Mă simt blocată în țară din cauza familiei

de psih. Bianca Văduva, editat de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Mă simt blocată în țară din cauza familiei. Cu toate că îmi doresc să studiez în străinătate, să caut un loc în care să mă dezvolt pe plan spiritual și profesional și să descopăr și să experimentez culturi și locuri noi, mă simt vinovată să îmi părăsesc familia.
Nu am încă un loc de muncă, trăind pană acum din bursa de facultate, și mi-e rușine să le cer părinților un ajutor financiar pentru a pleca în străinătate, pentru că nu suntem o familie înstărită. Dar inima mea arde atât de tare cu dorința de a pleca, încât am un sentiment de greață și stare de rău de fiecare dată când mă trezesc dimineața. Ba chiar m-am înscris la un master în România pe care nici nu mi-l doresc, doar ca să le fac pe plac părinților. Vreau să plec și nu știu cum să scap de aceasta vină care se transformă încet în depresie.
După ce am fost plecată anul trecut să studiez în țara visurilor mele, nu pot să nu mă gândesc zilnic la acea experiență. I can’t get over it. Vreau să continui tot acolo, însă părinții mei spun că e degeaba și nu am ce câștiga dacă plec.
Cum pot să mă detașez de situația asta?
Mi-e teamă să nu îmi pierd visul din cauza vinei că îmi „trădez” și „abandonez” părinții. Și în același timp mi-e teamă că dacă îi ascult și rămân aici o să ratez cea mai mare șansă a vieții mele și o să regret toată viața pierderea asta. Dețin atât de mult potențial, dar părinții mei, mai ales tata, nu cred în mine și mă trag în jos pe zi ce trece. Simt că mă sufoc.

tânără anonimă

Bună, 

Îți mulțumesc pentru relatarea personală a experienței prin care treci. Întrebarea ta poate fi foarte utilă pentru mulți tineri care se confruntă cu aceeași dilemă, cea de a pleca în străinătate pentru studiu sau de a se muta acolo. Deși acestea sunt dorințe valide și importante, ele nu sunt întotdeauna înțelese sau acceptate de către părinți sau alte persoane apropiate.

Așa că îți mulțumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre această problemă. Povestea ta poate ajuta alți tineri și adulți să se simtă ascultați și poate să aibă mai multă claritate. Ar fi de folos sa ne uităm la câteva posibilități de abordare a situației, astfel încât să acoperim cât mai multe unghiuri.

Emoții și nevoi – ghid în autocunoaștere

În primul rând, observ că la începutul textului ai descris o stare emoțională ,,blocată”, ceea ce arată clar că acolo există o nevoie care nu este tocmai împlinită. Așa ca de acolo vin nemulțumirea și frustrarea: atât senzația că stai pe loc, cât și neclaritatea legată de ce decizie să iei.

Ai menționat motivele și dorința ta puternică de a studia în altă parte. Totuși, oportunitățile pe care ți le-ar putea aduce o astfel de experiență sunt destul de generic formulate, adică nu au încă o formă concretă. Asta arată că te cunoști destul de bine încât să știi ce îți aduce bucurie și sens, dar mai e încă spațiu pentru dezvoltare – poate chiar în zona asta a clarificării oportunităților pe care le vezi și de care ai vrea să profiți.

Observ în mesajul tău, mai mult decât orice, o contradicție a unor nevoi de bază. Pe de o parte, spui că ți-ai dori să mergi într-un loc despre care știi că este potrivit pentru tine și, pe de altă parte, spui că îți dorești să fii  acceptată de către familia ta. Sau poate aprobată? Sprijinită? Încurajată? De fapt, toate astea, așa-i? 

Legăturile de familie, o supă emoțională confuzantă

În special atunci când există și o dependență financiară de familie la mijloc, este extrem de greu să faci ceva ce pare că este atât de puțin susținut sau de-a dreptul respins de către persoanele din familie. Totuși, deși de multe ori cei de lângă noi nu par să fie de acord cu deciziile pe care le luăm, noi știm în sinea noastră că ele sunt mai potrivite pentru ce avem nevoie. Știm și că există unele riscuri pe care trebuie să ni le asumăm și suntem dispuși să facem asta.

