„Mă chinuie foarte tare ideea ca n-o să intru la facultatea pe care o vreau. Și asta nu ar fi neapărat o problemă, dacă aș avea un back-up măcar. Dar nu am. Sunt efectiv în ceață, pentru că mă gândesc că nu vreau să fac ceva ce nu-mi place, doar de dragul de a avea o diplomă. Varianta la care mă gândeam eu mă face să cred că n-aș avea șanse pentru că, în general, e nevoie de pregătire, chit că individuală, cu un profesor, chit că e în cadrul facultății. Nu prea îmi permit să fac lucrurile astea și pregătirea mea se bazează pe ce desenez și fac singură. 

Întrebarea mea e, de fapt: cum aș putea să-mi dau seama ce variantă de back-up să aleg pentru facultate?”

Ideea de back-up e o idee foarte bună și te susțin în a-ți căuta un plan B.

Există specialiști care te pot ajuta

O variantă care ar trebui să fie disponibilă prin sistemul de educație (adică prin consilierii școlari) este orientarea vocațională. Acesta este un proces de evaluare a profilului personalității și apoi de ghidare a elevilor către domenii profesionale despre care habar nu au, dar care le-ar putea face viața profesională mult mai plăcută, pentru simplul fapt că se potrivesc cu aptitudinile lor.

Întreabă și tu dirigintele/ diriginta clasei dacă liceul vostru beneficiază de un consilier școlar. Din punct de vedere legal, școala este obligată să asigure elevilor acces la astfel de servicii.

Și bineînțeles, există diferite variante de a obține ședințe de orientare vocațională contra cost, în ședințe fizice sau online. Dar poți începe să faci niște pași micuți și pe cont propriu.

Pornește de la profilul tău de personalitate

Recomandarea mea este să pornești de la acest test gratuit de personalitate și să îți citești cu maaare atenție profilul la final. Probabil vei recunoaște unele lucruri pe care ți le va spune testul despre tine, iar altele îți vor fi cumva străine. Cel mai bine ar fi să ceri niște consiliere de la un psiholog pe profilul respectiv, ca să obții niște interpretări mai clare.

Șmecheria pe care o face acest test este că generează la final un profil de personalitate. De fapt, te încadrează într-unul dintre cele 16 profile de personalitate denumite pornind de la niște meserii sau domenii mai largi de activitate umană. 

Ele sunt împărțite în 4 mari categorii, fiecare cu câte 4 profile, descrise mai pe larg aici:

• Analiștii: Arhitect, Logic, Conducător, Polemist
• Diplomații: Susținător, Mediator, Protagonist, Activist
• Santinelele: Logistician, Apărător, Director, Consul
• Exploratorii: Virtuos, Aventurier, Antreprenor, Animator

Bonus: fiecare profil indică și anumite meserii preferate de oamenii cu o astfel de personalitate.

Alte surse de inspirație

Pe scurt, acesta ar fi punctul de pornire pentru un plan B, din punct de vedere tehnico-științific. În paralel, ai mai putea încerca și abordări mai umaniste:

„Mini-interviuri” cu oameni din diverse domenii  

Fă pe jurnalistul și programează-ți 5-6 discuții de 30 min cu oameni din diverse domenii de activitate care ți se par interesante. Nu-ți fie frică să le scrii, chiar dacă nu îi cunoști, pe Facebook, Instagram sau mail.

Oamenii aleși de tine se vor simți bine să știe că-ți sunt surse de inspirație și că domeniul de care sunt ei pasionați i-ar putea interesa și pe alții. Fie că îi cunoști deja, fie că nu, îți garantez că vei găsi oameni disponibili pentru a-ți răspunde la câteva întrebări legate de munca lor și vor încerca să te ajute cum pot ei mai bine.

Pregătește-ți întrebările în avans pentru fiecare dintre ei. Dă-ți voie să explorezi experiența lor directă și prin întrebări de clarificare. Ei s-ar putea să creadă că se fac înțeleși și să se înșele. Dar tu ești acolo ca să înțelegi și să îți faci o imagine de ansamblu clară, așa că nu te sfii să le ceri detalii și clarificări!

 Documentare pe internet

Caută platforme online unde poți găsi informații despre oameni care fac lucruri interesante și valoroase pentru societate. A-ți găsi un mentor sau o misiune pentru următorii tăi ani de dezvoltare poate să fie secretul pentru planul B. De ce? Pentru că el trebuie să corespundă valorilor tale ca să te facă să te simți safe.

Poți începe să cauți modele și mentori pe platforma viitorulromâniei.ro, unde vei găsi o mulțime de interviuri cu oameni din toate domeniile – de la sport la psihologie și de la artiști la activiști. Sau site-ul culturaladuba.ro sau viitorulromâniei.ro, pline și ele de tot felul de povești, interviuri și inspirație cu carul.

Sigur ai în minte și tu anumite persoane publice de care îți place deja și despre care ai putea afla mai multe: cum au început, cine le-a fost lor mentor, ce pasiuni au în paralel etc. Poate vor fi inspirația ta pentru planul B.

La final, nu uita să te ții bine de pasiunea ta

Ține minte, totuși, că planul B nu trebuie să acapareze mai multă atenție decât planul A. Stabilește-ți ce anume reprezintă planul A și ce reprezintă planul B. Apoi, asigură-te că ele corespund nevoilor și dorințelor tale, dar și aptitudinilor pe care știi deja că le ai și ai vrea să le dezvolți. 

Și gândește-te și la varianta în care un singur plan e suficient. Cine știe, ar putea fi adevărată pentru tine!

„Cum pot trece peste stările de confuzie – în legătură cu propria persoană și anumite întâmplări și trăiri din trecut? Cine sunt, ce vreau și de ce? Cum pot decide ce e mai bine pentru mine?”

Confuzia este, probabil, cea mai răspândită stare emoțională – apare des, în orice situație și oricând, chiar dacă nu o observăm. Fiindcă este o emoție destul de neplăcută, confuzia este rapid combătută de tot felul de strategii mentale de making sense – acele operații cognitive care creează o poveste inteligibilă din toate frânturile de informații pe care le primesc analizatorii noștri (gust, miros, auz, văz, atingere), dar și cele produse de mintea noastră.

Confuzia este, prin urmare, o stare emoțională intermediară. Este ceva extrem de comun și care nu prea poate intra în categoria lucrurilor PESTE care trebuie să trecem. Mai degrabă, trecem PRIN confuzie, căci nu putem împiedica apariția ei – nici teoretic și nici practic

Cum să trecem mai eficient prin confuzie?

Pentru că ea definește o emoție de lipsă de sens, de lipsă de logică sau continuitate, confuzia este automat însoțită de anxietate.

Atunci când confuzia este una mai degrabă mecanică (cum este, de exemplu, experiența unui roller coaster care îți zăpăcește toate simțurile), anxietatea generată de ea este mai definită. Se leagă clar de o cauză exactă, identificabilă, ceea ce o face să fie mai ușor de controlat, ba chiar distractivă în anumite cazuri.

Atunci când confuzia este mai degrabă mentală (cum este confuzia dată de semnalele contradictorii pe care ți le trimite o persoană care ba flirtează cu tine, ba te ignoră), anxietatea generată de ea este mult mai difuză și mai greu de definit. Nu știi exact ce te deranjează, dar clar starea este neplăcută.

În felul acesta, putem privi confuzia ca pe o emoție care dă naștere nevoii de a înțelege. Ea conectează resursele energetice ale individului (fizice și psihice), astfel încât acesta să ia o serie de decizii (un comportament, o secvență de acțiuni), cu scopul de a soluționa starea de confuzie.

Deci, dacă vrei să răspunzi la întrebări de genul „Cine sunt, ce vreau și de ce? Cum pot decide ce e mai bine pentru mine?” cel mai bine ar fi să urmărești pașii de mai jos.

Etapa de conștientizare – Unde sunt acum?

Încearcă să pui lupa pe momentele de confuzie pe care le trăiești – definește emoțiile pe care le ai și încearcă să identifici sursele de anxietate conectate cu starea de confuzie: presiunea de a performa sau de a nu greși, teama de a-ți arăta vulnerabilitățile sau de a fi judecat/-ă, respins/-ă, umilit/-ă etc.

Etapa de auto-observare – Ce se întâmplă în & cu mine acum?

Dă-ți timp să te observi în diverse situații și caută să vezi unde sunt poziționate granițele tale. Ai putea începe prin a fi atent/-ă la diferențele dintre ce gândești vs. ce spui, ce dorești vs. ce faci, ce simți vs. ce crezi. Explorează-ți ambivalențele. Ca să fie mai ușor, poți încerca să ții un jurnal. Exercițiul scrisului te va ajuta să ai o viziune mai cuprinzătoare asupra acelor ups & downs care vin la pachet cu confuzia.

