de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Inițial, am primit o întrebare pe Instagram – o întrebare pentru care am cerut clarificări și context. Și le-am primit, le-am considerat relevante și pentru alți tineri care ne urmăresc, așa că le-am adus aici, pe site.

„După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?

Persoana în cauza sunt chiar eu. 

Da, îmi doresc acest lucru. Limitele pe care le resimt sunt legate mai mult sau mai puțin de o teama de atașament / commitment. În sensul că, trecând printr-un proces de autocunoaștere, mi-au ajuns la lumină anumite comportamente proprii și comportamente pe care le-am acceptat din partea cealaltă, pentru ca la momentul respectiv mi se păreau ok (fiind familiare). 

Dorința, da există. Doar ca acum as vrea să învăț să gestionez mai bine lucrurile, să fiu deschisă la a mă lasă văzută și cu părțile bune, dar și cu cele mai puțin bune. 

Ce am observat acum la nivel social, este faptul că relațiile au ajuns sa fie destul de superficiale și doar pe dorința de a merge totul bine. Când, din punctul meu de vedere, nu putem să fugim de situațiile de dezacord sau conflict ci sa învățăm cum ne raportăm la ele și cum se pot rezolva.”

tânără anonimă

Bună!

Și mulțumim de încrederea pe care ne-o acorzi, trimițându-ne o astfel de întrebare, alături de întregul context. Am decis să o tratăm direct în secțiunea de întrebări de pe site – tocmai pentru a-i putea acorda spațiul și atenția necesare. 

Comparații involuntare, rezultate neclare

Totuși, pentru început, aș vrea să subliniez câteva aspecte care mi-au atras atenția încă de la prima citire. Întrebarea ta nu pare să aibă un reper prea concret. „Cum aș putea să gestionez mai bine” implică o comparație deja – dar pare că nici tu nu ești foarte sigură ce vrei să compari acolo. Poate așa, în mare, trecutul cu viitorul? În sensul că ai vrea ca relația din viitor să fie mai echilibrată sau mai sănătoasă decât cea din trecut? Sau poate în sensul că ai vrea să nu mai resimți un anumit disconfort pe care îl trăiești în prezent?

În partea de context, vorbești despre teama de atașament – și o numești clar și concis, legând-o de conștientizările pe care le-ai avut în procesul tău de autocunoaștere. E mare lucru să te apropii de tine însuți/însăți suficient de mult încât să poți vedea și să poți recunoaște în tine teama de atașament și de angajament. E un moment deopotrivă liniștitor, dar și angoasant – căci mută problema relațională și mai mult la propria persoană, oricât de clare și evidente au fost comportamentele NOT OK din trecut – ale partenerului sau ale tale. 

Generalizări care produc confuzie

Totuși, acel  „mai bine” încă nu are un fundament concret, chiar și după ce ne spui mai multe despre trecutul tău și cum ai vrea să arate viitorul. Și da, e greu de găsit un reper stabil și realist, mai ales atunci când operăm cu generalizări – așa cum reiese din ultimul tău paragraf: „Relațiile au ajuns să fie destul de superficiale și doar pe dorința de a merge totul bine”.

Deși ai dreptate când susții că nu e sănătos să fugim de situațiile de dezacord sau conflict, asta nu pare să te ajute prea mult în a fi mai puțin confuză. De regulă, asta se întâmplă atunci când nu identificăm corect conflictul sau contradicția pe care se bazează întregul raționament. Iar generalizările nu ne ajută deloc, căci ne distrag atenția de la ce e autentic și o îndreaptă către ceea ce pare să se întâmple la suprafață.

O încercare de interpretare

De fapt, textul tău îmi transmite altceva printre rânduri – și voi încerca să fac un pic de lumină aici, deși mă bazez destul de mult pe intuiție și pe o interpretare atentă a cuvintelor prin care ai ales – conștient sau inconștient – să te exprimi. O să pornesc de la întrebarea ta originală, ca să încerc să-i ofer un răspuns.

„După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?”

Dorința de a construi o relație sănătoasă este o dorință cât se poate de sănătoasă și admirabilă – adică e o dorință mai mult decât acceptabilă social, care nu ar trebui, teoretic, să aibă nevoie de mecanisme complicate de gestionare. O resimți, recunoști că există în tine, te feliciți că ai ajuns în punctul acela al vieții în care poți fi atentă la aspecte de finețe ale relațiilor, apoi te pui pe treabă ca să îți dai seama cum o satisfaci – sau ce anume poți face ca să îți îndeplinești această dorință.

Rezistențele inconștiente de luat în calcul

Ce transpare însă din întrebarea ta inițială, chiar și fără context, este o oarecare rezistență la a-ți dori o relație sănătoasă – spun asta pentru că a apărut exprimarea aceea cu gestionarea „mai bine”. Și sincer, nu ai fi prima persoană care să trăiască confuzia unei astfel de rezistențe înrădăcinate în conținuturile psihice ale inconștientului. 

De multe ori, relațiile sănătoase sunt… plictisitoare. Prea cuminți, prea liniare, prea așezate. Unde e adrenalina? Unde e entuziasmul? Eu zic că aici s-ar putea să avem o problemă de altă natură, exprimată într-o altă întrebare: cum arată de fapt o relație sănătoasă în reprezentarea ta? Întreabă-te asta cât se poate de serios și dă-ți spațiu și timp să-ți răspunzi pe bune. 

Cultura noastră ne educă subliminal despre cum ar trebui să fie o relație de dragoste: de mici auzim că dragostea se trăiește „cu năbădăi”, că „nu există iubire fără suferință”, că abuzurile, dramele și traumele sunt „sarea și piperul” vieții de zi cu zi – și multe alte formule de formule similare care prescriu anumite scenarii de derulare pentru poveștile de iubire. Și, oricât de clar am conștientiza că unele din modelele astea sunt nocive, asta tot nu e suficient ca să le putem înlocui cu ceva „mai bun”. Pentru că a (re)nega ceva nu e echivalent cu a înlocui acel ceva cu ceva mai bun. 

Teama de atașament vine și ea de undeva

Și aici deja ne uităm la mecanismele dependenței afective. Dragostea poate fi trăită în multe feluri – dar fiecare dintre noi, pe baza experienței personale de la începutul vieții și până în prezent, are un anumit tipar de relaționare cu dragostea – mai ales cea romantică. Ca să afli mai multe despre asta, caută cartea „Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp” (Robert J. Sternberg), unde sunt descrise 7 feluri de dragoste romantică foarte diferite, pornind de la 3 factori care se configurează în proporții diferite: intimitatea, pasiunea și angajamentul. 

Pentru unii oameni – cei cu stiluri de atașament mai degrabă anxioase – dragostea chiar se simte ca un drog: dă hype, dă plăcere intensă, dă validare, dă dependență. Dar dependența are o stigmă socială puternică – oricare ar fi obiectul dependenței. Cine vrea să fie dependent de ceva? Sau, mai rău, de cineva care poate să nu te placă la fel de mult cum îl/o placi tu?

De aici putem desprinde ușor firele care explică (cel puțin parțial) teama de atașament și/sau angajament despre care vorbeai. Pe lângă faptul că nu dorim să fim răniți din nou, în cazul în care lucrurile nu merg bine, nici nu ne dorim să devenim dependenți – să ajungem să trăim senzația aia că „viața mea nu are rost fără el/ea”. În psihoterapie, conflictul acesta interior este descris uneori ca o oscilație involuntară, inconștientă inițial, între teama de a fi singur și cea de a fi absorbit/-ă de celălalt sau de a te pierde pe tine în relație. 

Nu există soluții de-a gata, dar putem avea curajul de a testa alternative

În altă ordine de idei, acesta este și motivul pentru care eu consider că sunt nocive conceptele de genul „jumătatea” sau „THE ONE” – tocmai pentru că ele definesc dragostea ca o singularitate, o experiență irepetabilă cu altă persoană, ceea ce îi face pe oameni foarte temători – și să o găsească, și să o piardă. 

Revenind la întrebarea ta, cei 4 ani în care ai fost „solo” sunt, probabil, 4 ani în care te-ai recuperat după o relație (sau mai multe) în care ai fost rănită și în care ai rănit la rândul tău, 4 ani în care ai pus în ordine anumite lucruri din viața ta emoțională, te-ai înțeles mai bine pe tine și, cu siguranță, te-ai maturizat.

Dar dacă „solo” înseamnă că ai evitat activ orice interacțiune cu potențiali parteneri romantici – de teamă, din dezgust sau cu mândrie – acești 4 ani s-ar putea să fie constituit pentru tine și o barieră mentală din ce în ce mai dificilă. 4 ani în care te-ai simțit indisponibilă și te-ai comportat ca atare. Cum faci să te disponibilizezi din nou într-un mod sănătos? Și nu doar pentru că așa pare că fac toți oamenii (își caută împlinirea în relații de cuplu), ci pentru că te simți pregătită pentru o relație cu sens, în care să crești alături de altcineva. „La bine și la greu” se zice, nu?

Abia acum cred că am ajuns la esența întrebării tale. Și îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar cred că periplul ăsta uneori inconfortabil în lumea ideilor și reprezentărilor despre dragoste e absolut necesar pentru a deveni oameni mai disponibili și apți pentru experiența dragostei mature.

Cred că, de fapt, nu ai nevoie de un răspuns, ci ai nevoie de o încurajare, pentru că îți este dificil să accepți faptul că vei mai suferi din dragoste și în viitor. Iar încurajarea de care cred că ai nevoie sună cam așa: dă o șansă iubirii să ți se întâmple!

Epilog (ne)poetic: relațiile sănătoase se bazează pe încercare și eroare

Până să poată să se transforme într-o relație de cuplu sănătoasă, orice interacțiune cu viitorul partener are un punct de plecare, nu? Poate fi o atracție fizică, o chimie incontestabilă apărută de la prima vedere, poate fi o prietenie de ani și ani, sau poate fi o relație profesională satisfăcătoare, dar intrigantă pe alocuri. Sau poate fi o întâlnire random de pe o aplicație de dating, într-o seară în care nu voiai să stai singură sau căutai doar sex. Oricare din variantele astea sunt posibile. Dragostea nu e generalizare, e trăire autentică, dincolo de orice reguli și norme și idealuri.

Dragostea adevărată se întâmplă atunci când uiți să o cauți activ, cu intenție și fervoare, dar nu uiți de tine și nici de respectul pentru celălalt. Dragostea adevărată e un proces, și uneori doare – dar tu deja ești pregătită pentru potențialul revelator al conflictelor și dezacordurilor, al ezitărilor și evitărilor și confruntărilor. Pare că știi teoria deja, sau cel puțin o parte importantă din ea.

Cred că mai rămâne doar să-ți dai voie să încerci, să primești sau să inviți pe cineva în dansul ăsta abstract. Cred că doar așa poți să gestionezi mai bine dorința aceea de a construi o relație sănătoasă.

De psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Acum câteva zile, In a Relationship a lansat pe insta un story cu o întrebare. 

Ce înseamnă iubirea pentru voi? Cum ați defini-o?

story in_a_rel

Printre răspunsurile primite, am găsit o mulțime de idei. Și idei asemănătoare între ele – doar vorbeau toate despre iubire, nu? Dar și idei foarte diferite – până la urmă, suntem oameni și gândim diferit. E firesc să avem definiții diferite ale iubirii. 

Am găsit însă printre aceste idei și câteva red flags / semnale de alarmă, dar și green flags – adică niște definiții sănătoase, într-o traducere aproximativă a expresiei. Hai să trecem împreună prin aceste răspunsuri!

„Chiar nu știu”

Dacă nu ar fi apărut și un astfel de răspuns, nivelul mediu de sinceritate al tuturor răspunsurilor ar fi fost mult mai mic 🙂 

E normal să nu știi ce e iubirea pentru tine – cu atât mai mult cu cât definiția asta personală se mai și schimbă odată cu timpul. Într-un fel înțelegi iubirea în copilărie, în alt fel se simte și se reflectă în cuvinte în adolescență sau în viața de adult. 