În astfel de situații, cel mai de folos este să ne ascultăm vocea interioară. Doar că uneori e necesar să-i convingem și pe ceilalți, nu doar să ne ascultăm vocea interioară și să ne urmăm visele. În toată ecuația asta, emoțiile sunt o parte extrem de importantă a procesului decizional.

Emoțiile sunt întotdeauna prezente pentru a ne arăta care sunt nevoile noastre active. Ele nu sunt negative sau pozitive, însă există emoții pe care le acceptăm mai ușor, precum bucuria, și emoții mai dificil de primit, precum tristețea sau furia.

Emoții trecute prin filtrul rațiunii

În cazul tău, pare că emoția predominantă este vinovăția, însă ea s-a format ca o reacție la ceea ce simți: un conflict uriaș, o ambivalență greu de cuprins. Pe de o parte, bucuria generată de a studia în altă țară, bucurie care ți se pare, pe de altă parte, inacceptabilă – atunci când te gândești la cum răspund părinții tăi la ea. Tocmai din acest motiv, bucuria scade în intensitate și, dublată de conștiința conflictului de opinie dintre tine și părinții tău, capătă o umbră uriașă de vinovăție. 

În spatele vinovăției mai stă, probabil, și tristețea, ca emoție generată faptul că nu simți că ai libertatea de a face ce vrei. Iar asta e o temă de introspecție infinită, abordată de toți marii filozofi ai lumii – tocmai pentru că este inevitabilă. Simțim să facem ceva ce vor oamenii dragi, dar mai ales părinții, pentru a nu-i dezamăgi.

Atunci când provocăm dezamăgire, ceva din noi doare foarte tare. Atât de tare, încât uneori oamenii trăiesc toată viața sub imperativul de a nu-i dezamăgi pe ceilalți, indiferent cât de multă dezamăgire simt ei înșiși. Astfel, dezamăgirea devine această monedă de schimb a propriului merit personal – și este o emoție pe care vrem să o evităm cu orice preț în imaginea celorlalți despre noi. De cele mai multe ori, atunci când le provocăm celorlalți dezamăgire, pe noi ne inundă teama de a-i pierde. Teama de a fi devalorizați, părăsiți, neiubiți.

Cum ar fi, totuși, să stăm cu emoția aceea, chiar dacă e atât de dificilă și simțim să fugim de ea? Oare nu ne-ar putea arăta ea mai clar ce nevoi avem, dincolo de a nu-i dezamăgi pe ceilalți?

Sursa convingerilor (in)conștiente

Tu spui că bucuria ta intră în contradicție cu ceea ce vor părinții tăi și îți declanșează sentimentul de vinovăție. Aici este important să ne uităm la cum ai formulat motivul acestui sentiment ,,pentru că îmi părăsesc familia”. Oare sunt cuvintele tale sau le-ai auzit cândva, undeva, poate chiar suficient de des încât să devină ale tale?

Dorința ta de a pleca este strâns legată de oportunitățile și noutatea unui alt mediu de studii, de ceea ceva ce știi că îți face bine – și știi asta pentru că ai mai avut această experiență. Într-o astfel de configurație a contextului, ea nu echivalează cu o părăsire a familiei, ci este o alegere a cine ești tu, cu privire la tine însăți. 

Supărarea ori alt sentiment trăit de ei este despre ei – e simțit în interiorul lor, și doar pentru că există acolo nu înseamnă că trebuie să aibă efecte și asupra deciziilor tale. Pentru ei, plecarea ta se poate simți  ca o desprindere dureroasă, ca o pierdere a ceva ce își imaginau altfel (că vei în studia în țară, în apropiere de casă etc.).

Atunci când acestă realitate imaginată de ei se lovește de realitatea concretă (adică faptul că tu vrei altceva), începe o luptă pentru putere. Care realitate va fi mai puternică? Dar adevărul este că ambele au nevoie de spațiu, claritate și atenție.