Ar fi bine și să încerci să obții feedback de la ceilalți (observații, nu neapărat și opinii / sfaturi / recomandări). Dar ține minte că e doar părerea lor, iar ei pot fi la fel de confuzi ca și tine. Dacă începi să discuți cu cineva despre confuzia ta, asigură-te cât de des poți că înțelegeți același lucru atunci când folosiți un anumit cuvânt sau o anumită expresie, ca să nu plusezi la confuzie prin neînțelegeri de termeni. Întrebările cheie sunt: La ce te referi mai exact? / Ce înțelegi prin asta? / Ce înseamnă …x… pentru tine?

Etapa de auto-exprimare – Ce am de spus?

După ce începi să identifici tiparele de comportament (ex: când sunt confuz/-ă, tind să mă enervez mai repede / să nu mai vorbesc / să mă retrag / să mă blochez etc.), trebuie să începi să vorbești despre ele. Cu cât îți va fi mai ușor să le explici cuiva în detaliu, cu atât îți va fi și ție mai ușor să îți clarifici lucrurile. Dacă a vorbi cu altcineva despre tiparele de comportament pe care le-ai identificat pare prea mult, jurnalul te poate ajuta și în această etapă.

De asemenea, poți experimenta și metode artistice de auto-exprimare: muzica, teatrul, poezia, desenul, dansul sau orice alte forme de auto-exprimare prin artă. În această etapă vei observa că vei avea tendința de a formula posibile soluții. Dar nu te aștepta să rezolvi totul din prima încercare. Ești o ființă mult mai complexă decât crezi.

Etapa de elaborare și testare a soluțiilor – Ce ar putea să-mi rezolve problema?

După ce îți elaborezi mai multe „ipoteze de lucru” și posibile soluții la confuzia ta, va trebui să le testezi în realitate și să vezi ce poți să elimini și ce păstrezi. Ambivalența pe care o vei simți în această etapă va fi prietena ta cea mai bună. Nu încerca pur și simplu să o elimini. Cu cât o cunoști mai bine, cu atât vei fi mai aproape de adevărul tău emoțional.

Procesul de dezvoltare prin care treci este unul bazat pe algoritmi de încercare – eroare, așa că ține-ți sub observație în continuare emoțiile. Pune multe întrebări de clarificare, formulate cât mai asertiv. Nu uita că orice îți provoacă emoții explozive are mari șanse să fie fake news (o neînțelegere, o eroare de interpretare, un fals).

Etapa de adaptare a soluțiilor – Ce aș putea să fac și mai bine?

Pe măsură ce îți testezi ipotezele, vei descoperi ce merge și ce nu merge pentru clarificarea confuziei tale. Unele soluții care au funcționat în anumite situații din trecut, deși par indicate la prima vedere, nu vor soluționa probleme similare apărute în alte contexte (ex: alte relații, alt tip de angajament, alt tip de raportare emoțională, alt tip de miză).

Nu te ține cu dinții de soluții care au funcționat în trecut sau care au mers la alți oameni. Chiar și cele mai standardizate dintre ele au nevoie de un pic de adaptare. Iar când observi că nu funcționează, le poți elimina de tot dintre strategiile tale, ca să te concentrezi pe alternativele disponibile.

Și în această etapă este important să exersezi auto-observarea și auto-exprimarea. Cel mai bine poți face asta într-un dialog cu o altă persoană, care poate să te ajute cu o perspectivă diferită. Acest tip de feedback este extrem de important. Te ajută să vezi ce blind spots ai și ce se vede diferit din alte unghiuri, adică să te raportezi mai obiectiv la situație.

Dacă persoana cu care ai aceste dialoguri nu îți spune deloc ȘI lucruri care nu îți plac sau îți spune DOAR lucruri care îți produc mai multă confuzie, e cazul să mai încerci și cu altcineva, ca să te asiguri că nu primești doar feedback subiectiv.

La final, nu uita că totul e relativ și temporar

E sigur că toate aceste etape vor arăta diferit în termeni de acțiuni / comportament. Dar dacă încerci să urmezi firul roșu în acest fel, cu siguranță confuzia va fi mai ușor de gestionat și clarificat. Chiar și când vine vorba de probleme ceva mai filozofice sau existențiale.

Toate aceste etape sunt doar atât: niște etape – statusuri intermediare, situații temporare, trăiri trecătoare. Nimic nu este definitiv la nivel emoțional. Revino la gândul ăsta ca o mantră oricând simți că te cuprinde anxietatea și ți se activează o nevoie urgentă de a face ceva ca să scapi de ea odată pentru totdeauna.

„De ce există atâta dramă în lumea adolescentină? De ce adolescenții nu sunt mai realiști și se plâng de viață? Vreau să precizez că și eu sunt o adolescentă de 16 ani și îmi place să fiu realistă.”

A fi realist/-ă este ceva foarte dezirabil în cultura noastră – e chiar ceva ce toată lumea zice că trebuie să faci, dar fără a-ți oferi și o explicație prea clară apropo de cum ai putea să faci asta și să-ți iasă. Și da, sunt total de acord că e muuuultă dramă în lumea adolescenților. Dar nu doar în lumea lor, desigur.

Ce înseamnă „a fi realist”?

A fi realist/-ă este un stil de gândire și un tip de atitudine vizavi de viață care pun pe primul loc adevărul obiectiv. A fi realist/-ă înseamnă să te păstrezi în contact cu realitatea și să îți bazezi gândirea și deciziile pe informații extrase din interacțiunea cu mediul înconjurător și cu propria persoană, pe care le analizezi „la rece”. Adică fără emoții prea intense, căci ele de obicei alterează evaluările analitice și te împing către un comportament irațional.

Ca să ai șanse reale să fii realist/-ă, e important să îți dezvolți aptitudinile de observație & auto-observație și apoi să interpretezi informațiile extrase din interacțiunea cu mediul (exterior & interior) într-un mod cât mai obiectiv.

În etapa asta te ajută foarte mult feedback-ul din exterior: discuțiile cu familia, prietenii, colegii sau alte activități care se bazează pe schimb de idei și păreri. Concluziile pe care le obții astfel contribuie ulterior la deciziile tale. Ele se pot traduce în comportamente adaptative (cele care te ajută să-ți păstrezi echilibrul și îți aduc mai multe beneficii) și / sau comportamente dezadaptative (cele care te dezechilibrează și care îți produc mai degrabă disconfort și dezavantaje).

Cu cât ești mai realist/-ă în stilul de gândire, cu atât ai mai multe șanse de a lua decizii adaptative. Dar dacă ești realist/-ă cu adevărat, trebuie să admiți și existența unor forțe care scapă controlului tău conștient, uneori chiar și observației tale conștiente (știi acea expresie uimită însoțită „Nu mi-am dat seama de asta până acum!”, nu-i așa?). Aceste forțe inconștiente îți influențează perspectiva și comportamentul. Ele reprezintă factorii de subiectivitate care dau specificitatea experienței tale și care te fac (sau demonstrează că ești) „unic și irepetabil”, cum spunea mai demult un prieten actor.

Așadar, de ce nu sunt adolescenții mai realiști? 

E simplu – pentru că abia învață să se descurce în viață: să își contureze identitatea, să își descopere pasiunile, aptitudinile și talentele, să lege și să întrețină relații, să își stabilească obiective și să depună efort pentru a le atinge, să devină autonomi și independenți și, mai presus de orice, să își gestioneze emoțiile.

E foarte greu să fii realist/-ă dacă nu ai niște mecanisme sănătoase de autoreglare emoțională, chiar dacă ai trecut de mult de vârsta adolescenței. Opusul realismului este idealismul – adică un stil de gândire și o atitudine față de viață care pun pe primul loc idealurile (seturi de valori și principii absolute și uneori contradictorii), care cu greu își pot găsi corespondențe în realitatea de zi cu zi.

De ce atâta dramă? 

Păi, dramă înseamnă emoție, iar emoțiile nu pot fi judecate în termeni de bine sau rău. Ele pur și simplu există și sunt rezultatul interacțiunii dintre om și stimulii din mediul său, fie el extern sau intern.

Emoțiile ne spun, într-o formă nonverbală, cum ne poziționăm în raport cu realitatea, așa că atunci când poziționarea față de realitate este foarte confuză, primul semnal de alarmă va fi dat de emoțiile tumultuoase, instabile și cu variații mari de calitate (agreabile / dezagreabile). Ceea ce numim dramă în viețile oamenilor este, de fapt, confuzie emoțională, ambivalență puternică și indecizie, adică suferință.

Și e normal să treci prin astfel de drame, mai ales atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum ți-ai dori și experimentezi tot felul de dezamăgiri. La unii se vede mai ușor, la alții nici nu se observă din exterior. Dar te asigur că toți oamenii trec prin propriile drame, fie că le conștientizează sau nu, fie că le acceptă, le neagă sau le ignoră importanța.