Pe scurt, e un green flag să poți spune deschis că nu știi care e definiția ta, căci genul acesta de răspuns deschide un nou unghi de înțelegere, o nouă căutare mai conștientă decât înainte: căutarea propriei definiții, cea valabilă pentru prezentul tău, aici și acum, până când viața, nevoile tale și perspectiva ta asupra lucrurilor o vor schimba din nou.

Poate fi un red flag însă dacă te limitezi aici și nu cauți mai departe. Dar e cam greu să nu-ți dorești măcar un pic, măcar la un moment dat, mai târziu în viață, să găsești totuși o definiție cu care să rezonezi și tu. 

„Iubire = ușor, Iubire = confortabil, Iubire = simplu” / „Să trăiești sentimentul, emoția iubirii, o stare de bine și fericire supremă”

În aceste răspunsuri s-au strecurat niște red flags, deși ele sunt clar bine intenționate. Aceste răspunsuri par să sugereze o convingere: că iubirea e simplă, confortabilă și ușoară, că se resimte doar ca o experiență agreabilă și că oferă acces la o „fericire supremă”. 

Ei bine, s-ar putea ca aici să ne fi răspuns niște oameni foarte îndrăgostiți – îndrăgostiți de cineva anume, o persoană care le răspunde la fel sau i-a dat peste cap și i-a proiectat în magia plină de optimism și inimioare a iubirii împărtășite. Sau niște oameni îndrăgostiți de însăși starea de îndrăgostire. E o dragoste tânără, însă, aceea care încă nu are parte de umbre sau dificultăți. E o dragoste de adolescență, imatură, care se arde repede și se lasă înlocuită ușor de alta la fel.

S-ar putea, de asemenea, ca cei care au răspuns așa să fie, pur și simplu, convinși că asta trebuie să caute, că așa trebuie să arate sau să se simtă iubirea adevărată. Iar în cazul acesta, semnalul de alarmă e și mai mare, căci s-ar putea să fi ajuns la astfel de convingeri prin îmbrățișarea necritică unor modele romantice idealizate – povești prezentate superficial, dar glamorous – că doar e plin netul de reclame care vând produse în numele iubirii. Și e plină lumea de oameni hiperoptimiști, care refuză să ia în calcul toate aspectele realității de sub nasul lor. Iar asta le face rău și lor, și altora.

„Atenție și implicare, prezență” / „Sinceritate, încredere, grijă, înțelegere, compasiune” / „Comunicare, ascultare și încredere” / „That feeling of safety and warmth”

Aici deja vorbim de niște idei muncite – de cei care ni le-au trimis și de alți oameni din jurul lor (fizic sau virtual, desigur), pentru că ele exprimă o înțelegere a procesualității iubirii. O componență complexă de atitudini, comportamente și sentimente, care creează, întrețin și protejează iubirea – atât iubirea pentru celălalt, cât și iubirea pentru propria persoană. 

Definițiile acestea intră mai mult la green flags, dacă e să ne luăm după ideile pe care le exprimă ele. Dar cuvintele sună bine când sunt aranjate bine, însă mai contează și comportamentul de după. Uneori, lecția teoretică e învățată (și demonstrată și altora prin sfaturi și declarații de tot felul), chiar dacă la nivel emoțional oamenii nu știu încă să aplice ceea ce implică lecția aceea. 

E important să ne dăm timp să observăm cât de profund sunt asumate aceste definiții – atât la noi înșine, cât și la ceilalți, dar mai ales la partenerii romantici. Pentru că una e să zici, și alta e să faci, știm cu toții. 

E important să ne dăm timp să căutăm autenticitatea, chiar dacă e neplăcut uneori și avem senzația că „gândim prea mult” și „despicăm firul în patru”, că dragostea se trăiește, nu se gândește și nu se planifică. 

Realitatea e că toți avem nevoie să iubim și să fim iubiți – iar nevoia asta ne poate face adesea orbi la ceea ce e cu adevărat toxic sau disfuncțional, în noi sau în ceilalți. 

„Când îți pasă de cineva” / „Îți pasă de cealaltă persoană și ai face orice pentru ea. Vrei să trăiți momente frumoase împreună” / „Locul unde nu trebuie să arăt prezentabil și să vorbesc elegant, unde pot fi eu”

Definițiile astea sunt orientate pe ceea ce face conexiunea respectivă pentru mine și pentru celălalt. Astfel de definiții sunt de regulă semne bune – green flags – dar asta nu înseamnă că nu au și o parte de risc implicit. 

De exemplu, un posibil red flag ar fi acel „ai face orice pentru ea” – ceva atât de absolut ca ORICE implică idealizarea lipsei de granițe. Da, poate sună frumos așa, zis în cuvinte, dar ORICE înseamnă și să omori pe cineva, de exemplu. Sau să faci ceva ce contravine total valorilor tale, chiar dacă nu ceva atât de grav ca o crimă. Una e să vrei „să trăiți momente frumoase împreună” – că cine nu vrea, la o adică? – și alta e să faci ORICE pentru cineva. 

Iar realitatea e că momentele frumoase ies în evidență doar în raport cu cele mai puțin frumoase, poate chiar grele sau urâte de tot. Și o relație bazată pe iubire depășește și gestionează sănătos și momente care nu-s tocmai frumoase, nu-i așa? Vorba aceea, „la bine și la greu”.

De asemenea, să vrei și să te simți liber să fii tu însuți/însăți într-o relație e mare lucru. Dar aici red flag-ul vine din context: cât de normal e, pentru tine, să nu te simți liber să fii tu însuți/însăți? Dacă asta se întâmplă adesea și e o trăire constantă, s-ar putea ca prima relație la care ai de lucrat e cea cu propria persoană, până să devii capabil să susții o relație de cuplu bazată pe iubire. 

Din păcate, oamenii care nu se iubesc suficient pe ei înșiși rareori sunt capabili să primească sau să ofere iubire în relație cu altcineva.

A arăta prezentabil, a vorbi într-un anumit fel – astea sunt comportamente de adaptare la diverse cerințe ale grupurilor sociale. Ele reflectă și apar în concordanță cu nevoile firești ale oamenilor de a fi iubiți, acceptați, valorizați, validați.

Dar doar pentru că te simți confortabil să nu depui efort ca să te asiguri că ești iubit, acceptat, valorizat sau validat, asta nu înseamnă că aceea e o relație bazată pe iubire necondiționată. S-ar putea să fie pur și simplu lipsă de maturitate, de atenție sau nepăsare – știi, genul acela de dezinteres care se confundă cu toleranța? Oamenii care au suferit în urma discriminării și intoleranței altora s-ar putea să fie mai predispuși să confunde toleranța autentică fix cu nepăsarea și indisponibilitatea afectivă – mai ales în relații de cuplu.

În plus, și partenerii de cuplu au nevoie de respect și de efortul nostru constant de a-i percepe ca pe indivizi distincți, cu gânduri, idei, sentimente proprii. Chiar dacă așa arată unele modele romantice idealizate în cultura noastră, iubirea nu transformă doi oameni într-un întreg (nu, nu suntem incompleți dacă nu avem o „pereche”) – și nici nu-i face să ghicească gândurile sau nevoile partenerilor lor, fără ca aceștia să le verbalizeze vreodată.  

Iubirea adevărată e conexiune, comunicare și efort constant, chiar dacă nu e genul ăla de efort pe care urăști să-l faci, iar tu încă nu știi că e posibil să simți așa ceva. Iubirea e motivație pură să fii acolo și pentru celălalt, și pentru tine. 

Și așa ajungem la ultima categorie de răspunsuri:

„Să oferi și să primești, înseamnă reciprocitate, înseamnă să-i vrei binele și să-ți vrea binele!” / „E un verb, nu doar o emoție. E vorba despre a arăta conștient că iubești pe cineva” / „Citat dintr-o carte – Attention, Acceptance, Appreciation, Affection, Allowing”

Iubirea conștientă, bazată pe respect, toleranță și muncă asumată, din ambele părți, pentru păstrarea în echilibru a relației – odată cu felul în care fiecare dintre parteneri se schimbă și oscilează și evoluează. 

Aici nu mai vorbim de red flags, căci aceste definiții sunt dintre cele mai safe și mai mature. Ce nu zic ele, însă, dar implică într-un fel discret, este că iubirea nu înseamnă neapărat uniune, apropiere sau vreo formă de contact direct. Și da, asta poate veni la pachet cu suferință.

Dar dragostea romantică nu e mereu reciprocă, iar astfel de respingeri și dezamăgiri, dacă nu sunt devastatoare, ne ajută pe toți să evoluăm, să ne maturizăm și să devenim din ce în ce mai disponibili și capabili de iubire autentică. 

Iar pentru când chiar sunt/se simt devastatoare, când respingerile și dezamăgirile în dragoste te traumatizează pe bune, ține minte că există soluții! Omenirea a creat deja atâtea cărți, filme, terapii și o mulțime de metode de a (te) explora, de a te înțelege mai bine și de a te vindeca!

Caută în continuare și le vei găsi – condiția e să vrei să le descoperi pe cele potrivite pentru tine. Și să te iubești în continuare, chiar dacă asta înseamnă să accepți și că e nevoie să schimbi unele lucruri la tine și la imaginea ta ideală despre iubire, ca să fiți mai echilibrați – și tu, și ea, iubirea din mintea ta 🙂

Întrebare:

„Bună ziua. Am o problemă în ceea ce privește orientarea mea sexuală. Sunt cu o fată împreună de ceva timp, mama a văzut mesajele de la ea acum câteva zile și de atunci nu mai am pace. Noi suntem împreună pe ascuns, o iubesc cum n-am iubit pe nimeni altcineva, dar părinții mei nu sunt de acord cu asta. Mama e foarte credincioasă și-mi spune ca n-am cum să fiu așa, că trebuie să trec peste, dar nu am cum să trec peste omul ce mă iubește, chiar nu am cum, ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac, dar nu fac decât să fiu eu însămi. Ce ar trebui să fac, o iubesc extrem de mult, mama mă amenință că pleacă cu sora mea mai mică de acasă și ne va despărți. Nu vrea să înțeleagă prin ce trec, a zis ca nu-i posibil.”

adolescentă anonimă

Bună,

Și mulțumesc pentru încrederea pe care o arată mesajul tău, deși știu că ea e însoțită și de multe emoții neplăcute.

Mesajul tău sună ca o poveste standard a comingout-ului accidental: atât de mulți tineri au trecut și probabil vor mai trece prin astfel de situații, din păcate. Ceea ce trăiești tu acum se poate descrie metaforic ca o tornadă de emoții la intersecția mai multor sisteme de gândire și mai multor tipuri de iubire și frică. Și tornada asta nu te cuprinde doar pe tine, ea lovește și poate chiar să distrugă orice îi stă în cale. Iubirea mamei tale pentru tine – „copilul ei” adică parte din ea însăși – și credința ei în Dumnezeu o fac să respingă puternic o astfel de realitate, ca și când împotrivirea ei ar avea forța de a schimba realitatea. E clar că ea asta și-ar dori, pentru a putea calma conflictul intern cu care se luptă. Sau poate amândoi părinții tăi și-ar dori asta, dar accentul tău cade pe reacția mamei tale.

Dacă ar fi să pun în cuvinte cam cum ar putea suna discursul intern al mamei tale, îmi imaginez că ar fi cam așa:

„Îmi iubesc fiica și văd că suferă, dar ea sfidează și încalcă una dintre cele mai profunde convingeri personale pe care le am. Iar asta mă face pe mine să sufăr, să mă tem și să nu mă mai pot încrede în iubirea și acceptarea divină. Mă determină să mă lupt cu ea, pentru a o aduce pe calea cea bună – așa cum o văd și o înțeleg eu – pentru că asta e datoria mea de mamă. Și pentru că nu vreau să comitem un păcat de neiertat – nici ea, nici eu – în fața lui Dumnezeu. Și pentru că nu aș ști cum să explic asta altor oameni și nici cum să continui să o iubesc pe fiica mea, pe care acum nu pot decât să o văd ca anormală, păcătoasă și în pericol de a fi exclusă, persecutată, rănită.

