Care-i treaba cu BYSTANDER EFFECT și VICTIM BLAMING
de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)
La In a Relationship, una dintre provocările noastre constante este să traducem termeni de specialitate din limba engleză. Facem asta pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai ușor fenomenele complexe care sunt implicate în dinamica relațiilor abuzive și a violenței domestice. În felul acesta, prevenția violenței este ceva mai eficientă, pentru că nu ne bazăm doar pe interzicerea sau demonizarea unor comportamente negative, ci mizăm pe asigurarea unui nivel mai profund de înțelegere a cauzelor și pe construirea unui limbaj comun.
Două dintre cele mai importante fenomene implicate în violența domestică – sau mai bine zis în felul în care este văzută și tratată violența domestică în societate – sunt bystander effect & victim blaming. Hai să ni le explicăm mai bine!
BYSTANDER EFFECT
Bystander effect este un fenomen socio-psihologic, care se referă la creșterea probabilității ca o persoană care asistă la o agresiune, un abuz, un accident (sau orice situație de urgență în care e implicată o victimă) să nu intervină pentru a ajuta victima, dacă există mai mulți oameni prin preajmă. Bystander înseamnă spectator, martor neimplicat, o persoană care se întâmplă să fie acolo, pur și simplu.
Pe scurt, cu cât sunt mai mulți oameni prin preajmă, cu atât e mai probabil ca victima să nu primească sprijin sau ajutor – acesta este efectul trecătorului neimplicat sau efectul martorului indiferent.
De ce se întâmplă asta? Ei bine, aici intervine psihologia socială, care a numit acest proces disiparea responsabilității. Explicația este destul de simplă, chiar dacă e contraintuitivă. A interveni într-o situație în care o victimă are nevoie de sprijin sau ajutor este un lucru care necesită atât o cantitate de efort, cât și asumarea unor riscuri. De exemplu, riscul de a fi și tu lovit/-ă de agresor, dacă intervii într-o altercație fizică, sau riscul de a greși în încercarea de a ajuta, înrăutățind situația victimei. Cu cât sunt mai mulți oameni prin preajmă, cu atât este mai mare probabilitatea ca fiecare dintre ei să spere sau să se aștepte că altcineva își va asuma acel tip de efort sau acele riscuri. Poate cineva mai puternic, mai curajos, mai priceput sau mai săritor, pur și simplu. Iar asta generează un fel de ezitare, o amânare mai mult sau mai puțin inconștientă a deciziei de a interveni.
Normalizarea subtilă a neimplicării
În același timp, pe măsură ce trece timpul și nimeni nu intervine, oamenii care asistă la acea situație neplăcută pot concluziona, tot inconștient, că non-intervenția e normală, ba poate chiar dezirabilă sau impusă, din moment ce nimeni nu intervine. Gânduri de genul „Poate mi se pare mie?” sau „Dacă chiar ar fi ceva greșit, ar zice cineva ceva!” apar de regulă în mintea celor care simt impulsul de a interveni, dar nu prea sunt siguri că pot face asta. Ca și cum ar exista o regulă, o normă socială de negare a problemei, atunci când se întâmplă în public.
De fapt, când vine vorba de violența domestică, genul ăsta de reguli chiar există și sunt transmise de la generație la generație, sub formă de proverbe. Sigur o să le recunoști:
- „Nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala!” te îndeamnă să eviți să fii intruziv sau băgăcios,
- „Rufele murdare nu se spală în public.” îți spune că oamenii care își expun problemele de familie/cuplu în public fac ceva rău sau interzis,
- „Vezi-ți de lungul nasului!” te atenționează cu privire la lipsa ta de autoritate sau lipsa dreptului de a interveni.
Evident, proverbele nu sunt doar despre situația de a interveni într-o situație în care cineva are nevoie de ajutor, dar ele sunt adesea folosite ca justificare sau argumentație pentru non-intervenție.