Nu uita să-ți faci update

În încheiere, aș mai adăuga că a fi realist/-ă chiar poate să îți dea un sentiment de securitate și autoapreciere – acel „îmi place să fiu realistă” din întrebarea ta. Dar s-ar putea să trebuiască să te întrebi dacă ești în continuare așa de realistă cum îți place să crezi că ești – măcar din când în când. 

Cu toții avem nevoie de „actualizări de software” – adică să ne verificăm constant reperele (valorile, principiile, modelele și comportamentele) în raport cu realitatea obiectivă, ca să ne asigurăm că nu trecem prin viață „pe pilot automat”, luând de bune evaluările și modelele altora fără să le trecem prin propriul filtru al discernământului.

Și apropo de dramele din viețile adolescenților, ele mai mereu au de-a face cu fricile. Uite aici un articol scris de Venera Dimulescu, care a discutat cu o mulțime de adolescenți despre fricile și dramele lor. 

„M-am săturat de băieții de 10-16 ani care mă fluieră pe stradă, îmi zic ce frumoasă sunt și își pun mâinile pe mine în mijlocul zilei, pe străzi principale, pe care lumea trece, și bărbati de 40-50 de ani care se holbează la mine, mă întreabă câți ani am, dacă pot să le dau numărul meu de telefon, mă urmăresc pe stradă. M-am săturat să nu mă mai simt în siguranță când ies în toiul zilei afară, pentru că nu există o zi în care să pot să mă bucur de o zi frumoasă, pentru că trebuie să existe libidinoși care să nu mă lase în pace, pentru că așa sunt băieții”.

Iată că mesajele fără semne de întrebare încep să devină un obicei. De data asta, mesajul trimis de o adolescentă supărată ridică o problemă gravă a societății noastre, pe care trebuie să învățăm să o abordăm corect, cu calm și bazându-ne pe ajutorul legii și al autorităților.

Hărțuirea stradală, un pericol la tot pasul

În relațiile apropiate dintre oameni este firesc și de așteptat să apară, în anumite momente, conflicte și abuzuri. Societatea modernă, însă, pretinde oamenilor să se comporte civilizat nu doar în relațiile apropiate, ci în raport cu toți ceilalți oameni. Civilizația presupune, de fapt, un acord implicit al oamenilor de a respecta un anumit set de reguli, în schimbul protecției pe care acele reguli pretind că o asigură oricărei persoane din interiorul sistemului. Pe de altă parte, mulți oameni glumesc sau chiar cred că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. O formă de violență adesea neglijată în societatea noastră este hărțuirea stradală. Această formă de abuz îi vizează chiar pe cei mai vulnerabili dintre membrii societății: copiii, adolescenții și femeile.

Hărțuirea stradală reprezintă un comportament abuziv, de cele mai multe ori cu o puternică tentă sexuală. Ea este adresată în general femeilor și fetelor, dar nu numai. Hărțuirea stradală poate viza persoane de orice vârstă și sex și are la bază un comportament de intimidare, care urmărește un posibil câștig pentru hărțuitor. Este o formă de a dobândi putere, respect, admirație sau de a-i face pe ceilalți să se teamă (victimele sau membrii anturajului hărțuitorului). De multe ori, hărțuirea asupra unei victime alese la întâmplare de pe stradă este rezultatul unor jocuri de putere dintr-un grup de hărțuitori. 

Dar ce zice legea?

Din fericire, avem și noi o lege care să ne ajute, chiar dacă deocamdată prea puține victime ale hărțuirii stradale știu despre existența ei. La presiunile senatoarei independente (în 2018!) Oana Bîzgan, Legea 202/2002 a fost actualizată prin legea 198/2018 și stipulează următoarele (preluare articol Mediafax): 

„Este interzis orice comportament de hărțuire, hărțuire sexuală sau hărțuire psihologică definite conform prezentei legi, atât în public, cât și în privat.”

“Constituie contravenții și se sancționează cu amendă contravențională de la 3000 lei la 10.000 lei (inițial, amenda maximă era de 100.000 lei, așa cum este și acum în vigoare – n.r.)”

„Prin hărţuire se înţelege situaţia în care se manifestă un comportament nedorit, legat de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii persoanei în cauză şi crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor;

Prin hărţuire sexuală se înţelege situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor;

Prin hărţuire psihologică se înţelege orice comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic şi implică un comportament fizic, limbaj oral sau scris, gesturi sau alte acte intenţionate şi care ar putea afecta personalitatea, demnitatea sau integritatea fizică ori psihologică a unei persoane.”

Cum recunoaștem hărțuitorii?

La fel ca orice altă formă de hărțuire, hărțuirea stradală este mult prea prezentă și normalizată pentru a putea fi delimitată clar de comportamentele acceptabile din punct de vedere social. Dar cine sunt cei care practică această formă de abuz? La prima vedere, putem deosebi patru mari categorii, fiecare cu eticheta ei arhicunoscută:

• „Derbedeii & golanii” – Cei mai răspândiți hărțuitori stradali sunt cei pe care oamenii îi etichetează de regulă ca „derbedei & golani”. Aceștia sunt de regulă tineri bărbați, de orice etnie, care bravează sau manifestă comportamente teribiliste, intimidante, prin care sfidează regulile societății sau prin care încearcă să „agațe”. 
• „Muncitorii” – O altă categorie de hărțuitori stradali sunt cei denumiți generic „muncitori” – bărbați de toate vârstele, care muncesc în construcții, pe șantiere sau în diverse activități cu grad scăzut de profesionalizare, dar nu neapărat. Aceștia mai degrabă încearcă să se distreze sau să se amuze pe seama reacțiilor victimelor lor. 
• „Nebunii” – Deși este o formulare abuzivă în sine, această etichetă este folosită pentru a identifica oamenii care suferă de diverse tulburări mentale. În lipsa tratamentului, unele boli sau tulburări psihice îi predispun pe oameni la interacțiuni intruzive sau abuzive cu cei din jur – atât cunoscuții lor, cât și străinii. 
• „Oamenii obișnuiți” – Bineînțeles, este vorba despre niște circumstanțe atenuante, în care oamenii obișnuiți pot manifesta astfel de comportamente. De exemplu, atunci când se află sub influența unor substanțe care le reduc autocenzura (alcool, droguri, medicație etc.). „Efectul de turmă” are și el partea lui de vină – majoritatatea grupurilor de bărbați, mai ales atunci când glumesc sau se distrează, vor fi percepute ca periculoase sau agresive de către femei, indiferent de aspectul fizic, locul interacțiunii sau momentul zilei.

Complimente sau hărțuire sexuală stradală?

Dacă ești femeie, când mergi pe stradă și auzi „Hei, pisi! / Ce ți-aș face! / Îmi dai și mie un pupic? / Îmi dai și mie numărul tău?”, lumea ar putea să ți se zdruncine cu un fior de frică viscerală sau, din contră, să simți că radiezi frumusețe și voluptate. Sau ar putea să-ți fie total indiferent, căci oricum ți se întâmplă în fiecare zi. Depinde ce noroc ai avut la experiențe de viață și educație.

De multe ori, însă, hărțuirea stradală verbală e însoțită și de gesturi vulgare și intimidante sau atingeri fără consimțământ, care lasă urme adânc în psihicul victimelor. 

Societatea noastră încă nu a reușit să clarifice granița dintre complimente și hărțuire. Această responsabilitate cade adesea doar pe umerii părinților, deși toți copiii care trec prin școală ar trebui să primească o educație clară și specifică în acest sens. Dar atunci când nici părinții nu știu prea bine diferența și nici școala nu oferă reguli și definiții clare și concrete, întreaga societatea suferă, odată cu cei mai vulnerabili dintre membrii ei. 

De regulă, femeile sunt victimele acestei forme de hărțuire stradală. Bărbații sunt în general în poziția agresorului sau a agresorilor, ca grup de persoane, ceea ce-i face încă și mai amenințători. 

Mituri urbane și justificări ale abuzurilor

Există însă niște convingeri și practici comune în cultura noastră, care mențin confuzia cu privire la formele și acceptabilitatea hărțuirii sexuale.

• Pentru că societatea validează mai mult manifestarea sexualității masculine și blamează manifestările sexualității feminine, majoritatea oamenilor acceptă justificarea de tipul „Am glumit, nu am dat cu parul” și solicită înțelegere și toleranță din partea victimelor sau a spectatorilor la hărțuire. Deseori, justificarea aceasta este în sine intimidantă, exprimată pe un ton ridicat, amenințător sau ostil.

• În plus, majoritatea oamenilor îi blamează pe cei care se revoltă și îi acuză de lipsă de umor sau de intruzivitate: „Ce te bagi? / Care e treaba ta? / Nu știi de glumă deloc? / Nu știi să recunoști un compliment?”. 
• De asemenea, sunt invocate diverse comportamente ale victimelor hărțuirii, prezentate ca declanșatori ai hărțuirii: „Ce se aștepta dacă se îmbracă așa? / Și-a căutat-o cu lumânarea umblând noaptea singură”.