Mi-e greu să văd și să accept că acțiunile mele sunt cele care o persecută, o exclud și o rănesc – dar eu știu că fac asta din iubire și pentru că așa trebuie să reacționeze un părinte și un creștin adevărat. Așa că am să chem în ajutor alt creștin adevărat, cu studii în psihologie, care să o ajute pe fiica mea să revină pe calea cea bună, să înțeleagă ceea ce eu nu pot sau nu știu să îi explic. ”

E multă confuzie, frică și durere în discursul ăsta. Și la fel și în mesajul tău. Din păcate, însă, nu există o cale simplă de a soluționa o astfel de problemă. Totuși, sunt câteva lucruri pe care ți le pot recomanda:

1. Pentru emoțiile tale

Încearcă să incluzi printre gândurile tale, măcar de câteva ori pe zi, ideea că situația asta nasoală e ceva temporar. Chiar dacă pare incredibil acum, ăsta este adevărul și e bine să-l ai în vedere, căci te va ajuta să găsești resursele de răbdare și energie ca să treci mai ușor prin suferința pe care ți-o provoacă acum reacția mamei tale și toate fricile pe care ți le-a activat. Odată ce începi să incluzi ideea asta în sistemul tău de gândire, îți va fi mai ușor și să cauți soluții la micile probleme de moment, cum ar fi:

Cum să gestionezi interacțiunile cu mama ta / familia ta

Probabil te gândești dacă e mai bine să eviți subiectul sau să-l abordezi de fiecare dată când ai ocazia. Tu decizi ce vrei să faci. Dacă vrei totuși să discuți despre subiectul acesta, încearcă să-ți păstrezi pe cât posibil calmul, respirând adânc și conștient de 3 ori înainte de orice replică. S-ar putea să te ajute și să închizi ochii câteva momente, ca să te recentrezi.

Pe de altă parte, e posibil ca mama ta să fie cea care deschide constant subiectul, făcându-te să te simți presată și sufocată și amenințându-te cu diverse lucruri. Ține cont, totuși, și de faptul că ceea ce o face pe mama ta să fie atât de abuzivă în raport cu tine este faptul că ea însăși este rănită și speriată, adică a intrat pe modul de apărare. Paradoxal, tu ești și agresorul, și victima ei – ceea ce te pune într-o situație foarte dificilă, ce-i drept, dar nu imposibilă.

Dacă îi spui că înțelegi că e supărată și rănită și că simte nevoia de o soluție rapidă, s-ar putea să se mai calmeze, chiar dacă vei continua prin a spune că și tu te simți la fel, dar nu crezi că există o soluție rapidă. Ar mai fi de folos să o reasiguri că o iubești în continuare, chiar dacă simți că, acum, apropierea de ea e dureroasă și îți vine să te îndepărtezi ca să te protejezi. Și, mai ales, chiar dacă ea pare să nu te mai iubească la fel cum te iubea înainte să dea peste mesajele respective. Ai putea inclusiv să-i aduci aminte că ai încercat să o protejezi de acest adevăr și că îți pare rău că a aflat în felul acela, fără a-i comunica tu direct – ceea ce probabil ar fi fost mai puțin dureros pentru voi amândouă.

Spune-i și ce te-a împiedicat să îi povestești despre relația ta – dacă ai spațiu și disponibilitate, desigur – și încearcă să faci cât mai clar faptul că îți era frică și de reacția ei, și de reacția altora – ceea ce te-a făcut să te simți permanent în pericol și foarte singură. Știu că așa se simt în general oamenii care țin un secret dureros, de-asta îmi permit să presupun ce ai simțit tu până să descopere ea mesajele.

Cum gestionezi relația cu prietena ta

Probabil te întrebi dacă e mai bine să știe ce ți se întâmplă sau nu. Eu cred că ai nevoie de toată susținerea în acest moment, așa că nu încerca să te ascunzi de ea sau de alți prieteni care te pot sprijini în perioada asta dificilă. Și când zic prieteni, nu mă refer doar la persoane de vârsta ta: poate ai un profesor sau un alt adult din proximitate (familie, vecini, antrenor la ceva sporturi etc.) cu care să poți vorbi deschis și care să poată susține măcar emoțional. Cam așa cum ai făcut scriindu-mi mie, aici 🙂

Cum gestionezi relația cu tine

Adică dacă să te crezi greșită (cum pare că zice mama ta, din cauza fricilor ei) sau dacă să ai încredere că e ok să fii așa cum simți că ești. Aici eu ți-aș sugera un alt gând de introdus în sistemul tău de gândire: toți oamenii se schimbă atâta vreme cât trăiesc. Cu toții ne schimbăm și e foarte bine că e așa – altfel nu ne-am maturiza niciodată și nimic din noi și din relațiile noastre nu ar putea evolua.

Iubirea sfâșietoare pe care o simți tu acum se duce în multe direcții: către prietena ta, către mama ta, către sora ta mai mică, probabil și alte persoane importante pentru tine. Dar cel mai important e să ții aproape de conștiința ta iubirea de sine – oricum ai fi și oricum te-ar vedea ceilalți, iubirea de sine e în noi și se manifestă în însuși instinctul nostru de a supraviețui. Nu e același lucru cu a te plăcea pe tine însăți – desigur că pot fi momente în care, chiar dacă te iubești, să nu te placi sau să-ți fie greu să accepți anumite părți ale tale. Ni se întâmplă tuturor. E parte din procesul continuu de schimbare care ne caracterizează viețile. Oricât ar fi (sau ar părea) de rigide unele dintre convingerile noastre, chiar și ele au șanse să se schimbe, în condițiile potrivite – uneori superlent, alteori deodată. Ca în momentele acelea AHA! când accesarea unei noi perspective face imposibilă întoarcerea la înțelegerea anterioară.

Mai lent sau mai rapid, și percepția ta despre ceea ce trăiești se va schimba – și la fel și percepția mamei tale. Ce v-ar putea ajuta pe amândouă acum să grăbiți un pic procesul ăsta e să aveți acces la informații de specialitate, despre cum au trecut alți oameni prin genul ăsta de moment. Poți găsi câteva pe Paginadepsihologie.ro într-un articol numit #InterviurileSimonei: Copiii LGBTQIA+ au nevoie de părinții lor – interviu cu psihoterapeuții Cristina Petrescu-Ghenea și Lari Rotaru sau aici, într-un ghid numit DE LA PĂRINTE INFORMAT LA PĂRINTE ALIAT, care are vreo 3 pagini de recomandări de citit & vizionat la final.

2. Pentru drepturile tale

Cum faci să afli de unde poți primi ajutor: de ceva timp există numărul de urgență 119 – un număr dedicat copiilor și adolescenților aflați în situații complicate și care au nevoie de ajutor. Acolo poți primi și consiliere de urgență, și informații despre ce trebuie să faci ca să îți vină în ajutor autoritățile statului. Știu că încrederea în autorități e mică, în general, în țara noastră – dar ți-aș recomanda să nu neglijezi complet varianta asta. Până la urmă, dacă ești încă minoră și persoana care te abuzează e chiar mama ta, ai dreptul la protecție și sprijin din partea autorităților statului. Discriminarea și abuzul emoțional pe criterii de orientare sexuală, precum și impunerea unor credințe sau convingeri religioase, sunt interzise de legea din România, iar tu ai dreptul la protecție. Uite un fragment dintr-un articol de promovare de la lansarea numărului de urgență 119:
„La telefonul copilului – 119, se va răspunde zilnic, 24 de ore din 24, şi este vorba despre un apel gratuit, deci o linie verde.
Cine poate să sune la 119? Poate să sune un copil care se simte abuzat, traumatizat, neglijat, victimă a violenţei de orice tip, fizică sau emoţională, psihică.”

În plus, ar trebui să știi că în codul deontologic al profesiei de psiholog se precizează în mod explicit că psihologilor nu le este permis să prejudicieze sau să discrimineze pe bază de orientare sexuală. Dacă vei ajunge în interacțiune cu un psiholog sau psihoterapeut care să te facă să te simți discriminată, poți apela la poliție sau la Colegiul Psihologilor din România pentru a depune o plângere la Comisia de deontologie și disciplină (deontologie@copsi.ro). Sau la ambele, desigur. Dar să ai în vedere că, oricât ar fi de convinși părinții tăi că te vor duce la un specialist care să te „repare” în sensul ăla, se prea poate ca specialistul cu pricina să nu aibă nici cea mai mică intenție să încerce vreo terapie de conversie, chiar dacă se identifică drept o persoană creștină.

Dacă ești minoră, o altă variantă ar fi să suni sau să mergi pur și simplu la sediul DGASPC-ului din apropiere (dacă ești în București, la cel de sector). Pe site-urile acestor direcții generale de asistență socială și protecție a copiilor vei găsi cel puțin un număr de contact, dar în general toate ar trebui să aibă un departament numit Serviciul Asistență în Situații de Abuz, Neglijare, Trafic și Exploatare a Copilului. Cu specialiștii de acolo poți vorbi liber, pentru a le explica situația în care ești. Este datoria lor să facă tot ce pot ca să te ajute și să te protejeze. Dacă ești încă minoră, amenințările mamei de a pleca de acasă cu sora ta mai mică nu sunt doar dureroase pentru tine, ci și ilegale și intră la abuz emoțional și neglijență parentală – datoria ei de părinte se referă la ambii copii, și tu și sora ta.

Și chiar dacă ești deja majoră, tot poți afla mai multe despre ce pârghii și oportunități ai de a ieși din această situație. Ba chiar ți-ar fi mai ușor, căci nu ai mai avea nevoie de acordul parental pentru a accesa grupuri de suport sau servicii de consiliere pentru a trece mai ușor prin aceste momente dificile.

Alte locuri unde poți găsi sprijin sunt în zona organizațiilor neguvernamentale, iar prima pe listă este asociația ACCEPT – dă un scroll la ei pe site și vezi ce găsești la secțiunea Consiliere – de regulă au tot felul de activități și grupuri de suport pentru oameni din comunitate, inclusiv consiliere psihologică și juridică. Mai sunt și asociația MOZAIQ sau DepreHUB, unde poți găsi resurse de tot felul, dar cel mai important e să ai răbdare să te informezi, ca să-ți faci curaj să și contactezi specialiștii care te pot ajuta.

Sper că răspunsul meu te va ajuta să mai faci câțiva pași înainte – dar chiar dacă ți se pare că bați pasul pe loc, ai răbdare cu tine și ai încredere că, într-un fel sau altul, vei găsi calea de a rezolva, rând pe rând, tot ceea ce acum ți se pare de nerezolvat. Iubirea e ceva ce tuturor ne trebuie și pentru care toți ne luptăm, chiar dacă asta înseamnă să ne forțăm uneori în afara zonei noastre de confort. La început e șocul, dar după orice șoc urmează reacomodarea și readaptarea.

Întrebare:

„Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”

adolescentă anonimă

Bună!

Și mulțumesc pentru întrebarea ta – e o întrebare cu care vor rezona mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc de la clarificarea conceptului de teamă de abandon – o temă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii de toate vârstele, în relațiile lor cele mai apropiate.

Ce este frica de abandon?

În general, frica de abandon este rezultatul expunerii la situații care sunt trăite cu frică intensă și neajutorare completă la nivel emoțional – cel mai adesea experiențe din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur.

La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, imaginația este greu de deosebit de realitate și trăirile afective sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume. Bebelușul este total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Așa că rolul fricii de abandon este inițial este unul adaptativ – determină copilul să se conformeze unor reguli care pot să-i asigure supraviețuirea, chiar dacă i se par nedrepte odată ce dezvoltă gândire critică.

