chiar cele mai realiste concluzii posibile. 

Nu le atribui valoare de adevăr absolut și ajută-te să depășești emoțiile astea neplăcute. Repetă ca pe o mantră, de fiecare dată când ai nevoie, următoarea frază: „Ceea ce simt acum doar ceva temporar, în curând lucrurile se vor mai așeza și eu o să mă simt mai bine.” Pe scurt, compensează anticipările negative automate cu niște anticipări pozitive intenționate.

Pierderea sentimentului de siguranță oferit de statutul tău social anterior

Lucrurile se simt foarte diferit la facultate față de liceu. Era clar mai ușor să te simți confortabil într-un grup de studiu de aprox. 30 de persoane (cum era la liceu), unde se vorbea limba ta maternă și unde îi cunoșteai deja de niște ani pe unii dintre colegi și profesori. Într-un grup de studiu de 100/200 de persoane (cum e la facultate la cursuri uneori), într-o limbă diferită, pe care trebuie să o traduci încă pe alocuri ca să o înțelegi, nivelul de dificultate e mult mai mare. Ești încă un om într-o mulțime, nu te mai cunoaște nimeni, nu mai cunoști pe nimeni.

Iar dacă profilul studiat la liceu nu prea are de-a face cu domeniul studiilor universitare, totul poate să pară străin și dificil, cel puțin în primele săptămâni sau luni. Astfel, facultatea chiar poate să pară că nu e deloc ce trebuia să fie – chiar dacă realitatea nu e chiar așa de rea. Dacă experimentezi genul ăsta de disconfort în sălile de curs, adu-ți aminte că anonimitatea e uneori o formă de libertate. 

Până ți se recalibrează creierul să gândească și să învețe în noua limbă, dă-ți răgazul de a nu aștepta de la tine performanță academică și motivație limpede și neclintită. E normal să fie așa, la fel cum e normal ca percepția ta să se schimbe după aproximativ 3 luni de exersat comunicarea constantă într-o altă limbă decât cea maternă. 

Presiunea gestionării propriilor cheltuieli și a încadrării într-un buget limitat

Ei bine, asta e greu de făcut la orice vârstă, dar mai ales în primele luni sau primii ani de autonomie financiară. Mai mult, dacă stabilitatea ta financiară depinde de burse, adică de notele bune la examene, presiunea asta poate să se resimtă și mai copleșitoare la început. Dar asta nu înseamnă că așa o să și rămână. 

În timp, pe măsură ce vei dobândi mai multă experiență cu gestionarea propriilor cheltuieli, vei descoperi că devine din ce în ce mai ușor, mai predictibil și mai simplu. Vei învăța de unde să-ți faci cumpărăturile ca să fie avantajos pentru tine, ce produse să cumperi, cum să-ți gătești singură și să îți placă ce iese, ba chiar și cum să ieși la distracție fără să cheltui într-o singură seară banii pe o săptămână întreagă. Toate astea fac parte din procesul normal de maturizare și da, e greu la început. Dar nu îți pierde încrederea că ai deja toate aptitudinile de care ai nevoie – altfel nu ai fi ajuns aici, nu?

Iar pentru niște ajutor on-point, întreabă-ți colegii mai mari cam care sunt locurile unde se mănâncă bine, de unde să-ți faci cumpărăturile ca să ai un raport bun calitate-preț, ce evenimente fără taxă de acces se mai întâmplă prin campus și alte astfel de detalii micuțe, care te vor salva de la reinventarea tuturor roților posibile 🙂 Să învățăm și din reușitele, și din greșelile altora, că doar oameni suntem. 

Atitudinea personalului didactic față de studenți

La capitolul acesta, e foarte posibil ca așteptările tale să fi fost cumva nerealiste, chiar și numai prin prisma faptului că sistemul educațional din România este atât de criticat și atât de nemodernizat, încât poți ajunge să crezi cu toată ființa că mai rău de atât nu se poate. Iar dacă primele contacte cu personalul didactic au fost mai degrabă neplăcute, tendința de a generaliza și de a construi așteptări negative e foarte mare. 

Fenomenul acesta e tot o formă de activare a mecanismelor de apărare ale inconștientului, dar acționează și ca autosabotaj într-o oarecare măsură. Chiar dacă profesorii au părut în primă instanță dezinteresați, nepregătiți, rigizi sau prea exigenți sau, cine știe, poate nici măcar nu au fost prezenți așa cum ar fi trebuit conform programului oficial, asta nu înseamnă că așa va fi pe toată durata anului universitar. 

Peste tot există probleme în organizațiile cu mulți oameni, iar începerea anului universitar poate fi un punct de maxim haos, cu multă tensiune și multe greșeli de toate părțile. Totuși, de multe ori, chiar și în sistemul nostru din România, lucrurile ajung să se așeze după o vreme și studenții descoperă și partea interesantă, plăcută sau chiar incitantă a cursurilor și a profesorilor.

Prieteniile noi și vechi

Ultimul pe lista mea e subiectul prieteniilor, dar el e poate cel mai relevant pentru evoluția stării de sănătate mintală a studenților într-o țară nouă. E evident că primele zile, săptămâni sau chiar luni la o facultate nouă, într-o țară străină, vor fi dominate de sentimentul de înstrăinare și izolare. 

Chiar și atunci când mai ai pe cineva din vechiul tău cerc de cunoscuți alături, cei 1-2, maxim 10 oameni pe care-i cunoșteai anterior nu au cum să îți ofere sentimentul de apartenență de care ai nevoie ca să nu te panichezi, măcar din când în când. Și folosesc ideea de panică în cunoștință de cauză: mulți studenți aflați în astfel de situații ajung să descopere pe pielea lor cum se simte pe bune un atac de panică. Sper că nu a fost și nu va fi și cazul tău, dar chiar și dacă se întâmplă, e destul de frecvent întâlnit. Și clar e ceva temporar 😀 Uite aici un articol pe tema asta, sper să-ți fie util.

Până ajungi să cunoști niște oameni noi și să legi prietenii în care să te simți safe, caută cel puțin să ții legătura constant cu oamenii care ți-au fost aproape până să pleci din țară. Fii onestă cu ei, dacă te temi că te vor judeca, spune-le asta și fă-ți curaj să le arăți acea parte vulnerabilă din tine. Și fii convinsă că doar o persoană puternică cu adevărat poate să-și arate vulnerabilitățile în mod deschis și să ceară ajutor atunci când îi este greu.

Eu deja știu că poți face asta, căci ai făcut-o cu mine. Dar eu nu te cunosc pe tine cu adevărat și nu-ți pot oferi căldura unei voci cunoscute, care te încurajează să mergi mai departe și să-ți urmezi visul, chiar și atunci când pare că ai dat peste un zid uriaș. 

Comunică-ți nevoile direct și deschis

Caută-i pe acei oameni, scrie-le și sună-i, inclusiv video ofc și lasă-i să fie parte din procesul tău ca aliați. Iar dacă tot ce auzi de la cineva sună ca și când pune mai multă presiune pe tine, spune-i și asta în mod calm și roagă-l/-o să-și adapteze puțin atitudinea în funcție de nevoile tale. Pe scurt, spune-i mai clar ce vrei să-ți ofere – fie încurajări, fie doar să te asculte, fie un sfat pe o problemă anume. 

Cum ziceam și mai sus, dacă acorzi suficientă atenție emoțiilor tale, ele vor putea să-ți dezvăluie combinația unică de nevoi active care s-au adunat în interiorul tău și-ți dau sentimentul ăsta de intens de lipsă. Spune-le oamenilor ce ai nevoie de la ei, cei mai mulți dintre ei chiar vor face tot posibilul să-ți respecte rugămintea. 

Desigur că sunt și oameni care nu-și pot schimba atitudinea, iar asta doare și descurajează. Dar chiar și aceia pot fi oameni care te iubesc și care încearcă să te susțină, în felul lor. Ia-ți ce e util pentru tine din conversațiile cu ei și simte-te liberă să ignori sau să refuzi ceea ce nu-ți face bine. Granițele tale sunt în puterea ta și tu stabilești unde trebuie să fie puse ca să-ți fie bine. Iar ăsta e un proces de tip trial & error, desigur. Învățăm cu fiecare nouă experiență, fiecare dintre noi. Și așa face toată lumea, de sute și mii de ani. 

Dacă nu mă crezi pe mine, uită-te la câteva dintre clipurile de la The School of Life, cum ar fi cel despre rostul universităților, cel despre singurătate și foamea de comunitate (la figurat, desigur – dar ce metaforă bună) sau clipul despre cum să te bagi în seamă cu necunoscuți la o petrecere. Ce cred că îți vor transmite clipurile astea este că, deși așa poate părea pe moment, probabil că e complet nerealist să crezi că trebuie să o iei de la capăt. De fapt, ai de continuat fix din punctul acesta în care ești.

În viața reală, nu avem cum să o luăm de la capăt sau de la zero vreodată. Când oamenii zic asta, e doar o formă de a exprima indirect ideea că își dau seama că e cazul să-și reimagineze propriul viitor.

Să nu uităm de psihoterapie 😀

Acestea fiind spuse, singurul lucru pe care ți-l mai pot recomanda este să cauți să vorbești și cu un consilier psihologic din cadrul facultății. Ar trebui să existe cel puțin o astfel de persoană însărcinată să ajute studenții, iar experiența sa cu situații cum e cea cu care te confrunți tu este, cel mai probabil, vastă. 

Iar dacă nu reușești să te programezi la consiliere în cadrul universității, caută cel puțin să discuți online cu un specialist în sănătate mintală din România. E drept, probabil va trebui să plătești ședințele respective, dar câteva ședințe de consiliere psihologică pot să ajute să rămâi pe linia de plutire în perioada asta dificilă. Dacă ai posibilitatea să intri într-un proces de psihoterapie mai îndelungat, asta ar fi, probabil, una dintre cele mai utile investiții în tine însăți pe care ai putea să le faci. 

Până atunci însă, îți mai las un link către unul dintre episoadele mele preferate de pe Philosophy Tube – Ancient Therapy for Modern Problems: Stoic Philosophy Explained. (trad. Terapie antică pentru probleme moderne: filosofia stoică explicată). 

Succes (și răbdare până vine) 🤍❤️🤍

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Trec în anul doi de facultate, dar simt că nu îmi place ce fac. Mă gândesc continui la o altă facultate, la care cred că aș simți mai multă împlinire, aș face mai mult din ceea ce îmi place și m-aș putea axa pe domeniul care mă atrage. Totuși, facultatea începe imediat și nu știu ce aș mai putea să fac. Dacă îmi schimb facultatea, voi avea nevoie de meditații timp de un an, deci în acel timp nu o să am nimic altceva de făcut dacă renunț la facultate.

Mă simt foarte vinovată pentru că am lucrat mult să ajung aici și totuși nu îmi dau seama sigur dacă vreau altceva sau nu. Facultatea la care sunt îmi oferă oportunități mult mai bune și un viitor mai sigur. Cum îmi dau seama dacă ar trebui să fac o schimbare? Dacă vreau să iau decizia asta doar pentru că sunt la o facultate mai grea? Cum pot să am încredere în deciziile pe care le iau?”

tânără anonimă

Salut!

Întrebarea ta stă de ceva timp în inbox, dar iată că a venit momentul potrivit pentru a-i căuta un răspuns.

În primul rând, îți mulțumesc pentru încredere și pentru gradul mare de relatability al mesajului tău. Chiar dacă e foarte posibil să simți că ești singură în povestea asta, te asigur că mai sunt o mulțime de alți tineri aflați în situații foarte similare, care au nevoie, la fel ca și tine, de răspunsuri. 

Desigur, eu nu am cum să ofer decât un mic ghid de introspecție și gândire critică. Răspunsurile concrete sunt tot la tine – deja le ai, dar poate că nu ies încă în relief suficient de bine în peisajul interior al frământărilor tale.

Vinovăția are talentul ăsta special de a masca sau chiar de a face invizibile o mulțime de alte trăiri și sentimente relevante, păstrând oamenii în confuzie și indecizie. Hai să vedem cum putem să o neutralizăm!

Un alt fel de a privi lucrurile

Mai întâi, hai să-ți explic ce înțeleg eu din mesajul tău. Spui acolo că simți că nu îți place ce faci la facultate și că visezi la o altă specializare unde crezi că ai simți mai multă împlinire. Asta mă face să mă întreb cum ai ajuns, de fapt, să alegi specializarea unde deja ești înscrisă. Mai departe spui și că ai muncit mult ca să ajungi acolo și că această facultate „oferă oportunități mult mai bune și un viitor mai sigur”. 

De aici înțeleg că e un domeniu în care ai dezvoltat deja o serie de aptitudini prin efort intelectual, dedicație și răbdare, ceea ce este admirabil. Dar nu spui nimic despre ce te-a motivat inițial să depui acest efort. Să fie vorba despre oportunitățile mult mai bune? Să fie speranța la un viitor mult mai sigur? Sau să fie, de fapt, altceva? 

Influența familiei

De regulă, părinții au un cuvânt important de spus în alegerea domeniului de studii universitare al copiilor lor adolescenți – mai ales atunci când în discursul tinerilor apare acest tip de argumente despre viitor și oportunități. 

Pe de o parte, asta se întâmplă pentru că rolul de părinte îi face să se simtă responsabili pentru alegerile fiilor sau fiicelor lor. Pe de altă parte, pentru că, din perspectivă financiară, alegerea facultății copiilor este și un fel de investiție. Iar părinților le este greu să renunțe la control, mai ales atunci când pierderile potențiale se pot măsura și în bani. Dar asta nu înseamnă că au mereu dreptate.

Părinții directivi

Sigur că și responsabilitatea, și investiția financiară se fac cu cele mai bune intenții și cu iubire. Dar, din păcate, asta înseamnă uneori și că fiii sau fiicele acestor părinți foarte implicați în decizia specializării universitare a progeniturii nu ajung să-și asume pe deplin acel domeniu de studiu. Ei fac alegerea investind cu încredere și autoritate părintele/părinții, apoi depun efortul pentru a fi admiși la facultatea care le este părinților pe plac ca să dovedească că sunt capabili să reușească. 

Tinerii aflați într-o astfel de situație sunt motivați mai degrabă inconștient de dorința de a-și mulțumi părinții sau de a-i face mândri, fără să fie cu adevărat atrași de acel domeniu de studiu. Problema intervine când, odată admiși, realizează că domeniul respectiv nu este suficient de interesant pentru ei sau nu îi reprezintă suficient de bine – în sensul că nu este compatibil cu personalitatea și aspirațiile lor, lipsindu-le dimensiunea sensului (în sensul de meaningfulness). 

În astfel de situații, tinerii simt în mod paradoxal că nevoile lor nu au prioritate în felul în care își iau deciziile care le modelează viața și viziunea asupra viitorului. De fapt, ei sunt împiedicați să-și dezvolte autonomia tocmai de sentimentele de atașament și loialitate față de părinții care îi sprijină. Iar aceștia au dificultăți, la rândul lor, în a încuraja cu adevărat autonomizarea copiilor lor, deja tineri adulți. 

Părinții distanți

Într-un scenariu alternativ, este posibil ca părinții să nu fie prea implicați – poate chiar deloc – în alegerea domeniului de studiu, dar să ofere sprijinul financiar necesar pentru pregătire, meditații și întreținerea tinerilor pe perioada studiilor. Într-o astfel de situație, tinerilor li se pretinde mai degrabă seriozitate și responsabilitate, pe modelul „Eu îmi fac treaba mea de părinte, tu îți faci treaba ta de copil.” 

De asemenea, pot exista presiuni financiare sau planuri ale familiei care pleacă de la premisa că facultatea începută trebuie terminată, alternativele fiind percepute ca eșecuri sau probleme de evitat. 

Deși părinții din această categorie nu controlează neapărat alegerea domeniului de studiu, ei valorizează capacitatea fiului/fiicei de a lua decizii pentru sine, ignorând (inconștient sau nu) nevoia copiilor lor de a explora și alte direcții de dezvoltare. 

Astfel, tinerii pot să simtă că e inacceptabil să se răzgândească la mijlocul drumului sau că ar pierde aprecierea, sprijinul sau încrederea părinților dacă ar decide să încerce altă variantă. Iar din punctul acesta încep să se manifeste demotivarea pentru studiu, evadarea în fantezie, anxietatea și blocajul decizional, chiar și atunci când mintea lor rulează non-stop vise de schimbare a facultății.  

Nevoile de siguranță

Nevoile care primează, și în cazul tinerilor, și în cazul părinților, sunt nevoi de siguranță emoțională, traduse însă în comportament prin dinamici de supunere (la tineri) și control (la părinți) – ceea ce nu prea e sănătos. Autonomia tinerilor nu are un teren fertil într-un astfel de cadru. 

Chiar dacă la nivel declarativ părinții îi asigură pe tineri de sprijinul lor (deși asta nu se întâmplă mereu), mesajul este primit de aceștia cu o formă de condiționare atașată: „Te sprijin doar dacă sunt de acord cu alegerile tale.” Drept pentru care, ca să se simtă în siguranță, tinerii vor alege mai degrabă lucruri cu care și părinții lor ar fi de acord – inclusiv facultăți, parteneri de cuplu, etc. 

Temă de introspecție 1

O primă recomandare pentru tine ar fi să iei o foaie și un pix și să încerci să formulezi, în scris, răspunsurile tale la următoarele întrebări:

• Cum am ales domeniul acesta de studiu?
• Ce părere au părinții mei despre acest domeniu de studiu?
• Cum îmi imaginez că ar reacționa dacă le-aș spune că vreau să fac o altă facultate?
• Ce emoții simt atunci când îmi imaginez această discuție?
• Care sunt lucrurile care mă motivează și mă atrag la facultatea cealaltă?

Influența propriilor prejudecăți

Revenind la mesajul tău, tu mai spui și că, dacă ar fi să dai o șansă celuilalt domeniu, ai avea nevoie de meditații timp de un an. Mai mult, menționezi că nu ai avea nimic de făcut dacă ai renunța la facultatea la care ești acum. Iar aici eu văd niște convingeri iraționale și autolimitative răsărind printre rânduri. 

Convingerile iraționale sunt genul acela de idei fixe care nu se bazează neapărat pe realități incontestabile, ci mai degrabă reflectă fricile ascunse ale oamenilor și felul în care aceștia încearcă să se protejeze de ele. 

Convingerile autolimitative se referă la acele idei asumate ca fiind realitate, dar care au rolul de a restrânge câmpul de opțiuni ale oamenilor – adică de a le limita oportunitățile, într-un fel care să-i facă să simtă că fac ce trebuie, chiar dacă asta nu e neapărat în acord cu nevoile, dorințele sau aspirațiile lor.

Ce fac convingerile astea?

Atunci când o convingere este și irațională, și autolimitativă, efectul ei este cel mai dezastruos – în sensul că blochează orice decizie în direcția dorită de teama urmărilor neplăcute, dar blochează și capacitatea creierului de a analiza problema din alte perspective. Iar asta înseamnă că nicio soluție alternativă nu poate să apară, iar problema devine din ce în ce mai mare și mai angoasantă. 

În cazul tău, vorbim despre varianta de a încerca să dai admitere și la o altă facultate – cea pe care tu o simți mai aproape de aspirațiile tale și de personalitatea ta.

Tu pari să crezi că a da admitere la facultatea asta nu este posibil decât dacă renunți la facultatea la care ești deja studentă și faci un an de pregătire pentru admitere. Dar oare chiar așa să fie? Oare chiar nu există varianta în care poți să evoluezi strategic pe mai multe fronturi?

Temă de introspecție 2

Uite încă un set de întrebări la care să răspunzi în scris, ca să-ți analizezi pe îndelete emoțiile, gândurile și convingerile legate de această variantă a viitorului din imaginația ta:

• Ce fel de pregătire ar fi necesară pentru a da admitere la facultatea dorită de mine?
• Ce resurse ar implica această pregătire? (timp, bani, persoane, efort intelectual etc.)
• Cum aș putea să am acces la astfel de resurse?
• Ar fi posibil să îmbin pregătirea pentru admitere cu studiul din anul doi? Aici te invit să te uiți în jurul tău și să cauți inspirație în poveștile colegilor tăi care mai sunt studenți și la alte specializări sau care au joburi pentru a se întreține în timpul anilor de studenție. 
• Ce compromisuri sau sacrificii îmi închipui că ar fi necesare pentru a merge cu facultatea și pregătirea în paralel?