Ce trebuie să știi este că…

Hărțuirea stradală nu se întâmplă din vina victimei! Vinovații sunt întotdeauna hărțuitorii, dar și societatea care tolerează astfel de comportamente abuzive și întoarce învinuirile împotriva victimelor. Nu contează cu ce te îmbraci, unde te duci sau ce faci, în spațiile publice ar trebui să te simți în siguranță.

Este greșit să lăsăm nesancționate evenimentele de hărțuire stradală, în special pe cele cu componentă sexuală. Ele reprezintă o primă fază pe drumul către acostare și agresiune sexuală, într-o societate cu o puternică inegalitate de gen. Cu cât sunt mai frecvente și mai normale în cultura noastră hărțuirile stradale cu tentă sexuală, cu atât este mai probabil ca ele să degenereze în comportamente agresive, inclusiv violuri. 

Pentru a reduce fenomenul hărțuirii stradale, este nevoie de multe schimbări coordonate, căci asta presupune o schimbare culturală. Proiecte în zona ONG există, ca de exemplu acest proiect cu nume amuzant: HEY, PISI a reunit cinci artiste multidisciplinare care au lucrat cu 10 adolescenți pasionați de diferite exprimări artistice și i-au ajutat să exploreze istoria lor personală și colectivă cu abuzul, rezultând o expoziție stradală și o discuție absolut necesară, deschisă pe mai multe canale media mainstream. 

A mai scris despre hărțuire stradală și jurnalista Ana Maria Ciobanu de la DoR – un articol luuung, dar frumos și plin de informații despre cum se dezvoltă grupurile de acțiune ale femeilor împotriva hărțuirii stradale din timpul alergării. 

Ca societate însă, avem nevoie de campanii naționale de informare și conștientizare din partea autorităților și a societății civile – atât în urban, cât și în rural. Avem nevoie de legi actualizate și protocoale noi de raportare, care să le ușureze victimelor parcursul birocratic atunci când au nevoie de ajutor din partea autorităților. Și evident, avem nevoie de o educație de calitate, actualizată și incluzivă, pentru toți copiii și tinerii care trec prin sistemul de învățământ, pentru a-i ajuta să-și cunoască mai bine atât drepturile, cât și responsabilitățile civice.

Oamenii educați în spiritul civismului, care se simt respectați de societate vor avea mai puține tendințe agresive sau antisociale și vor manifesta mai rar comportamente care-i pot răni pe ceilalți. 

Totuși, ce e de făcut până se vor regla aceste lucruri în societate?

Tinerele femei sunt cele mai expuse acestor experiențe traumatice. Metodele alese de ele pentru a face față hărțuirii stradale diferă de la persoană la persoană:

• Ignorare totală – Cam așa sună și sfatul primit acasă de majoritatea fetelor: să nu bage în seamă, să nu pună la suflet, să nu-i confrunte niciodată pe hărțuitori și să meargă mai departe. Deși poate să pară o formă civilizată de a reacționa în astfel de situații, nu toate femeile vor putea ignora astfel de comportamente fără să internalizeze sentimente de teamă, rușine și vinovăție. 

Acest proces de internalizare le amenință propriul echilibru emoțional. Victimele vor începe să caute compania altor persoane constant, pentru a se simți mai în siguranță. Astfel, un comportament abuziv nesancționat al bărbaților contribuie la creșterea tendințelor de dependență emoțională printre femei. 

În plus, această reacție de ignorare contribuie și la propagarea mentalității vechi, prin care societatea reduce la tăcere victimele, lăsând agresorii să-și ducă mai departe nestingheriți tendințele abuzive. 

• Reacții ostile verbale sau comportamentale – Unele tinere primesc altfel de sfaturi acasă sau în cercurile de apropiați: să nu se lase batjocorite, să nu permită nimănui să le umilească sau să răspundă cu aceeași monedă. Drept pentru care, ele reacționează ostil sau de-a dreptul furios, devenind ele însele agresori în încercarea de a-și apăra onoarea. 

Din păcate, acest gen de reacție întărește stereotipurile de gen (ex: „Așa sunt femeile, exagerează orice.”) și, uneori, le face să devină ținta unor atacuri mai grave decât hărțuirea inițială. Dintr-o astfel de altercație, nimeni nu iese cu o lecție învățată. Toate persoanele implicate se vor simți la final agresate, ofensate și dezamăgite. Iar asta nu le oferă șanse prea bune pentru a nu repeta genul acesta de comportament. 

În plus, această reacție ostilă contribuie și la propagarea mentalității vechi, prin care societatea blamează mai degrabă victimele hărțuirii pentru comportamente sau vestimentație provocative. 

• Reacții ferme de identificare a abuzului – Din punct de vedere psihologic și legal, cele mai recomandate reacții în astfel de situații sunt numirea fermă a abuzului. De exemplu: „Acest gest/comportament este o formă de hărțuire sexuală și e ilegal” sau „Această atitudine este o lipsă totală de respect și nu e deloc atrăgătoare” sau „Știați că asta se numește hărțuire? Și că puteți fi amendat pentru că este ilegală?”. Foarte important este ca victima hărțuirii stradale să nu jignească și să nu facă acuzații ofensatoare la adresa persoanei hărțuitorului, ci doar la adresa comportamentului abuziv. 

Bineînțeles, nu oricine poate avea curajul și tactul să reacționeze în acest fel, și chiar și persoanele care reușesc să o facă pot întâmpina reacții neprevăzute și ostile din partea hărțuitorului. Dacă hărțuirea continuă, victima trebuie să apeleze la poliție sau la 112 pentru a raporta incidentul în baza legii hărțuirii stradale și a cere ajutor de la autorități. 

„Bună! În copilărie am fost abuzată sexual de mai multe ori și de diferiți bărbați din familie. Acum îmi e frică când văd că un bărbat din familie este politicos cu mine.”

Din acest mesaj lipsește semnul întrebării. Pentru mine, asta înseamnă că suferința adolescentei care l-a trimis nu poate fi cuprinsă într-o singură întrebare. Așa că îmi voi imagina eu nouă dintre întrebările ei.

1. Oare chiar am fost abuzată sexual cu adevărat?
2. De ce mi s-a întâmplat mie asta?
3. Cum de nu și-au dat seama că îmi fac rău?
4. De ce nu a intervenit nimeni în apărarea mea?
5. Cum trăiesc cu amintirile astea toată viața?
6. Cum o să-mi afecteze asta relațiile de cuplu?
7. Ar trebui să-i iert pe abuzatorii mei sau să dau totul uitării?
8. O să mă pot ierta pe mine vreodată?
9. Ce fac cu toată nedreptatea și furia pe care le-am adunat?

Voi încerca să răspund, pe rând, la fiecare dintre ele. Sper că așa voi putea să aduc măcar un pic de recunoaștere și de alinare acestui suflet de supraviețuitoare. 

1. Oare chiar am fost abuzată sexual cu adevărat?

Da. Se întâmplă adesea ca oamenii să își dea seama mult mai târziu că unele întâmplări confuze, înfricoșătoare sau ciudățele din copilăria lor au fost abuzuri sexuale. Unele amintiri sunt prea dureroase sau inacceptabile și psihicul le blochează inconștient, pentru a se proteja de suferință. În alte cazuri, amintirile despre abuz nu conțin conștientizarea răului, așa că sunt stocate la grămadă cu o mulțime de alte întâmplări șterse, fără cap și coadă, din care oamenii își mai pot aduce aminte doar frânturi. Dar asta nu le face mai puțin importante și, în niciun caz, nu scuză și nu anulează abuzul prin care a trecut acea persoană în copilărie.

Ca să clarificăm, în categoria abuzului sexual intră orice fel de formă de a forța sau de a convinge un copil sau un adolescent să ia parte în activități sexuale, indiferent dacă acesta înțelege sau nu ce se întâmplă. Abuzul sexual poate conține violență fizică, dar nu neapărat. Ba din contră, cele mai dureroase și traumatice forme de abuz sexual sunt cele în care victimele sunt manipulate sau convinse să participe fără împotriviri. 

Activitățile sexuale din categoria abuzului sexual împotriva copiilor pot include contact fizic cu sau fără penetrare, cu sau fără violență sau constrângere: atingeri în zonele intime, sărut, viol, sex oral sau anal, masturbare, frecare etc. Totuși, în categoria abuzului sexual intră și forme de manifestare fără contact direct: expunerea copilului la conținuturi, imagini și activități sexuale, goliciune corporală, discuții despre sex și sexualitate sau încurajarea unor comportamente cu conotație sexuală la copil. 