Iubirea între dependență și independență

Vinovăția simțită de tine poate veni ca reacție și emoție secundară la ce simți: bucurie și speranță blocate și ascunse de faptul că ții la părinții tăi și vrei ca ei să fie împăcați și să-ți susțină plecarea. Uneori putem simți că ceea ce vrem noi este în opoziție cu ceea ce vor persoanele de lângă noi – e de fapt ceva ce se întâmplă extrem de des.

E bine însă să conștientizăm faptul că  vinovăția noastră este o reacție la sentimentul lor de pierdere anticipată. O pierdere a prezenței tale fizice apropiate ori a unui tip de control care îi face pe acești oameni să se simtă mai bine, mai în siguranță. Ce vrei tu, însă, este să trăiești în mod autentic, să pleci pentru că simți că acest drum este potrivit pentru tine. Prin urmare, dacă vinovăția ta deja își face efectul (adică te împiedică să pleci), oare nu este mai mult decât vinovăție? 

Scopul pozitiv al vinovăției este să te determine să repari un rău, o greșeală, o suferință pe care ai cauzat-o altcuiva. Dar, în cazul tău, ea pare să acționeze mai degrabă ca o formă de autolimitare, ca un fel de prevenție pentru o părăsire încă neînfăptuită. Să fie părăsirea asta ceva similar cu ceea ce părinții tăi au simțit atunci când tu ai fost plecată în țara visurilor tale? Și dacă e așa, oare nu ar putea și ei să simtă vinovăție (chiar dacă tu nu știi) pentru faptul că nu te-au lăsat să-ți urmezi drumul?

Știu că va suna un pic ciudat, dar gândește-te și la asta. Nu cumva se repetă aici niște tipare comportamentale din relația părinților tăi cu părinții lor, când ei înșiși s-au luptat pentru propria independență?

Oportunități și resurse concrete

În continuare, tu descrii faptul că părinții tăi au posibilități limitate de a te ajuta cu a te întreține în altă țară. Într-adevăr, asta poate genera un altfel de sentiment de vinovăție, pentru că te poți gândi că le ceri prea mult. Cu toate astea, există mai multe posibilități de a te susține financiar – de la burse pentru programe de studii și până la job-uri part-time care să te ajute să te întreții singură. 

Dacă îți dorești să studiezi unde ai mai fost, atunci ar fi util să te informezi cu privire la ce oportunități există de a accesa burse ori ajutor financiar cu costurile de cazare. Încearcă să vorbești cu colegii care au mai plecat, să intri în grupuri utile în care să te informezi. 

Uneori, universitățile oferă și informații despre  joburile disponibile pentru studenți care există în campus, în ce forme, domenii etc. În special în alte țări, se poate lucra part-time ca student și, dacă și tu ești dispusă să-ți cauți de lucru, nu ezita să apelezi la colegi de facultate ori asociații studențești pentru a vedea concret care sunt posibilitățile.

În felul ăsta, poți să neutralizezi o mare parte din sentimentele de vinovăție pe filieră financiară, dar și să te simți un pic mai liberă – deblocându-te din această poziție care se îndreaptă spre depresie. 

Mediul de apartenență și valorile moștenite

De cele mai multe ori, se întâmplă ca valorile propagate în mediul nostru social apropiat să fie și cele pe care le internalizăm – adică cele care devin ale noastre.

În societatea actuală românească post-comunistă, familiile sunt spațiul care e perceput ca fiind cel mai sigur, iar generațiile mai înaintate în vârstă simt asta cel mai mult. Aceste generații au crescut bazându-se unul pe celălat, cu o frică de persecuție propagată din multe locuri, cu frică de expunere, frică față de alți oameni, frică față de spații exterioare îndepărtate, precum alte țări, în care au fost îndoctrinați să nu aibă încredere. Astfel, refugiul lor emoțional, care le asigura supraviețuirea, era familia – mica lor comunitate care prezenta certitudine. 

Pentru ei, respingerea unei alte țări pentru a studia poate fi și o frică de nou, chiar și când acel nou poate fi mult mai sănătos sau plin de oportunități decât mediul actual. Astfel, ei pot transforma nevoia uriașă de apropiere emoțională în a te vrea aproape de ei, mai ales fizic. Probabil că și părinții tăi se regăsesc, cel puțin parțial, în această generație.