Cel mai util ar fi să și discuți despre toate astea cu niște prieteni sau, eventual, cu o persoană aflată pe rol de mentor (un profesor, un membru al familiei pe care îl admiri etc.). Poate că ai nevoie de un pic mai mult spațiu concret dedicat acestor idei care te apasă și nu-ți dau pace. Până nu le scoți din capul tău ca să le dai șansa să se hrănească și cu experiența și inteligența altora, ele vor rămâne doar niște vise fără corespondent în realitatea ta concretă. 

Percepția „greului” și expunerea la abuzuri 

Ultima direcție de reflecție pe care ți-o sugerez este legată de ceva ce ai scris chiar tu: „Dacă vreau să iau decizia asta doar pentru că sunt la o facultate mai grea?”. Ei bine, aici intră în scenă gândirea critică at its best.

Într-adevăr, sunt unele domenii de studiu considerate „mai grele” – din cauza efortului intelectual necesar, din cauza complexității domeniului, a structurării materiilor de studiu etc. – adică componenta pragmatică. Cât de bine se descurcă elevii sau studenții depinde de înzestrarea lor intelectuală și efortul depus efectiv pentru a învăța. Dar despre tine deja știm că ai muncit mult și ai ajuns aici, deci putem presupune că nu aici ar fi neapărat problema. 

În astfel de situații este extrem de importantă și componenta psiho-socială. De multe ori, școala pare grea (la orice nivel – de la școala primară și până la studiile universitare) pentru că mediul în care ar trebui să se producă învățarea nu este unul ideal. Ba din contră, mediul adesea poate să bifeze multe dintre caracteristicile unui mediu toxic.

Iată câteva dintre elementele astea, ca să-ți faci o idee mai clară despre ce ar trebui să evaluezi cu atenție în cazul tău:

• Singurătatea – dacă nu ai relații securizante în spațiul academic (colegi cu care să te înțelegi bine, profesori pe care să-i admiri etc.), este puțin probabil să nu îți fluctueze motivația și să nu ți se pară grea facultatea.
• Competiția – dacă mediul educațional este foarte individualist și bazat pe competiție, presiunea de a performa devine și mai grea, iar asta afectează negativ atașamentul sau interesul pentru materiile de studiu.
• Agresiunile din mediul academic – orice interacțiuni cu oamenii de la facultate care pot fi privite ca forme de abuz sau agresiune afectează negativ percepția asupra domeniului de studiu. Abuzurile emoționale, jignirile, amenințările, hărțuirea sexuală, umilirea în public – toate comportamentele din această sferă pot să facă materiile de studiu să pară mult mai grele decât sunt în realitate, pentru că cea mai mare parte a energiei psihice se consumă pe mecanismele de autoprotecție activate de expunerea la violență și abuzuri. 
• Dublul standard în evaluare – atunci când se copiază la greu, chiar dacă și tu copiezi uneori, motivația pentru studiu dispare și începi să simți dezgustul, odată cu pierderea respectului pentru actul educațional – atât predarea, cât și evaluarea. Materiile par și ele mai grele, căci notele mari obținute prin copiat, varianta „simplă” a celor care știu să se descurce, descurajează și duc în derizoriu orice efort onest de a-ți lua examenele pe merit.
• Lipsa profesionalismului în mediul universitar – când studenții nu se simt respectați, e puțin probabil să nu adune frustrări și să nu se demotiveze. Lipsa de respect față de studenți se poate manifesta prin întârzierea orarelor de studiu sau supraîncărcarea anumitor zile, lipsa profesorilor la cursuri sau comportamentul lor inadecvat în raport cu normele academice, corupția sau dezinteresul angajaților universității în relația studenților cu secretariatul facultății, administrația căminelor, biblioteca, practica de specialitate și multe, multe altele.
• Resurse educaționale inadecvate – ca să poți să faci performanță într-un domeniu, e necesar să ai la dispoziție și resursele potrivite. De la săli de cursuri încălzite și toalete echipate cu săpun și hârtie igienică – care cu greu pot fi considerate resurse educaționale, dar sunt absolut necesare – și până la suporturi de curs, manuale de studiu, echipamente digitale adecvate, acces la biblioteci de specialitate, cercetare recentă, practică de specialitate și câte și mai câte alte resurse fără de care diploma de la final nu are nicio valoare. 

Și acum te invit să te gândești din nou: este facultatea asta grea sau pare mult mai grea din cauza unor probleme sistemice, care pun toată greutatea pe umerii studentului și distrag atenția de la realitate? 

O privire necesară în partea cealaltă

Și dacă tot ești aici, oare ai putea să faci aceeași evaluare și pentru cealaltă facultate, cea la care crezi tu că te-ai simți mai împlinită?

Dacă nu ai făcut deja o documentare serioasă „în interior”, îți recomand să începi să o faci. Vorbește cu studenți, caută informații în presă sau în comunitățile online. Verifică-ți presupunerile sau prejudecățile cu privire la acel domeniu de studiu și viața de după, pentru a avea o imagine mai clară despre cum arată viața în interiorul acelui domeniu. 

S-ar putea să descoperi că „o facultate mai grea” e un termen extrem de subiectiv. Mai mult, s-ar putea să ajungi la concluzia că orice facultate este grea, dacă nu se potrivește cu chemarea interioară a studentului și interesele, curiozitățile și pasiunile sale. Iar dacă climatul psihosocial din acea facultate este unul dominat de abuzuri, cu siguranță și cei mai pasionați de domeniul de studiu vor întâmpina dificultăți, dezamăgiri și probleme în menținerea motivației pentru studiu.

Încrederea, deciziile și capacitatea de a-ți imagina viitorul

Ultima ta întrebare deschide și ultimul meu argument. „Cum pot să am încredere în deciziile pe care le iau?” îmi sugerează un blocaj emoțional care se bazează pe imposibilitatea de asumare a unor riscuri. 

Cum spuneam și mai sus, asta poate să depindă de felul în care se poziționează părinții tăi în relația cu tine. Dacă ei nu ți-au validat suficient capacitatea de a lua decizii, dacă nu ți-au oferit încurajarea și încrederea necesare pentru ca tu să explorezi oportunitățile de studiu liberă de obligații și frici, și mai ales dacă au obiceiul de a-ți critica sau ironiza deciziile – atunci este puțin probabil ca ție să-ți vină natural să ai încredere în propriile tale decizii.

Dar asta nu înseamnă că vei depinde toată viața de comportamentul lor sau că încrederea ta în tine și în deciziile tale va fi mereu condiționată de factori externi – fie părinții tăi, fie alți oameni sau alte circumstanțe. Dar vei ajunge să dobândești această autonomie decizională pas cu pas, căci nu ți-o poate oferi nimeni de-a gata. 

Cel mai important lucru este să-ți construiești o strategie de informare eficientă, ca să-ți poți planifica deciziile cât mai realist posibil. 

Deciziile care implică schimbări (mai mici sau mai mari) necesită o bună documentare în prealabil. De ce? Pentru că schimbarea înseamnă asumarea unor riscuri, iar documentarea face acele riscuri mai previzibile și mai ușor de neutralizat sau gestionat. Te poate feri de dezamăgiri și deziluzii ce pot fi prevenite prin consultarea cu experiențele altora și îți oferă șansa de a-ți ajusta strategia în funcție de poveștile de eșec sau succes pe care le întâlnești. Ce contează aici este să nu renunți prea repede la documentare – chiar dacă pare că deja e totul clar sau că nu mai are sens să cauți alte informații. 

Analiza de riscuri și beneficii

Riscurile despre care aminteam sunt întotdeauna dispuse pe mai multe planuri – de la chestii pragmatice de genul „un viitor mai sigur” și până la lucruri abstracte cum ar fi sentimentul de siguranță dat de aprobarea părinților sau cel dat de studierea unui domeniu ales „din pasiune”. Și sigur că mai poți găsi și tu niște dimensiuni ale potențialelor pierderi, cum ar fi riscul de pierde niște oameni (ex: colegii de la vechea facultate), riscul de a nu deveni independentă financiar prea curând, riscul de a nu reuși să te integrezi într-un grup nou, cel de a nu-ți găsi locul nici în noul domeniu de studiu și câte și mai câte. 

Aici te poate ajuta din nou să-ți pui gândurile pe hârtie și să-ți dai timp și spațiu pentru a te gândi, pe rând, la fiecare dintre riscurile identificate. Dacă nu le desparți și nu le analizezi separat, senzația de copleșire pe care ți-o creează toate la pachet poate fi complet invalidantă. 

Dar pe rând, fiecare dintre riscurile identificate poate să fie preîntâmpinat cu anumite acțiuni și, mai mult, poate să ascundă mai multe beneficii neașteptate, greu de observat sau valorizat dacă nu faci analiza asta pas cu pas. 

Unde vrei să ajungi

La finalul acestei analize, creierul tău se va simți mai în control pe perspectivele de viitor posibile, chiar dacă acum pare greu de crezut. Iar dacă vei coopta și un partener de analiză de încredere (un prieten, un mentor), s-ar putea ca senzația de reasigurare să fie încă și mai pronunțată. 

Odată cunoscute riscurile și resursele pe care le poți activa, deciziile vor putea fi deblocate. Iar încrederea ta nu se va mai măsura în termeni de „succes versus eșec”, ci în termeni de „Mă pot descurca orice s-ar întâmpla”, pentru că vei ști că există o mulțime de variante și oportunități de a soluționa chiar și cele mai neașteptate probleme. Măcar să apară ele 🙂 Dar poate nici măcar nu apar, cine știe? Tu vei fi pregătită oricum. 

Recapitulare

La final, vreau să sintetizez în cinci etape recomandarea mea, ca să-ți fie și mai ușor să o pui în aplicare:

1. Clarifică-ți cum ai ajuns unde ești, prin explorarea motivației personale de a studia ce studiezi și de a visa doar (deocamdată) să studiezi altceva.
2. Identifică-ți strategiile alternative: cum poți să îmbini utilul cu plăcutul sau cum poți să mergi și pe calea visată, în timp ce nu renunți nici la calea asigurată (cel puțin deocamdată). Inspiră-te din experiența altora și documentează-te serios.
3. Evaluează-ți relațiile și efectele pe care ele le au asupra motivației tale de a studia un domeniu sau altul. Cu cât găsești mai multe încălcări de limite personale și abuzuri la care ești expusă, cu atât ai mai multe șanse să rămâi blocată în lipsa de încredere în tine însăți.
4. Evaluează-ți riscurile din viitorul apropiat, discută-le și cu alți oameni și planifică-ți pașii în mod strategic.
5. Caută resursele de care ai nevoie: acordul sau sprijinul părinților sau al altor oameni, meditații, studiu individual, terapie, cărți, podcasturi sau alte materiale educaționale care să te ajute să ajungi mai aproape de ceea ce-ți dorești tu, lăsând loc și pentru răzgândiri, greșeli și învățare empirică. 

Viața nu e o cursă cu traseu prestabilit. Și, din fericire, nici nu ne putem păcăli prea mult că este, chiar dacă uneori ne place să o facem, pentru că așa pare că ne ferim mai bine de eșecuri și suferință. 

Eu îți urez succes și sper că planul acesta în 5 pași te va ajuta să mergi mai departe cu mai multă încredere 💛💛💛

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Mă simt ca şi cum aş fi moartă. Nu mai simt niciun interes față de nimeni din jurul meu, inclusiv față de mine însămi. De fapt, nu mai simt nimic pentru nimeni. Simt uneori că parcă nu mai am gânduri, nu mai vorbesc, dar nici nu sunt un ascultător activ. Cum mă vindec de asta?”

tânără anonimă

Hei

Oricine ai fi, dacă ai trăit sau trăiești așa ceva, te rog să ai răbdare cu tine. Cu tine și cu textul ăsta, în care voi încerca să-ți explic ce poate să însemne această stare și cum poți să o depășești.

„Ca și cum aș fi moartă”

De mii și mii de ani, oamenii se tot străduiesc să găsească răspunsuri acceptabile la o întrebare imposibil de răspuns. Cum se simte când mori? Și apoi, ce vine după ce mori? Mai e ceva acolo sau e doar nimic? Eu continui să fiu eu și să mă simt eu sau dispar pur și simplu în neantul inexistenței? 

Deși tehnologia modernă a făcut posibile tot felul de investigații la nivelul biofiziologiei umane, cum se simte moartea e încă ceva greu de descris. Deocamdată nu știm să explicăm complet nici măcar fenomenul conștiinței, așa că va trebui să mai avem niște răbdare până când ne vom putea lămuri cu privire la lucrurile astea… de viață și de moarte. 

Totuși, atât de mulți oameni și-au comparat experiența de viață cu moartea. Sau, de fapt, cu ceea ce-și închipuie, fiecare dintre ei, că ar fi moartea. Iar mesajul tău, dragă cititoare anonimă, e un mesaj destul de explicit în sensul acesta. 

Mesajul tău ne descrie succint la ce te referi tu când spui că te simți ca și când ai fi moartă: lipsa interesului pentru orice și oricine, inclusiv propria persoană. Lipsa gândurilor – uneori – și a inițiativei de a comunica sau chiar a capacității de a asculta, adică de a te conecta mental cu o altă persoană și de a-ți menține atenția pe acea interacțiune.

Totuși, mesajul tău conține o contradicție care pe mine mă bucură. Uite la ce mă refer: dacă într-adevăr nu ai simți niciun fel de interes pentru nimeni și nimic (yourself included), atunci de unde vine întrebarea ta de la final? Și cum de ai ajuns la noi pe site, să trimiți această întrebare? Nu cumva ai ignorat în introspecția ta o parte importantă (și interesantă, aș zice eu) a vieții tale interioare? Poate fix acea parte care-și dorește lucruri, are speranțe și e capabilă de conexiune cu alți oameni, poate chiar avidă, dar nu are permisiunea să se manifeste liber?

„Cum mă vindec de asta?”

În alte cuvinte, „Cum mă vindec de ceea ce mă face să mă simt ca și când aș fi moartă?”. Deja am făcut niște pași importanți. Iar dacă nu-ți dai seama de ce zic asta, îți și explic: 

• Am vorbit un pic mai lejer și mai detașat despre existență și inexistență, despre viață și moarte – nu ca și cum am avea vreo certitudine, ci acceptând că suntem limitați cu toții în acest fel și că nu avem încă răspunsuri clare; 
• Am descifrat simbolistica comparației tale „ca și când aș fi moartă”, ea indicând un blocaj în conectarea afectivă cu alte persoane sau mediul exterior, chiar dacă la nivel descriptiv e mai ușor să indici pur și simplu „lipsa interesului” 
• Am identificat o parte din tine care e ignorată sau blocată, cea responsabilă de conversația noastră în scris – acea parte interesată de vindecare

Și zici bine „vindecare”, căci ceea ce resimți intră în categoria bolilor psihice vindecabile. Totuși, eu prefer termenul de tulburări, căci e mai neutru și mai puțin stigmatizant, în același timp în care implică și ideea că oricine poate fi „tulburat” o perioadă, mai ales dacă factorii implicați sunt de așa natură încât să producă un dezechilibru psihic. Dar tot acolo e și partea bună: putem opera mici schimbări asupra acelor factori implicați, până când găsim o combinație care să-și facă treaba de reechilibrare, măcar pe termen scurt. Doar că trebuie să identificăm corect factorii respectivi 😀 dar ajungem și acolo.

Tulburarea la care mă refer este din sfera tulburărilor depresive. Nu m-aș arunca la un diagnostic mai specific, căci ar fi iresponsabil și lipsit de etică din partea mea. Dar pot să spun cu încredere că tulburările depresive sunt vindecabile. Există vindecare și calea către ea nu e chiar așa de complicată pe cât s-ar putea să pară pentru tine acum, în momentele astea dificile în care realizezi că nu te atrage și nu te interesează nimic. 

Ce presupun tulburările depresive? 

Dacă e să ne uităm la cum se diagnostichează depresia conform DSM 5 (un fel de manual de diagnostic psihiatric, actualizat periodic de specialiști), vom vedea o serie de elemente care ajută la identificarea stărilor depresive și a intensității lor:

• Stare persistentă de tristețe sau anxietate (mai mult de câteva zile, de regulă peste 2 săptămâni)
• Pierderea interesului sau plăcerii în activități obișnuite (activități care anterior produceau entuziasm, plăcere sau bucurie)
• Schimbări în greutate sau apetit (modificări ale greutății corporale sau a poftei de mâncare, în plus sau în minus)
• Insomnie sau hipersomnie (lipsa somnului, dificultatea de a adormi sau oboseală pronunțată și dificultatea de a sta treaz, inclusiv prezența viselor urâte sau a coșmarurilor)
• Agitație sau letargie (nivel foarte crescut sau foarte scăzut de energie fizică)
• Sentimente de inutilitate sau vinovăție (de multe ori și gânduri constante legate de subiectele care provoacă aceste sentimente)
• Dificultăți de concentrare sau de luare a deciziilor (inclusiv răzgândiri, regrete, frici legate de rezultatele deciziilor sau incapacitatea de a duce până la capăt un gând)
• Gânduri legate de moarte sau gânduri suicidale (inclusiv contemplarea calmă a ideilor legate de propria moarte, chiar și atunci când ele nu sunt însoțite de frică, dar și prezența gândurilor în care moartea apare ca un fel de scăpare/eliberare)

Un articol consistent și cu mai multe informații despre tulburările depresive și metodele de tratament poți găsi aici. Interviul clinic cu un psiholog clinician sau un psihiatru are scopul de a intra în detalii vizavi de fiecare dintre aceste elemente, astfel încât situația specifică de viață a persoanei în cauză să fie luată în considerare. Astfel, tratamentul recomandat de specialist are cele mai bune șanse de a aduce îmbunătățiri vizibile în viața persoanei, uneori chiar mai rapid decât ne-am putea aștepta. 

Când mă refer la tratamentul recomandat, nu mă refer automat la medicație psihiatrică prescrisă de specialist – deși în cazurile mai severe medicii psihiatri recomandă și medicație antidepresivă. Uneori, însă, recomandarea medicilor e ca persoana respectivă să înceapă o cură de psihoterapie. 

Cum ajută psihoterapia în cazurile de depresie 

Într-un astfel de tratament psihoterapeutic, oamenii învață să lucreze mai întâi de toate la relația cu propria persoană, dar și să identifice relațiile toxice, adică relațiile care le aduc suferință și față de care ar fi bine să ia distanță, cel puțin o perioadă. 

Iar asta e, de multe ori, suficient pentru a reechilibra o persoană aflată într-o stare depresivă cauzată de factori de stres externi sau interni, dar clari (adică bine delimitați în timp și spațiu) și modificabili (sau, cel puțin, temporari). Partea bună e că aproape orice în viața asta e temporar 😀 chiar și suferința pe care nu-ți închipui cum ai putea să o depășești.

Totuși, uneori, oamenii preferă sau au nevoie de soluții rapide și refuză sau nu au energie să investească într-un proces terapeutic – adică în dezvoltarea unei relații cu un specialist, ceea ce presupune o oarecare investiție de efort și resurse (de timp, financiare, de încredere etc.). 

Eu sper că vei găsi acolo, în interiorul tău, acea energie disponibilă pentru a mai face câțiva pași în direcția vindecării.

„Deci… eu ce trebuie să fac?”

Dacă îți pui problema așa, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu TREBUIE nimic. Sau, cel puțin, nu am să-ți spun eu ce trebuie să faci tu. Eu pot să-ți spun, cel mult, ce cred că te-ar ajuta, ca să depășești această perioadă dificilă.

Dacă ți-e deja clar, mă bucur că ai prins mesajul. 

Dar dacă încă ai dubii, am să fiu și mai directă: în cazul în care te recunoști pe tine în elementele acelea de diagnostic pentru tulburările depresive, e indicat să cauți sprijin de specialitate. E cea mai sigură cale de a vindeca tulburarea depresivă, conform studiilor internaționale. Să aștepți să treacă de la sine nu e deloc o variantă rapidă, sănătoasă sau cu șanse bune de reușită, iar calitatea vieții tale va fi afectată pe termen nedefinit.