Aici vorbim inclusiv despre grooming – pregătirea și ademenirea unui minor pentru a accepta abuzul sexual, activitate care se practică și în offline, și în online. De cele mai multe ori, victimele grooming-ului ajung să practice prostituția sau exploatarea sexuală în scopuri comerciale. Practic, acești copii sunt „spălați pe creier”, astfel încât să creadă că abuzatorii lor sunt, de fapt, persoane care le vor binele. La fel se întâmplă și în metoda Loverboy, prin care proxeneții racolează tinere fete din medii vulnerabile sau familii destrămate, făcându-le să se îndrăgostească de ei, pentru ca apoi să le convingă să se prostitueze sub amenințarea despărțirii, a bătăii sau a unor alte pericole reale sau imaginate (de exemplu, datorii mari sau alte obligații financiare ale loverboy-ului).

2. De ce mi s-a întâmplat mie asta?

E greu de răspuns la întrebarea asta, tocmai pentru că nu există o singură cauză care să ducă la abuzul sexual asupra unui copil. Ce pot să spun cu siguranță este că nu ți s-a întâmplat asta din cauza sau din vina ta. 

Experiențele tale de abuz sexual au avut loc pentru că niște bărbați considerați „de încredere”, aflați într-o poziție de putere în raport cu tine, au profitat de faptul că nu-i vedea nimeni sau că nimeni nu îndrăznea să le conteste autoritatea. 

Majoritatea abuzurilor sexuale se întâmplă între oameni care se cunosc. Cei mai mulți agresori sexuali fac parte din cercul de persoane de încredere ale victimei – rude, prieteni, vecini, apropiați. Din păcate, însă, tocmai din această cauză, victimele sunt îngrozite și terorizate de ideea de a dezvălui abuzul, chiar și atunci când înțeleg gravitatea faptelor. Reacția familiei, expunerea publică, rușinea și vinovăția sau lezarea statutului social sunt obstacolele pe care majoritatea victimelor abuzurilor sexuale le întâlnesc în drumul lor către a-și căuta dreptatea. 

3. Cum de nu și-au dat seama că îmi fac rău?

E posibil să-și fi dat seama și să nu fi contat suficient de mult încât să se oprească, ci doar cât să pună presiune pe tine să nu spui nimănui ce s-a întâmplat. Dar e posibil să nu-și fi dat seama nici ei că ceea ce făceau era greșit. 

Ca exemplu, chiar zilele trecute s-a scris în presa internațională despre scurtmetrajul documentar câștigător la Berlinale „Nanu Tudor”. În acest film, regizoarea Olga Lucovnicova, din Republica Moldova, spune povestea propriului abuz sexual din copilărie și îl confruntă pe unchiul care a abuzat-o. Abuzatorul nu pare să înțeleagă cu ce a greșit, părând convins că nu a făcut un păcat așa de mare. Ba chiar îndrăznește să-i spună nepoatei că ar trebui să îl ierte, că altfel nici ei nu i se vor ierta păcatele – o formă greu de înțeles de inconștiență, gândire magică sau tendințe manipulative. Oricare ar fi, chiar și toate deodată, vindecarea victimei nu ține de capacitatea abuzatorului de a conștientiza abuzul. 

Vindecarea victimei ține de propria ei capacitate de a identifica și numi abuzul & abuzatorul, pentru ca apoi să-și delimiteze identitatea de experiența abuzului. Abuzul ți-a alterat drumul în viață, dar nu te definește ca persoană. Și nici nu poate să te împiedice să te vindeci și să-ți urmezi visele. 

4. De ce nu a intervenit nimeni în apărarea mea?

Nu știu cu adevărat dacă cineva a intervenit ca să te apere sau nu. Sper din tot sufletul că ai avut pe cineva în care să ai încredere, cu care să vorbești și care să te creadă. Și sper că persoana asta ți-a luat apărarea, fie că tu ai aflat despre asta sau nu. 

Dar, în general, lipsa intervenției altora atunci când un copil este abuzat sexual e datorată lipsei de informare și educație. Ceilalți oameni (rude, apropiați etc.) nu au la dispoziție suficiente piese de puzzle ca să-și dea seama ce se întâmplă. Au doar informații disparate, care sunt greu de crezut, cu atât mai mult cu cât abuzatorii ar putea părea oameni respectabili și responsabili din alte puncte de vedere. Dacă tu încă n-ai vorbit cu nimeni despre abuzurile prin care ai trecut, poate este timpul să iei în considerare această variantă – e primul pas către vindecare. 

O altă posibilă explicație pentru non-intervenție ar fi frica și teroarea. Dacă abuzatorii nu te abuzau doar pe tine, ci și pe alte persoane din familie, adulți sau copii, atunci era puțin probabil ca cineva să îndrăznească să-i tragă la răspundere. 

De asemenea, dezvăluirea abuzului ar fi putut fi percepută ca periculoasă și din alte puncte de vedere. De exemplu, pierderea drepturilor tutelare, destrămarea familiei, blamarea socială sau marginalizarea familiei / a victimelor. De multe ori, cei care știu despre abuzuri nu pot interveni din lipsa unei soluții reale. Ei pot crede că autoritățile nu vor vrea sau nu vor avea ce să facă – din lipsă de educație, bunăvoință sau dovezi ale abuzului. Rușinea sau vinovăția ar putea și ele să contribuie la non-intervenția altor membri ai familiei care ar fi putut ști despre abuzurile sexuale pe care le-ai trăit. 

5. Cum trăiesc cu amintirile astea toată viața?

Dacă acum e prima dată când vorbești despre experiențele tale de abuz sexual, probabil că îți este foarte greu. Probabil că simți un vârtej de emoții și gânduri amestecate, care te împiedică să vezi mai departe de azi. Dar chiar și dacă ai mai vorbit despre abuzurile din copilăria ta este posibil să nu știi cum poți trăi tot restul vieții cu aceste amintiri. Și nu e deloc un sentiment plăcut.

După ce a participat la Berlinale și a scris despre subiectul filmului, jurnalista Iulia Blaga, cea care a scris articolul pe care l-am link-uit mai sus, a fost surprinsă de reacția regizoarei. Olga Lucovnicova s-a supărat că jurnalista pusese atât de mult accent pe căutarea senzaționalului în dezvăluirea experienței de abuz sexual. La câteva zile după, jurnalista a scris un text personal în care vorbește, la rândul ei, despre propria experiență de abuz sexual, pe care o îngropase adânc printre alte amintiri nesemnificative din copilărie, timp de 30 de ani. Dacă ai răbdare și putere, te încurajez să citești textul Iuliei Blaga. 

Un alt exemplu ar fi mișcarea #metoo, care a viralizat dezvăluirile unor femei abuzate sexual până ce a devenit un trend mondial. Multe femei au căpătat astfel curaj să vorbească despre propriile experiențe de abuz și și-au demascat abuzatorii – majoritatea bărbați influenți, mai mult sau mai puțin cunoscuți, despre care oamenii nu ar fi bănuit că ar putea avea astfel de comportamente antisociale. 

6. Cum o să-mi afecteze asta relațiile de cuplu?

Este greu de estimat ce efect va avea această experiență asupra relațiilor tale – și cele de cuplu, și toate celelalte. Dar clar un efect există, căci deja vorbești despre el: ți-e teamă chiar și atunci când bărbații din familie sunt politicoși cu tine. Și nu e normal să-ți fie teamă tot timpul. 

Cel mai probabil, vei avea dificultăți în a le acorda altor oameni încrederea ta, în special dacă sunt bărbați. La fel, e posibil să-ți fie greu să te exprimi, să negociezi și să ajungi la compromisuri „corecte”, adică acele compromisuri în care oamenii se întâlnesc la jumătatea drumului, fără să accepte încălcări ale propriilor granițe personale. Iar relațiile de cuplu sănătoase se bazează pe capacitatea partenerilor de a negocia și de a-și respecta angajamentele unul față de celălalt. 

E posibil și să nu te simți suficient de bună / frumoasă / deșteaptă / adecvată / puternică / capabilă – tot urmări ale expunerii la abuzuri. S-ar putea să-ți vină greu să-ți stăpânești reacțiile emoționale, să te concentrezi sau să te liniștești, atunci când ceva te face să te simți amenințată. Ba chiar e posibil ca și tu să devii agresivă sau abuzivă în încercarea ta de a te apăra. 

Dacă nu îți tratezi trauma emoțională, relațiile tale cu alți oameni vor purta mereu semnele mai mult sau mai puțin vizibile ale abuzurilor pe care le-ai trăit. Și pe care nu le-ai meritat. Ce meriți este timp, răbdare și atenție, ca să poți închide aceste răni și să mergi mai departe cu fruntea sus, cu demnitatea asumată și cu mândria de a fi o supraviețuitoare, indiferent cât de grele au fost încercările din viața ta. 