Problema intervine atunci când tu te simti pregatită să pleci și să mergi undeva unde simți că ai altfel de oportunități de dezvoltare, iar cei apropiați nu te susțin nici măcar din punct de vedere emoțional. Este un sentiment dureros, care provoacă multă anxietate – și de o parte, și de alta. O discuție despre temeri, obstacole și oportunități s-ar putea să fie mai mult decât binevenită într-un astfel de context, pentru a vă ajuta să vă aliniați înțelegerea și așteptările. 

Chiar dacă ai mai încercat și ți se pare că nu ai reușit, crede-mă: s-ar putea să fi renunțat tu prea devreme, s-ar putea să fi fost așa de puternic nodul din gât încât să nu mai poți vorbi sau chiar e posibil să fi primit o respingere atât de plină de teamă, că cea mai bună idee pe moment a fost să renunți. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți de tot, pentru totdeauna.

Răul care traversează granițele dintre fizic și abstract 

Întrebarea ta centrală este ,,Cum pot să mă detașez de situația asta?”. Ce-ți dorești să știi este, mai degrabă, cum poți să ieși din această situație și cum poți să te asculți pe tine, fără să îi superi pe ceilalți, fără să fie nevoie să trăiești un conflict atat de puternic – exterior și interior deopotrivă.

Din păcate, uneori, soluția cea mai potrivită poate fi una dureroasă și tocmai de-asta o evităm până când ni se arată clar și ne cere să fim acolo. Iar simptomele somatice de care vorbești pot să deturneze atenția de la această soluție dureroasă: starea de rău pe care o ai dimineața pare să aibă o cauză psihologică, este o stare care încearcă să îți indice ce ai nevoie și poate ignori sau amâni prea mult. Soluția este cea dificilă: să te apropii de aceasta situație și să o abordezi direct. 

De asemenea, starea de rău manifestată ca greață poate să însemne, simbolic, că „ai înghițit prea mult” sau că ești gata să „verși”, să „dai pe dinafară”. În altă cheie, ea poate să indice acea stare de lipsă de echilibru, de orizont fix, pe care o știu visceral oamenii care au mers cu barca pe marea agitată sau oamenii care au rău de mașină. Oare greața ta ce mesaje îți mai poate transmite?

Ai mai spus că ai început un master într-un domeniu care nu te pasionează. Pe lângă o altă posibilă explicație pentru starea de greață asta îmi arată cât de mult ai vrut să încerci, să te adaptezi și să le faci pe plac părinților, să încerci să studiezi și să-ți croiești drumul profesional aici, oricât de nepotrivit ți se pare că este pentru tine.

De la nevoia de siguranță la limitarea libertății celor dragi

De altfel, multe persoane sunt în situația de a studia la o anumită facultate și a intra într-un domeniu care nu îi pasionează deloc din cauza faptului că sunt ghidați de părinți. În jurul nostru domină credința că ei știu mereu cel mai bine – chiar dacă asta sună a misticism aproape. Nu este așa, desigur – cel mai bine știm și cunoaștem prin experiență personală, încercări și introspecție. Ajungem să cunoaștem ce ne poate face bine încercând lucruri noi și fiind conectați la cum ne simțim în timp ce le experimentăm. 

Mai mult, există o mulțime de adulți care ajung să meargă la o a doua sau a treia facultate din dorința de a face ce au vrut de la început, dar din cauza mai multor aspecte nu au putut ori nu au fost susținuți cum aveau nevoie. În cazul tău, pare că tu deja știi ce vrei și ce ai nevoie, iar corpul tău îți răspunde la faptul că nu este într-un mediu care îți acoperă nevoile. În aceste momente îți recomand să faci efortul să te cunoști cât mai bine pe tine însăți, un proces pe care deja l-ai început oricum. 