Așadar, poți să-ți faci o programare la un psiholog sau direct la un medic psihiatru – și poți obține aceste consultații gratuit în baza asigurării medicale, cu o trimitere de la medicul de familie. Evident, va trebui să îi spui medicului de familie cu ce te confrunți și că te-ai decis să cauți variante de tratament. Desigur, poți merge și direct către specialiști din mediul privat, fără să treci prin procedurile de mai sus, dar asta înseamnă și că vei plăti costurile respective. 

Ce poți să faci pe cont propriu

Până la sau pe lângă ajutorul unui specialist, ai și niște lucruri pe care le poți face pe cont propriu, dacă reușești să accezi acele resurse de automotivare care sigur se ascund pe undeva, sub un munte de tristețe și (auto)interdicții.

1. Ai putea să identifici relațiile care îți aduc suferință și să iei distanță de la ele

Mă refer la acele relații în care ești angajată, dar pe care le trăiești mai mereu într-un spectru emoțional dezagreabil. Adică acele relații în care te simți mai mereu „nașpa”, oricare ar fi nuanțele emoționale de „nașpa”. Ele pot varia de la stări mai difuze – intimidare, inadecvare, jenă, teamă, neîncredere sau disconfort – și până la emoții clare și bine definite – frică, rușine, vinovăție, neputință, furie, dezgust, dezamăgire și altele la fel de neplăcute. 

Deși pot părea normale, dintotdeauna așa sau „nimic ieșit din comun”, relațiile disfuncționale  generează stări depresive tocmai prin natura lor abuzivă constantă. 

Persoana sau persoanele celelalte din acest tip de relații îți încalcă limitele de confort, de identitate, de toleranță în multiple feluri – mai mult sau mai puțin subtile – și te fac să experimentezi constant sentimente dezagreabile. 

În teorie, comportamentele astea intră în sfera abuzurilor relaționale. Ele toate reprezintă abuzuri sau violență emoțională și se împart pe mai multe subcategorii: abuzuri verbale, abuzuri fizice, abuzuri sexuale, abuzuri financiare, abuzuri spirituale și, desigur, toate au și formate cibernetice, datorită tehnologiei moderne care face parte din viața noastră de zi cu zi. 

Mulți oameni încearcă să explice aceste sentimente dezagreabile (frica, rușinea, vinovăția, duria, dezgustul etc.) prin propria lor contribuție la ceea ce nu e OK în acea relație. Ei identifică acea contribuție proprie – eronat de multe ori – drept vină proprie, chiar dacă unui observator din exterior i-ar sări în ochi mai degrabă contribuția sau „vina” celorlalți oameni implicați. De exemplu „E vina mea că s-a enervat pe mine și mi-a zis că nu sunt în stare de nimic, pentru că chiar așa este.” sau „Eu i-am dat voie să mă rănească, pentru că m-am atașat de el/ea.” sau chiar „Mi-am căutat-o cu lumânarea, la ce puteam să mă aștept?”.

Dacă ai deja o serie de astfel de relații identificate, încearcă să iei distanță de la ele, cel puțin o perioadă. Asta nu înseamnă că trebuie să iei pauză de la toate relațiile tale – deși uneori tendința de izolare totală vine la pachet, ca o formă inconștientă și neintenționată de a masca faptul că ai nevoie să te distanțezi fix de oameni de care poate părea ciudat să te distanțezi. 

2. Ai putea să-ți investighezi cauzele pierderii a interesului

Uite un exercițiu pe care îl poți face, pentru care ai nevoie doar de o foaie și un pix. 

• Fă o listă cu relațiile tale active – Pune pe lista asta cel puțin 10 persoane, dar nu te opri acolo dacă încă mai ai idei. Important e să faci un inventar cât mai onest al oamenilor cu care interacționezi în mod constant. Abia după ce simți că ai terminat lista, poți trece la pasul următor.
• Evaluează calitatea relației – La fiecare persoană, completează o notă de la 1 la 10 (ca la școală, să fie simplu) pe care ai acorda-o pentru calitatea relației. Note mici – relații nașpa, note mari – relații bune. După ce termini cu toți oamenii de pe listă, treci la pasul următor.
• Notează sentimentele pe care le ai cel mai des în acea relație – La fiecare persoană, după nota relației, pune și câteva emoții sau sentimente pe care le simți în acea interacțiune. Pot fi și „bune” și „rele”, agreabile sau deazagreabile, dar important e să fii sinceră cu tine când le scrii. După ce termini cu toți oamenii de pe listă, treci la pasul următor.
• Revizuiește întreaga listă și încercuiește notele cele mai mici pe care le-ai acordat acelor relații –  Acelea sunt relațiile cu cel mai mare risc de a fi abuzive – și dintr-o parte, și din cealaltă (când sunt defensivi, oamenii pot deveni agresivi la adresa celor pe care îi percep ca fiind nedrepți, răi, periculoși). 
• Revizuiește întreaga listă și încercuiește emoțiile dezagreabile pe care le-ai notat – asta te ajută să-ți dai seama cam în ce spectru de trăiri afective ești predispusă să reacționezi în interacțiune cu ceilalți, atunci când îți simți limitele încălcate.

TO DO`s la final de exercițiu:

• Pentru toate relațiile cu note sub 4 sau cu aceste 4 emoții listate – frică, vinovăție, rușine, furie – gândește-te cum poți să iei niște distanță în mod real – și fă asta propunându-ți să profiți de acea distanță ca să te simți mai bine. S-ar putea să nu fie realizabil pentru toate lucrul ăsta, dar sigur vei putea găsi niște feluri de a-ți lua spațiu și timp pentru tine, oricare ar fi relația respectivă. 
• Pentru relațiile cu note între 5-7 sau cu emoții din ambele spectre – și agreabile, și dezagreabile – gândește-te dacă nu cumva ai fost indulgentă, căci s-ar putea ca unele dintre ele să fi fost supraevaluate. În cazul ăsta, se aplică ce am scris mai sus. Ca să ți se schimbe starea, e necesar să schimbi ceva și în mediul tău sau stimulii la care ești expusă. 
• Pentru relațiile cu note între 8-10 și predominant emoții pozitive sau agreabile, gândește-te cum poți petrece mai mult timp alături de acești oameni. Acestea sunt relațiile tale de suport și pot reprezenta resurse importante care să te ajute să depășești perioada depresivă. 

Dacă relațiile care-ți fac rău sunt cele mai apropiate (mama, tata, frați sau surori, parteneri de cuplu, cei mai buni prieteni etc.) s-ar putea să ai dileme generate de valorile culturale pe care le-ai absorbit în timp. Cum ar fi, de exemplu, ideea că nu e bine să-ți respingi familia, pentru că „doar fanilia te iubește necondiționat și îți vrea binele”. 

Dar dacă ți-e clar că nu-ți e bine, iar în interacțiune cu ei îți e rău, oare nu e un semn clar că niște distanță poate fi de ajutor, ca să vezi mai clar care sunt cauzele și factorii acestor probleme? Evident, folosesc termenii de „bine” și „rău” într-un fel simplu, reducționist, care poate fi contestat dacă intrăm în detalii. Dar ca să poți intra în detalii ai nevoie fix de…distanță de la conflicte, adică spațiu de gândire, liniște sau măcar câte o pauză de la ceea ce produce apariția suferinței. 

Tips & tricks pentru o recuperare rapidă

Alte activități de suport pe care le poți încerca sunt cele de mai jos. Chiar dacă îți vine să dai ochii peste cap și să zici „Nu mi-ar ieși mie așa ceva niciodată!”, citește cu atenție și dă-le măcar o șansă. Și prin o șansă mă refer la minim o săptămână în care să încerci activitatea aceea de 2-3 ori, ca să poți observa cum ți se schimbă percepția dacă nu renunți din prima. 

Journaling – Ia-ți un caiet sau deschide o notiță pe telefon și începe să-ți descarci acolo gândurile care ți se plimbă prin cap, oricare ar fi ele, în sesiuni de cel puțin 10 minute. Hai că nu e așa mult, nu? 

Cea mai simplă strategie de implementat startul relației cu jurnalul este să-ți pui o alarmă pe telefon la o anumită oră din zi în care știi tu că ai nivelul de energie un pic mai ridicat. Poate fi dimineața, în miezul zilei sau seara, înainte de culcare – nu contează neapărat ora, dar contează cum îți formulezi mesajul acesta de reminder, ca să fie și un mesaj de încurajare, care să-ți stimuleze un pic motivația de a nu-i da dismiss din prima. Eu aș propune ceva de genul „10 minute de descărcat gânduri” sau „Momentul meu de făcut liniște în cap” sau „Pauză de la stres” sau orice altă variantă e mai aproape de tine și nevoile tale.

Mișcare – Deși s-ar putea să-ți fi sărit gândul direct la un sport specific, transpirație și efort muscular intens, nu la asta mă refer. La fel ca și în cazul jurnalului care-ți pune în mișcare gândurile în alt fel decât merg ele în mod normal, exercițiile de mișcare pentru corp au ca scop să îți pună în mișcare sângele și mușchii, altfel decât o fac ele în mod normal. 

Poate să fie un challenge de genuflexiuni, unde să pornești de la o serie de minim 15 și apoi să crești progresiv pe măsură ce începe să-ți și placă. Sau poate să fie un clip de pe net pentru flexibilitate și mobilitate, nu mai lung de 10-15 minute la început, care să-ți crească atenția pe corp și să creeze un pic de spațiu între vertebre și pe la încheieturi. Sau poate să fie un mic dans pe melodia ta preferată, în mijlocul camerei sau pe scările blocului, în sus și în jos, ca să-ți crească un pic pulsul și să te oxigenezi mai intens. 

Muzică up-beat – Poate asculți muzică constant, poate nu. Dar sunetele din jurul tău au o influență asupra stării tale mentale, așa că poți încerca să te revitalizezi prin influența subliminală pe care o poate avea muzica asupra creierului tău. Dacă asculți muzică, dar preferi melodiile de dor, de tristețe sau de supărare, să știi că ele s-ar putea să-ți amplifice stările de demotivare și deconectare.

Ca stiluri de muzică ți-aș recomanda genul de melodii pe care-ți vine să dansezi, chiar dacă au sau nu cuvinte. Îmi aduc aminte acum de Jungle și ți-i dau ca exemplu, ba chiar te invit să te uiți și la videoclipurile lor. Nu ai cum să-i asculți sau să le privești videoclipurile și să nu-ți vină să miști măcar capul în ritmurile lor fluide. Dar artiști ca ei mai sunt o grămadă, așa că fă-ți timp pentru un playlist de veselie și dă-i play în căști sau în boxe cât de des poți. 

Prieteni – Da, știu, s-ar putea să nu ai mereu energie, dar izolarea socială nu face decât să te judeci și mai aspru în sinea ta, ceea ce în mod clar are un efect negativ asupra stării tale psihice. Caută-i pe oamenii cu care-ți place să te vezi, scrie-le sau dă-le un telefon, chiar dacă îți vine să te abții pentru că știi că au treabă sau te gândești că au altceva mai bun de făcut. Uneori, e nevoie de un pic mai mult efort ca să te mobilizezi să aranjezi o ieșire, dar în sinea ta știi că merită efortul, chiar dacă ți-e teamă să nu fii awkward sau să lași cine știe ce impresie.

Ajută pe cineva – Unii oameni ajung să se simtă deconectați și demotivați pentru că nu mai văd sensul lucrurilor pe care le fac în mod normal. Asta poate însemna și că au ajuns într-o etapă a vieții mai matură, în care au nevoie de un upgrade la sens, adică să facă lucruri mai meaningfull.

Și ca să nu te apuci să vânezi pe stradă oameni în căutare de ajutor – ceea ce poate fi amuzant, dar și periculos – ai putea să arunci o privire pe variantele de voluntariat din locul în care trăiești sau chiar online. Sigur ai niște aptitudini de care alții au nevoie, chiar dacă nu te-ai gândit la asta așa până acum. Și sigur o privire încărcată de recunoștință îți va încălzi sufletul – fie că ajuți un copil la teme, că faci cumpărăturile pentru un vecin în vârstă sau că pui brățări de acces la evenimente la un festival de cultură, muzică sau orice altceva ți-e ție interesant. Give it a try!

💛💛💛

Cam atât deocamdată de la mine. Sper că am reușit să adun aici suficiente informații și idei ca să ai de unde alege, dar să și găsești ceva ce funcționează pentru tine. Iar dacă ai nevoie de mai mult sprijin, te rog nu ezita să-l ceri. De la oamenii apropiați sau de specialiști, de la necunoscuți de pe forumuri și grupuri online sau din cărți și podcasturi, pe lumea asta sunt o mulțime de oameni care se străduiesc să trăiască mai bine și mulți dintre ei reușesc să simtă asta atunci când îi ajută și pe ceilalți. Poate și tu ești unul dintre ei, cine știe?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Iată că a venit momentul să aducem în discuție aici unul dintre cele mai complexe și dureroase subiecte: greutatea corporală. Am primit deja mai multe mesaje cu o tematică similară, așa că voi aduce împreună două dintre ele, pentru a construi un răspuns cât mai complet. Iar subiectul acesta e cu atât mai relevant acum, când se apropie vara și se reactivează fenomenul „summer body”, o formă de presiune socială care degenerează într-o mulțime de probleme de sănătate mintală, în special în cazul fetelor și femeilor tinere.

Totuși, vreau să încep prin a le mulțumi tinerelor care au trimis aceste două mesaje, pentru deschiderea, curajul și seninătatea cu care ne invită pe noi toți în interiorul acestei experiențe personale. În aceste mesaje, ele reușesc să adune o mulțime de imagini, sentimente și idei care gravitează în mintea atâtor alte femei de toate vârstele, afectându-le calitatea vieții și relația cu propria persoană. 

Și nu doar femei, desigur. Problematica greutății corporale e la fel de răspândită și în cazul bărbaților. Mesajele noastre vin, însă, de la două fete.

Iată primul mesaj:

„M-am resemnat că niciun băiat nu se va uita la mine din cauza kilogramelor în plus. Merg în club cu prietenii şi permanent vreau să plâng pentru că mă simt complexată de cum arăt. 

Am încercat toate stilurile de îmbrăcăminte: nimic nu-mi vine bine. Am încercat toate tipurile de diete şi moduri de a slăbi: inutile; am slăbit câteva kilograme care s-au pus înapoi cu prima masă mai consistentă.

Trag de mine prea mult la facultate, sperând ca măcar performanțele şcolare să mă facă atrăgătoare. Cum fac să ies din această buclă şi să rezolv această problemă?”

– tânără anonimă

Și al doilea mesaj:

Întrebarea mea vine dintr-o zonă cumva super inconfortabilă, tocmai pentru că acest subiect este unul greu de dus într-o conversație cu oricine. Ei bine, sunt grasă. Sunt grasă, am peste 100 de kg și am aproape 25 de ani. Sunt grasă și simt să râd și să plâng în timp ce scriu asta, pentru că atât de mult am încercat să pretind și să mă mint singură că nu e așa… (Din cauza oamenilor…) 

Sunt grasă, iar serile trecute, într-un fast-food, un străin mi-a atras observația: De ce mă aflu acolo, având în vedere kilogramele? Sunt grasă și simt nevoia să le înghit inclusiv cuvintele, odată cu tot dulcele pe care îl găsesc. Poate așa nu mă vor mai durea atât de mult vorbele lor. Poate în felul ăsta nu o să mai car pe umerii mei greutatea cuvintelor lor și nu mă voi mai pedepsi mâncând și mai mult, „făcându-le în ciudă”. 

Vorbesc părinții, vorbesc surorile (care au taliile atât de subțiri, nu au burtă deloc și brațele lor sunt perfecte…), vorbesc colegii la muncă, străinii – mai nou. Toată lumea vorbește, iar singura mea protecție este mâncarea. 

Mă simt atât de vinovată pentru tot. Mă privesc în oglindă și mă găsesc extrem de dezgustătoare. Urăsc faptul că eu sunt cea mai mare apariție dintr-o poză de grup. Urăsc să îmi întâlnesc reflexia într-un ecran/ fereastră/ oglindă și să îmi întâlnesc chipul gras, bărbia dublă și zâmbetul. Mi se pare hidos când cineva ca mine… zâmbește. 

Dar nici nu pot arăta că mă doare. Sigur modul în care mă lovesc cuvintele lor, este și despre mine. Despre nivelul meu de toleranță a unor cuvinte pe care nu știu să le gestionez. 🙂 

Încep să cred că până și faptul că nu am un partener, poate avea legătură cu kilogramele mele. Și, sigur, nimeni nu își dorește un om superficial alături, care pune mai degrabă preț pe aspectul fizic decât pe interior. Dar eu simt cum se degradează și interiorul din cauza faptului că nu știu cum să gestionez această experiență. 

Tentația este atât de mare… Mi-aș putea șterge imediat lacrimile de pe obraz, să deschid frigiderul și să mă simt mai bine mâncând orice prostie cu mult zahăr. Cum încetez să mă auto-sabotez? Cum încetez să mă mai simt vinovată pentru kilogramele mele? 

P.S. Dacă există cititori care au în jurul lor persoane ce se confruntă cu kilogramele, vă rog mult de tot, nu puneți presiune pe ele… Nu le ajutați așa 🙂 – Mulțumesc anticipat pentru posibilele răspunsuri.

– tânără anonimă

De data aceasta, nu voi trece prin analiză de text și nici nu voi recurge la recomandări punctuale, căci problematica greutatății corporale este vastă și extrem de diversă. Iar programe de slăbit, aplicații de suport și alte instrumente sunt sigură că ați încercat deja.

Am să încerc însă o sinteză care să ajute cât mai mulți oameni, începând cu voi două, fetelor.

Să ne uităm mai întâi la ce lipsește

Prima dată, niște observații despre ceea ce nu am regăsit (mai) deloc în aceste mesaje:

1. Nicio urmă de rezistență critică la standardele de frumusețe
2. Nicio referință directă la sentimentele de la baza relației cu mâncarea
3. Niciun avantaj/beneficiu recunoscut ca urmare a greutății mai mari 
4. Niciun detaliu (sau foarte puține) despre relația cu sportul și efortul fizic

Încep cu ele pentru că, de regulă, aceste elemente pot să producă schimbarea de perspectivă necesară pentru a genera modificări atât în gândire, cât și în comportamente și decizii. Așadar, hai să intrăm în detalii pe aceste patru idei, pornind de la contextul în care ne regăsim cu toții.

Bear with me, o să fie un răspuns lung, poate cel mai lung de până acum. Dar e presărat cu exerciții practice și nu trebuie citit tot odată. 

Contextul cultural îți modelează gândirea și comportamentul

De regulă, oamenii interpretează automat contextul de viață ca pe ceva constant, nemodificabil. Dar evident că nu e așa: contextul este exact ceea ce se modifică de la un moment la altul, și e diferit de fiecare dată. Cu cât vom generaliza mai mult, cu atât avem mai multe șanse să pierdem detalii semnificative ale contextului. Dar voi încerca o generalizare, totuși – una safe, pe cât posibil.

Contextul nostru de azi arată cam așa: facem parte dintr-o societate în curs de globalizare. Locuim într-o țară postcomunistă, cu o populație cu multe traume transgeneraționale neasumate și, desigur, nevindecate. Sunt o mulțime: de la război și dezrădăcinare (adică plecarea din comunitatea/țara natală), foamete sau sărăcie și până la frica terorizantă de persecuție și excludere socială pentru orice faptă sau idee neconformă cu ideologia regimului comunist. Toate aceste experiențe emoționale extreme pot fi regăsite în experiențele de viață ale familiilor noastre, nu mai departe de 2-3 generații. 

Aceste experiențe cu caracter traumatic au modelat gândirea și comportamentul oamenilor și au generat o mulțime de mecanisme de autoprotecție inconștiente. Ele sunt, prin urmare, neintenționale și nu au o logică evidentă de tip cauză-efect, care să le lege de trauma inițială. În plus, ele sunt transmise de la părinți și bunici la copii pe calea imitației, a valorilor morale și a sfaturilor date din dragoste și grijă. 