Mai târziu însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura personalității prin rănile emoționale încă deschise, lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon:

• plecarea sau moartea unui părinte/bunic din orice motiv, inclusiv boală;
• divorțul părinților sau conflicte între părinți care includ separarea temporară a cuplului parental;
• separarea fizică a membrilor familiei din orice motive;
• venirea pe lume a unui alt copil în familie, care poate monopoliza atenția mamei;
• un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și din exterior pare că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână întipărită undeva în fundal, activându-se doar în contact cu anumiți declanșatori / evenimentele „trigger”.

Nici măcar atunci când este activată, teama de abandon nu este neapărat conștientă și asumată. Ea se poate manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente în direcția evitării situațiilor de abandon – chiar și la nivel simbolic. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțională alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o teamă de abandon.

S-ar putea să am o teamă de abandon. Ce fac cu ea?

Întrebarea e cât se poate de validă: ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Ei bine, teama de abandon se poate vindeca într-un proces terapeutic, iar declanșatorii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și cu efecte semnificativ mai de durată, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Ca resurse pentru a aborda teama de abandon din perspectivă psihologică, îți recomand următorii pași, a căror ordine nu e neapărat bătută în cuie.

Cunoaște-te pe tine!

Fă efortul conștient de a identifica declanșatorii pentru acele experiențe emoționale dezagreabile din viața ta – situații în care ajungi să te simți unsafe, singură și neajutorată sau speriată și furioasă, geloasă și posesivă sau defensivă și evitantă. Sau toate în același timp.

Dacă te gândești la lucrurile astea în retrospectivă va fi mai ușor să identifici aceste sentimente, căci pe moment intensitatea trăirii afective poate să blocheze procesarea cognitivă sau să o facă mai puțin eficientă. În timp însă, cu antrenament, această analiză retrospectivă îți va crea un nou automatism care te va ajuta să identifici mai rapid și mai corect emoțiile, chiar și atunci când ele au tendința să te copleșească. Asta îți va oferi mai mult autocontrol și mai mult tact în reacția comportamentală din acele momente în care ți se declanșează spontan teama de abandon, sub efectul factorilor de mediu. Efectul resimțit va fi acela al scăderii frecvenței reacțiilor de tip PTSD (reacțiile caracteristice tulburării de stres post-traumatic) – acele tipare de răspuns afectiv și comportamental pe care le manifești atunci când te simți în pericol de abandon.

Spune-ți povestea!

Împărtășește-ți povestea sau măcar părți din ea. A-ți spune povestea de viață sau a povesti cuiva diverse evenimente semnificative din viața ta și efectele pe care le-au avut asupra ta reprezintă un mod foarte firesc de a te pune în conexiune cu propria ta persoană, în siguranța unui spațiu relațional, adică în același timp în care te conectezi și cu altcineva.

Genul acesta de conversație poate să creeze intimitate și să ofere apropiere, conexiune, validare, ba chiar protecție în anumite cazuri, ceea ce contracarează efectele traumei de abandon.

Deocamdată, astfel de contexte cu potențial de vulnerabilizare și intimitate pot să ți se pară neplăcute sau periculoase, dar asta probabil se întâmplă pe baza unei reacții inconștiente de autoprotecție. Mecanismul e simplu: dacă nu avem relații importante, nu există nici riscuri prea mari să suferim după pierderea lor, așa că resimțim ca dezagreabile, plicticoase sau chiar dezgustătoare cele mai multe dintre momentele spontane de apropiere sau intimitate, fie ea emoțională sau fizică.

Acest tipar de autoprotecție poate fi updatat și îmbunătățit, iar tu poți contribui conștient la acest proces de evoluție. Cum faci asta? Prin căutarea și alegerea unor momente în care să-ți asumi conștient riscurile necesare pentru a-ți da ocazia să experimentezi câteva momente de intimitate și încredere într-o altă persoană.

Sigur că vei mai și greși, ceilalți vor greși și ei, ceva suferință tot s-ar putea să apară. Dar cu cât vei avea mai multe astfel de ancore de intimitate și încredere în experiența ta directă, cu atât îți va fi mai ușor să eviți relațiile toxice și să îți menții echilibrul emoțional pe perioade mai lungi.

În plus, sentimentul de singurătate existențială este mai puțin apăsător, cu cât te simți mai conectat cu alte ființe umane, în care te poți oglindi și care îți oglindesc la rândul lor propriile trăiri și experiențe, fără să reducă însă din unicitatea și imprevizibilul fiecărei povești de viață.

Dă-ți timp să procesezi!

Când simți că emoțiile te copleșesc și începi să recunoști tiparul comportamental al luptei împotriva suferinței cauzată de un (potențial) abandon, oprește-te și dă-ți timp să-ți lipezești gândurile și emoțiile.

Dacă ești într-o conversație care deja s-a încins, retrage-te cu mențiunea că realizezi că ceva se întâmplă cu tine și că are de-a face și cu trecutul, nu doar cu prezentul. Înainte de a te retrage, asigură cealaltă persoană că puteți continua conversația după o pauză de calmare.

Folosește pauza ca să faci o listă mentală sau în scris cu toate emoțiile pe care poți să ți le identifici. Apoi notează-ți și nevoile active din acele momente – emoțiile te vor ajuta să le descoperi și să le pui în cuvinte. Încearcă să le grupezi pe cele corelate cu conversația „încinsă” și să le separi de celelalte nevoi active, dar care nu au legătură cu subiectul conversației. Ele pot totuși să fie factori de influență (binecunoscutul „și-a vărsat nervii pe altcineva”), ceea ce te poate face să realizezi că și tu ai contribuit la declanșarea conflictului – poate chiar inconștient. Poate chiar ți-ai vărsat nervii în altă parte, fără să vrei și fără să-ți dai seama, ceea ce înseamnă că ai opțiunea de a reveni cu scuze.

Totuși, analiza nevoilor trebuie să continue și după acest pas.

• Ce ți-ai fi dorit să facă cealaltă persoană?
• Ce nevoie emoțională reflectă această dorință?
• Ce sens are acea nevoie pentru siguranța ta sau pentru siguranța relației respective?

Poate deja ai identificat declanșatorii fricii de abandon dacă ai ajuns până aici, dar important este ce alegi să faci de acum înainte.

Ai putea reveni în conversație cu aceste observații – o nouă perspectivă personală asupra celor întâmplate. Sau ai putea să-ți mai iei niște timp să procesezi ce simți pentru persoana cealaltă înainte de a reveni în conversație. S-ar putea să fie încă multă supărare, dezamăgire, furie sau teamă față de cealaltă persoană implicată, dar dacă accesezi și partea de toleranță, înțelegere și empatie, sunt din ce în ce mai puține șanse să ajungeți din nou la conflict.

Important este ca pe măsură ce tu te cunoști și te înțelegi mai bine, să-i ajuți și pe ceilalți să te cunoască și să te înțeleagă mai bine, împărtășindu-ți observațiile, propria perspectivă și experiența de viață. Adică spunându-ți povestea sau cel puțin your side of the story. Da, s-ar putea să iasă scântei din când în când, dar comunicarea asertivă este mereu calea mai scurtă către înțelegere reciprocă și cooperare. Iar noi, oamenii, chiar avem nevoie de cooperare pentru a nu ne simți abandonați.

Întrebare:

„Bună! Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură. Spune că eu nu pot ajunge nimic în viața asta. El este marcat foarte mult de ce am făcut în trecutul meu. Și i-am dat fiecare detaliu din trecutul meu, iar el mereu îmi spune că sunt doar o mincinoasă și că nu crede nimic din ce spun. I-am repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze pe el cu nimic trecutul meu, atâta timp cât nu ne-a afectat relația. Dar el mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?”

adolescentă anonimă

Bună!

Povestea ta, deși spusă în doar câteva rânduri, este o poveste tristă și deopotrivă comună. Îmi pare rău că trăiești încă în interiorul acestei capcane, dar voi încerca să te ajut să găsești o cale de a-ți clarifica următorii pași ca să te simți mai bine. Și trebuie să plec de la cuvintele tale. 

„Ce să mă fac?”

e o întrebare atât de normală, încât rareori ne oprim să ne întrebăm ce reflectă. Eu aș zice că e o întrebare care ne dă un hint important, prin magia simbolismului limbii în care gândim și comunicăm.

„Ce să mă fac?”, deși o expresie aparent inofensivă, face referință la propria persoană ca la un obiect – ceea ce ne setează pe o idee greșită, căci nu suntem obiecte, ci indivizi cu sentimente și personalități distincte. CE este un pronume simplu, cu o mulțime de funcții în gramatica limbii române. Dar, în această întrebare prin care oamenii exprimă adesea descurajarea și nevoia de ajutor, CE poate fi privit și ca un simbol al convingerii inconștiente că eul trebuie să se comporte într-un anumit fel, să capete anumite atribute sau o anumită imagine prin propriile forțe: „Ce să MĂ FAC?” unde verbul este folosit la persoana I singular. În plus, „să mă fac” folosit în locul lui „să fac” indică o abordare autoreflexivă a problemei identificate, problemă care, desigur, cere o soluție.

În ceea ce privește rezolvarea de care este nevoie, acest „Ce să mă fac?” poate să ceară o schimbare reală, profundă a sinelui, sau o schimbare aparentă, de suprafață – dar ambele indică implicit ideea că responsabilitatea sau puterea de a schimba ceva este la cel care își pune această întrebare. Și asta cred și eu despre tine: că schimbarea este în puterea și în responsabilitatea ta.

Relația și semnalele de alarmă

Descrierea scurtă a conflictelor din relația ta de cuplu indică existența unor conflicte de valori între tine și partenerul tău – cele legate de perspectivele diferite pe care le aveți în prezent asupra trecutului tău și a felului în care el influențează prezentul vostru.

Totuși, faptul că el „este marcat foarte mult” de ce ai făcut tu în trecut nu este o scuză pentru faptul că își manifestă acele sentimente prin jigniri și alte forme de violență emoțională față de tine. Indiferent care sunt lucrurile pe care i le-ai povestit sau felul în care a înțeles el acele evenimente din trecutul tău (btw, ai putea verifica dacă într-adevăr a înțeles corect ce i-ai povestit și dacă are toate detaliile necesare pentru a înțelege corect), ar trebui să îți fie deja clar că nu e ok să răspundă cu abuzuri și să te aducă în rol de victimă, el fiind în rol de agresor. Această dinamică este toxică și compromite șansele de a avea o relație sănătoasă, indiferent cât de bine poate să te facă să te simți în alte momente.

Cum am ajuns aici? Trecutul chiar contează.

De asemenea, e important să te gândești un pic în retrospectivă cum a ajuns partenerul tău să aibă toate acele informații (uite și un alt articol pe același subiect).

Le-ai oferit tu, pur și simplu, pentru că te simțeai în siguranță cu el, aveai încredere că nu te va judeca și ți-ai dorit sentimentul de pace al unei relații în care poți să renunți la secrete și măști sociale?

Sau mai degrabă a insistat el cu tot felul de întrebări și scenarii fanteziste, presărate cu tot felul de frici personale, până când ai decis să-i spui tot ce era de spus, în speranța că te va crede, va aprecia sinceritatea ta și te va iubi și mai mult?

Dacă realitatea ta e mai aproape de a doua variantă, ai multe red flags ignorate deja de ceva timp. Hmm… te definești oare ca o persoană optimistă? 🙂 Dar ce vreau să spun cu red flags? Ei bine, mă refer la acele semnale care te pot face să identifici un pericol, un abuz sau ceva ce merge într-o direcție toxică. Asta e o altă întrebare interesantă: ce te-a făcut să ignori toate acele semnale de alarmă.

Red flags în comportamentul fiecăruia

În situația povesitită de tine, indicii de comportament (ex: „iubitul meu din jigniri foarte urate nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură, că eu nu pot ajunge nimic în viața asta.”) sugerează un partener cu tendințe anxioase (posibil disimulate și ascunse bine de ceilalți) și nevoie mare de control, cu potențial de posesivitate, gelozie sau dependență/exploatare emoțională.