Ah! Pe ăsta îl știi? „I-ai dat un deget și ți-a luat toată mâna!” Aici ți se spune că, dacă încerci să ajuți, există riscul să ți se tot solicite ajutorul, mai mult decât ai vrea. Practic, că îți faci ție un rău dacă încerci să ajuți.
Neimplicare pe repeat
În acest context psiho-cultural, realizăm că avem de-a face cu un scenariu care se tot repetă: atunci când cineva trece printr-o agresiune sau un abuz în public, oamenilor de pe margine le e greu să intervină.
Mai nou, în restaurante, mijloace de transport în comun sau alte spații publice, atenția oamenilor e absorbită și de ecranele telefoanelor. Asta face și mai probabil ca situația de abuz sau urgență să nu fie nici măcar observată de ceilalți oameni prezenți fizic în imediata proximitate a victimei. Deși pe net se viralizează uneori filmări cu necunoscuți care intervin instinctiv și ajută pe cineva care e în pericol, iar acei necunoscuți devin eroi pentru câteva zile în conștiința colectivă, în realitate, cele mai multe dintre abuzurille petrecute în public rămân nevăzute și nesancționate.
Într-un astfel de context, victimele ajung să se simtă singure, neimportante și lipsite de orice speranță. Nu sună deloc bine, nu? Dar stai să vezi ce urmează!
VICTIM BLAMING
Victim blaming este încă și mai paradoxal. E tot un fenomen socio-psihologic, care se referă la tendința unui grup sau a unei comunități de a învinovăți victimele pentru violențele sau abuzurile la care au fost supuse de agresori. Deși sună absurd, explicația este ușor de înțeles, odată ce ne dăm seama care este miza acestui fenomen, mai precis asigurarea predictibilității și a siguranței emoționale a persoanelor care nu sunt implicate în mod direct în acea situație de abuz sau violență.
Sigur ai auzit expresii ca „Și-a căutat-o cu lumânarea!” sau „Ce semeni, aia culegi!”, care fac referință la responsabilitatea fiecăruia de a anticipa și evita riscurile la care se supune. Astfel de expresii sunt menite să încurajeze gândirea critică și asumarea responsabilității prin exemple negative, pe modelul „Uite ce pățești dacă nu te gândești bine dinainte!”.
Partea nasoală e că genul ăsta de expresii au și efectul de a imprima în gândirea oamenilor un fel de tendință automatizată de a da vina pe cel/cea care are de suferit, reducând cauza suferinței la prostia, naivitatea sau judecata greșită a victimei. E o minimizare și o atribuire de cauzalitate foarte reductivă, care nu adresează problema de bază: o altă persoană a contribuit din exterior la suferința victimei.
Automatismul e mai rapid decât gândirea critică
Ei bine, atunci când acest tipar automatizat de atribuire a vinei către victimă se manifestă în situații care includ un agresor (o altă persoană sau un grup de persoane implicate în suferința victimei), rezultatul este unul absurd. Prima reacție a oamenilor care aud despre situația negativă, ca urmare a șocului emoțional, este să ignore complet comportamentul nepotrivit sau chiar ilegal al agresorului și să atribuie întreaga responsabilitate asupra victimei.
De exemplu, atunci când o femeie este hărțuită sexual pe stradă, femeia este învinovățită că a ieșit singură din casă și că s-a îmbrăcat provocator. Sau atunci când victima unui viol vorbește deschis despre experiența respectivă pentru prima dată, este învinovățită că nu s-a opus, că nu a vorbit mai devreme sau că vrea să obțină niște avantaje financiare din partea agresorului. Sau atunci când un infractor fură identitatea unor oameni și face împrumuturi financiare în numele acestora, victimele sunt învinovățite că nu au avut grijă ce semnează, că nu și-au protejat datele personale sau că au avut încredere în cine nu trebuie.
Fenomenul de blamare a victimei se manifestă în tot felul de configurații, indiferent de sexul victimelor sau agresorilor, de tipul de abuz sau violență și, mai ales, indiferent de societate.