Multe dintre valorile și reperele noastre se referă și la relația cu mâncarea, mai specific prin:

• Modurile de exprimare a afecțiunii, în special în familie & relații apropiate, unde mâncarea este adesea înlocuitor de declarații sau dovezi de iubire, precum și un mod de a compensa pentru sărăcia și lipsurile din trecut. Uneori e vorba de trecutul recent, alteori e vorba de evenimente de zeci de ani, impregnate în memoria colectivă a familiei.
• Mecanismele predominante de gestionare a emoțiilor dezagreabile, a anxietății și a stresului, față de care mulți oameni reacționează cu mâncat compulsiv sau ronțăit, dar și cu refuzul mâncării sau alte probleme care țin de alimentație și digestia alimentelor.
• Relația cu efortul fizic și disconfortul fizic, ambele implicate în menținerea motivației pentru sport și mișcare, ca măsură de prevenție a creșterii în greutate.

Metode de intervenție la intersecția științelor moderne

Cei de mai sus sunt numai câțiva dintre factorii psihologici dependenți de contextul cultural implicați în problematica greutății corporale, fiecare persoană având propria configurație de cauze și factori, pe lângă aspectele care țin de funcționarea fiziologică (echilibrul hormonal, funcționarea tiroidei sau a sistemului digestiv, calitatea microbiomului intestinal etc.). 

Pentru a clarifica toate aceste aspecte implicate în controlul greutății corporale, există abordări științifice moderne, transdisciplinare. Acestea implică atât medici și nutriționiști, cât și antrenori personali, psihologi și/sau psihoterapeuți, pentru a crea programe de intervenție personalizate pentru clienți.

Poate sună un pic cam inaccesibil sau neobișnuit pentru felul în care privim noi, în sud-estul Europei, relația noastră cu medicina sau problemele legate de corp. Dar nu e nimic nou, de fapt. Și dacă e clar în ce fel este nevoie de medici, nutriționiști sau antrenori personali pentru a slăbi în mod sănătos, ei bine, s-ar putea să te întrebi „Ce treabă au psihologii cu slăbitul?!”

Înainte de a merge mai departe însă, trebuie să subliniez ideea că există o mulțime de oameni sănătoși din punct de vedere medical, care nu se aliniază cu standardele moderne de fitness. Adică există o mulțime de oameni perfect sănătoși, activi, mobili, flexibili fizic și echilibrați psihic care nu sunt slabi, ba din contră, se identifică ca persoane grase, care se simt bine în corpul lor.

Și, uneori, chiar și acești oameni trec prin perioade în care își doresc să slăbească, ca urmare a presiunii sociale și a standardelor de frumusețe moderne. Despre asta vom vorbi în cele ce urmează, dar mai întâi…

Aportul psihologiei în lupta cu kilogramele

Pentru o idee mai clară asupra felului în care poate contribui psihologia într-o astfel de abordare transdisciplinară având ca obiectiv controlul greutății, iată și câteva întrebări de suport pentru primii pași în direcția asta. Ele pot fi folosite ca întrebări orientative pentru oricine vrea să-și investigheze propria relație cu mâncarea și greutatea corporală, așa că te invit să răspunzi la ele chiar acum. Sau după ce termini de citit textul ăsta kilometric.

• Care sunt sentimentele și emoțiile pe care le asociez cu mâncarea preferată? 
• Ce fel de gusturi combin cel mai des și în ce fel aleg alimentele/produsele pe care le mănânc? 
• În ce stări afective mă regăsesc atunci când îmi doresc să mânânc? (ex: stare de anxietate, de nerăbdare, de plictiseală, de gol, de dor, de poftă etc.) 
• Care sunt verbele pe care le folosesc cel mai frecvent ca să descriu relația mea cu mâncarea? Ar putea fi, printre altele, verbe ca „a ronțăi”, „a devora”, „a înghiți”, „a băga în mine”, „a consuma”, „a ciuguli”, „a înfuleca”, „a savura” etc. Ce semnificație au verbele folosite cel mai des? Exprimă ele o judecată de valoare implicită față de actul de a mânca?
• Prefer să mănânc singur/-ă sau alături de alți oameni? 
• În timp ce mănânc singur, prefer să mă uit la un video sau să vorbesc cu cineva, fie și la telefon?
• Îmi place mai mult să mănânc sau să pregătesc mâncare?
• Ce emoții și ce gânduri am în timp ce mănânc? Dar imediat după ce mănânc?

Chiar și numai citind acest exercițiu, deja ai avansat câțiva pași în direcția unei relații mai sănătoase atât cu propriul corp și cu imaginea ta corporală. Dar îți garantez că răspunsurile astea merită mai multă atenție. Deocamdată, să mergem mai departe.

Deci, eu ce trebuie să fac?

Dacă te întrebi asta, îmi pare rău să-ți spun că, prima dată, trebuie să ai răbdare. Drumul e lung și complicat, căci ceea ce trebuie să faci este, de fapt, un fel de reprogramare mentală. 

Am să încerc aici o prescurtare pe pași, ca o sinteză a celor patru teme mari pe care le voi dezvolta în continuare, dar și ca o încercare de a te convinge să citești până la capăt. Cum am mai spus, nu trebuie să citești tot odată, dar sper că pot să îți stârnesc curiozitatea ca să te întorci aici.

Pentru început, ai de studiat felul în care te raportezi la standardele de frumusețe moderne. Trecând printr-un astfel de proces, poate rezulta o repoziționare automată vizavi de imaginea propriului corp, dar ți se poate clarifica și motivația personală pentru a slăbi.

Apoi, ai de parcurs un proces de introspecție și conștientizare a sentimentelor confuze care stau la baza relației tale cu mâncarea. Odată înțelese mai bine nevoile reale pe care le ai la nivel emoțional și pe care încerci să le satisfaci prin mâncare, vei putea să le cauți moduri de satisfacere alternative, schimbându-ți relația cu mâncarea treptat. Desigur, mă refer la alte nevoi încă necunoscute sau neclare, dincolo de foame sau nevoia de nutriție echilibrată, care generează uneori „pofte” foarte specifice.

În paralel, îți poți identifica și analiza experiențele de viață cu impact semnificativ asupra relației tale cu corpul, cu imaginea corporală și cu felul în care te percepi pe tine, ca parte din societate/familie/grupuri. Aici deja vorbim de problematici mai sensibile, unde ideal ar fi să ai un partener de drum, de preferat un specialist în sănătate mintală. Sau măcar un grup de suport, unde mai mulți oameni să împărtășească experiențe de viață diverse și să se susțină reciproc.

Făcând câțiva pași în direcțiile de mai sus, vei ajunge într-un punct mental în care să poți relua analiza relației tale cu sportul, mișcarea și efortul fizic ca metode de prevenire a creșterii în greutate. Realitatea e că ele pot fi mai mult decât instrumente – pot fi plăceri, pasiuni sau doar rutine de viață sănătoasă și echilibrată. Odată ce înțelegi cum ai ajuns să nu incluzi sau să eviți efortul fizic constant, vei putea să faci și aici niște progrese, căci motivația pentru efort e foarte diferită în funcție de perspectiva în care te plasezi. 

Hai să le luăm pe rând, cu detalii.

1. Cum construim rezistență la standardele de frumusețe promovate de societate

Iată niște întrebări pentru introspecție și documentare, pe care le recomand oricui citește textul acesta cu gândul că și el/ea s-a confruntat cu complexe vizavi de propriul corp (și nu doar cele legate de greutate):

• Ce înseamnă frumusețea?
• Cine zice că frumosul (așa cum e văzut azi) este neapărat și sănătos? 
• De ce simt oamenii o dorință atât de copleșitoare de a se încadra în standardele estetice ale societății în care trăiesc? 
• La ce ne ajută aceste standarde de frumusețe – ca indivizi și ca societate?

Ei bine, pentru a putea să-ți pui astfel de întrebări, ar trebui să ai suficient timp sau spațiu mental ca să chestionezi contextul în care ai ajuns să gândești și să simți ceea ce te preocupă. Cu alte cuvinte, îți trebuie și niște educație – iar asta nu depinde doar de tine, desigur. Depinde în principal de locul și momentul în care te-ai nimerit să vii pe lume și de mediul în care te-ai dezvoltat. Și abia apoi de tine. 

Standardele sociale și frumusețea

Revenind la contextul social, observăm că nici după mai bine de 30 de ani de la restartul societății românești în democrație și capitalism nu putem spune că suntem bine, ca societate. Inegalități sociale uriașe, standarde duble și corupție, competiție nedreaptă, acces inechitabil la resurse, violență interpersonală și violență sistemică cât cuprinde și lista poate continua, din păcate.

Cum poți să reușești, tu, individ, să te simți bine și pe calea cea bună, în această lume plină de contradicții și nedreptăți? Desigur, pornind de la regulile după care și se pare că funcționează societatea. 

Fie că-ți dai seama sau nu, aceste reguli includ niște elemente de estetică, adesea amestecate confuz cu elementele de etică (adică norme, valori & principii morale). Altfel spus, oamenii cred adesea că ce e frumos e și bun – și invers. Respectiv, ce e urât e și rău – și viceversa. Genul ăsta de corelație automată este o relicvă a unor sisteme filozofice care datează de peste 2500 de ani. Dar să fie oare așa, cu adevărat? 

În prezent, oamenii de pretutindeni cred că cine arată bine, are parte de un drum mai ușor în viață. Oamenii frumoși par să fie tratați cu mai multă considerație și mai mult respect. Ba chiar există studii care demonstrează aceste avantaje ale oamenilor frumoși.

În consecință, frumusețea în sine a devenit ceva ce se poate cumpăra, dezvolta, disimula. Și oricât ar mai rezista expresia asta în limbajul nostru, „grasă și frumoasă” nu mai reprezintă un ideal pentru populația feminină modernă.

E important să reținem că standardele estetice după care ne ghidăm astăzi sunt produse ale societății de consum – sau să ne reamintim, pentru că lucrul ăsta se uită foarte ușor.

Frumusețea promovată în societatea consumeristă a ajuns deja deosebit de periculoasă – atât pentru sănătatea oamenilor, cât și pentru stabilitatea lor financiară. Iar odată cu platformele de socializare online și masca „produselor sănătoase” din discursurile reclamelor, capcana autoperfecționării fizice, mentale sau psihice este din ce în ce mai greu de evitat – dacă nu deja imposibil. 

De la căutarea perfecțiunii la tulburări psihice e doar un pas

Standardele nerealiste de frumusețe reprezintă unul dintre factorii majori în apariția tulburărilor psihice numite dismorfii corporale sau dismorfofobii, dar și în permanenta „luptă cu kilogramele” – războiul autodeclarat al perfecțiunii corporale, indiferent dacă e vorba de kilograme în plus sau în minus. 

Paradoxal este că, deși se discută de zeci de ani despre anorexie, bulimie, mâncat compulsiv sau alte tulburări de alimentație, există încă o mulțime de oameni care nu au idee ce înseamnă cuvintele acestea sau care, deși au auzit de ele, nu cred că astfel de diagnostice li se pot aplica lor sau apropiaților lor.

De fapt, aceste probleme aparent „personale”, adesea secretizate de teama consecințelor, sunt probleme de sănătate publică și au un element comun invizibil. 

Inevitabila nevoie de a te simți în siguranță

Oamenii au nevoie să corespundă cât mai mult standardelor de frumusețe pentru că sunt programați să caute sentimentul de siguranță. Atunci când nu se simt în siguranță, ei experimentează stări intense de frică, angoasă, anxietate sau furie. 

Dacă aceste emoții (firești dealtfel) au fost codate la nivel psihic ca inacceptabile sau nemanifestabile (prin educație sau modele de comportament din proximitate), oamenii vor simți în locul lor sentimente de rușine, dezgust, silă, greață, uneori chiar vină, resemnare sau tristețe profundă. 

Dar, desigur, toate aceste emoții „se simt” extrem de amestecate și confuze, generând de cele mai multe ori doar o stare greu de pus în cuvinte, ca un gol interior uriaș care se cere a fi umplut. Sau, la polul opus, ca un preaplin interior, care se cere a fi golit, eliberat, ușurat. Corelația cu mâncatul compulsiv sau refuzul mâncării e destul de evidentă acum, nu?

De unde pornesc și cum se întăresc convingerile iraționale

De cele mai multe ori, în lipsa altor repere concrete, oamenii pornesc în căutarea siguranței emoționale încercând să elimine cauzele lucrurilor care i-au rănit sau le-au produs acele sentimente de suferință, inadecvare sau inferioritate. 

Uneori, cauzele se regăsesc sub forma comentariilor altor oameni cu privire la anumite „defecte” corporale, mentale sau psihice – clasicele „Te-ai făcut cât o vacă/un porc!” și o mulțime de alte remarci care pun în lumină, într-un mod umilitor și deloc empatic, un așa-zis „defect” corporal. Iar de aici pornesc convingeri iraționale de genul „SUNT o vacă/un porc.” și se declanșează, de exemplu, lupta cu kilogramele. 

În alte cazuri poate fi ceva ce declanșează lupta cu acneea și alte probleme ale tenului, dar și o mulțime de alte preocupări stresante: epilarea, îngrijirea unghiilor și a părului, alegerea vestimentației etc. O mulțime de lucruri concrete care au de-a face cu imaginea corporală. Desigur, tot de aici pot să apară și măștile sociale de duritate, invulnerabilitate sau chiar perfecționismul, ca fenomen psihosocial. 

Alteori, cauzele sunt identificate sub forma inadecvării propriei persoane la niște reguli, standarde sau modele considerate pozitive de majoritatea celor din jurul lor – „Nu sunt eu suficient de … ”. Pentru că așa funcționează creierul în copilărie: este egocentric și lipsit de experiență în construcții logice. 

Drept pentru care, creierului de copil îi este extrem de simplu să extragă concluzii care, deși nerealiste și extrem de dureroase, sună foarte… credibil. De exemplu, „Din vina mea se ceară părinții mei.” sau „Din cauza mea nu mă place nimeni.” sau „Tot ce pot să fac ca să mă simt mai bine este să mănânc ceva dulce.”.

Dacă toată lumea zice asta, înseamnă că așa e

Dacă mai sunt și confirmate de adulți sau alți oameni din jur, concluziile de genul acesta devin convingeri iraționale care se așează la baza construcției identității copiilor – adică a viitorilor adulți. Și chiar dacă timpul trece, odată intrate în programul de bază al personalității, astfel de convingeri iraționale sunt foarte greu de înlocuit sau de eliminat. 

Ca atunci când, după o copilărie în care ai primit ciocolată de la toți adulții care veneau în vizită în semn de afecțiune sau ca o „atenție”, te descoperi cumpărându-ți ciocolată de fiecare dată când ai nevoie de un boost emoțional. Era și o expresie care circula la un moment dat: „Nu dați banii pe prostii, luați bomboane la copii!”. Oare chiar credea cineva în asta? Probabil că da, din păcate. Tot un fel de convingere irațională și asta. 

Ca să facă față convingerilor iraționale și consecințelor lor negative, oamenii aleg adesea să-și investească (aproape) toată energia în dezvoltarea intelectuală, în carieră sau într-o altă activitate care le oferă satisfacție, chiar dacă nu ajung niciodată să fie mulțumiți de ei înșiși cu adevărat.

Tot convingerile iraționale reprezintă exact acea parte a personalității care este supervulnerabilă la tehnicile de marketing moderne. Aceste mesaje sunt construite în așa fel încât să apese butoanele emoționale ale oamenilor, determinându-i să cumpere diverse produse și servicii de care „AU NEVOIE” ca să se simtă mai bine în pielea lor, mai atractivi, mai acceptați, mai … mai … mai … 

Frumusețea, bat-o vina, mă ține în siguranță

Când vine vorba de frumusețe, există o mulțime de produse și servicii care promit să mascheze, să amelioreze sau chiar să vindece exact aspectele acelea pe care cultura noastră le cataloghează ca „defecte”. De la creme și machiaje și haine până la tehnici chirurgicale de modificare a corpului, frumusețea este o industrie uriașă, a cărei principală miză e „cum se vede corpul meu în ochii celorlalți”. 

Iar pentru că fiecare dintre noi are nevoie să se simtă în siguranță, vom vrea să arătăm bine în ochii celorlalți, devenind treptat, din copilărie până în adolescență, cei mai mari critici ai propriei persoane. 

Da, da – începe să se contureze mai clar circularitatea acestui fenomen. Chiar dacă ni se pare că suntem în căutarea frumuseții, a succesului sau a împăcării interioare, ceea ce căutăm cu toții, de fapt, este siguranța emoțională sau, mai concret, senzația difuză de a fi în siguranță. Și când nu o avem, nu ne place ce simțim. 

2. Sentimentele care stau la baza relației cu mâncarea

Paradoxul inevitabil 

Hai să continuăm ideea de mai sus cu un raționament simplu.

Dacă suntem noi înșine cei mai mari critici ai propriei persoane (și mai și credem că asta ne asigură succesul), devine foarte probabil să nu reușim niciodată să ne simțim mulțumiți de noi. Sau, dacă o facem, momentul acela de mulțumire sau împlinire se simte doar ca o picătură într-un ocean de insatisfacție și critică. 

Mai mult decât atât, critica aceea pe care ne-o adresăm noi înșine, în intimitatea gândurilor noastre, nu e neapărat asertivă sau respectuoasă, chiar dacă vine dintr-o intenție pozitivă. Ba din contră, vocea noastră autocritică poate fi un abuzator prin excelență – unul greu de contestat, câtă vreme vine din interior și are ca misiune să ne fie nouă bine. 

Și dacă vocea autocritică a devenit un abuzator intern, autosabotându-ne, iar mesaje similare vin către noi și de la alți oameni, atunci pare că avem o singură concluzie evidentă: „E ceva în neregulă cu mine!”. În astfel de condiții, cum să nu-ți vină să cauți sau să faci constant lucrurile alea despre care știi deja că-ți pot aduce măcar puțină plăcere, satisfacție sau alinare? 

Pentru unii e vorba de iubire sau de mâncare, pentru alții e vorba de alcool sau droguri sau chiar sex, pentru alți oameni e succesul academic, faima sau avansarea în carieră – toate pot deveni dependențe nocive, care absorb toată atenția celor dependenți de ele, făcându-i să se simtă pe moment mai în siguranță, mai adecvați, mai… OK cu ei înșiși. 

Ce facem cu emoțiile neplăcute

Mecanismele de gestionare a emoțiilor dezagreabile se referă la acele lucruri pe care oamenii le fac ca să iasă din stările afective neplăcute. Fie că vorbim de tristețe, deprimare, anxietate sau furie, rușine sau vină – toate au acest numitor comun: dezagreabilitatea. 

Uneori, ea e atât de mare și copleșitoare, încât psihicul o cataloghează ca pe un pericol uriaș și declanșează comportamente menite să o contracareze (citește aici mai multe despre mecanismele de apărare ale inconștientului). Ele se manifestă în comportamente pe „pilot automat”, inconștiente și lipsite de controlul voinței. Adică nici măcar nu e nevoie de o deliberare sau o negociere internă în plan conștient, că deja ne trezim făcând acele lucruri care ne „salvează” de la sentimentele dezagreabile, adesea numite „negative”. 

Dar realitatea e că nu există emoții negative – ci doar interpretarea noastră le oferă această valență negativă, în urma unor judecăți de valoare. Iar dacă singurul nostru scop conștient e să nu le mai (re)simțim, vom face… cam orice ca să scăpăm de ele: de la lucruri care ne fac bine (de preferat, dar nu se întâmplă mereu) și până la lucruri care ne fac rău (astea sigur că nu-s de preferat, dar se întâmplă frecvent să ne trezim că le facem iar și iar, deși știm că ne fac rău). 

Un pic de ajutor pentru o schimbare de strategie

Unul dintre lucrurile pe care le fac oamenii care merg la terapie alături de psihoretapeut/-ă este să identifice și să analizeze aceste mecanisme de gestionare a emoțiilor dezagreabile. Odată conștientizate, devine mai simplu să le triem și să alegem în funcție de alte obiective, ceva mai sănătoase. 