Un astfel de partener ar putea avea și un grad ridicat de narcisism la nivelul personalității, ceea ce înseamnă că va fi centrat pe propriile nevoi și obiective mai tot timpul și se va folosi de ceilalți pentru a-și satisface nevoile personale, indiferent de costurile implicate sau suferința provocată altora.

Nivelul de empatie în relațiile narcisicilor este foarte redus, în timp ce tendințele manipulative, cele disimulative și șantajul sunt parte din viața de zi cu zi. O astfel de persoană se va purta la fel și în relația de cuplu, chiar dacă la începutul relației și în scurte reprize reușește să își arate doar „partea bună”. Partenerii persoanelor cu tendințe narcisice sunt prinși în capcana abuzului narcisic, despre care am scris pe larg aici și te-aș trimite și aici, pentru cum să treci peste o relație cu un narcisist.

Deși este dificil să părăsești o astfel de relație, este posibil și adesea foarte necesar – mai ales atunci când partenerul nu manifestă niciun fel de disponibilitate de a-și recunoaște greșelile și de a lucra activ pentru a-și modifica atitudinile și comportamentul. În cazul vostru cum este?

El recunoaște când greșește? După ce te jignește urmează măcar o sesiune de scuze și câteva zile de pace în relație sau abuzul este deja generalizat, cum pare să indice mesajul tău? Faptul că i-ai „repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze trecutul” tău nu schimbă mare lucru, dacă problemele lui de încredere și nesiguranțele pe care le are au surse mai profunde sau mai vechi decât relația voastră de cuplu. Cum ziceam, pari o persoană optimistă, dar s-ar putea să ai nevoie de repere mai clare pentru felul în care îți iei deciziile în cuplu. Unele lucruri nu se schimbă decât dacă participă și alți oameni la acea schimbare, oricât de mult ne-am dori să nu fie așa.

Ipoteze, cauze și perspective

O potențială explicație pentru felul în care se poartă cu tine îl reprezintă fricile și traumele sale din trecut. Poate a fost înșelat în alte relații de cuplu, poate a fost abandonat sau abuzat fizic și emoțional în copilărie, poate i se pare că te pierde sau că ai putea să-ți pierzi interesul/iubirea pentru el – chiar și așa, insultele și jignirile sale nu rezolvă nimic.

Nici fricile lui nu scad, nici trecutul tău (sau ceea ce îl deranjează apropo de trecutul tău) nu se va schimba, doar pentru că te face să te simți vinovată, rușinată sau responsabilă pentru felul în care reacționează el la trecutul tău. E doar o răzbunare pe care el o aplică probabil inconștient, astfel încât să păstreze balanța puterii din relație înclinată în favoarea sa.

Fricile sale, nesiguranțele legate de sine sau de relația voastră sunt cele care îl fac să se simtă lipsit de putere, vulnerabil sau chiar slab. Tocmai de aceea, s-ar putea să manifeste inconștient tendința de a te pedepsi și de a te păstra captivă în această relație, pe care el o simte totuși ca fiindu-i absolut necesară.

S-ar putea să fie chiar foarte sincer când spune că nu-și imaginează viața fără tine, dar asta poate însemna că el e pur și simplu dependent de validările, resursele și statutul pe care i le oferă relația, nu neapărat că te iubește și își dorește sincer să fii și tu fericită. Iar tu asta ar fi sănătos să vrei pentru tine de la un partener/ o relație de cuplu, nu-i așa?

Tu ce vrei de la relația aceasta de acum înainte?

Chiar dacă până acum nu ai stat să te gândești la ce-ți dorești de la un partener/o relație sau ai considerat că trebuie să faci diverse sacrificii pentru binele relației/partenerului, ia în considerare ideea asta măcar de acum înainte. Sacrificiile nu sunt sănătoase în relații, mai ales în cele de cuplu.

Direcția către care e bine să aspiri este cea a negocierilor urmate de compromisuri agreate de comun acord, căci ele setează un cadru mult mai sănătos pentru orice relație. Cu cât sunt negociate și discutate mai clar și mai onest limitele personale, preferințele, emoțiile, nevoile și dorințele fiecăruia, cu atât mai bine, căci asta garantează cele mai bune șanse de a ajunge la soluții care să-i mulțumească pe toți cei implicați.

Așa că e timpul să îți iei o pauză de la stinsul de focuri mici, astfel încât să-ți aduni energia, răbdarea și curajul de a-ți căuta răspunsul la întrebarea reală pe care o ai, dar încă nu ai verbalizat-o. Eu intuiesc că e undeva în zona „Îmi mai doresc această relație?”, dar sigur că poate fi formulată în multe alte feluri. Important este să începi să te gândești la subiectul acesta: cât de mult bine îți face relația asta cu adevărat. Și apoi, cât de mare e schimbarea de care ai avea nevoie pentru a-ți fi bine. Este vorba de o schimbare care stă doar în puterea ta? De asta mă cam îndoiesc, căci e nevoie ca și partenerul tău să schimbe ceva din comportamentul său pentru ca lucrurile să se echilibreze cu adevărat.

Incertitudinea ca încurajare pentru viitor

Sper că măcar următorii pași sunt ceva mai clari acum, dar sunt convinsă că nu e o ușurare prea mare lucrul acesta. Conștientizarea abuzului la care ești expus sau la care îi expui inconștient pe ceilalți este un lucru tare greu și îți poate crea rezistențe sau să te împingă în negare uneori, dar miza stă tocmai în contactul cu realitatea.

Nimeni nu poate să trăiască izolat într-o fantezie, de fapt. Mai devreme sau mai târziu, realitatea te va lovi cu neprevăzutele ei. Și nimeni nu știe ce urmează, până la urmă. Dar dacă îți asumi cu onestitate propriul adevăr și propria putere de a-ți influența evoluția ca persoană, vei fi pe calea cea bună, chiar dacă ea va fi încă presărată cu suferințe și frici, mai mici sau mai mari, mai predictibile sau mai surprinzătoare.

Întrebare:

„Cum știu câtă disponibilitate am pentru a ajuta, pentru a mă deschide subiectului? Ce fac dacă nu găsesc disponibilitatea asta încă?”

adolescentă anonimă

Proximitatea războiului e ceva destul de dificil de gestionat la nivel emoțional, chiar și pentru oamenii mari, nu doar pentru cei tineri. După șocul inițial, care poate dura câteva zile sau chiar 1-2 săptămâni, psihicul oamenilor reușește să se adapteze la noua realitate și să se reorienteze, astfel încât să reducă consumul excesiv de resurse și să se concentreze din nou pe propriile nevoi și responsabilități de zi cu zi.

Life goes on anyway. 

Odată cu zilele care trec, ne obișnuim din ce în ce mai mult cu orice lucru nou care apare în viața noastră. Iar asta se întâmplă ca rezultat al mecanismelor inconștiente de adaptare și apărare și reasigurare ale psihicului, oricât de imprevizibile și nedorite sau, din contră, oricât de mult-așteptate sunt lucrurile care ni se întâmplă. 

Șocuri și răspunsuri de adaptare

Războiul dintr-o țară vecină, însă, e un subiect mult mai complex – nu e doar un lucru care ni se întâmplă nouă, fiecăruia dintre noi, ci e un lucru care afectează și impactează mulți alți oameni, în feluri greu de catalogat și cuantificat.

Expunerea inițială la știrile despre declanșarea atacurilor armate asupra civililor ucraineni, la câteva sute de kilometri depărtare de noi, e procesată ca un șoc. Creierul are nevoie de câteva zile pentru a reașeza posibilitățile viitorului într-o ordine nouă. La început, el e suprasolicitat de consumul energetic pe care îl presupune gestionarea tuturor fricilor pe care apropierea fizică a războiului le aduce la suprafață din abisul inconștientului. 

Unii oameni, inclusiv tineri, găsesc în ei puterea sau necesitatea de a se implica activ în sprijinirea refugiaților ucraineni, în timp ce alții se refugiază ei înșiși în realitatea proprie, separându-se și distanțându-se emoțional de știrile despre război. Există două feluri principale în care poți face această separare:

• conștient și intenționat – de exemplu, decizia de a te proteja de știrile care îți cresc anxietatea
• inconștient și condiționat de factori de mediu – de exemplu, cerințele școlare, probleme personale urgente etc.

Șocuri generale, priorități personale: disponibilitatea de a ajuta

E important însă să știi că niciuna dintre aceste variante nu este corectă sau greșită la modul absolut. Disponibilitatea de a ajuta nu e obligatorie și nu e direct proporțională cu distanțarea emoțională față de subiect.

Disponibilitatea de a ajuta depinde mai degrabă de configurația și ierarhizarea nevoilor tale active: în special cele nesatisfăcute, care au adunat deja frustrare și tensiune internă și „se cer” adresate cât mai rapid. Ca să-ți fie mai clar cum poți să-ți identifici nevoile, pornește de la Piramida lui Maslow și scrie pe o foaie cel puțin 5 nevoi proprii pentru fiecare dintre cele 5 nivele ale piramidei:

• Nevoi fiziologice de bază
• Nevoi de securitate și protecție
• Nevoi de apartenență și atașament
• Nevoi de stimă și statut social
• Nevoi de autorealizare și autoactualizare

Apoi, având proaspete în minte aceste nevoi personale active, vei putea să te lansezi cu mai multă încredere în procesul de introspecție ghidat de întrebările de mai jos.

Ca să-ți dai seama câtă disponibilitate ai pentru a ajuta, încearcă să răspunzi cât mai onest la întrebările următoare:

1. Cât de mult timp petrec în contact direct cu informații sau imagini despre război?

Foarte mult timp uitându-te la știri sau discutând despre subiectul acesta cu alți oameni poate să însemne că te interesează și că te afectează ceea ce se întâmplă acolo. Ai deja disponibilitatea de a fi în contact cu aceste informații, cel puțin, adică e mai probabil să vrei să te și implici activ. Dacă deja numeri câteva ore bune printre știri, analize și reportaje, poate reconsideri un pic lucrurile: în loc să te expui la atâta violență și suferință la modul pasiv, nu te-ai simți mai bine să petreci timpul acela făcând ceva util pentru refugiați? Sau, de ce nu, pentru oamenii care lucrează cu refugiați sau alte categorii sociale vulnerabile, pe care societatea noastră e posibil să le neglijeze acum mai mult decât de obicei.

2. Căror nevoi le răspunde comportamentul meu manifest apropo de știrile și conversațiile despre război? 

Dacă stai un pic să te gândești sau să povestești cu cineva, sigur vei reuși să-ți identifici și niște nevoi foarte specifice, care sunt adresate deja direct sau indirect de deciziile tale de comportament apropo de știrile și conversațiile despre război. Evitarea știrilor poate să însemne nevoia de autoprotecție sau de a lua o pauză ca să-ți reîncarci bateriile, în timp ce supraexpunerea la subiectul războiului poate să fie dovada unei altfel de nevoi de autoprotecție – de data asta prin creșterea propriei capacități de a face predicții care să te mențină în siguranță. 

3. Cât de mult stres și câte probleme personale am de gestionat în perioada aceasta?

Poți să simți vinovăție sau rușine că nu te implici să ajuți, deși, pragmatic vorbind, este complet nerealist să ai astfel de așteptări de la tine, pentru că tu însuți ești în situația de a avea nevoie de sprijin și ajutor din partea celorlalți. Întâi ai grijă de tine, ca să poți avea de unde să le oferi și altora grija ta. Iar prin a avea grijă de tine trebuie să înțelegi inclusiv a cere ajutor și a-l accepta, fără autocritică sau minimizarea propriilor dificultăți. Dacă ai Bacul anul acesta, de exemplu, probabil că ai nevoie să lași voluntariatul pentru alte perioade mai puțin încărcate emoțional.