7. Ar trebui să-i iert pe abuzatorii mei sau să dau totul uitării? 

Nu, niciuna din variantele astea nu e cu TREBUIE înainte. Dacă vei vrea, dacă vei putea, dacă vei simți, îi vei ierta cândva, dar nu e ceva ce trebuie să faci. Iar uitarea în sine oricum nu este posibilă, la fel cum nimic din ce facem noi acum nu poate șterge sau modifica evenimentele din trecut. Psihoterapia însă te poate ajuta să nu mai simți că trebuie să faci ceva anume, să respecți o anumită rețetă sau prescripție socială. 

Dacă lucrezi trauma asta în terapie, este posibil totuși să nu te mai gândești așa des la experiențele tale de abuz, adică să nu ți se activeze triggerii traumatici atât de des. Ai putea chiar să ajungi în punctul acela în care, chiar și dacă îți amintești, să nu te mai doară atât de tare. E nevoie de timp, de iubire și auto-compasiune ca să poți ajunge acolo, așa că nu te învinovăți că nu ai atins deja acel punct. E posibil să fie nevoie și de o formă de compensare, de încheiere a conturilor – fie că asta înseamnă să-ți cauți dreptatea în justiție, fie că vei decide, la un moment dat, să îți confrunți abuzatorii și să-i faci conștienți de gravitatea faptelor lor. Oricum ar fi, puterea e la tine, chiar dacă uneori nu simți asta.

8. O să mă pot ierta pe mine vreodată?

Deși poate fi greu de crezut sau acceptat, nu ai nimic de iertat la tine. Nu ești vinovată sau responsabilă pentru nimic din ceea ce s-a întâmplat, pentru simplul fapt că un copil nu poate fi considerat responsabil de abuzurile sexuale la care este expus de alte persoane. Iar asta devine și mai ușor de înțeles dacă ne referim la persoane adulte, trecute prin viață și prin școală, care ar fi trebuit să știe să facă diferența dintre bine și rău. 

Legal, și în țara noastră este interzisă și ilegală orice formă de activitate sexuală care implică un minor. Consimțământul informat este acceptabil în justiție abia după vârsta de 16 ani, dar chiar și atunci poate fi contestat, căci copiii și tinerii pot fi manipulați ușor. Centrul FILIA îți poate oferi sprijin juridic specializat, dacă decizi să mergi în instanță vreodată și nu știi de unde să pornești sau nu-ți permiți să plătești un avocat. 

S-ar putea, însă, să te învinovățești pentru faptul că nu te-ai opus sau că nu ai spus nimănui. Și dacă așa stau lucrurile, nici aici nu e nevoie de iertare, ci de o reconstruire a poveștii abuzurilor. De fiecare dată, victimele care nu se opun abuzului sexual și care nu cer ajutor sau protecție de la apropiați/autorități fac asta tocmai pentru a se proteja. Deși e contraintuitiv, de fapt, lipsa împotrivirii sau a revoltei era o formă de a diminua pericolul și violența la care erai expusă. Agresorii sexuali pot deveni și mai violenți atunci când sunt respinși sau refuzați, iar victimele lor sunt în pericol și mai mare în acele momente. Dacă ai tăcut și te învinovățești pentru asta, mai bine mulțumește-ți că te-ai protejat de alte posibile răni. Toate luptele la timpul lor. 

9. Ce fac cu toată nedreptatea și furia pe care le-am adunat?

Întâi le recunoști, le lași să iasă la suprafață și să le simți. Cu siguranță vei avea nevoie de susținere și ghidare în etapa aceasta. Psihoterapia și relațiile de prietenie pot fi o bază solidă, pe care să te reconstruiești după o experiență dureroasă. 

Apoi începi, încet-încet, să înveți să transformi nedreptatea și furia în combustibil pentru obiectivele tale pozitive. Mulți oameni care au trecut ei înșiși prin experiențe de abuz în copilărie – cu sau fără componentă sexuală – ajung să-și aleagă meserii și domenii de activitate care au legătură cu lupta împotriva abuzurilor. Unii devin doctori ca să salveze vieți, alții devin psihologi ca să-i ajute pe oameni să-și vindece inimile rănite, alții practică avocatura ca să apere drepturile oamenilor în justiție, iar alții devin artiști care își exprimă identitatea și experiențele, chiar și pe cele dureroase, prin muzică, scris, dans, film, fotografie sau alte metode creative. 

Orice formă de autoexprimare și autoexplorare te-ar atrage acum, ține minte că nu trebuie să alegi un singur drum și alegerea ta nu va fi definitivă. Vei continua să te transformi, să suferi și să te bucuri în fiecare zi a vieții tale. Ești deja pe calea care te face o persoană din ce în ce mai conștientă, mai înțeleaptă și mai echilibrată.

„Partenerul meu a avut un tată abuziv și o mamă puțin prezentă în viața lui. Mereu are ezitări când vorbim despre viitorul relației, spunând că nu are rost să vorbească despre asta. Cum ar fi indicat să procedez, dacă eu vreau ceva mai mult și am nevoie de o asigurare, dat fiind faptul că la toamnă eu voi fi în clasa a 12-a și el la facultate?”

Bună întrebare, nu? E clar că există o corelație între cele două: abuzurile din familie și evitarea planurilor de viitor. Dar care-i de fapt legătura? Și ce informații lipsesc din această întrebare, dar apar cumva sugerate de detaliile existente? Da, ele te pot predispune la interpretări subiective, deci eronate. Am să încep cu o imagine de ansamblu, ca să devină mai clară legătura de tip cauză – efect. 

Cum funcționează traumele din relația cu familia?

În intimitatea conștiinței sale, fiecare om trăiește momente dificile, problematice, dureroase pe parcursul vieții. Multe dintre aceste momente traumatice apar în primii ani de viață. Atunci, dependența de alte persoane (părinți sau alți îngrijitori) este foarte mare și vitală. Felul în care aceștia se comportă față de copil și între ei constituie mediul emoțional în care se dezvoltă acel copil. 

Dacă în mediul emoțional al familiei predomină conflictele, competiția, secretele, violența de orice fel sau umilirea, sarcasmul și bătaia de joc, acel mediu va fi un mediu abuziv pentru copil. Acest lucru nu anulează legăturile de atașament dintre membrii familiei, ci doar imprimă un caracter abuziv comportamentului tuturor. Orice interacțiune din acea familie va fi percepută din exterior mai degrabă dură sau ostilă. Iar asta se va întâmpla chiar și atunci când membrii familiei percep interacțiunea ca fiind pozitivă și bazată pe iubire, apreciere sau grijă. 

Cum se reflectă abuzurile din familie în alte relații?

În termeni de psihologie a relațiilor, familia descrisă mai sus are un tipar de manifestare a afecțiunii cu grad ridicat de agresivitate. Așa e normal pentru acea familie. „Fac asta tocmai pentru că te iubesc” ajunge să fie o scuză validă pentru comportamentele abuzive ale tuturor. Doar că, atunci când un copil învață că așa e normal să-și manifeste afecțiunea, va tinde să aibă același tip de comportament și cu alți oameni față de care dezvoltă afecțiune. 

Ceilalți vor percepe comportamentul respectiv drept OK sau NOT OK în funcție de propriul lor mediu emoțional „de acasă”. Bineînțeles, mai contează și alți factori, de exemplu vârsta, maturizarea emoțională, valorile morale, experiența anterioară, educația etc. Dar mediul emoțional abuziv din familia de origine este întotdeauna un predictor bun pentru tendința de a neglija comportamentele abuzive ale potențialilor parteneri de cuplu. 

Mai mult, unii copii primesc în familie mesaje de tipul „Nu ești bun/-ă de nimic” sau „Nu ești în stare de nimic”, „Ești prost / proastă / urât/-ă, nimeni nu o să te vrea” – adică mesaje negative, critice și jignitoare. Acei viitori adulți vor avea probleme în relațiile lor de atașament de orice tip (parteneri de cuplu, prieteni, colegi de muncă etc.). O astfel de persoană este programată încă din familie să se perceapă pe sine ca fiind de neiubit / inadecvată / defectă într-un fel sau altul. Iar acest lucru îi va influența scenariul de viață și comportamentul din relațiile cu ceilalți. Efectele negative ale traumelor din copilărie se pot resimți pe tot parcursul vieții, dacă acele traume emoționale nu sunt explorate și vindecate. 

OK, dar eu ce să fac?

Întrebarea ta începe cu precizarea că prietenul tău are un tată abuziv și o mamă puțin prezentă. Acest background pare să explice cumva comportamentul de ezitare pe care l-ai menționat.

Din întrebarea ta lipsesc multe detalii apropo de istoria relației voastre, dinamica emoțională dintre voi, nevoile și frustrările tale din relație.