De exemplu, în terapie poți exersa noi strategii de soluționare a problemelor emoționale, pornind de la întrebări de genul celor de mai jos, care pot fi folosite și ca ghidaj de introspecție pentru journaling atunci când te confrunți cu emoții dezagrabile:

• Ce emoții simt cu adevărat acum? (mereu sunt mai multe deodată)
• Ce anume mi-a declanșat aceste reacții?
• Ce îmi vine să fac? (comportamente concrete, imaginate doar sau manifestate deja) 
• Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe moment?
• Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe termen lung? 
• Cum pot adresa cauza acestor emoții, mai degrabă decât să le ignor sau trec peste ele ca și când mesajul lor nu ar fi important?
• Cum pot exprima în mod sănătos aceste trăiri emoționale dezagreabile, dar complexe?
• Cine sunt oamenii din anturajul meu la care pot apela pentru suport emoțional, nu doar pentru distragere/distracție?

Pentru un pic de ajutor la identificarea emoțiilor, poți folosi „Roata emoțiilor” de la Pagina de psihologie, o traducere în limba română a unui model dezvoltat pe baza cercetărilor și teoriilor dezvoltate de R. Plutchick și G. Willcox.

3. De la emoții dezagreabile la beneficii ascunse: 5 piste de investigat

Oamenii care au probleme cu greutatea corporală descoperă adesea că întrebări ca cele de mai sus le produc conștientizări surprinzătoare, atât din sfera relației lor cu mâncarea, dar și cu oamenii din viețile lor. Ba chiar uneori ajung să descopere și „beneficiile” ascunse ale felului în care arată corpul lor, cum ar fi cele cinci explicate pe scurt mai jos și care au legătură cu greutatea corporală. 

Este o listă incompletă, dar ea poate declanșa niște momente AHA! și poate crește motivația de a merge la psiholog, cel puțin pentru câteva ședințe de lucru concentrate pe o tematică bine definită. De ce la psiholog? Pentru că genul ăsta de subiecte se abordează mai eficient alături de un specialist – ai să înțelegi imediat de ce zic asta 🙂

Greutatea în surplus poate să te protejeze de un anumit tip de atenție nedorită 

Hărțuire și abuzuri emoționale sau fizice, incluzând de forme de (micro)agresiuni cu componentă sexuală. Cum așa? Pentru că s-ar putea să crezi în sinea ta că, dacă ai o greutate mai mare, ești „mai puțin atrăgător/ atrăgătoare”. Adică supraponderabilitatea poate funcționa ca o „armură”, o metodă de apărare inconștientă față de un pericol (din trecut sau din experiența altora), ca o metodă de satisfacere a nevoii de a fi în siguranță. 

De regulă, amintirile experiențelor de genul acesta sunt încadrate la categoria „mai bine nu mă gândesc la asta” și oamenii reușesc cu adevărat să facă abstracție de ele în plan conștient, confruntându-se doar cu probleme aflate mai aproape de „suprafață”, mai vizibile și ușor de identificat ca factori de disconfort.

Greutatea mai mare poate ilustra și o determinare de a nu (mai) părea mic, slab și vulnerabil în ochii celorlalți 

Asta chiar dacă aduce după sine o mulțime de alte vulnerabilități. Să fii sau să te simți „mare și puternic/-ă” poate să plece de la cum arată corpul tău – și în ochii tăi, și în ochii celorlalți. În astfel de cazuri, este utilă rememorarea poveștii de viață, astfel încât să se identifice mai clar momentul și contextul de viață în care persoana respectivă a început să câștige în greutate. 

Greutatea peste medie poate reprezenta, la nivel simbolic, o formă de apartenență și loialitate familială. 

Dacă întreaga familie sau persoanele investite cu afecțiune și autoritate din familia de proveniență sunt supraponderale, s-ar putea ca greutatea mai mare să nu fie privită ca o problemă decât târziu în viață. Și atunci să fie foarte dificil de slăbit, chiar dacă există motivație puternică pentru asta. 

În unele cazuri, slăbitul poate să se simtă ca un fel de „trădare”, oricât de ciudat ar părea. Sau, din contră, greutatea foarte diferită de a celorlalți membri ai familiei poate fi o formă de revolă, o loialitate refuzată. În astfel de situații, e util să ai un ghid profesionist pentru a-ți (re)analiza relația cu familia și a reconfigura felul în care se manifestă atașamentul, loialitatea sau revolta, dezamăgirea în relație cu cei dragi. 

Supraponderabilitatea poate să reprezinte și o formă inconștientă de evitare a relațiilor romantice

Această interpretare are în substrat teama de respindere sau de abandon a persoanei. Greutatea poate să ofere un „pretext” foarte credibil și ușor de acceptat la nivel rațional pentru amânarea sau evitarea abordării potențialilor parteneri, persoana în cauză gândindu-se că prima dată trebuie să slăbească și abia apoi va putea să-și facă vise sau să se aștepte la vreun „succes” în plan romantic. 

Teama de respingere sau de abandon este, de regulă, o reacție la experiențe personale traumatice, de singurătate și neputință. Sau chiar de frică de moarte asociată cu experiența abandonului, chiar dacă în mod obiectiv persoana nu a fost în pericol de moarte. Cu cât abandonul sau respingerea au fost trăite mai devreme în viață și cu cât au fost mai recurente, cu atât poate fi mai mare rezistența inconștientă a oamenilor de a investi din nou într-o relație afectivă cum e cea romantică, chiar dacă la nivel conștient își doresc asta din tot sufletul.

Greutatea mai mare decât media poate să reprezinte o formă de gestionare a doliului 

Sau, mai exact, poate reprezenta imposibilitatea oamenilor de a accepta pierderea cuiva drag (de regulă un părinte sau o rudă foarte apropiată). Pierderea unei persoane cu rol semnificativ poate genera o stare de depresie prelungită și gânduri de inutilitate sau lipsă de speranță pentru viitor. Acestea se manifestă adesea printr-un „abandon de sine” – adică neglijarea completă a propriilor nevoi, inclusiv cele care țin de imaginea corporală și cea socială, percepute ca vanitate fără rost („Ce sens are să încerc să arăt bine, dacă nimic nu îmi mai aduce bucurie?”). 

Uneori, chiar dacă din exterior pare că persoana a depășit doliul și și-a reluat viața și responsabilitățile, felul în care acești oameni arată sugerează că duc cu sine povara celui pierdut în propriul corp („încorporarea” din literatura psihanalitică), transpusă în supraponderabilitate, în unele cazuri.

În terapie, astfel de experiențe personale pot fi identificate și analizate în context, pentru a fi corelate și integrate cât mai sănătos, facilitând reorganizarea comportamentului astfel încât să corespundă nevoilor și obiectivelor personale din prezent. 

Atenționare: nu-ți ignora emoțiile dezagreabile produse de acest text!

Dacă ceva din lista de mai sus îți produce o reacție (mult) mai intensă decât un AHA!, ceva mai spre „Mă simt triggered”, ți-ar prinde bine să-ți dai un răgaz și să bei niște apă, să faci niște pași sau chiar să faci o pauză de la citit. Textul ăsta nu pleacă nicăieri, va fi aici și mai târziu, când vei putea continua lectura. Dar ține minte că, dacă ai avut o astfel de reacție, înseamnă că ai nevoie de niște ajutor pentru lucrurile alea care încă te dor.

4. Greutatea și rezistența la durere-efort-disconfort

Ne apropiem de final și intrăm pe ultima pistă de investigație, unde s-ar putea să ne împiedicăm de alte amintiri neplăcute. Sau chiar uitate până azi, șterse, amestecate sau interpretate în cu totul alt fel până acum. Ipoteza de la care plecăm este că greutatea peste medie poate fi rezultatul (dar și cauza) unei relații disfuncționale cu sportul, mișcarea și efortul fizic. 

Iar aceste trei concepte (sportul, mișcarea și efortul fizic) mă duc automat cu gândul la felul în care se construiește în structura unei personalități toleranța la frustrare, efort și durere fizică sau emoțională. În timp, desigur, din copilărie și până în viața de adult, cu diverse variații în funcție de experiența personală a fiecăruia. Și aici contează din nou foarte mult mediul în care oamenii se dezvoltă. Iar primul mediu e familia, de regulă. 

NOTĂ: Niște investigații medicale ar putea să scoată la lumină cum îți funcționează metabolismul și ce poți face pentru a-ți îmbunătăți sănătatea, dacă greutatea este deja o problemă medicală sau reprezintă un risc pentru sănătatea ta pe viitor. Așa că e bine să luăm în considerare și varianta unor analize mai complexe: o vizită la medicul de familie poate fi de mare ajutor.

Copiii și învățarea: monkey see, monkey do

Totuși, dacă ne referim la mediul de dezvoltare, observăm că mulți copii vin pe lume în familii care nu practică constant muncă fizică sau activități sportive, sau în familii care devalorizează sau disprețuiesc efortul fizic. Asta se întâmplă fie pentru că efortul fizic e greu sau neplăcut, fie pentru că e asociat cu „munca de jos”.

În alte situații, mai puțin frecvente însă, copiii au anumite diagnostice medicale care-i fac pe părinți să devină supraprotectivi și să le limiteze foarte mult mișcarea fizică – uneori chiar să le-o interzică total. Tot nevoia de a fi în siguranță e „de vină” și în astfel de cazuri. Copiii învață mimetic și modelul parental este principalul lor ghid pentru ce e bine și ce e rău în prima parte a vieții. 

În prima categorie, ceva mai abstractă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni o umilință publică sau un disconfort personal, fizic sau mental.

În a doua categorie, mai concretă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni complicațiile medicale sau pentru a diminua riscurile percepute de părinți la adresa sănătății copilului. Și subliniez percepute de părinți pentru că, de regulă, aici poate apărea o problemă: cu cât îi e mai frică părintelui „să nu se întâmple ceva rău”, cu atât e mai descurajat copilul să experimenteze mișcarea liberă și să-și dezvolte o toleranță sănătoasă la durere-efort-disconfort.

Lipsindu-le o disciplină a mișcării sau modele familiale de raportare pozitivă la mișcare și efort fizic, copiii cresc în adolescenți și apoi adulți din ce în ce mai sedentari, consumând constant mai multe alimente decât au nevoie pentru a funcționa normal. (***Atenție: Nu e valabil atunci când există o boală sau o condiție medicală care determină greutatea corporală peste medie).

Astfel, oamenii intră într-un cerc vicios al frustrării legate de propriul corp: „Nu mă simt bine în corpul meu.” ⇒ „Ar trebui să fac niște sport ca să slăbesc sănătos.” ⇒ „Sunt prea gras/-ă și obosesc repede.” ⇒ „Nu îmi place să mă mișc.” ⇒ „Nu am răbdarea/motivația să fac sport.” ⇒ „Oricum nu se văd rezultatele.” ⇒ „Mai bine renunț (cel puțin până când o să fiu din nou suficient de frustrat/-ă ca să mai încerc o dată.)” 

Sună familiar? Probabil. Așa arată toleranța scăzută la durere-efort-disconfort în relație cu sportul și mișcarea.

Toleranța durere-efort-disconfort vs toleranța la abuzul emoțional

Acum imaginează-ți cum e când un copil vede genul ăsta de relație cu corpul la cineva din familie. Și, eventual, copilul acela mai primește de la părintele respectiv tot felul de „sfaturi” – bine intenționate, dar complet lipsite de empatie:

• fie cu rol de prevenție a creșterii în greutate (ex: „Nu mai băga atâta în tine că o să ajungi ca mine!”)
• fie cu rol de motivare pentru slăbit (ex: „Mai dă și tu jos din șuncile alea, că râde lumea de noi!”).

Exemple ar mai putea fi multe – cuvinte grele, care nu fac nimic altceva decât să îngreuneze și mai tare drumul copiilor către a se simți bine în corpul lor. 

Sigur că sunt și părinți care au grijă la sentimentele copiilor, dar din păcate mulți părinți nu au răbdarea sau înțelegerea necesare pentru a vorbi respectuos cu copiii lor despre corp și greutate. Și sunt o mulțime de părinți care ori nu au timp, ori nu au energie să deschidă astfel de conversații, mai ales dacă și ei au propriile lor probleme cu imaginea corporală sau greutatea și subiectul li se pare prea dificil de abordat. 

Copiii care cresc în astfel de medii dezvoltă treptat o toleranță foarte mare la abuz emoțional și neglijență emoțională, în același timp în care motivația și încrederea lor în ei înșiși scad sau, în cel mai bun caz, stagnează.

Dar asta înseamnă și că întreaga lor maturizare emoțională stagnează: capacitatea de a pune granițe, de a comunica asertiv, de a se apăra în fața altora, încrederea în sine, optimismul – toate rămân la cote scăzute și sunt zdruncinate cu fiecare experiență de umilire, ironizare sau critică, chiar dacă la suprafață copilul înțelege că intenția părintelui e bună. 

În același timp, toleranța lor la durere-efort-disconfort din punct de vedere fizic scade. Asta poate avea legătură cu teama de umilire, expunere sau eșec sau cu lipsa încrederii sau a speranței că pot exista consecințe pozitive sau satisfăcătoare. Mai sunt și altele, dar astea sunt printre cele mai frecvent întâlnite.

Pe scurt, ajungem la un fel de atitudine de genul „Deja sufăr destul, de ce să mă chinui și mai tare?”. O resemnare aparentă, peste un ocean de suferință internă.

5 întrebări de introspecție pentru relația cu sportul, mișcarea și efortul fizic

Dacă și pentru tine sportul e ceva neplăcut, nemotivant sau plictisitor, iată cum poți dobândi un pic mai multă înțelegere despre cum ai ajuns să te raportezi așa la mișcare, în 5 întrebări pentru jurnalul tău de autoanaliză:

1. Ce fel de amintiri am din primii ani de școală de la orele de educație fizică? Aici intră și alte sporturi practicate în copilărie, dacă e cazul.
2. Cum se distra familia mea cel mai des? Erau prin activități care includeau mișcare și efort fizic (plimbări sau excursii, sporturi, dans etc.) sau mai degrabă activități sedentare sau mese festive?
3. Ce motivație am în prezent când (încerc să) fac sport? Elaborează cât mai mult, pornind de la tipul sportului, dacă e o activitate solitară sau una de grup, dacă vrei să slăbești sau să faci mușchi sau orice altceva se potrivește cu tine.
4. Cu cine mă compar automat când vine vorba de limitele corpului meu în sport și mișcare? Aici gândește-te la oamenii din viața ta sau de pe internet cu care tinzi să te compari atunci când încerci să duci până la capăt un set de exerciții, de exemplu. Te compari cu oameni care sunt la același nivel cu tine sau cu sportivi profesioniști? Ce efect are comparația asupra ta?
5. Cum mă motivez pentru a continua să depun efort? Îmi spun că pot și mă încurajez sau mai degrabă mă cert și mă „biciuiesc” în sinea mea pentru cât de greu îmi este? Gândește-te aici la toate lucrurile pe care le faci pentru a te motiva și încearcă să-ți dai seama ce e cu adevărat motivant și ce e tot o sursă de suferință.

La fiecare dintre ele, încearcă să-ți dai seama ce poți îmbunătăți măcar un pic, chiar de azi. Sigur că vei mai avea de lucrat și mâine la lucrurile astea, dar poate o să o faci cu mai puțină suferință decât ieri.

Unde e suferință, e încă viață 

Oamenii au nenumărate motive de suferință, la fel ca și motive de bucurie. Din păcate, însă, atenția noastră e mereu captată de experiențele și lucrurile care ne aduc suferință, fie și numai la nivel de posibilitate întrevăzută la orizont – acea frică de suferință pe care oricine o cunoaște măcar un pic.

Dar acolo unde există un suflet care să-și observe suferința, există și viață. Și odată cu viața există și posibilitatea ieșirii din suferință, posibilitatea de a te bucura și de plăcere, relaxare și succes, oricât ar fi de mici și efemere.

Ca să te ajuți să construiești speranță și un spațiu mai calm de dezbatere și negociere în interiorul tău, îți recomand din nou răbdare. Cu tine, cu corpul tău, cu cei din jur. Și mai recomand și psihoterapie, desigur, dar știu și că pentru mulți această opțiune e încă inaccesibilă.

Îți mai recomand însă o carte – De ce mi-e foame de dr. Marie Thirion și două episoade de podcast din colecția de la Reconectat: 

• REZONANȚE Ep. 1. Revendicarea corpului cu fiecare îmbucătură de Alexandra Bădescu
• REZONANȚE Ep. 7. Viața într-un corp gras de Iuliana Dumitru

Din carte, las aici un mic fragment, care sumarizează și paginile de mai sus:

„Apetitul este un echilibru, dar nu unul înnăscut. Este un echilibru care se construiește, se modifică, se dereglează și se modifică din nou. Bineînțeles, într-un mediu stabil, cu un program zilnic precis, el pare a fi definitiv dobândit. Însă, imediat ce are ocazia, corpul revine la vechile obiceiuri. De unde și decepțiile ce au urmat atâtor diete eșuate.

Poate că, înțelegând mai bine diverșii parametri ai acestui echilibru și numeroșii factori posibili ai dezechilibrului, vom ajunge să apreciem altfel foamea, această minunată pulsiune care ne face să trăim, să savurăm, să creștem și să dăinuim…“ 

dr. Marie Thirion, „De ce mi-e foame?“

Succes și pe data viitoare!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Disclaimer: Întrebarea de mai jos e, de fapt, un mic eseu. Am decis să îl publicăm pe tot, pentru claritate, dar dacă nu ai timp sau răbdare, poți sări peste citirea lui, căci urmează oricum un rezumat în răspuns.

Întrebarea cât un mic eseu

Bună! 

Am și eu o dilemă, nu m-am simțit așa de când am fost adus pe pământ. 

Am cunoscut o fată, pusesem și eu ochii pe dânsa, la sală. Ca primă interacțiune, m-a văzut în club și m-a abordat (ea lucrând acolo) cu întrebări de genul „Ce păr frumos ai, de ce l-ai scurtat?”. După, la sală, ea m-a abordat random cu un subiect interesant de istorie și așa am discutat între seturi vreo 10 minute. Probabil mi-a văzut spada medievală cu care mă antrenam, eu practicând scrima medievală. 

Am văzut ca are ceva la mână, niște înțepături ca de branulă sau injecție la mână, așa că weekend-ul care urma am fost acasă (fiind student la Sibiu și plecând acasă la țară) i-am adus niște bandaje speciale, mă gândeam că are nevoie. 

Fast forward, ne-am mai întâlnit după o săptămână la sală, mi-a cerut telefonul să-mi dea numărul ei (recunoscând ulterior ca făcuse rost de el și se interesase de mine) și chiar în acea seară am discutat de la ora 12 până la 8 dimineața, iar eu la 9 intram la lucru. Nu a fost o problemă, mi-a făcut plăcere. S-a deschis foarte mult față de mine atât de repede, a și dat dovadă de interes față de mine, încet parcă prindeam drag. Spre sfârșitul conversației, mi-a spus ca trebuie să-mi spună ceva, „Am prieten” – m-am mirat și am zis ca înțeleg. Unul la depărtare foarte mare, erau împreună de vreo lună.  

Fast forward – au urmat discuții multe, ieșiri multe. Văzând că are unele probleme de sănătate, m-am oferit să ajut, măcar ca și suport moral – să o ajut la o branulă, să fiu acolo pentru ea, să o sun să-i reamintesc că e ora pentru branulă, am fost odată și la urgențe – a apelat la mine să fiu alături de ea. 

Am cumpărat și un controller în plus pentru PlayStation ca să jucăm împreună, spusese că i-ar plăcea. Voiam să fiu acolo pentru ea pentru simplul fapt că nici mie nu-mi surâdea să fiu în așa momente singur. Îmi făcea de mâncare, ceai, o ajutam cu gătitul, spălatul de vase, găteam la cămin și îi aduceam, am și dormit la ea în câteva rânduri (propunerea ei). Niște gesturi foarte meaningful pentru mine. 

Mă simțeam în același timp prost pentru acel băiat, mă simțeam prost pentru că eram o opțiune. Am vorbit despre acestea și i-am dat timp și spațiu de gândire asupra. Normal că dacă era să se despartă de acel băiat nu aș fi sărit într-o relație cu ea, trebuia să lucrăm puțin la noi, să o luăm ușor. 

Însă lucrurile au mers repede, am dus-o acasă văzând-o bolnăvioară (stand la o oră de casa mea de la țară) și i-am cunoscut și familia, aflând după că ei erau „team Alex” – adică prezentam interes? Pentru ea sau familie? Am fost și la mine acasă, să o duc la mine, la munte, la aer curat. Unde s-a relaxat, a scris și pictat, ne-am plimbat. Ne-am și sărutat, mi-a plăcut, dar m-am simțit prost, am plâns enorm de mult pentru băiatul ăla și pentru situația în care ne aflăm. 