4. Ce fel de resurse am la dispoziție? 

Dacă stai să te analizezi, poți descoperi că ai timp, dar nu știi neapărat cum ai putea să-l pui în ajutorul refugiaților. Sau poți să ai bani, obiecte de donat sau aptitudini speciale pe care le-ai putea reorienta către sprijinul refugiaților din Ucraina, dar nu ai informații despre cum e cel mai bine să îți investești acele resurse ca să ajuți cu adevărat. Dacă îți dai seama că acesta e obstacolul unde te-ai împotmolit, caută în online informații despre inițiativele locale și naționale de sprijin pentru refugiați, atât din partea autorităților, cât și a ONG-urilor.

5. Care ar fi cea mai satisfăcătoare și realistă metodă de a ajuta, fără să mă pun pe mine în pericol sau în dezavantaj?

Ca să-ți răspunzi la întrebarea asta, poți să începi prin a face două liste separate: prima cu moduri concrete de a ajuta, a doua cu ce ți-ar plăcea ție să faci ca să ajuți, apoi vezi ce idei se regăsesc pe ambele liste. Ia în considerare nu doar resursele tale disponibile, ci și modurile în care ți-ai putea îndeplini și niște nevoi personale (de a învăța ceva, de a fi util, de a-ți lua mintea de la frica de război, de a aduna experiență într-un anumit domeniu etc.). Dacă alegi așa cum și cât să ajuți, vei putea să-ți păstrezi o motivație mai stabilă în timp, iar acțiunile tale vor face bine și pentru alții, și pentru tine însuți. 

Pare că nu am disponibilitate să ajut. Ce-i de făcut?

Dacă ai ajuns la această concluzie, s-ar putea să te simți plin/-ă de tensiune și într-un vag sentiment de disconfort, aproape vinovăție. „Dacă nu am disponibilitate să ajut, înseamnă că sunt un om rău?” s-ar putea deja să ți se fi înfiripat în minte, mai clar decât până acum. Răspunsul este simplu: NU.

A nu avea disponibilitatea de a ajuta înseamnă, de cele mai multe ori, că nu reunești condițiile de stabilitate, echilibru și acces la resurse de care ai avea nevoie pentru a putea cu adevărat să ajuți. Ceea ce ai reuși să faci în astfel de condiții ar fi mai degrabă o încercare de a-ți calma sentimentele de vinovăție că nu ajuți, dar în același timp ar reprezenta o formă de autoabuz și autosabotare.

Nu te obliga să te autosabotezi, doar ca să corespunzi mai mult unui standard nerealist al „cetățeanului ideal”, mereu gata să se implice în acțiuni umanitare și voluntariate de dragul lumii. Lumea ta începe cu tine, cu mintea ta, cu corpul tău, cu relațiile tale – ai grijă de ele înainte de orice altceva!

S-ar putea să fie dificil să accepți că tu ești cel/cea care are nevoie de ajutor prima dată, căci asta înseamnă că ești și tu un fel de victimă – a cuiva sau a unor circumstanțe și a unor factori care s-au intersectat într-un mod nefericit în prezentul tău. Dar asta e o condiție temporară, care se va modifica în timp. Odată ce te vei ocupa de propriile tale nevoi și priorități, vei descoperi și spațiul emoțional necesar și suficient pentru a putea să-ți oferi sprijinul și ajutorul și altor persoane.

E adevărat, cu toții sperăm că războiul din Ucraina se va termina repede, iar viața noastră va reveni la normal – orice ar însemna normalul ăsta abstract din mintea noastră. Dar oameni care vor avea nevoie de ajutor, așa cum ai și tu acum, vei întâlni oricând, oriunde. Chiar dacă nu-ți vei descoperi acum disponibilitatea de a ajuta, vei putea să o faci din plin oricând vei simți că ți-ai reechilibrat rezervoarele de energie și resurse emoționale, cognitive și de orice alt fel.

Întrebare:

„De ce când sunt eu însămi și mă simt bine sunt considerată o ciudată și copilăroasă?”

adolescentă anonimă

Bună!

Întrebarea ta e mai veche, dar probabil că încă te mai gândești la ea. Poate ți-ai găsit deja un răspuns, dar am să încerc și eu să aduc un pic de claritate pe acest subiect.

Desigur, doar tu poți să știi exact cum se simte pe interior ceva ce alții consideră un comportament ciudat sau copilăros. Nu pun la îndoială faptul că îți poți identifica starea de a fi tu însăți și de a fi confortabilă să te comporți ca atare, fiecare o cunoaște la modul subiectiv.

Aș pune însă sub semnul întrebării felul în care este interpretat comportamentul tău de ceilalți în astfel de momente. Nu vreau să spun, cum poate ai mai auzit, că e doar în capul tău. Cel mai probabil, cu toții am primit astfel de etichete sau feedback-uri de la diverse alte persoane, de mai multe ori de-a lungul vieții.

Dar la fel de des se întâmplă și să interpretăm reacția ambiguă sau confuză a cuiva ca un semn „cât se poate de clar” că acea persoană ne consideră ciudați sau copilăroși. Uneori verificăm, alteori nu. „Cât se poate de clar” nu e chiar așa de clar de fiecare dată.

Firul logicii emoționale

Așadar, prima mea întrebare pentru tine ar fi: Cât de des mi se întâmplă cu adevărat să fiu considerată ciudată sau copilăroasă atunci când sunt eu însămi și mă simt bine?

Apoi, urmează alte câteva întrebări pe firul logicii emoționale:

• Cât de des se întâmplă să descopăr că am interpretat greșit reacția cuiva?
  
• Caut să-mi testez ipotezele de interpretare sau reacționez mai des din impuls?
  
• Cât de des se întâmplă să mi se spună de ceilalți că sunt ciudată sau copilăroasă?
• Cine sunt oamenii de la care am primit astfel de feedback-uri?
  
• Pentru ei, aceste etichete au valențe pozitive, negative sau neutre? Dar pentru mine?
  

Dacă răspunzi onest la această secvență de întrebări introspective, gândirea ta critică se va alia cu memoria și împreună veți reuși să puneți în altă lumină unele evenimente din trecut.

Relațiile și reinventarea identității

S-ar putea să-ți dai seama că ai o oarecare tendință de a proiecta pe ceilalți o teamă personală – cea de a fi considerată copilăroasă sau ciudată, iar asta să te facă să te întrebi dacă într-adevăr te simți tu însăți în acele momente pe care ceilalți par să le eticheteze astfel.

Poate ai crescut între timp și nu te mai simți nici tu însăți prea… tu însăți? Identitatea adolescenților este încă în formare, iar experimentarea în afara zonei de confort e noua regulă după care se ghidează creierul adolescent. E normal să treci prin astfel de faze – cu accent pe ideea că este o fază pe care o vei depăși, simțindu-te din nou tu însăți fără mari eforturi.

Este posibil și să nu vrei să renunți încă la copilărie și să simți că trebuie să te lupți cu transformările adolescenței, păstrându-ți pasiunile și preocupările din anii precedenți, chiar dacă cei de vârsta ta par să se grăbească să se maturizeze. Uneori, la adolescenți, asta vine la pachet cu o tendință de a devaloriza sau ridiculiza orice le sună caracteristic copilăriei sau unei vârste mai mici. De ce? Pentru că încearcă (intenționat sau inconștient) să pară mai maturi, ca să fie luați mai în serios. Dar asta nu înseamnă că au mereu dreptate când pun etichetele respective.

Trecând prin întrebările de mai sus, există și varianta să realizezi că, într-adevăr, primești foarte des astfel de feedback-uri, dar doar de la anumite persoane, care interacționează cu tine în anumite contexte și cu care ai un anumit tip de relație. Ce spune asta despre acele relații sau acele persoane? Ce fel de nevoi par să aibă în raport cu tine, astfel încât să-ți tot spună astfel de lucruri?

În plus, s-ar putea ca pentru alte persoane, aceste etichete verbale – „ciudată” și „copilăroasă” – să nu aibă aceeași semnificație ca pentru tine. Uneori, ele pot exprima chiar admirație sau nostalgie, nu doar dezaprobare, desconsiderare sau superioritate, așa cum par să indice în primă instanță.

Întrebările nasc cunoaștere și cunoașterea naște întrebări

Nu am un răspuns prea simplu la întrebarea ta, dar cu siguranță că ea va aduce cu sine o mulțime de alte întrebări, pe lângă cele pe care ți le-am sugerat mai sus.

O parte importantă din procesul de maturizare este dezvoltarea conștiinței de sine într-o capacitate de gândire auto-reflexivă la un nivel de profunzime și abstract mult mai evoluat decât în copilărie. Iar asta se întâmplă prin parcurgerea acestor labirinturi de întrebări și răspunsuri, la intersecția cărora se vor naște mereu alte și alte întrebări în căutare de răspunsuri.

Poate e neplăcut uneori drumul prin acest labirint, dar este și incitant saltul acesta în necunoscut, în căutarea identității și a sensului. Călătoria asta cu siguranță este plină de confuzie și îndoieli, imaginea ideală a destinației se mai schimbă pe drum, pe neașteptate, iar asta face călătoria și mai interesantă, căci vedem noi sensuri și inventăm noi feluri de a ne manifesta identitatea.

Din păcate, asta poate să ne facă să ne simțim străini unii de ceilalți, uneori. În realitate avem totuși, cu toții, o direcție comună: înainte în timp. Ne reconstruim și ne redescoperim pe noi înșine de câte ori avem nevoie să o facem.

Conexiuni abstracte și dezvoltare

Desigur, astfel de discuții filozofice par să iasă din sfera psihologiei, dar să fie oare asta realitatea? Oare nu e filozofia o artă și/ sau o știință de a integra sentimentele și gândirea unei persoane într-o structură coerentă și congruentă cu sine în timp, permițând însă un nivel de flexibilitate care să-i ofere individului capacitatea de a învăța din greșeli – ale sale și ale altora?

Ce vreau să zic este că genul ăsta de gânduri, care probabil ți-au produs plăcere și ți-au trezit interesul, dacă ți-ai dat voie să-ți urmărești filmul imaginației măcar câteva momente, ei bine aceste gânduri nu erau posibile în copilărie. Unii numesc asta bliss sau inocență, alții o numesc naivitate sau ignoranță. Toate pot fi adevărate, depinde de unde te uiți.

În viața ta, tu alegi de unde te uiți în momentul acesta și ce alte perspective mai ai nevoie să iei în considerare.

Discută cu prietenii sau apropiații despre astfel de gânduri și idei. Testează-ți ipotezele și fii curioasă care e adevărul mai mare decât adevărul tău subiectiv, dar nu uita să ții cont și de el când iei decizii. Caută persoane, cărți, filme și tot felul de alte experiențe care să te ajute să-ți dezvolți capacitatea de a te înțelege pe tine. În același timp, vei înțelege mai bine și lumea din jurul tău.

Întrebare:

„Ce ar trebui sa facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”

adolescentă anonimă

Salut!

Și mulțumesc mult pentru întrebarea ta, cu care sigur se vor identifica mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc în răspunsul meu de la clarificarea conceptului de teamă de abandon, o teamă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii în relațiile lor cele mai apropiate.

Teama de abandon

În general, frica de abandon este rezultatul unei sau unor experiențe traumatice din istoria personală, cel mai adesea din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur. La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, limbajul verbal este incomplet dezvoltat, imaginația este greu de deosebit de realitate și emoțiile sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume, total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Atunci când îngrijirea de care are nevoie copilul lipsește sau este alternată haotic cu perioade de absență, teama de abandon începe să se contureze, iar copilul manifestă anxietate sau furie, atrăgând atenția asupra propriei persoane. Așa că rolul ei inițial este unul adaptativ – determină copilul să ceară atenție și ulterior să se conformeze unor reguli care, chiar dacă i se par nedrepte, pot să-i asigure supraviețuirea.

Experiențe corelate

Mai târziu în viață însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura identității prin rănile emoționale lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon, cum ar fi:

• plecarea sau moartea unui părinte/bunic – din orice motiv insuficient explicat copilului, inclusiv boală;
• divorțul părinților sau alternanța separare-împăcare în relația părinților;
• venirea pe lume a unui frățior care monopolizează atenția tuturor;
• un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și par că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână undeva în background, latentă, activându-se doar în contact cu anumiți stimuli declanșatori.