Tu pari să ai o viziune destul de negativă cu privire la viitorul relației, din moment ce spui clar și răspicat că simți nevoia de o asigurare din partea partenerului tău. Dar ce fel de asigurare ți-ar trebui, de fapt? Că relația nu se va termina? Sau poate că nu te va înșela? Că el te va iubi în continuare, chiar dacă nu va mai fi la liceu sau va locui în alt oraș? Acestea trei sunt primele lucruri la care m-am gândit, dar poate la tine e altfel. E bine să-ți clarifici întâi tu cu tine această nevoie de asigurare – la ce se referă mai exact și ce presupune din partea lui.

În plus, mă întreb ce te face pe tine să fii atât de sigură că nu vei fi chiar tu cea care se va îndrăgosti de altcineva în viitorul apropiat și vei dori să vă despărțiți? Gândirea mea critică s-a declanșat, așa că urmează o altă întrebare retorică: Ești sigură că și el se consideră ezitant? Poate el are altă perspectivă apropo de discuțiile voastre despre viitor. E posibil ca el să creadă că relația voastră nu poate continua la distanță. Poate deja îți spune asta cumva voalat, pentru a nu te răni. Sau poate nu crede că vor fi mari diferențe față de prezent, și de aceea nu vede problema pe care o vezi tu, deci nici nu caută soluții sau asigurări. 

O relație de durată nu e neapărat o relație sănătoasă

Cu siguranță există sentimente de afecțiune între voi, din moment ce te referi la această persoană ca fiind partenerul tău. Dacă vrei o asigurare pentru viitor, probabil că simți că relația asta îți aduce niște lucruri bune, niște beneficii. De exemplu te face să te simți iubită / apreciată / respectată / frumoasă / specială / deșteaptă etc. Dar oare știi cu exactitate care sunt acele beneficii importante pentru tine? Și cât de multe sau relevante sunt ele în raport cu dezavantajele și sentimentele dezagreabile pe care ți le aduce aceeași relație? 

Din felul în care ai formulat, îmi dau seama că tu îți dorești ca relația să continue. Dar ești sigură că este o relație bună pentru tine? O relație în care te simți cu adevărat respectată, iubită, apreciată? Și nu doar așa cum ar fi normal la tine acasă, ci „ca la carte”? 

Viitorul începe în fiecare clipă

Dacă vrei într-adevăr o asigurare pentru viitor, orientează-ți atenția către prezentul relației voastre. Calitatea relației din prezent este cel mai bun predictor pentru viitor. Cu cât e mai armonioasă, mai relaxată și mai frumoasă acum, cu atât va avea mai multe șanse să reziste în timp. 

Nicio relație de cuplu nu poate fi garantată 100%. Cei care promit așa ceva, oricât de tare ar crede în propria promisiune, nu fac decât să se păcălească singuri. Nimeni nu poate garanta că va avea aceleași sentimente în viitor. Ce putem promite partenerilor noștri, fără să ne păcălim singuri și fără să le spunem lor doar ce vor să audă pe moment, este că vom face tot posibilul să-i respectăm și să nu-i facem să sufere. Nu intenționat, bineînțeles, căci știm bine că oamenii suferă și de pe urma propriilor interpretări greșite. 

Până la urmă, cu cât vei pune mai multă presiune pe partenerul tău pentru a primi acea asigurare, cu atât se va simți celălalt mai inconfortabil și mai stresat. Iar asta ar putea accelera incontrolabil destrămarea relației. Cel mai probabil, nu de asigurarea aceea aveți nevoie, ci de momente frumoase împreună. Doar ele vă vor face pe amândoi să vă doriți să fiți și să creșteți împreună încă o zi, și încă o zi, și încă o zi…

„Sunt într-o relație cu un tip de 3 ani (împlinim în iunie anul acesta), eu 23 de ani, el 25 de ani. În primul an de relație, am observat că făcea câteva lucruri care pe mine mă deranjau (ex: dădea like-uri la poze sau dădea câte un compliment unor fete necunoscute, a făcut la un moment dat o glumă pe seama mea cu băieții din grupul lui). I-am comunicat că aceste lucruri mă deranjează și de ce. A spus că va încerca să remedieze situația, însă nu a fost deloc așa. Făcea aceleași lucruri, dar pe ascuns. I-am recomunicat că nu e nicio îmbunătățire faptul că se ascunde și că ar fi bine să vorbim deschis. Ne-am mutat împreună. 

Iar la un moment dat, când am petrecut Crăciunul fiecare la părinții lui, ne-am certat, el a clacat și și-a făcut un cont fals pe care se uita la tipe, le-a scris că dacă vor să vorbească. Acest lucru l-am aflat peste 6 luni, timp în care el a intrat pe acel cont doar atunci când l-a creat (când ne-am certat). În acel moment i-am spus că e bătaie de joc ceea ce face, că sunt dispusă să comunicăm, să fim deschiși, iar el nu face niciun pas spre evoluție, ci mai degrabă spre destrămare. 

În acel moment a început să plângă dându-și seama că a făcut niște greșeli imense și că putea să se schimbe de la bun început și îmi cere să îi acord o șansă – o șansă în care să îmi arate că se maturizează, că vrea această relație. I-am spus că această schimbare de comportament trebuie să vină în mod natural și voit de el, nefiind împins de la spate de cineva. 

Oare să îi acord această șansă sau ar trebui să ies din această relație? Mulțumesc frumos dacă citiți acest mesaj!”

Iată o întrebare clară, cu destul de multe detalii de context, pentru care îți mulțumesc, dragă adolescentă. Dar hai să luăm lucrurile pe rând, ca să clarificăm pas cu pas povestea din fundal. Și sper să nu te superi când îți scriu „dragă adolescentă”. Creierul oamenilor se maturizează cu adevărat din punct de vedere neural undeva în jurul vârstei de 25 de ani. Așa că, neurologic vorbind, ești chiar pe final de adolescență.

Din ce spui, relația voastră a trecut prin mai multe episoade de cald / rece. Alternanța perioadelor OK cu perioade mai puțin OK e normală și firească. Ea e dată de fluctuația priorităților partenerilor. În adolescență prioritățile oamenilor sunt adesea destul de confuze, neclare și foaaaarte schimbătoare. De ce? Pentru că ele se fundamentează pe nevoile emoționale ale oamenilor. Iar acestea sunt la fel de confuze, neclare și schimbătoare, cu multe contradicții și ambivalențe. 

Contradicțiile generează emoții ambivalente

Cred că am identificat în mesajul tău una dintre cele mai deranjante contradicții pe care le-ai experimentat tu în relația de cuplu, încă de dinainte să locuiți împreună. Faptul că el era într-o relație asumată și oficială cu tine funcționa ca o dovadă a angajamentului său față de tine. Dar când dădea like-uri și complimente altor fete, aceste comportamente păreau să contrazică acel angajament față de tine. Drept pentru care și tu experimentai sentimente contradictorii. Pe de o parte țineai la el și nu voiai să-l pierzi, pe de altă parte te enerva, te simțeai nerespectată. Mai nou, îți vine chiar să-i dai papucii, ca să te scutești de suferință. 

Ce mi-e clar e că, pe parcursul acestor 3 ani, tu ai tot ales să-i mai dai o șansă. Nu pot ști exact cum s-a ajuns aici. Dar sunt sigură că și tu ai avut motivele tale pentru care să te muți cu el și să îl crezi, atunci când el promitea să se schimbe așa cum voiai tu. 

Mi-e teamă, însă, că nici tu nu ești sinceră cu tine până la capăt. Poate nu îți poți da seama care-s motivele sau care-i logica emoțională din spate, dar pare că tu vrei să fii cu el, indiferent de cât de bine se descurcă el la a-și ține promisiunile. 

Asta poate să fie o formă de iubire adevărată și necondiționată în adâncul tău, dar în mod cert pentru el nu se simte în felul ăsta. Ba din contră, estimez că el a simțit mai tot timpul că tu ești nemulțumită – de el sau de comportamentul lui. Iar asta s-ar putea să-i fi alimentat convingerea că tu oricum nu vei fi niciodată mulțumită, ceea ce probabil l-a deprimat foarte tare. E posibil ca și nevoia lui de validare și atenție în conversații cu alte fete să se bazeze tot pe această convingere cum că nu poate să te mulțumească pe tine. 

Cu toții avem nevoie să ne simțim iubiți, acceptați, respectați și validați – adică securizați. Fii atentă la cantitatea de critică pe care tu o introduci în relația voastră. Încearcă să echilibrezi lucrurile, pe cât posibil, cu încurajări, validări și cuvinte calde – din inimă & din convingere, nu doar ca să fie zise. Evident, și tu ai dreptul să primești complimente și încurajări, așa că fii atentă și la cât de satisfăcute sunt propriile tale nevoi emoționale de securizare.

Un posibil abuz narcisic

Ce-i drept, s-ar putea ca el să aibă niște tendințe narcisice destul de puternice. Această alternanță între nevoia de atenție & validare de la alte fete și regretele & promisiunile de a se implica mai mult în relația cu tine pare să se încadreze în ciclul abuzului narcisic. Dar din informațiile pe care mi le-ai oferit nu pot extrage nimic sigur. Doar îți las aceste variante alternative de interpretare, ca să te ajut să-ți clarifici istoricul relației și al așteptărilor pe care fiecare le-a avut și le are de la celălalt. 