Totul a continuat cu noi la Sibiu, îmi făceam timp pentru ea, chiar dacă aveam un program încărcat. Mi-a făcut niște cadouri frumoase, i-am făcut și eu – zisese că nimeni nu i-a mai făcut așa cadouri (fusese în nenumărate relații toxice, după spusele ei, acasă a avut nenorocul de abandon din partea unui părinte, multe și nevrute), dar eram dispus să ajut. Fiind și antrenoare personală, m-a învățat noi chestii la sală, lucru care înseamnă enorm pentru mine. 

Nu mă înțelegeți greșit, am avut și eu problemele mele. Am rămas fără mamă, tata plecat în străinătate, trăiam cu bunica, am ajuns să dorm prin gări, multe. Dar niciodată nu am ales să fiu ca și oamenii care m-au rănit – asta am văzut la ea câteodată, recurgea la toxicitate, manipulare și seducție ca să ajungă unde vrea. 

După acest episod cu sala, a început să ia iarăși medicamente pentru depresie – văzusem Xanax și Cipralex (cred că asa se numea) – totul s-a schimbat. Mă lua și mă lăsa. Voia să încheiem și tot îmi scria că îi apar în vise și tot la mine se gândește. I-am spus ei eu „Dacă mă vrei, mă alegi”. 

Vinerea trecută, seara, vorbise cu prietenul ei despre treaba asta și s-au despărțit. Mai târziu în seara mi-a dat un mesaj „Dormi?”. Am răspuns cu un delay mai mare pentru că aveam treburi căminești, că nu dorm. „Vreau să te vad” – suspiciunea mea se ridica, am întrebat dacă sunt alte motive, zicea că nu, doar voia să mă vadă. 

Ps: în seara în care spunea că trebuie să încheiem, ca să rămână în continuare cu acel tip, a vrut sa mă sărute pasional, m-am dat la o parte și am întrebat-o plângând „Ce e asta?”, la care ea – „Așa îmi iau eu rămas bun.” – „Nu cu mine.” răspund eu. 

Revenind – contrar suspiciunilor mele, am mers. Am vorbit puțin, era într-un halat de satin și fără mare lucru dedesubt. Era clar la ce voia să dea curs, am dat-o de pe mine ușor prima dată, dar a doua dată a spus ca s-a despărțit de iubitul ei și vrea măcar o dată să facă ce vrea. A urmat o partidă de sex, cred că era clar. 

După, a spus să discutăm – am zis ok. A spus că fostul partener i-a spus niște chestii care au avut un impact mare asupra, dar nu a vrut să-mi spună ce, spunând ca unele lucruri „Sunt doar pentru ea”. A spus practic că ea căuta altceva – am rămas mut. Altceva din ce punct de vedere? Sexual? Fizic? Emoțional? Nu a dat un răspuns fix, zicând ceva de genul „Cam așa”. 

Încet m-am îmbrăcat, și am dat să plec pentru că asta se voia. Mi-a spus că sunt un băiat minunat, să am grijă de bunica și Demon (câinele meu) – am rămas mut – o zicea cumva, nu știu să exprim cum. Când să plec, a spus dacă poate măcar să mă îmbrățișeze, ne-am îmbrățișat și am plecat. 

După tot ce mi se părea mie că am avut împreună, tot ce am clădit, tot build-up-ul s-a „consumat” într-o partidă de sex? La mesaje răspundea, dar total altcumva, și incoerent – oare de la medicamente? M-a întrebat dacă am ajuns acasă bine (trebuind să plec la țară) la care eu am întrebat de ce întreabă asta, „Era amical.”, „Doar n-o să fiu o scorpie, dar dacă asta te ajută, e ok”, „Am hotărât ceva înainte de aseară și vreau s-o respect”, „Nu mai încerca să mă faci să mă răzgândesc”, „Hai să ne comportăm ca niște adulți” – astea au fost niște mesaje care au urmat după niște lungi mesaje de ale mele, când explicam cum mă simt și că nu înțeleg ce se întâmplă. 

I-am cerut și ieri o explicație – concluzia ei spunea că vrea timp pentru ea, iar după o să mă caute ea. Am întrebat-o dacă aia e decizia ei până la urmă (pentru că prea multe decizii a luat și nu mai știam de capul meu). A spus că da, dar nu știe cât o să dureze perioada asta, să nu mă simt legat de ea, dar i-ar plăcea să ne mai întâlnim și să vorbim, într-adevăr. 

A fost de ajuns, i-am zis să mă lase în pace. 

Mult mai multe sunt de zis, mult mai multe detalii, dar sper să mă fi făcut înțeles. Nu știu ce să simt. Mă simt folosit. Mă simt obosit. Îmi vine să plâng când mă gândesc la o grămadă de momente frumoase și contrastul cum s-a terminat. 

Ce a fost toată șandramaua asta? Ce să fac? Cum să procedez? 

Vă mulțumesc mult pentru atenție! 🫀

Răspunsul din perspectivă psihologică

Bună!

Înainte de a-ți răspunde, simt nevoia să spun asta. Am avut adesea îndoieli că postările și articolele noastre de la In a Relationship sunt citite și de băieți & tineri bărbați, căci majoritatea întrebărilor și a reacțiilor vin de la fete & tinere femei. Iar în rarele mesaje primite de la băieți, de regulă nu puteam număra mai mult de 15 cuvinte. 

Mesajul tău a venit ca o compensație pentru toate celelalte întrebări gândite, poate, dar netrimise. Simțite, dar neexprimate de o mulțime de tineri – la fel de confuzi și la fel de răniți după experiențe romantice (sau de alt fel) despre care poate nu vorbesc cu nimeni. 

Așa că îți mulțumesc – o dată pentru încrederea și curajul de a pune în scris toată povestea asta, și încă o dată pentru că ne-ai dat un semn că, dincolo de tăcerea aparentă tinerilor bărbați în online, există totuși un interes puternic pentru înțelegerea dinamicii psihologice a relațiilor. 

Așa că hai să vedem cum altfel putem să privim această poveste ca să dobândim mai multă claritate. Și îmi propun claritate pentru că întrebarea ta „Ce a fost toată șandramaua asta?” îmi sugerează multă confuzie, dar și dezamăgire, furie și chiar dezgust. Iar cine a trăit mixul ăsta de emoții știe foarte bine că nu e deloc agreabil.

Un rezumat comentat

Citind și recitind lungul tău mesaj, am realizat că îmi dă senzația unei ficțiuni, ba chiar m-am întrebat pe alocuri dacă nu cumva chiar e o ficțiune. Analizând ce anume mi-a dat senzația asta, mi-am dat seama că povestea ta conține efectiv bucăți de dialog, replici și frânturi de mesaje vorbite sau scrise. Așa se scrie ficțiune, de regulă – și poate de aici și senzația mea, plus faptul că povestea asta a venit cu nume proprii – și al tău, și al ei. Ca să protejez însă identitatea voastră, am ales să exclud numele pe care le-ai folosit din mesajul publicat.

Ce mi-e clar, însă, e că povestea asta nu e ceva nou. E ceva ce am mai auzit sau citit, evident cu detalii diferite. Ca să esențializez, am să încerc o variantă de rezumat explicativ cu bullet points, ca la analiza narațiunii.

Un băiat observă o fată și devine cumva interesat de ea, dar e ocupat cu treburile și pasiunile lui și nu face nimic pentru a o aborda. Aici putem identifica un potențial fundal psihic anxios, precum și un orgoliu puternic în cazul băiatului. S-ar putea ca el să evite cel puțin o perioadă interacțiunile cu persoane care-l atrag, pentru a evita riscurile de a fi respins sau perceput negativ, în orice fel. 

Fata îl observă și ea pe băiat și găsește o variantă de a deschide conversația. Asta face lucrurile mai simple pentru băiat, căci nu mai trebuie să facă față pericolului de a fi respins dacă face el primul pas. Aici orgoliul băiatului e provocat (chiar dacă nu la un nivel conștient) – pe de o parte în mod pozitiv, căci primește o validare suprinzătoare; pe de altă parte negativ, pentru că s-ar putea ca el să creadă că era datoria lui masculină să facă primul pas. Este posibil ca inițiativa fetei să-l fi intimidat, să-l fi entuziasmat sau să-i genereze anumite prejudecăți cu privire la personalitatea fetei.

Băiatul realizează că fata are niște probleme, așa că se folosește de această observație ca să îi ofere un cadou foarte specific, care să transmită mesajul că și el este interesat de ea. Aici băiatul compensează (conștient și intenționat sau inconștient) pentru faptul că ea a făcut primul pas către el, ducând jocul seducției mai departe, într-un raport de putere reechilibrat. Totuși, folosirea vulnerabilității fetei pentru a reechilibra raportul de putere poate fi și un red flag. Nu neapărat pentru intențiile îndoielnice ale băiatului, cât mai degrabă pentru imaturitatea lui sau pentru tendința de a fi pe placul celorlalți.

Fata și băiatul se scufundă într-o conversație nesfârșită, granițele lor devin difuze și încep să-și imagineze mai clar o potențială relație romantică, dar la finalul ei apare cea mai concretă dintre granițe din partea fetei: „Am prieten”. Dezvăluirea aceasta vine ca o declarație de interes și de indisponibilitate în același timp. Aici vedem manifestarea tiparelor lor de atașament – odată trecute primele bariere și testări reciproce, ambii renunță la precauția emoțională și tind automat către o relație fuzională. 

Băiatul acceptă această provocare de tip friendzone lansată de fată, drept pentru care încarcă să o ajute cu ce poate, pentru a-și asigura accesul în viața ei. Băiatul e scindat între competiția cu celălalt băiat din viața fetei și empatia pentru acesta, semn că îi sunt zguduite valorile morale. Aici se observă dualitatea și ambivalența băiatului – își încalcă principiile pentru a păstra legătura cu ea, sperând conștient sau inconștient că, odată cu timpul și datorită comportamentului lui exemplar, ea va renunța la celălalt băiat în favoarea lui.

Relația se dezvoltă: și fata, și băiatul încep să ofere și să primească din ce în ce mai mult unul de la celălalt. Se dezvoltă atașamentul, dincolo de validarea și plăcerea dată de a fi interesanți, atractivi sau importanți unul pentru celălalt. Aici putem observa cum cei doi se identifică unul cu celălalt pe baza traumelor de abandon similare din trecutul fiecăruia – ambii au crescut fără un părinte. Când oamenii se pot identifica cu experiențele altora, de regulă, crește și nivelul de încredere și confort cu celălalt, ceea ce poate contribui la renunțarea inconștientă la barierele autoprotective.

Băiatul simte din ce în ce mai clar disconfortul de a fi în friendzone și empatizează cu „celălalt băiat”, dezvoltând și resentimente față de fată, în același timp cu atașamentul. Aici putem vedea cum băiatul începe să își contureze două imagini diferite ale fetei – „fata bună”, cea care îl ajută, îi face cadouri și îl face să se simtă important, dar și „fata rea”, cea care îl manipulează, îl seduce și îl ține în așteptare, folosindu-se de disponibilitatea lui. Când persoana cealaltă nu are un comportament consistent și pare să trimită mesaje contradictorii (mixed messages), oamenii recurg inconștient la genul acesta de disociere involuntară. Ea se poate traduce într-o tendință automată de a controla sau chiar manipula lucrurile, în așa fel încât să reducă apariția comportamentelor nedorite din partea celeilalte persoane și să o poată vedea doar ca pe varianta „bună”. Asta vine la pachet și cu riscul de a „închide ochii” la manifestările și comportamentele variantei „rele”.

Ieșirea din friendzone se întâmplă „pe teritoriul” băiatului, la el acasă, devenind din ce în ce mai clar pentru el că își dorește o relație romantică exclusivă cu fata. Aici vedem cum băiatul pierde controlul asupra situației, forțând granițele prestabilite ale relației de prietenie, înainte ca ea să fi ieșit din cealaltă relație. În egală măsură, se poate ca fata să fi fost cea care a făcut pasul către primul sărut – dar contextul rămâne același, cel mai important factor invizibil fiind „teritoriul” băiatului, adică acel spațiu în care el are cea mai mare putere asupra ei, devenind irezistibil din punct de vedere al dinamicii romantice.

Resentimentele băiatului față de fată încep să se contureze mai clar în observații despre comportamentele ei indezirabile, chiar abuzive (toxicitate, manipulare și seducție). Aici se observă cum persoana iubită se transformă din ce în ce mai mult în inamic, atunci când e indisponibilă. Observațiile sale, oricât ar fi de realiste, nu îl ajută pe băiat să pună granițe mai clare și să se retragă într-o zonă sigură a interacțiunii, ambii scufundându-se și mai mult în această relație toxică. Relația este toxică pentru simplul fapt că amândoi o percep ca fiind interzisă, inaccesibilă sau imorală, adică le generează conflicte interne puternice.

Fata e într-o stare din ce în ce mai vulnerabilă din punct de vedere psihologic, apelând la medicație psihiatrică, deși nu știm alte detalii despre asta. Vulnerabilitatea și fragilitatea ei se observă și în comportamentul ambivalent și presărat cu răzgândiri față de băiat (de fapt, cel mai probabil, față de ambii băieți din viața ei). Presiunea de a alege un singur partener este din ce în ce mai mare – în parte pentru a se putea percepe ea însăși ca fiind o persoană bună, în parte pentru a nu le mai genera suferință celor doi băieți. Aici se vede cum băiatul se consideră mai degrabă victimă, proiectând rolul de abuzator asupra fetei. Totuși, el nu observă sau nu recunoaște că și el insistă să o seducă, încercând să joace rolul de prieten, deși intențiile lui sunt diferite. Continuă să pună presiune asupra ei ca să-l aleagă pe el, contribuind la dezechilibrul ei psihic, pe măsură ce el însuși se afundă într-un haos emoțional. 

Fata se desparte de „celălalt” și îl cheamă pe băiat la ea, iar acesta este momentul în care se întâmplă primul lor contact sexual. Băiatul avea niște „suspiciuni” (deși nu știm în legătură cu ce anume), dar nu este capabil să se abțină de la a da curs invitației ei. Aici vedem efectul confuziei și al dorințelor sexuale bazate pe nevoi extrem de amânate și frustrate. Din perspectiva băiatului, pare că el a acceptat intimitatea fizică cu fata doar după ce a aflat că ea ieșise din relația anterioară – cu alte cuvinte, era „corect” sau cel puțin nu imoral din partea lui, deși nu avea nicio altă garanție că acesta era adevărul. Jocul seducției este cu atât mai confuzant cu cât există și percepția unor obstacole, drept pentru care ambii – și băiatul, și fata – ajung să grăbească momentul contactului sexual, ignorându-și nevoia de siguranță emoțională și forțându-și propriile limite de confort pentru a-și satisface anumite nevoi – atât nevoi sexuale, cât și nevoi emoționale (de afecțiune, de afirmare a libertății de decizie, de orgoliu, de validare, poate chiar și de răzbunare). 

Imediat după contactul sexual, percepția celor doi se schimbă și iluzia se destramă – un fel de caleașcă transformată în dovleac la miezul nopții. Deși avem la dispoziție doar perspectiva băiatului, putem presupune că, în cazul lui, odată cu sexul, obstacolele dispăruseră și putea spera la o relație exclusivă. În cazul fetei, pare că ea e cea care deschide o discuție în care nu (mai) este dispusă să dezvăluie toate informațiile pe care băiatul le solicită – ca și când contactul sexual a fost un fel de macaz pentru direcția în care ea urma să meargă. Îi spune băiatului că vrea altceva, dar fără să precizeze ce anume, ceea ce generează o răsturnare completă de situație pentru băiat, propulsându-l în șoc și anxietate. Pe de o parte, pentru că orgoliul i-a fost rănit de această respingere surprinzătoare, pe de altă parte pentru că ambiguitatea din comportamentul fetei i-au generat temeri dintre cele mai greu de conținut. Îmbrățișarea de la finalul întâlnirii pare să fi fost trăită de băiat cu o angoasă uriasă, prefigurând despărțirea, posibil și groaza lui că fata ar putea recurge la gesturi autodistructive, pe fundalul problemelor de sănătate mintală.

Băiatul încearcă să clarifice situația dintre el și fată, oferind și cerând explicații logice, care să-i satisfacă nevoia de a înțelege ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple. Fata încearcă să joace un rol de prietenă, dar el deja o privește mai mult ca pe „fata rea”, căci ea este responsabilă de suferința, confuzia și dezamăgirea lui. Aici vedem cum fiecare dintre ei revine la propriile mecanisme de autoapărare, încercând să se reechilibreze emoțional. Băiatul are nevoie de informații și pune în continuare presiune pe fată, învinovățind-o probabil pentru durerea lui, dar nedezvăluind în mesaj conținutul mesajelor lui către ea. Este posibil ca mesajele lui să reflecte chiar ambivalența puternică pentru ea – pe de o parte persoana iubită, dar și inamicul inexplicabil. Fata este și ea confuză și are nevoie să se separe de el din punct de vedere romantic. Nu reușește nici ea să pună granițe prea ferme, pentru că probabil nu vrea să-și altereze complet imaginea de sine – nu vrea să fie „o scorpie”. Din cauza asta, preferă să păstreze contactul cu băiatul, cu prețul de a prelungi pe termen nedefinit suferința amândurora. 

Băiatul îi cere fetei să-l lase în pace, semn că a ajuns la limita capacității sale de procesare și conținere emoțională. Afirmă că se simte obosit și folosit, realizează că este dereglat emoțional și caută repere noi care să-l ajute să se redreseze. Aici vedem reinstaurarea granițelor și limitelor personale, dar numai după ce dezechilibrul a fost produs. În plus, nu știm cât de bine vor respecta cei doi această graniță reinstaurată de băiat – e destul de posibil ca cei doi să caute să intre din nou în contact, mai devreme sau mai târziu, abandonul fiind o experiență comună pentru ei și extrem de dificil de integrat, înțeles și acceptat. 

Și niște recomandări

Și acum că am analizat povestea, hai să vedem și ce răspunsuri pot primi cele trei întrebări: „Ce a fost toată șandramaua asta? Ce să fac? Cum să procedez?”

În primul rând, „șandramaua” a fost o poveste de dragoste cu năbădăi, o istorie relațională condusă în zig-zag de lipsa de experiență, imaturitatea și impulsivitatea fiecăruia dintre cei doi (dacă nu chiar trei) parteneri. 

Dar îmi place cumva eticheta de „șandrama”, căci metafora, deși depreciativă, ilustrează ideea unei case, a unui spațiu destinat locuirii. Definiția din DEX zice că șandramaua e o „Construcție primitivă de scânduri. / Clădire veche, dărăpănată, gata să se dărâme.”

Practic, întrebarea ta ne spune indirect că ai/ați căutat o casă, emoțional vorbind, în această aventură romantică plină de frustrare și confuzie. Și așa fac toți oamenii când caută să construiască relații romantice în care să se simtă iubiți, acceptați, apreciați și în siguranță. 

Dar, din păcate, de data asta nu a funcționat așa de bine. Sper că explicațiile pe care le-am notat mai sus să-ți ofere măcar niște piste de reinterpretare, pentru a privi ce s-a întâmplat între voi și dintr-o altă perspectivă. 

Deși sunt convinsă că nu-ți vor plăcea neapărat toate ideile de mai sus și poate unele nici nu au legătură cu realitatea ta autentică, ține-ți mintea deschisă. Acceptă provocarea de a te gândi la tine ca la o ființă extrem de complexă, care nu ia decizii exclusiv raționale și care, uneori, are scopuri inconștiente. La fel ca noi toți, și tu ai scopuri și motivații ascunse până și față de tine însuți, nu doar față de ceilalți – pentru simplul fapt că ești încă tânăr și insuficient de maturizat din punct de vedere cerebral și emoțional. 