Nici atunci când este activată ea nu este neapărat conștientă și asumată, putându-se manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică. Și mai paradoxal, oamenii cu o frică de abandon puternică au tendința de a deveni abuzivi uneori în relații, de parcă ar forța cumva inconștient limitele partenerului, astfel încât să vadă dacă partenerul va renunța și va pleca sau va rămâne alături de ei no matter what.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțioanlă alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o problemă cu teamă de abandon.

Bineeeee. Dar ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Variante de abordare

Ei bine, teama de abandon se poate trata într-un proces terapeutic, iar triggerii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut – acelea pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și mai organizat, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Pe cont propriu

Până atunci, însă, ai putea să faci și niște lucruri pe cont propriu:

• Urmărește clipul acesta despre frica de singurătate, de la The School of Life, resursa mea preferată de self help, dar și clipul acesta, despre teama de abandon, de la Psych2Go. Există și o grămadă de cărți despre acest subiect, dar eu ți-aș recomanda să începi cu ceva mai general – Imperfecți, liberi și fericiți, de Cristophe Andre.
  
• Caută sau crează-ți ocazii de a vorbi și cu alți oameni despre manifestarea acestui tip de frică. Experiențele personale ale celorlalți te pot ajuta să vezi lucrurile în perspectivă și să înțelegi mai bine cât este de frecventă și răspândită această teamă. Iar ăsta ar fi un mare câștig pentru tine, pentru că vei scăpa de senzația că e anormal ceea ce simți, că e doar în capul tău sau că e ceva în neregulă cu tine pentru că te preocupă așa mult riscul de a fi abandonată.
  
• Dacă există situații foarte evidente de abandon în trecutul tău, probabil ai nevoie de clarificarea acelor situații. Dacă este posibil, încearcă să-i abordezi pe oamenii care au informații despre acele evenimente – și cei direct implicați, și cei care au făcut cumva parte din poveste. Spune-le că ai vrea să te asiguri că ai suficiente informații încât să nu rămâi cu o imagine distorsionată despre evenimentele cu pricina și roagă-i să-ți răspundă la câteva întrebări. Totuși, când începi o astfel de discuție, ai grijă și la sentimentele celeilalte persoane și nu porni direct cu DE CE? căci s-ar putea să o împingi în comportamente defensive. Formulează-ți întrebările mai puțin inchizitiv, ca în exemplele de mai jos: Ce te-a făcut să alegi asta?/ Cum ai luat acea decizie? / În ce context se întâmpla evenimentul respectiv?/ Cum ai gestionat situația? / Ce a fost cel mai greu? / Crezi că ai face la fel și astăzi? / E ceva ce ai vrea să schimbi, dacă ai putea? etc. Pregătește-te și pentru eventualitatea în care persoana cu pricina nu are disponibilitate sau se teme să deschidă subiectul respectiv, oferă-i opțiunea de a amâna discuția pentru altă dată și mulțumește-i neapărat la final, dacă e de acord să stea de vorbă despre ce te interesează pe tine.
  
• Dacă frica ta de abandon este conectată cu o experiență de pierdere a unei persoane dragi care a murit, făcându-te să te simți singură pe lume și abandonată, lucrurile sunt un pic diferite, căci probabil ai de procesat și un doliu nefinalizat pentru pierderea respectivă. Citește despre doliu aici și uită-te și la clipul acesta, tot de la The School of Life, pentru început.

Deocamdată, cred ai suficiente informații de procesat. Nu va fi deloc un drum ușor, dar cu siguranță, dacă vei începe să mergi în această direcție, vei descoperi că te simți din ce în ce mai încrezătoare și mai liberă să te bucuri de afecțiunea pe care o simți pentru oamenii apropiați, fără să te sperie atât de tare ideea că ai putea pierde acele persoane 🙂

Întrebare:

„Ce ar trebui să fac dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva despre problemele mele, dar nu am suficient curaj să zic despre ce este vorba?”

adolescentă anonimă

Bună!

Mesajul tău m-a surprins un pic și m-a făcut să mă întreb cum de a durat atât de mult până să primesc o astfel de întrebare – una dintre cele mai valoroase din ultima vreme, prin însăși simplitatea ei.

În același timp, mi-a adus aminte că mai toate interacțiunile dintre oameni pleacă de la felul în care este distribuită încrederea – și pe plus, și pe minus. Așa că voi încerca să răspund pentru tine și pentru toți ceilalți tineri care, cu siguranță, au aceeași dilemă ca și tine. S-ar putea să mă întind, bear with me.

Totul pleacă de la încredere

Dar ce e încrederea? Ei bine, dicționarul explicativ zice că încredere = „sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință.”

Deși tu ai pus pe seama lipsei de curaj dificultatea ta de a vorbi despre lucrurile care te preocupă și pe care le consideri probleme, realitatea este că nu prea putem despărți curajul de încredere. Uite de ce: curajul este un concept destul de abstract, care se referă la confruntarea unei frici. Adică la procesul prin care o persoană ia o decizie care este în opoziție cu starea sa emoțională, care se manifestă printr-o tendință de a evita sau de a amâna ceva anume.

Nimeni nu zice că are nevoie de curaj ca să facă ceva ce nu-l scoate din zona de confort, nu? Dar cu toții simțim că avem nevoie de curaj ca să facem acele lucruri care ne sperie, de consecințele cărora ne temem sau pe care nu suntem siguri că le putem duce până la capăt într-o manieră satisfăcătoare. Și uite așa, am ajuns să conectăm logic curajul de încredere.

Curajul iese din discuție atunci când nivelul încrederii este mult prea scăzut – încrederea în propriile forțe, dar și încrederea în ceilalți.

De exemplu, pentru situația descrisă de tine, probabil că am putea să vorbim despre mai multe dimensiuni ale încrederii. Combinate, ele te determină să iei în repetate rânduri decizia de a nu te deschide și de a păstra pentru tine gândurile care te frământă. Iar apoi interpretezi comportamentul tău ca o dovadă că nu ai suficient curaj ca să abordezi subiectele respective. Uite niște posibile variante:

Încrederea în propriile forțe: nu ești sigură că înțelegi pe deplin sau că poți să exprimi „corect” ceea ce te preocupă.

Poate ai și niște experiențe anterioare în care ai încercat să vorbești despre acele lucruri și nu ai fost mulțumită de rezultat, fie că nu ai fost înțeleasă de interlocutor, fie că ulterior ți s-a părut că felul în care te-ai exprimat a fost stupid, copilăresc, penibil sau pur și simplu incomplet.

Ar putea să existe și niște gânduri de tipul „Poate e doar în capul meu”, adică o tendință de a nu avea încredere în realitatea propriilor tale emoții și gânduri. Asta mai degrabă indică o educație autoritară și intimidantă decât posibilitatea ca ceea ce simți și gândești să fie ireal, deformat sau scos din proporții.

Faptul că „n-ai curaj” să vorbești despre problemele și vulnerabilitățile tale corelează probabil cu faptul că trăiești într-o stare de alertă generalizată (anxietate difuză), în care trebuie să fii tot timpul pe fază ca să te protejezi de agresiuni mai mici sau mai mari din partea celor din jur: familie, prieteni, profesori etc. Iar când zic că te protejezi de agresiuni, nu mă refer doar la lovituri sau la țipete, ci și la ironie, ridiculizare, umilire, minimizare, anulare sau remarci egocentrice de tipul „M-ai dezamăgit / Nu mă așteptam la așa ceva de la tine.” ale oamenilor cu care ai încercat să vorbești și care te-au făcut să crezi că e ceva în neregulă cu tine. Adică ți-au scăzut încrederea în tine.

Încrederea în ceilalți: nu ești sigură că poți să te aștepți la ajutor, sprijin sau înțelegere de la ceilalți.

Poate că n-ai avut parte de prea mulți oameni disponibili, empatici și calmi în jurul tău, care să te facă să te simți în siguranță, acceptată și importantă. Știu, s-ar putea să ți se fi umezit ochii citind asta, dar de multe ori lipsa de curaj a oamenilor pleacă de la un astfel de mediu emoțional. Când adulții din jurul unui copil sunt prea ocupați cu munca sau cu problemele lor, disponibilitatea lor pentru problemele experimentate de copil scade sau nu există, pur și simplu. Iar indisponibilitatea adulților se manifestă adesea prin tendințe agresive, nu doar prin indiferență sau absență.

Părinții și profesorii indisponibili emoțional aruncă adesea vina pe copii, îi fac să creadă că e vina lor că oamenii mari s-au enervat/ supărat/ dezamăgit și aruncă pe umerii copiilor întreaga responsabilitate a stării lor emoționale dezagreabile. Desigur, și copii pot face așa ceva, dar de la adulți ne-am putea aștepta la un comportament mai matur, mai responsabil, nu?

Replici de genul „Uite ce-am ajuns să fac din cauza ta!/ O să mă bagi în mormânt!/ Vrei să o iau razna, nu vezi cât de greu îmi e? Mai vii și tu cu prostiile tale!” – probabil că le-ai întâlnit, din păcate. Acestea sunt de fapt agresiuni care iau forma fugii de răspundere sau a fricii de a admite că au greșit și că e nevoie să depună efort pentru a repara urmările acelor greșeli. Cum să ai curaj să vorbești cu alții despre problemele tale, dacă ai avut astfel de experiențe, care ți-au creat așteptări negative, dezamăgire și senzația că ești pe cont propriu în fața greutăților vieții?

Încrederea se crește pas cu pas, la fel și curajul

Așa că nu e doar despre curaj și fricile din spatele lui. Iar curajul nu înseamnă absența fricii. Ba mai mult, ai putea să te gândești la curaj ca la decizia de a acționa, în ciuda fricii conștiente și asumate.

Pe de altă parte, dacă-ți dai voie să te gândești câteva zile la relația ta cu încrederea, s-ar putea să descoperi că a devenit subit mai ușor să alegi o persoană căreia să simți că-i poți vorbi despre problemele tale.

S-ar putea să mai întâmpini niște rezistențe și ezitări pe fondul întrebării „Dar ce o să zică/ creadă despre mine?”, pe care te încurajez să le tratezi ca pe niște ipoteze de cercetare. Ia hai să vedem ce o să zică/ ce o să creadă despre mine dacă îi dezvălui o mică parte din dilema mea. Dacă mi se pare că reacționează corect, pot ulterior să decid să-i ofer mai multe detalii, și apoi încă niște niște detalii și tot așa, tatonând și testând atât disponibilitatea, cât și capacitatea empatică și suportivă a celuilalt.

Ai tot dreptul să faci asta, e în joc securizarea ta emoțională. Dacă simți că ar trebui să fii total transparentă cu cineva și că nu merge așa, cu jumătăți de măsură, asta s-ar putea să vină mai degrabă din relația cu un părinte sau un prieten foarte intruziv sau manipulativ, care pretinde să aibă acces nelimitat și constant la gândurile și emoțiile tale, ceea ce înseamnă zero respect pentru dreptul tău la intimitate.

Nu ești deloc obligată să le dai voie celorlalți să intre cu bocancii printre emoțiile și ideile din mintea și sufletul tău. Mai ales dacă sunt genul de oameni care spun adesea lucruri ca „E doar în capul tău/ Te gândești tu prea mult.”. S-ar putea să fie bine intenționați, dar genul ăsta de atitudine nu te ajută atunci când te lupți cu confuzia, neîncrederea și impredictibilitatea.