Îți recomand aceste întrebări, ca idei de la care să pleci în niște notițe de jurnal. Scrisul ajută, căci îți activează mai multe părți din creier și, la final, ai și un șir de idei la care te poți întoarce mai târziu, pentru o analiză la rece:

  • Am mai simțit asta? Dacă da, când?
  • Au mai existat situații când am simțit că nevoile celorlalți primează?
  • De ce anume am nevoie acum?
  • Ce simt acum? Caută să-ți descrii sentimentele în cât mai multe cuvinte specifice, oricare e limba în care ți-e mai ușor să le denumești.
  • E sentimentul meu în relație cu ceilalți? Dacă da, în ce fel?
  • Ce fel de resurse am la dispoziție?
  • Cum aș vrea să vadă părinții mei experiența pe care mi-o doresc? Ce anume din felul în care văd/simt eu lucrurile nu a ajuns niciodată la ei? 
  • Ce emoții presupun eu că au ei vizavi de ideea plecării mele? Cum aș putea verifica dacă presupunerile mele sunt adevărate?
Reconstruind relația cu părinții

Da, știu, poate pare imposibil, dar poate fi util să ai o conversație cât mai deschisă și asertivă cu părinții tăi, în care să le prezinți calm și clar ce ai tu nevoie, ce-ți dorești să realizezi și cum crezi că poți să ajungi acolo. A le prezenta un plan bine conturat poate să fie greu de închipuit, dar e și cea mai bună metodă pentru a le oferi încrederea că poți face asta și că îți va face bine, cu adevărat.

Ai menționat că în special tatăl tău nu te susține în această plecare. Nu ai spus însă nimic mai mult – cât de des ai vorbit cu el (sau cu ei) despre asta, în ce cuvinte se exprimă când îți răspund, dacă acceptă sau nu astfel de subiecte de discuție etc. Toate detaliile astea pot face mari diferențe, fiecare în parte.

Poate ar fi necesar să deschizi tu o astfel de discuție, în care să le vorbești despre cum te simți în această ambivalență puternică – lupta dintre dorințele tale care se bat cap în cap. Sigur că nu e o discuție ușoară sau plăcută, neapărat. Aveți nevoie de răbdare și multă sinceritate pentru a trece împreună prin nesiguranțele pe care le aveți cu privire la plecarea asta. Dacă te ajută, îți poți pune aceste idei în scris în primă instanță, într-o scrisoare pe care să o scrii în ritmul tău.

Empatia vine mai ușor când știi povestea celuilalt

Te încurajez să le spui că, și dacă nu vei putea pleca acum, această dorință va rămâne cu tine, iar mai tarziu tot vei vrea să încerci sau îți va părea rău de oportunitatea pierdută.

Încearcă să pui ideea asta în discuție prin comparație cu propriile lor sentimente legate de visuri neîndeplinite, oportunități ratate sau limitări pe care, probabil, le-au întâmpinat în propria lor tinerețe de la părinții lor. Sigur vei putea găsi astfel de exemple dacă știi câte ceva despre istoria lor de viață – iar dacă nu știi, poate acum este momentul să afli. 

Asta îi va ajuta și pe ei să se deschidă și să realizeze că nevoia lor se siguranță se simte ca o formă de sufocare pentru tine. În același timp, s-ar putea să simți că te sufoci mai puțin, că mai ai parte de-o gură de aer care să te ajute să mergi mai departe. A-i înțelege mai bine pe părinții tăi, dincolo de rolul lor de părinți, poate fi antidotul perfect pentru sentimentele de furie, neputință sau vinovăție care te blochează acum. Ba chiar s-ar putea să te ajute să-ți dai voie să riști să-i dezamăgești pe ei, dacă ceea ce ai putea câștiga din asta este admirația, respectul sau iubirea ta pentru tine însăți. 

În orice caz, mai ai suficient timp să parcurgi tot procesul acesta până când vei putea aplica din nou pentru studii în străinătate. Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci pentru tine în perioada următoare este să investești într-un proces de psihoterapie sau consiliere psihologică aplicată pe această problemă.

Un ghid profesionist poate să facă o mare diferență în genul ăsta de călătorie în interior, iar rezultatele pot apărea mai rapid și cu mai puține costuri emoționale și/sau materiale decât încercarea de a reuși „pe cont propriu”. Până la urmă, toți avem nevoie de ceilalți, într-un fel sau altul. 

Așa că mult succes pe mai departe!