Știu că doare și că, probabil, ești într-o situație complet dezagreabilă, oscilând între a da vina pe ea și a da vina pe tine. Nu căuta vinovați, chiar dacă asta s-ar putea să-ți dea satisfacție pe moment! Încearcă doar să iei distanță de toată povestea și să-ți dai timp să procesezi emoțional ce s-a întâmplat, cu focus pe cele 3 obiective de mai jos:

• Limitează contactul cu ea cel puțin o perioadă de câteva săptămâni, pentru a reduce șansele de a intra într-o nouă spirală a relaționării toxice. Dacă atracția încă există (și probabil există), riscul de a reîncerca o relație mult prea devreme e prea mare și nu vă va face bine niciunuia dintre voi. 
• Acceptă faptul că nevoia ta de explicații din partea ei reprezintă, de fapt, și o speranță de a repara ceea ce a fost sfâșiat în interiorul tău. Nimic din ceea ce-ți poate spune ea nu are cum să vindece complet ceea ce te doare. Pe de o parte pentru că și ea e la fel de confuză probabil, pe de altă parte pentru că rănile emoționale care te dor nu au apărut odată cu ea, unele erau mai vechi și doar au fost redeschise odată cu această experiență. 
• Documentează-te cu privire la formele de abuz din relațiile romantice, ca să-ți clarifici ce din comportamentul fiecăruia dintre voi a contribuit la felul în care s-a întâmplat relația dintre voi. 

Unele lucruri vor deveni mai clare odată cu timpul, altele se vor clarifica atunci când vei avea curaj să te uiți la ele și să le confrunți – iar asta nu e neapărat ceva ce poți face doar prin puterea voinței, ci depinde mult mai mult de nivelul de maturitate (intelectuală și emoțională) și de siguranță (emotional safety) pe care le vei dezvolta în timp, cu muncă și efort, desigur.

Așa că ajută-te să ajungi acolo cu lecturi și studiu individual – poți porni chiar de la pachetul acesta de două cărți cu titlul „Terapia copilului interior”, scrise de Robert Jackman. După lectura primei cărți, cu noțiuni mai teoretice, ai și un set de 60 de exerciții terapeutice pe care le poți parcurge rând pe rând, crescându-ți nivelul de profunzime în autocunoaștere și autoacceptare. 

De asemenea, poți apela la consiliere psihologică sau psihoterapie, atât individual, cât și la nivel de grup. Nu amâna prea mult, mai ales dacă în continuare te simți extrem de confuz și instabil emoțional. Timpul nu vindecă rănile emoționale, doar le acoperă – iar tu probabil ai și alte răni acoperite, pe lângă cea povestită aici.

Pentru că ai menționat că ești în Sibiu, te invit să cauți atelierele pentru tineri organizate de colegele de la ALEG, dar poți începe cu resursele online dezvoltate de ele. 

Succes!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Salut!

Am 23 de ani. De la 17(abia impliniți) la 20 i was groomed de un bărbat in his early 30. Încep să procesez și să conștientizez asta abia acum și nu știu ce să fac cu tot dezgustul și ura și senzațiile pe care le simt în corp. Cred că întrebarea e: Cum fac față faptului că i was groomed când conștientizez asta?”

cititoare anonimă

Bună!

În primul rând, mulțumesc în numele tuturor celor ce se vor recunoaște în povestea ta, chiar și așa schematică și cu puține detalii. Cele mai importante dintre ele, însă, sunt acolo: vârsta ta și vârsta lui, pe de o parte. Și sentimentele de dezgust, ură și senzațiile corporale asociate cu ele, atunci când revizitezi acele amintiri cu mintea ta de acum, mai matură și mai informată. 

Am să încerc să fac o descriere cât mai amănunțită a dinamicii dintre agresorul de tip groomer și victima / victimele sale, cu scopul de a te ajuta să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat în acea relație, din punct de vedere emoțional. Asta s-ar putea să fie cea mai importantă parte a procesului tău de a gestiona sentimentele de dezgust și ură, precum și altele la fel de dezagreabile, dar mai greu de pus în cuvinte. 

Câteva repere teoretice

Grooming-ul este o formă extrem de răspândită de abuz de putere, care nu are întotdeauna o componentă sexuală sau romantică activă – dar o conține, cel puțin la nivel de fantasmă sau proiecție de viitor.

Diferența de vârstă 

Totuși, grooming-ul are câteva elemente specifice, pornind de la primul de pe listă – o diferență considerabilă de vârstă între victimă și agresor. 

Această diferență de vârstă poate fi redusă până la 3 ani, în perioada pre-adolescenței și în adolescență – căci atunci se simt cel mai acut aceste diferențe de nivel de dezvoltare cognitivă, emoțională și fiziologică între agresor și victimă.

Grooming-ul este însă posibil și mai târziu în viață – iar distanța de vârstă poate fi extrem de variată, pornind de la diferențe de 4-5 ani (foarte normalizate și acceptabile social) și până la zeci de ani de viață care despart victima de agresor. 

Diferența de statut

Altă caracteristică a grooming-ului implică o diferență mare de statut / poziție de putere. Asta se reflectă de regulă într-un statut de autoritate (rudă mai în vârstă, profesor, șef, artist etc.) care plasează agresorul pe o poziție de superioritate în raport cu victima.

Victima îi este inferioară agresorului nu doar din punct de vedere al vârstei, ci și din punct de vedere al educației, accesului la informație și resurse sau, cel puțin, din punct de vedere al stimei de sine.

Cele mai întâlnite forme de raport între agresor și victimă sunt relațiile de rudenie (de exemplu: unchi-nepoată sau mătușă-nepot etc.), relațiile de tip profesor-elev, șef-angajat, bogat-sărac, dar și adult-adolescent, oricare ar fi rolul sau rolurile sociale pe care agresorul și victima le ocupă. 

Durata îndelungată 

Grooming-ul este, de cele mai multe ori, un plan cu bătaie lungă pe care agresorul îl dezvoltă treptat, cu răbdare și cu mult efort. Asta nu înseamnă, însă, că este singurul plan de acest gen pe care agresorul îl dezvoltă. El mai degrabă reprezintă un modus operandi – un fel de strategie general valabilă, activată pe pilot automat în mai multe relații.

Un groomer întreține adesea mai multe relații cu potențiale victime, în paralel. Astfel de oameni pot fi văzuți în general ca figuri respectabile, chiar autoritare uneori, dar au și anumite atitudini, gesturi sau glumițe care pot fi etichetate ca „libidinoșenii” sau „being too pushy” de o persoană cu stimă de sine stabilă și granițe clare. 

Fixația agresorului

Scopul declarat și asumat al agresorului de tip groomer nu este neapărat câștigarea încrederii victimei pentru a beneficia ulterior de favoruri sexuale din partea acesteia. De multe ori, agresorul poate fi convins că urmărește cucerirea/seducția victimei. Scopul său poate fi descris ca o obsesie sau o poveste de iubire interzisă.

Agresorul poate avea diverse grade de conștientizare a abuzului – de la inconștiență completă (normalizare absolută = „Nu văd nimic rău în asta, de ce m-aș opri?”) și până la conștientizare foarte clară („Știu că nu e deloc bine ce fac, dar nu mă pot abține.”). În astfel de situații, este posibil ca agresorul să împărtășească chiar și cu victima grooming-ului sentimentele sale de vinovăție, frică sau regret. Iar asta poate să reprezinte pentru victimă o dovadă în plus că agresorul e, de fapt, sincer și bine intenționat. Astfel, conștientizarea abuzului și desprinderea sunt și mai dificile.

Agresorul este capabil să își reprime sau să își amâne satisfacerea fanteziei sexuale, tocmai pentru că ea nu corespunde nevoii primare aflate la baza dinamicii relaționale cu victima sa. Nevoia primară reală a agresorului de tip groomer nu este nevoia de sex, ci este o nevoie de afecțiune. Groomer-ul visează și are nevoie să se simtă iubit, dorit, admirat și valorizat pozitiv. Aceste nevoi nu ar mai putea fi satisfăcute dacă agresorul ar apela la un comportament agresiv evident. 

Tehnici de „cucerire” abuzive

Dacă s-ar grăbi sau ar pune prea multă presiune deodată, agresorul ar risca să fie părăsit, respins și devalorizat (adică să-și piardă imaginea pozitivă) sau chiar să fie pedepsit/sancționat public, caz în care șansele sale de a avea acces la victimă/victime ar scădea considerabil. 

Prin urmare, agresorul de tip groomer apelează mai degrabă la alte forme de violență, mai puțin agresive și evidente: 

• manipularea și izolarea victimei de alți apropiați, pentru a-și crește influența asupra victimei
• autovictimizarea, pentru a face victima să se simtă vinovată sau responsabilă
• șantajul emoțional și amenințarea, pentru a-i forța limitele de toleranță
• discursul axat pe beneficiile și avantajele victimei, pentru a-i crește disponibilitatea de a rămâne în relație

și altele asemenea, din ce în ce mai pronunțate pe măsură ce relația evoluează. 

Grooming-ul, o relație care se încheie fără să se termine

Din fericire, unele situații de grooming se încheie înainte ca victima să fie implicată în interacțiuni sexuale cu agresorul. Asta se întâmplă în cazul în care victimei îi devine prea evident faptul că relația cu groomer-ul e o interacțiune ciudată, dubioasă sau nenaturală, de care începe să se distanțeze treptat. 

În alte cazuri, distanțarea se întâmplă datorită intervenției unor alți apropiați (prieteni, rude etc.), care observă pericolul și o determină pe victimă să se retragă din interacțiunea cu groomer-ul, uneori inclusiv prin interdicții sau pedepse. 

Totuși, sunt și multe situații în care victimele grooming-ului nu conștientizează nici peste ani de zile calitatea abuzivă a relației respective. Chiar dacă o percep ca fiind o relație toxică, păstrează o imagine deformată a realității acelei relații – imaginea creată și întreținută atât de groomer, cât și de lipsa de informare sau lipsa modelelor pozitive din jurul victimei.

Efectele grooming-ului asupra victimelor

Cel mai frecvent, victimele grooming-ului trăiesc inițial un sentiment de mândrie asociat cu relația cu groomer-ul. Ele primesc de la groomer un tip de atenție care le validează, de regulă pentru atractivitatea fizică sau, în alte cazuri, pentru inteligența sau maturitatea lor. 

Groomer-ul este capabil să-și adapteze discursul și complimentele conform nevoilor emoționale ale victimei, adesea exprimate non-verbal (prin gesturi, vestimentație, atitudine etc.) și relativ ușor de dedus. 

Ce contează cel mai mult, însă, este faptul că aceste nevoi sunt necunoscute sau prea puțin conștientizate de victimă. Drept pentru care, atunci când groomer-ul le satisface fie și superficial, asta le produce victimelor o reacție de încântare, plăcere sau chiar uimire și fascinație, care le face să-i acorde groomer-ului din ce în ce mai multă atenție și încredere. Uneori, chiar și afecțiune autentică, dependență emoțională sau atracție sexuală puternică. 

Recalibrarea victimei după conștientizarea abuzului

În timp, sentimentele de mândrie sau entuziasm asociate cu relația cu groomer-ul se pot transforma în vinovăție, rușine, ură. Asta se întâmplă de regulă odată cu conștientizarea caracterului interzis sau nepotrivit al relației și în special atunci când ea începe să migreze în zona romantică sau sexuală. 

Incapabile să recunoască faptul că au fost manipulate, șantajate emoțional sau chiar abuzate sexual, victimelor nu le rămâne decât varianta de a se considera responsabile pentru relația respectivă, ba chiar principalul vinovat pentru ceea ce nu a mers bine. Adică își asumă și responsabilitatea, și vinovăția pentru ceva ce, de fapt, nu a fost niciodată cu adevărat în puterea lor. Mai precis, pentru capacitatea groomer-ului (altfel spus, persoana adultă aflată într-o poziție de putere/superioritate) de a le respecta ca ființe umane, nu doar obiecte ale pasiunii sau obsesiei proprii.

Ca urmare a acestei auto-responsabilizări sau auto-culpabilizări, victimele grooming-ului vor avea din ce în ce mai multe sentimente de vinovăție, rușine, repulsie, dezgust sau chiar ură – atât față de groomer, cât și față de propria persoană. Acestea sunt cu atât mai pregnante, cu cât relația a evoluat mai mult într-o direcție de intimitate fizică, nu doar emoțională. 

De asemenea, sentimentele de vină, rușine, dezgust sau ură sunt cu atât mai intense și de durată, cu cât victima a avut parte de mai multe lucruri considerate de ea însăși drept avantaje sau beneficii din partea groomer-ului. De exemplu, situațiile în care victima a acceptat diverse cadouri, favoruri sau chiar bani din partea agresorului, chiar dacă deja era parțial conștientă de caracterul nepotrivit al relației. 

Secretizarea abuzului și consecințele secretizării 

Auto-responsabilizarea și auto-culpabilizarea pot fi legate și de păstrarea secretului relației respective, în situațiile în care groomer-ul a condiționat sau șantajat victima să nu dezvăluie nimănui adevărata natură a relației.

Când se întâmplă asta, de regulă, abuzatorul e conștient de gravitatea faptelor sale. El pune presiune pe victimă pentru a păstra aparențele și a fi ferit de oprobiul sau judecata celorlalți, inclusiv de măsurile care ar trebui luate de familia victimei și/sau autoritățile publice, în cazul în care victima este minoră.

Această strategie de izolare a victimei este una dintre principalele tehnici ale agresorului de a păstra puterea în relație. Ea se bazează atât pe frica de consecințe negative pe care o poate avea victima (ex: dezamăgirea celorlalți, devalorizarea, deteriorarea imaginii sociale, limitarea libertății etc.), cât și pe frica de a pierde acele avantaje sau beneficii pe care groomer-ul i le oferă (ex: scăderea notelor dacă refuză avansurile profesorului sau pierderea statutului social obținut prin asocierea cu groomer-ul).

Confruntarea adevărului ca pas către vindecare

Chiar și după încheierea relației abuzive, una dintre cele mai subtile surse de auto-învinovățire pentru victimele grooming-ului se bazează pe faptul că nu și-au confruntat niciodată agresorul. Nu atât pentru a-l face pe acesta să recunoască că a fost abuziv sau să-și ceară scuze, cât pentru a-și recăpăta puterea în raport cu agresorul și propria persoană. 

Lipsa unei discuții în care victima să-și revendice statutul de victimă și să-și afirme noua înțelegere asupra relației poate să reprezinte, în propria opinie, o dovadă în plus de slăbiciune, imaturitate sau chiar prostie (ex: „Sunt o proastă/un prost pentru că nu i-am reproșat niciodată că a profitat de mine.” / „E vina mea că nu am avut curaj să le spun tuturor ce fel de om este.”). 

Din fericire, adevărul are o putere vindecătoare chiar și fără ca el să fie recunoscut sau conștientizat de agresor. Pentru cele mai multe dintre victimele grooming-ului, recalibrarea propriei înțelegeri asupra evenimentelor din trecut este primul pas către identificarea și procesarea traumei emoționale reprezentate de relația abuzivă. 

Sprijinul de specialitate

Pe drumul către vindecare, însă, victimele grooming-ului vor avea de parcurs mai multe etape, presărate cu multe obstacole. Prejudecățile, lipsa de informație, lipsa resurselor emoționale și a sprijinului din exterior pentru a traversa aceste etape pot face acest drum destul de anevoios. 

Tocmai de aceea, este recomandat ca persoanele care conștientizează că au trecut printr-o astfel de experiență să apeleze la sprijin de specialitate. Fie că aleg să citească și să se documenteze pe subiectul grooming-ului, fie că aleg să apeleze la un specialist în sănătate mintală, cel mai important este să nu-și neglijeze nevoia de a ști mai mult. Deși dificil, un pas uriaș pentru o victimă este să-și ofere permisiunea de a privi trecutul dintr-o altă perspectivă și de a se ierta pentru vulnerabilitatea, imaturitatea sau naivitatea din trecut. 

Psihoterapia individuală poate fi extrem de utilă pentru a facilita acest proces, dar la fel de utile pot fi și grupurile de suport sau psihoterapia de grup, unde experiențele povestite de ceilalți membri au capacitatea de a mobiliza resursele emoționale personale pentru confruntarea și procesarea propriei traume. 

La final…

Realizez că am scris acest text nu doar pentru tine, tânăra anonimă care a trimis acest mesaj aici pe In a Relationship.

Realizez că am vorbit cu toată lumea deodată – și cu cei care au trăit pe pielea lor rolul de victimă a grooming-ului, cât și cu cei care au fost martorii unor astfel de relații abuzive sau chiar agresorii inconștienți. Cu toții avem nevoie să primim această educație și prea puțini o primim la timpul potrivit. 

Sper să înțelegi din răspunsul meu că grooming-ul este unul dintre cele mai răspândite și normalizate tipuri de abuz relațional – în special atunci când vine vorba de fete sau femei tinere și bărbați maturi.

Din păcate, asta e moștenirea culturii noastre și nu avem cum să o ignorăm sau să o ocolim. Dar avem cum să devenim mai conștienți și cu siguranță putem să contribuim activ la eradicarea acestor tradiții și practici traumatizante. 

Te încurajez să-ți cauți oameni de încredere cu care să discuți despre experiența ta, iar aici intră, desigur, și psihoterapia. Chiar dacă nu vei nimeri din prima la un specialist cu care să rezonezi, ai încredere în tine și în intuiția ta. Caută mai departe persoana potrivită care să te însoțească și să te ghideze pe drumul vindecării.

Și până atunci, uite trei lucruri pe care le poți face când te confrunți cu emoții dezagreabile:

• Să-ți scrii gândurile într-un jurnal – Poate că o rescriere a istoriei tale personale va debloca mai rapid acele resorturi interne care să-ți aducă liniște, claritate și speranță pentru viitor. Nu te feri să-l faci cu ou și cu oțet în paginile jurnalului pe groomer sau pe oricine altcineva ți-a provocat suferință. În intimitatea gândurilor tale și a paginilor de jurnal, ai dreptul să-ți manifești furia și indignarea exact așa cum sunt ele. De fapt, există studii care demonstrează că înjurătura în sine are o forță vindecătoare surprinzătoare, așa că nu te feri de genul ăsta de descărcare a supărării, căci nu face rău nimănui. E doar felul tău de a te elibera. Iar scrisul este, în sine, terapeutic.
• Să-ți miști corpul – Dansul, sportul, chiar și munca fizică au capacitatea de a te reconecta cu corpul tău și a reface unele dintre conexiunile blocate de experiențele traumatice, eliberând stresul și tensiunea stocate în contracturile mușchilor. În plus, efortul fizic crește forța și masa musculară, iar un corp tonifiat, gata oricând de autoapărare sau fugă, poate să-ți crească senzația de a fi în siguranță în orice context.
• Să înlocuiești pe cât posibil autocritica și autopedeapsa cu blândețe față de tine însăți – Chiar și gesturi mici de autoapreciere și autoacceptare pot să facă mari diferențe când vine vorba de gestionarea emoțiilor precum dezgustul, ura, rușinea sau furia. În loc să te cerți că simți ce simți, mai bine pune-ți melodia preferată în căști sau dă un scroll pe pagina de instagram de la in_a_rel, ca să-ți iei de acolo un boost de energie pozitivă. Tu știi cel mai bine ce înseamnă blândețe, iubire sau autoacceptare pentru tine – oferă-ți fix lucrurile astea mici, zi de zi. Doar tu ai puterea asta. 

Succes!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Hello 🙂 !!

Mă confrunt cu o problemă de câțiva ani, pe planul romantic. Pentru puțin context, am simțit prima iubire romantică în adolescență, cam pe la 14 ani, și a fost atât de intensă și dureroasă încât acum, 5 ani mai târziu, nu pot dezvolta sentimente de iubire pentru cineva în sensul romantic. Am încercat să simt, dar doar mi-am indus eu că ar trebui să o fac. Nu știu ce ar însemna asta, dar parcă nimeni nu mă mai satisface, încât să pot simți ceva. Mă gândesc că de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o, dar totuși mi se pare prea de tot.

Care ar putea fi motivele pentru care nu mai pot iubi? Mulțumesc! Sending great thoughts <3”

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc și pentru mesaj, și pentru încredere, și pentru ocazia de a dezvolta subiectul acesta al imposibilității de a simți din nou iubire romantică. Am mai primit o întrebare pe subiectul acesta, dar cu mult mai puțin context. Adică deloc.