Recomandările mele ar suna cam așa:

1. Fă-ți obiceiul de a ține un jurnal de gânduri, emoții și vise. Scriind despre lucrurile care te preocupă, petreci suficient de mult timp în contact cu ele astfel încât să le înțelegi mai bine. Iar exercițiul de a pune lucrurile în cuvinte te va ajuta să-ți formulezi mai bine ideile și într-o conversație ulterioară cu cineva de încredere. Nu trebuie neapărat să scrii de mână, poate fi și un jurnal digital, poți folosi înregistrări video sau audio pe care să le păstrezi într-un dosar cu parolă dacă crezi că așa există mai puține șanse ca cineva să tragă cu ochiul la jurnalul tău intim.

2. Abonează-te la The School of Life pe youtube și caută și alte resurse profesioniste pe internet în legătură cu ceea ce tu consideri problematic. Eu îți voi recomanda aici 3 clipuri de la The School of Life, ca să vezi cât de multe chestii interesante și fascinante poți descoperi despre tine însăți urmărind o animație de 4-5 minute. Da, din păcate sunt accesibile doar în limba engleză, dar poți să te folosești de subtitrările cu traducere automată dacă ai nevoie.

• Despre dreptul tău de a te exprima liber
• Cum să spui lucrurilor pe nume
• Cum să fii mai încrezătoare

3. Dacă ceea ce ai de discutat ar fi mai ușor de pus în cuvinte în fața cuiva care nu te cunoaște, ia în considerare linia de suport psihologic pentru adolescenți Teen Line de la DepreHub, la care poți suna oricând fără acordul părinților: 0374 461461, chiar dacă ești încă minoră. Dacă este vorba de o situație abuzivă (violență fizică sau sexuală, în special) poți apela direct la noul număr de urgență pentru raportarea abuzurilor cu victime copii, Telefonul Copilului, cu apelare directă și gratuită de oriunde din țară la numărul scurt 119.

Nu ezita să ceri sprijin și consiliere de la specialiști și de la autorități, dacă povestea pe care nu ai curaj să o spui este povestea felului în care ai fost sau ești abuzată. De asemenea, poți reveni aici cu mai multe detalii, dacă ceva din ce am scris mai sus a reușit să deblocheze reținerea ta de a vorbi și simți că poți să-mi oferi mai multe informații, ca să-ți pot face și alte recomandări mai la obiect.

Întrebare:

„Am 18 ani și sunt în clasa a 12a. Este un an important pentru mine și plin de stres. Stresul vine din surse multiple, examenul de bacalaureat, admiterea la facultate, faptul că este ultimul meu an de liceu… sau cel puțin teoretic. Pentru că ultimii 2 ani i-am petrecut mai mult acasă, izolată de prietenii și colegii mei din cauza pandemiei. Părerile sunt împărțite peste tot în jurul meu când vine vorba despre vaccin. Sunt sceptică, dar cu toate acestea nu vreau să le impun celor din jurul meu părerea mea, prefer să mă informez singură, dar nu prea am de unde.

Întreaga lume este împărțită în două tabere, a vacciniștilor și a nevacciniștilor, fiecare susținându-și vehement convingerile cu propriile argumente. Nu știu dacă ar trebui să mă vaccinez sau nu, pentru că nu mi se pare în regula faptul că guvernul pune atâta presiune, nu mi se pare în regulă faptul că în mass-media unicul slogan este „Vaccinează-te!” fără să se prezinte și reacțiile adverse posibile în urma vaccinului, sau ce le generează. 

Eu am trecut deja prin boală, am anticorpi, părinții mei la fel, sunt o persoană responsabilă, port masca corect oriunde merg, evit zonele aglomerate, sunt convinsă că acest virus există, dar nu știu ce să spun cu privire la vaccin. Este cu adevărat sigur? Care este cel mai potrivit pentru mine? Care sunt reacțiile adverse care pot apărea, și care sunt posibilele cauze care le pot cauza? De ce există atâta presiune în jurul meu și de ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?”

adolescentă anonimă

Bună!

Într-adevăr, stresul este la cote uriașe în ultima vreme – și nu doar pentru tine, ci pentru întreaga lume. Chiar dacă ne-am învățat deja cu această „normalitate” a ultimilor doi ani, nimeni nu poate să nege existența acestei presiuni reprezentată de pandemia on-going.

Ultimul tău an de liceu ar fi fost oricum stresant, și asta în mare parte din cauză că societatea noastră nu a învățat încă să-i susțină cu adevărat pe tineri să se dezvolte. Mai degrabă îi amenință cu pedepse și consecințe negative, cum ar fi notele mici, sărăcia, eșecul sau alte probleme de oameni mari, pe modelul „Dacă nu ești bun la învățătură, o să ai o viață grea.” Dar aceste metode nu încurajează, ci produc teamă și tensiune permanentă în sufletele copiilor și tinerilor. Știi și tu, o simți pe pielea ta.

Sper că ți-ai găsit o cale de a-ți imagina propriul tău viitor și în culori frumoase. Nu neapărat roz, desigur, că doar nu vrem să ne predispunem singuri la dezamăgiri repetate în lumea asta plină de neprevăzut. Citesc printre rândurile tale și-mi dau seama că ești o tânără determinată și responsabilă, conștientă și totuși foarte speriată. Pe toți ne sperie viitorul, dar e clar că pentru tine, în această perioadă, s-au adunat multe frici cu care nu știi ce să mai faci. 

Izolarea aduce o mulțime de probleme

Izolarea de care vorbeai s-ar putea să fie una dintre marile vinovate pentru acest nivel ridicat de teamă și anxietate. În izolare, oamenii nu mai pot intra în rezonanță emoțională cu alți oameni și asta îi predispune la tot felul de dificultăți emoționale:

• sentimente de singurătate și demotivare
• anxietate socială și teama de a fi respinși sau judecați
• rigidizarea gândirii prin lipsa perspectivelor diferite pe care le aduce socializarea cu alți oameni
• scăderea gradului de toleranță la frustrare

… și multe, multe altele. Există deja o grămadă de studii internaționale care demonstrează statistic existența acestor efecte secundare ale izolării din pandemie, dar și reportaje de la firul ierbii în limba română, cum e acesta de pe Școala9. 

Când înoți împotriva curentului

O parte din frustrarea ta vine din presiunea pe care o resimți din media și din jurul tău cu privire la vaccinare. Tu spui că principalul mesaj din media încurajează vaccinarea, dar nu oferă și suficiente informații pentru a-i ajuta pe oameni să ia o decizie și să fie împăcați cu ea, oricare ar fi. Din păcate, ai dreptate să te plângi de lipsa de materiale informative accesibile și bine documentate, dar asta nu înseamnă neapărat că acesta este mesajul dominant.

Mulți alți oameni întâmpină aceeași problemă apropo de lipsa informațiilor clare, dar mesajele antivacciniste care circulă în paralel cu îndemnurile la vaccinare sunt foarte puternice în societatea noastră, în special acolo unde autoritățile nu au niciun fel de control.

Eu îți recomand să-ți începi documentarea pornind de la materialul de pe Mindcraft Stories „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților” și să deschizi cât mai multe dintre link-urile de acolo către cercetări, studii și interpretări ale specialiștilor.

Încrederea scăzută în autorități și în oameni

Faptul că mesajele vacciniste și antivacciniste circulă în paralel în societate îi face pe oamenii de toate vârstele să se îndoiască permanent de recomandările autorităților. Pe fundalul unei încrederi scăzute a populației în clasa politică și în sistemele publice (sănătate, educație, asistență socială etc.), țara noastră înregistrează o rată de vaccinare foarte mică și foarte lentă în raport cu alte state UE. 

Așadar, aș zice că o mare parte din neîncrederea ta e rezultatul unei presiuni a majorității – așa cum percepi tu majoritatea, adică tabăra vacciniștilor. Totuși, cei mai mulți oameni din țara noastră nu sunt de acord cu vaccinarea, dacă e să ne luăm după procentajul vaccinării care e puțin peste 39% în acest moment. Ba chiar aș îndrăzni să spun că te simți cumva vizată de discursul vacciniștilor, care de multe ori devine abuziv la adresa celor care refuză vaccinarea din diverse motive. 

„Cu musca pe căciulă”

În realitate însă, tu nu faci parte din nicio tabără – nu te încadrezi nici la vacciniști, nici la antivacciniști, după cum reiese din mesajul tău. Dar s-ar putea ca apropiații tăi să fie mai aproape de tabăra care se opune vaccinării – spun asta pentru că și tu pari să fi preluat o parte din argumentația lor. Surse de informare există, însă este nevoie și de dorința de a le consulta, răbdarea de a face documentarea și sortarea informațiilor și capacitatea de a extrage o concluzie care să te mulțumească.

Și abia acum ajungem, de fapt, la partea importantă. Ceea ce pare că te-ar mulțumi pe tine, la fel ca pe mulți alții din tabăra anti-vaccin, este certitudinea absolută că vaccinul este sigur.

Ei bine, așa ceva nu îți poate oferi nimeni. Imunizarea prin vaccinare este cu mult mai sigură decât imunizarea prin îmbolnăvire, pentru că evită cazurile foarte grave și încetinește răspândirea virusului, dar o asigurare că vaccinul este 100% sigur nu îți poate oferi niciun specialist responsabil. Dacă cineva pretinde așa ceva, activează-ți gândirea critică și investighează un pic mai atent situația.

E momentul să-ți exersezi liberul arbitru mai conștient

În cazul tău, pare că problema vine dintr-o înțelegere inflexibilă a conceptului de probabilitate și dificultatea psihologică de a-ți asuma niște riscuri, oricât ar fi de improbabile. Dacă ți-ai pune problema la modul matematic și ai avea toate datele problemei, ar fi ușor, nu? Dar în viață lucrăm cu mai multe necunoscute decât la pregătirea pentru bacul la mate. 

Intuiția mea, bazată și pe experiența ultimilor doi ani, îmi spune că strategia psihologică de evitare a unei decizii este ceva ce ai împrumutat sau ai învățat de la familie și apropiați. Dacă tu consideri că ai depus suficient efort pentru a te documenta din surse științifice și cu toate astea nu ai reușit să extragi o concluzie cu care să fii împăcată, atunci singura întrebare la care pot eu să-ți răspund este: „De ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?”. 

Iar răspunsul este simplu: pentru că nu ai exersat acest tip de decizie suficient de des, suficient de conștient și cu sprijin din partea figurilor tale de atașament și autoritate, adică părinții, dar și familia extinsă sau profesorii. Probabil că va mai dura ceva timp până să-ți negociezi și să-ți dobândești acest tip de libertate. Dar primul pas este să înțelegi că este și o libertate personală, adică un drept al tău, și o responsabilitate – față de tine și față de cei din jur.

Poate că în relația ta cu părinții nu ai primit suficiente încurajări și validări apropo de capacitatea ta de a lua decizii bune pentru tine. Poate că un eveniment traumatic, o boală sau un accident, i-a determinat să devină hiperprotectivi față de tine și să-ți refuze (deocamdată) dreptul de a lua decizii pe cont propriu – nu doar decizii medicale, ci de orice fel – făcându-te să simți că ai nevoie de aprobarea lor tot timpul.

Poate că are importanță și faptul că ești fată – în societatea noastră fetele au mai puțină libertate și autonomie decât băieții, ca urmare a stereotipurilor de gen încă foarte puternice în mentalitatea colectivă. Și poate că nici părinții tăi nu reușesc să decidă pentru ei înșiși în privința vaccinului anti-Covid-19 și atunci e greu de presupus că ar putea să te încurajeze pe tine să gândești altfel. 

Cunoaște-te pe tine!

Eu ți-aș recomanda să începi un jurnal de introspecție, în care să scrii în fiecare zi câteva rânduri. Acest exercițiu te va ajuta să intri în contact cu emoțiile tale și să le traduci în idei, să le observi cum se transformă și către ce fel de comportamente te împing.

Ai putea citi și articolul acesta, în care am detaliat câteva metode de a ajunge să te cunoști mai bine pe tine însăți. Astfel, vei vedea că și deciziile importante vor deveni ceva mai ușoare, căci vei avea o imagine mai clară asupra propriilor tale emoții, nevoi și obiective. Iar acolo doar tu ai acces nemijlocit 🙂