De ce se întâmplă asta?
Comunitatea, oglinda indivizilor care o compun
Blamarea victimei este un fenomen care pare să caracterizeze personajul colectiv al comunității („gura lumii”), dar mecanismul psihologic se manifestă la nivel individual, cu mici variații de la persoană la persoană. El se bazează pe convingerea nerealistă și inconștientă a oamenilor că trăiesc într-o lume corectă, meritocratică.
La un nivel inconștient și involuntar, oamenii care aud despre tot felul de suferințe, abuzuri sau nenorociri încep să se teamă că ar putea să pățească și ei astfel de lucruri (sau cei dragi lor). Automat, psihicul lor încearcă să se protejeze de acel tip de pericol prin identificarea unor reguli/norme sociale pe care victima ar fi trebuit să le respecte pentru a fi scutită de suferință. A accepta faptul că apariția abuzului nu depinde doar de victimă este dificil, așa că psihicul „spectatorului” se concentrează pe ceea ce poate controla (acțiunile victimei cu care se identifică la nivel inconștient), nu pe ceea ce nu poate fi controlat (acțiunile agresorului).
Mai mult, educația oamenilor poate să sprijine puternic acest tip de atribuire de vină către victime. Copii sunt învățați de părinți și alți îngrijitori să nu vorbească cu străinii, să nu se aventureze departe de casă și multe alte reguli care încep cu „Să nu… ”, astfel încât să fie cât mai feriți de pericol. Dacă ceva rău totuși se întâmplă, prima explicație e că nu au respectat regula corectă, că nu s-au supus normei și atunci răul e inevitabil.
Justificare pentru agresori, vină pentru victime
Vedem rezultatul acestui tip de proces mental extrem de des, dar mai ales în online, în secțiunile de comentarii publice care apar la știrile despre tot felul de agresiuni, abuzuri sau situații de discriminare, în care avem de-a face destul de clar cu victime și agresori. Nici nu mai e nevoie de exemple, că deja știi la ce mă refer. Tot felul de oameni se apucă să scrie comentarii care mai de care mai lipsite de empatie, mai răutăcioase sau mai sarcastice, în încercarea de a se diferenția de victime, uneori coalizând în mod fățiș cu agresorul.
La pachet cu tendința de a învinovăți victimele, vom regăsi și o suită de idei care dezvinovățesc sau minimizează responsabilitatea agresorilor.
Iar asta se întâmplă cel mai des când victimele sunt femei și agresorii bărbați, în abuzuri domestice. „Așa sunt bărbații, nu se pot controla.”, „Păi ce se aștepta să se întâmple dacă a ieșit așa din casă?” sau chiar „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.” sunt raționalizări care au la bază o mentalitate patriarhală, misogină, cu gândire critică slabă și care contribuie la menținerea fenomenului de victim blaming în interiorul societății noastre.
Violența nu e niciodată OK și responsabilitatea primară e la agresor
Într-un final, acesta e mesajul cel mai important ☝️
Responsabilitatea primară pentru reducerea violenței este la cel care se folosește de forță pentru a obține satisfacție, putere sau diverse alte tipuri de foloase. Dar, ca să putem avea pretenția ca potențialii agresori să aibă capacitatea de a-și reprima impulsurile agresive sau violente, este nevoie de educație. O educație psihologică, dar și morală și juridică, parcursă pe termen lung și în detaliu, care să sprijine atât victimele, cât și agresorii, dar și martorii la violență sau abuzuri să aibă comportamente mai adaptative și mai sănătoase. O educație care să sprijine instituțiile societății noastre să-și facă treaba mai bine și cu mai multă înțelegere pentru complexitatea fenomenului abuzurilor relaționale.
Probabil că ești de acord cu această concluzie, dar simți și că avem un drum lung de parcurs, iar asta poate fi descurajant sau trist. Așa este, drumul este lung, dar iată că suntem mai mulți deja în această barcă! Ajută-ne să ducem mesajul acesta mai departe!