„De ce nu pot să iubesc?”

cititor anonim

Așa că am să tratez ambele răspunsuri la pachet, pe cât posibil. E mai puțin personal așa, dar îmi dă ocazia să răspund la două întrebări odată și să mai scad din numărul de întrebări care-și așteaptă răspunsul. Sper să fie ok și pentru voi, cei care ați trimis aceste întrebări.

Se poate să nu poți să iubești?

Să plecăm totuși de la ideea de bază – imposibilitatea de a simți iubire romantică. E oare posibil așa ceva? Uite 3 ipoteze de luat în calcul.

O tulburare de personalitate

Ei bine, da, dar în anumite condiții. Desigur, prima eliminată de pe listă ar trebui să fie ipoteza unei tulburări de personalitate antisociale. În această tulburare se întâlnesc mai multe caracteristici, cum ar fi lipsa de empatie pentru alți oameni, comportamentul agresiv și impulsiv, lipsa moralității și a interesului sau a respectului pentru normele sociale. 

Deși oamenii cu o astfel de tulburare de personalitate sunt adesea inteligenți și își pot construi și menține o imagine pozitivă în societate, ei nu se pot conecta emoțional în mod autentic cu alți oameni. Cel puțin, nu la modul obișnuit, fără ca iubirea lor să devină o obsesie cu potențialul de a răni pe cineva. Pe scurt, putem spune că acești oameni nu pot iubi.

Daaaar cum noi nu facem aici testări psihologice standardizate, vom considera că am eliminat această ipoteză pentru că încă ne situăm în anii adolescenței. Iar diagnosticele clinice de tulburări de personalitate se pot pune abia la vârstă adultă.

Din păcate însă, încă nu îmi e foarte clar dacă vârsta adultă e considerată vârsta majoratului legal (18 ani) sau cea a finalizării dezvoltării cortexului prefrontal (aprox. 25 ani). Cred că depinde de abordarea, etica și profesionalismul clinicianului.

O dificultate de procesare

Următoarea ipoteză de eliminat este cea legată de un termen foarte simpatic: alexitimia. Care, de altfel, se referă la o situație nu tocmai simpatică, mai precis dificultatea de a experimenta, identifica și exprima emoțiile sau de a le distinge de senzațiile corporale. 

Alexitimia nu e o afecțiune în sine, ci mai degrabă o trăsătură de personalitate, adesea asociată cu diverse alte afecțiuni, cum ar fi depresia, tulburarea de stres posttraumatic sau tulburarea de spectru autist.

Alexitimia poate să aibă mare legătură și cu mediul de viață și accesul la educație. Lipsa unor modele comportamentale sau lipsa vocabularului necesar pentru a putea identifica și exprima emoțiile se manifestă fix la fel. Important de reținut este că alexitima e ceva care se poate trata și schimba, cu un pic de efort longterm, susținut și de psihoterapie. 

Totuși, înclin să cred că nu este vorba de alexitimie în niciunul dintre cele două mesaje, deși doar unul mi-a dat și contextul necesar pentru o astfel de presupunere. O altă ipoteză de studiat este cea legată de un termen mai nou – cel de aromantism. 

O particularitate de personalitate

Persoanele care se identifică astfel – persoane aromantice – pot să nu simtă atracție sau dorință de a se implica în relații romantice. E o chestie diferită de asexualitate – lipsa atracției sau dorinței sexuale. Aromantismul nu e un diagnostic psihiatric și nici nu e ceva foarte studiat și cunoscut, drept pentru care probabil nu ați mai auzit de așa ceva.

Și poate că pare incredibil, dar literatura de specialitate atestă existența acestor configurații de personalitate și le clasează în spectrul normalității. În plus, mai există și coordonata cronologică – unii oameni se identifică drept aromantici în anumite perioade ale vieții lor, în timp ce alții nu simt genul acesta de atracție niciodată, fără să devină o problemă pentru ei sau un impediment de a dezvolta relații echilibrate, autentice și profunde.

Daaar presupun că nici despre asta nu e vorba aici, deși tot mesajul cu un pic de context mă face să presupun asta. Să mergem mai departe. 

„Stop joc” – paradoxul autoprotecției

Următoarea ipoteză se bazează pe cercetările și practica psihoterapeutică în domeniul atașamentului uman. Deși, în mare parte, putem spune că e o ipoteză de bun simț. Și o indică, evident, mesajul cu mai multe detalii. Ipoteza asta sună cam așa, dacă e să-i dau o notă de manual de psihologie:

Experiențele negative din trecut cu iubirea romantică au generat formarea unor mecanisme de protecție ale psihicului pentru a evita repetarea expunerii la același gen de pericol. 

Mai pe șleau, te-a durut atât de tare, încât ai zis „stop joc” și ai da orice ca să nu mai treci încă o dată prin așa ceva. Ai da până și plăcerea, entuziasmul și oportunitatea de a te îndrăgosti din nou. 

Doar că nu renunți la lucrurile astea în mod conștient și asumat, evident. Că de-aia ți se pare „prea de tot”. Ci păstrezi în interiorul tău niște conflicte și te sprijini pe gândirea ta rațională pentru a discredita orice oportunitate de a te îndrăgosti din nou. Omori orice șansă din fașă, ca să folosesc o metaforă cam la fel de dură ca mecanismele tale de protecție.  

Blocajul romantic e reversibil

Vestea bună, însă, e că apariția unor astfel de apărări nu e deloc neobișnuită și e ceva complet reversibil. Vestea și mai bună e că ai și șanse să simți iubire romantică din nou, fără să treci prin dezamăgiri și suferințe similare. Mai ales dacă depui niște efort și îți aloci niște timp ca să lucrezi conștient și asumat la mecanismele tale de protecție. 

Și dacă îți vine să mă întrebi „Dar cum naiba să lucrezi conștient la mecanismele de protecție inconștiente?”, să știi că ai primit o medalie. Cel puțin una metaforică, căci ai pus punctul pe i și ai scos în evidență cel mai mare paradox al psihologiei. 

Cum lucrăm ca să schimbăm ceea ce nu putem să vedem și nici să controlăm din interiorul nostru?

Curiozitatea de a cunoaște

Ei bine, dacă ai ajuns cu lectura până aici, deja o faci. Pentru că deja manifești curiozitate și dorință de cunoaștere, două elemente extrem de importante în capacitatea oamenilor de a prelucra propriile conținuturi psihice, fie ele conștiente sau inconștiente. Fie conștient sau inconștient. Pentru că, din fericire, nu trebuie să procesăm conștient tot ce face creierul nostru pentru noi, zi de zi, clipă de clipă. De regulă, funcționează de minune pe pilot automat și cred că ăsta este unul dintre cele mai mari motive de recunoștință pentru evoluția noastră, ca specie, pe lângă curiozitate și dorință de cunoaștere. 

Din păcate însă, disponibilitatea și curiozitatea pentru cunoaștere poate să fie împiedicată de o mulțime de factori – de la factorii de mediu și până la anumite norme impuse prin educație și modelare culturală. Așa că aș vrea să încurajez și eu aceste trăsături, apelând la o întrebare retorică:

Dacă nu cunoști problema, cum să poți spera să o rezolvi?

Și aici ne întoarcem către experiențele din trecut care au creat mecanismele de autoprotecție împotriva îndrăgostirii. O parte din ele sunt prezente chiar în mesajul cu mai multe detalii: „de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o”. Acestea se referă la aspecte ușor de observat la o introspecție onestă, dar nu sunt suficient de dezvoltate și înțelese ca să poată fi și ocolite. Hai să trecem împreună prin cele trei și alte câteva, ca să ajungem și la soluții. 

Standardele înalte

Altfel spus, perfecționismul sau convingerea că, undeva acolo în lumea cea mare, sigur există o persoană perfectă pentru a primi dragostea mea, fără să ca eu să fiu în pericol să sufăr. 

Ei bine, asta e o convingere nerealistă, bazată pe o logică simplistă, de genul „A fost vina mea că nu mi-am ales bine de cine să mă îndrăgostesc.” Oh, really? De parcă oamenii chiar pot să aleagă de cine se îndrăgostesc, în adevăratul sens al cuvântului. Sapolsky zice că nu alegem nimic, vreodată, cu adevărat liberi de orice constrângere sau predeterminare. Dar nu intrăm acum în această dezbatere mondială. 

Mai degrabă, o folosesc ca rampă de lansare pentru o altă întrebare retorică, care poate fi foarte puternică în lupta cu standardele înalte. Ea sună cam așa:

Și dacă într-adevăr există acea persoană perfectă pentru a primi dragostea mea fără ca eu să fiu în pericol să sufăr, ce îmi garantează că mă voi îndrăgosti de acea persoană sau că ea se va îndrăgosti de mine?

Frica

Un proverb românesc spune că „Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. Și da, cei mai mulți oameni fug de frică, nu de plăcere. Până și celebrul Forest Gump a început să fugă tot de frică, până să descopere plăcerea. De fapt, cu toții avem un întreg sistem neuronal care știe să reacționeze pe pilot automat la frică cu fuga – am scris recent aici despre frică și reacția amigdaliană de autoprotecție. 

Eu una mi-aș dori să pot elimina complet, din capul meu și al altor oameni, ideea că frica este un motiv de rușine. Dar mi-aș dori și să pot păstra convingerea puternică a faptului că frica este o reacție sănătoasă, menită să ne protejeze. O reacție emoțională de care să ascultăm, fără ca asta să însemne mereu să și fugim de ceea ce ne provoacă frică. 

În cazul îndrăgostirii, frica e ușor de ghicit. Pe de o parte, pentru că orice necunoscut, nou, imprevizibil provoacă (și) frică. Pe de altă parte, pentru că, odată experimentate părțile nasoale ale îndrăgostelii, s-ar putea să nu mai vrei să ajungi niciodată acolo. 

Frica de o frică și mai mare

De fapt, experiența negativă din trecut s-ar putea să blocheze dezvoltarea sau conștientizarea unor sentimente de atracție sau afecțiune și printr-un alt mecanism. 

Dacă evenimentele negative din trecut sunt considerate un episod încheiat, s-ar putea ca frica să nu se refere la riscul de a suferi în același fel din nou, așa cum e cel mai simplu de presupus. Frica s-ar putea să se refere la apariția unor noi lucruri de care să te temi, la multiplicarea motivelor pentru care persoana să nu-și permită sau să considere a fi periculos să simtă din nou atracție sau afecțiune pentru cineva. Pe scurt, o frică de frici noi. 

Cineva, undeva, cândva definea curajul nu prin absența fricii, ci prin decizia de a merge mai departe, chiar și în prezența fricii. Din fericire, pentru îndrăgostire nu e nevoie prea mare de curaj din acela intenționat, planificat, adunat fir cu fir din neant. 

De curaj de genul ăsta e nevoie pentru a-ți asuma angajamente și relații romantice, nu ca să te îndrăgostești și atât. Dar cred că a privi îndrăgostirea ca pe un curaj de a te maturiza odată cu experiența romantică, oricare ar fi ea, este un antidot bun pentru frica de a încerca din nou. 

Frica și nevoia de ajutor

Pe de altă parte, frica intensă poate indica și nevoia de ajutor. Dacă relația romantică anterioară a fost abuzivă, cu siguranță vei avea nevoie de ajutor ca să-ți poți asuma încă o încercare. 

Iar ajutorul poate să vină din cărțile pe care le citești, filmele și podcasturile pe care le urmărești, oamenii cu care discuți. Și, desigur, din niște ședințe individuale cu un specialist în sănătate mintală, care să-ți ofere o perspectivă nouă asupra propriei tale povești de dragoste din trecut și asupra rănilor deschise cu care ai rămas. 

Independența emoțională

Uh, iată că am ajuns la o chestie serioasă. De ce zic asta? Pentru că independența emoțională este, de fapt, o trăsătură valorizată pozitiv, asociată cu maturitatea emoțională și echilibrul psihic. Daaar (un mare dar) asta e valabil la adulți. 

Independența emoțională este adesea complet descurajată la copii și adolescenți. Este neacceptată sau criticată încă din primii ani de viață, chiar de către părinți sau alți adulți cu rol de protectori sau îngrijitori ai copilului. Independența emoțională a copiilor este adesea privită ca ceva negativ, iar copii pot să fie certați, învinovățiți sau șantajați emoțional pentru a renunța la ea. Pe scurt, pentru a fi mai pe placul adulților – mai cuminți, mai ascultători, mai ușor de iubit și îngrijit. 

Pe de altă parte, independența emoțională autentică e ceva greu de obținut, căci în prima parte a vieții ea e complet inaccesibilă. Creierul de bebeluș nu știe nimic despre lumea și societatea în care se instalează. Drept pentru care, are mare nevoie de suport și resurse de toate felurile – fizice, fiziologice, psihologice și informaționale. 

Treptat, creierul devine din ce în ce mai capabil de independență, dar din punct de vedere emoțional e și periculos să o elimini complet. Dacă nu ai simți că depinzi emoțional măcar de un număr restrâns de persoane, atunci ai avea o problemă psihiatrică – cel mai probabil ceva din zona tulburării de personalitate antisociale de care ziceam la început. 

Îmbrățișarea forțată a singurătății existențiale

Uneori însă, după ce psihicul a fost rănit, poate apărea această iluzie a independenței emoționale, exprimată prin declarații și convingeri de genul „Eu nu am nevoie de nimeni” sau „Iubirea te face mai prost/proastă”. Sau clasicul „Eu trebuie să mă descurc pe cont propriu, pentru că nu te poți baza cu adevărat pe nimeni”. 

Asta nu e independență emoțională, ci refuzul de a oferi încredere și de a primi ajutor. E doar un fel de a te obliga pe tine însuți să accepți singurătatea existențială. Desigur, sunt mecanisme de autoprotecție, uneori necesare. Dar dacă te uiți din alt unghi, ai să vezi și cum te pot răni sau cum te pot vulnerabiliza. 

Alternativa ar fi să încerci să te gândești la iubire nu ca la o formă de dependență emoțională, ci ca la un schimb constant de informație. O formă de conexiune cu o altă persoană pe mai multe planuri. O conexiune care se desfășoară în timp și care vă ajută pe amândoi să evoluați, să simțiți plăcerea și confortul apropierii și să vă descoperiți părți din voi pe care încă nu le cunoașteți. 

De la atracție la iubire romantică 

De regulă, oamenii sunt atrași romantic și sexual în mod spontan. Atracția apare atât pe criterii bio-fiziologice (feromoni, forma și dimensiunea corpului care indică fertilitatea, simetria feței, etc), cât și pe criterii psihologice (comportamentul, comunicarea, trăsăturile de personalitate etc.). Mna, nu degeaba apar tot felul de obsesii cu privire la corp în adolescență. Corpul e partea concretă, fizică a sinelui, în timp ce criteriile psihologice sunt mai greu de măsurat.

Totuși, oamenii curioși descoperă adesea că sunt atrași de persoane cu care au o compatibilitate bazată pe – ghici ce? – fix experiențele anterioare de viață. Nu e întotdeauna simplu să identifici axa acelei compatibilități. Și există, desigur, mai multe direcții și perspective din care pot fi analizate compatibilitățile, similitudinile și potrivirile partenerilor romantici. Poate chiar rolul și utilitatea unuia în viața celuilalt, ca să recunoaștem și caracterul utilitarian al relațiilor romantice.

Iubirea nu trebuie să-ți facă viața roz

Unii parteneri romantici ne ajută să ne simțim iubiți și doriți, alții ne ajută să găsim calea mai matură de a reacționa la un abandon. Unii ne ajută să devenim cea mai bună versiune a noastră, să fim calzi și deschiși și toleranți. Alții ne ajută să ne deblocăm furia sănătoasă și să luptăm pentru noi înșine și pentru puterea pe care ne-au interzis să ne-o asumăm părinții sau alte figuri de autoritate. 

Dar cel mai important lucru de știut este că relațiile romantice sunt relații în care oamenii au șansa de a-și repara rănile emoționale din relațiile trecute – nu doar alte relații romantice, ci și relațiile cu părinții și familia, cu prietenii, mentorii sau alte figuri de atașament din istoria personală. Desigur, sanșa asta vine cu riscul cât se poate de clar de a fi rănit/-ă din nou. Dar dacă te gândești bine, e un cost echitabil, nu-i așa?

Interdicții interne și externe

La final, te-aș invita să faci un mic zoom out și să te gândești la această imposibilitate de a simți atracție romantică în contextul un pic mai larg al vieții tale. Dacă ai suferit enorm în trecut, probabil că ți-e clar că nu mai vrei s-o pățești iar. Dar nu cumva te-ai uitat prea mult la propria ta suferință?

Uneori, imposibilitatea de a te îndrăgosti vine din determinarea de a nu mai răni pe altcineva așa cum ai făcut-o în trecut. Suferința ta poate să fi fost multiplicată și de conștiința unor fapte îndoielnice din partea ta. Din convingerea că ai greșit și ai rănit și tu, la rândul tău, care-ți alimentează constant încercările de a-i proteja pe ceilalți, vinovăția și o imagine negativă despre propria persoană. Poate chiar să se ducă în „Eu nu merit iubire” sau „Eu pot să distrug orice lucru frumos”, niște convingeri profund depresive. Ele sunt mai mereu încărcate de vinovăție, dispreț și autocritică constantă.

În cazul în care ai rănit persoana cu care ai avut o relație romantică, s-ar putea să-ți inhibi atracția spontană față de orice persoană care-ți trezește interesul. S-ar putea să o discreditezi sau să o analizezi până-i găsești defecte, ca nu cumva să riști să îi placă de tine, pentru ca apoi să te vadă ca pe un pericol sau un inamic și să-ți confirme frica de a fi o persoană rea, de neiubit. 

Nevoia de aprobare

În cazul în care ai rănit alți oameni din jurul tău, lucrurile se complică și mai tare. Poate ai avut prieteni apropiați care s-au simțit neglijați și ți-au reproșat sau s-au îndepărtat de tine. Poate ai avut un părinte care a suferit enorm pentru că nu te-a putut ajuta când sufereai din dragoste. Sau poate s-a speriat și a fost extrem de restrictiv sau critic când a auzit că ai o relație romantică la 14 ani, interzicându-ți efectiv să ai astfel de relații. 

Lipsa aprobării sau binecuvâtării din partea părinților poate funcționa ca un fel de autocenzură pe pilot automat, făcându-ți experiența îndrăgostirii improbabilă. 

Dacă e așa, poate e cazul să încerci o discuție cu părinții sau părintele cu pricina. S-ar putea să te surprindă ce descoperi în discuția asta și să-ți poți obține permisiunea de a încerca, poate chiar de a greși, alături de reasigurarea că îți vor fi alături necondiționat.

Nu fugi de gândurile tale

Recomandarea mea e să iei pe rând toate ideile de mai sus și să stai cu ele. Să le întorci de pe o parte pe alta și să vezi unde te duc, cum te fac să te simți și ce alte idei îți generează. 

Cu siguranță îți va fi de ajutor un suport extern în acest proces de autoanaliză – ori un jurnal, în care să-ți scrii gândurile, ori un partener de conversație. Desigur că cel mai bine ți-ar prinde niște discuții cu un psiholog, dar pot fi extrem de utile și discuțiile cu alți oameni de vârsta ta, cu părinții sau alți adulți de încredere. 

Fii pe fază însă – uneori oamenii încearcă să-ți impună părerile și valorile lor – chiar fără să-și dea seama. Nu lua drept adevăr absolut orice lucru pe care-l spune cineva, ci mai degrabă înregistrează-l ca pe o opinie sau perspectivă personală. Și vezi unde te duce asta. 

Speranța mea e să te ducă într-un loc unde să te iubești pe tine suficient de mult încât să-ți dai voie să simți și să manifești atracție romantică și față de ceilalți. Și când se va întâmpla, să te bucuri că ai ocazia asta, asumându-ți din start și riscul cu care vine la pachet. 

De citit și urmărit

Dragostea modernă,  o carte amuzantă și captivantă scrisă de un comediant pe nume Aziz Ansari & sociologul Eric Klinenberg, care și-au propus să studieze ultimele trenduri mondiale în relațiile de dragoste, sub impactul tehnologiei și al internetului.

Podcastul #EpicTalk de la Pagina de Psihologie – episodul despre iubire și respingere, cu psihoterapeutul Gáspár György ca specialist invitat.