Pe de altă parte, și tu s-ar putea să ai o latură narcisică destul de dezvoltată. Ea s-ar putea să te facă să ceri niște lucruri destul de nerealiste sau greu de realizat de la partenerul tău. Faptul că ai menționat acea glumă pe care el a făcut-o cu prietenii lui mă duce cu gândul la o toleranță destul de scăzută la frustrare din partea ta. Chiar dacă nu te manifești agresiv, în astfel de momente în care te simți amenințată, s-ar putea să nu-ți dai seama că și tu te transformi într-un agresor emoțional, în încercarea de a te apăra sau de a-ți apăra „teritoriul”.

Desigur, gluma respectivă poate să fi fost cu adevărat deplasată. Dar tu ai menționat doar o singură glumă. Nu ai zis nimic despre mai multe astfel de glume sau o atitudine constantă de caterincă sau batjocură, care să te enerveze pe modelul picăturii chinezești. Dacă o singură glumă s-a imprimat așa de puternic și jignitor în memoria ta, e posibil ca și tu să ai o nevoie crescută de atenție și de admirație din partea celorlalți.

E posibil să nu fii tu suficient de relaxată în relațiile tale sociale, încât să poți râde alături de ceilalți, chiar și atunci când glumele sunt despre tine. Atenție, nu mă refer aici la capacitatea de a disimula și de a te preface că nu te deranjează gluma. Mă refer la capacitatea de a-ți asuma propriile tale comportamente mai ciudățele. Acelea pe care alții le-ar putea include în glumele lor, și a te amuza de ele alături de ceilalți. 

Comunicarea empatică – o soluție pentru găsirea căii de mijloc

Mi se pare curios într-un fel faptul că nu ai menționat nimic despre sentimentele tale pentru el. Sau ale lui pentru tine. Ele apar cumva implicit în mesajul tău. Dar mi-e destul de clar că asumarea propriilor sentimente s-ar putea să fie o problemă pentru amândoi. 

Dar, înainte de a-ți putea asuma sentimentele și trăirile emoționale, trebuie să le poți identifica și numi. Pentru asta, îți recomand să te inspiri din „roata emoțiilor” (link). Sigur vei descoperi denumiri de emoții care vor descrie mai îndeaproape nuanțele emoționale pe care nu știi să le numești încă. Această ilustrație poate să vă ajute pe amândoi să vă clarificați sentimentele și să vă îmbunătățiți comunicarea emoțională.

Și dacă tot am ajuns aici, țin să menționez că o comunicare sănătoasă în cuplu înseamnă că ambii parteneri își exprimă sentimentele, opiniile și nevoile. Pentru ca asta să se întâmple, ambii parteneri trebuie să fie capabili să asculte activ și să își reprime tendința de a-l întrerupe sau de a-l contrazice pe celălalt înainte de a-l lăsa să termine ce are de spus. Această abilitate e și mai importantă când trebuie să vă comunicați lucruri neplăcute – recomand aici sendvișul plângerii, despre care am scris în rubrica In a Relationship din ziarul Libertatea.

Când doar unul dintre parteneri vorbește și celălalt mai mult ascultă, deja putem să intuim un dezechilibru de putere în acel cuplu. Din descrierea ta, nu îmi dau seama cum a fost comunicarea dintre voi în acești 3 ani. Dar intuiesc că amândoi ați putea să vă îmbunătățiți abilitățile de comunicare empatică. 

Cine deține puterea acordă șanse sau le cere?

Întrebarea de mai sus e foarte importantă și s-ar putea să te ajute să faci lumină în dilema ta amoroasă. De la distanță, ar putea părea că tu ești cea care deține puterea, din moment ce tu simți că trebuie să decizi dacă îi mai acorzi sau nu o șansă. Dar, dacă schimbăm perspectiva, am putea să vedem că puterea din cuplul vostru stă la el, chiar dacă pentru moment te lasă pe tine să simți că poți alege ce se întâmplă cu viitorul relației. 

În realitate, fiecare trebuie să decidă pentru sine, oricât de mult s-ar feri să-și asume o decizie cu potențial mare de suferință – pentru sine sau pentru celălalt. Cum zici și tu, nu trebuie să te împingă nimeni de la spate, adică să te constrângă sau să te manipuleze. Onestitatea față de sine și capacitatea de introspecție sunt foarte importante aici.

Oamenii proiectează mult în relații, adică sunt convinși că știu exact ce simte sau gândește celălalt, când de fapt doar atribuie celuilalt o parte din propriile sentimente considerate inacceptabile. Oricine poate să proiecteze, așa că sfatul meu este să-ți întorci atenția mai mult și mai întâi către propriile tale sentimente.

„Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe” se întâmplă doar în basme

Dacă relația aceasta s-a consumat și nu îți mai aduce satisfacția pe care ți-o oferea înainte, poate este timpul ca drumurile voastre să se despartă, chiar dacă perspectiva asta vă sperie pe amândoi.

Asta nu înseamnă că relația nu a fost, o vreme, fix ce vă trebuia, fiecăruia dintre voi. Și nu înseamnă nici că ați greșit sau ați eșuat – ci doar că v-ați schimbat suficient de mult prioritățile și nevoile astfel încât să nu mai fiți compatibili. Nu trebuie să existe sau să căutați un vinovat pentru asta. Oamenii încep și încheie relații de când lumea – și e minunat să poți călători prin provocările vieții, cel puțin o perioadă, alături de cineva la care ții și care ține la tine. 

Dar când relația aduce mai multe frustrări & constrângeri decât bucurie & sentimentul că ai libertatea de a fi tu însuți/însăți, este momentul pentru o reevaluare. Poate nu e necesară o separare, dar o realiniere a idealurilor și a priorităților partenerilor tot ar trebui să aibă loc. Puteți face asta prin comunicare empatică, prin acordarea reciprocă de timp și spațiu și prin onestitate – față de voi înșivă și față de celălalt.

Un pic de terapie poate să facă minuni în cuplu

Nimeni nu are cum să știe mai bine ca voi ce e în sufletul vostru. Așa că luați-vă această responsabilitate față de voi înșivă: să vă respectați emoțiile, nevoile și dorințele, să le clarificați unde sunt confuze și să vă dați voie să fiți voi înșivă – și în relație, și în afara ei. 

Și dacă nu puteți face asta pe cont propriu, cereți ajutor de la specialiști. Uneori, doar câteva ședințe de terapie de cuplu pot să facă lumină acolo unde înainte era doar frustrare și durere. Sfaturile și recomandările primite de la familie și prieteni sunt și ele utile, dar sunt foarte subiective și de cele mai multe ori sunt lipsite de cunoașterea științifică a relațiilor interumane. Din această cauză, sfaturile și recomandările cunoscuților pot să crească prăpastia din cuplu, în loc de a construi punți noi de comunicare și înțelegere reciprocă între parteneri. 

În copilărie și adolescență, tendințele narcisice pot fi observate în certuri și împăcări pe repeat, alianțe și rivalități „ca-n filme”, îndrăgostiri, trădări, dezamăgiri, amenințări cu răzbunări sau chiar răzbunări reale, uneori ridicole, dar alteori de-a dreptul tragice, cum sunt cazurile de revenge porn sau bullying-ul și umilirile publice – experiențe traumatice greu de depășit pentru mulți oameni.

Adolescenții sunt adesea criticați și învinovățiți pentru „narcisismul” lor în mod eronat. Nu trebuie să confundăm preocuparea mai crescută pentru propria imagine (firească pentru vârsta adolescenței) sau imaturitatea emoțională cu comportamentele abuzive ale unei persoane care poate să mintă, să promită, să înșele sau să manipuleze alți oameni fără nicio problemă de conștiință și fără empatie pentru suferința pe care o provoacă. 

Ca punct de plecare, recomand acest videoclip de la The School of Life – What is Narcissism? 

E chiar așa de rău narcisismul?

Poate că da, poate că nu. O generalizare este imposibilă, căci narcisismul poate și să te salveze, și să te condamne. Tendințele narcisice se pot dezvolta și ca urmare a unei copilării fericite, și ca urmare a unei copilării nefericite. Deși pare contraintuitiv, nu doar copiii răsfățați pot ajunge adulți narcisici, ci și copiii care s-au luptat cu indiferența sau absența părinților. Narcisismul poate fi dezvoltat ca urmare a unui surplus de atenție și validare din exterior. Dar el poate să se dezvolte într-o formă nocivă și ca mecanism de compensare – o formă de rezistență la lipsa de atenție și validare din exterior.

Totuși, ce este clar este faptul că personalitatea umană are nevoie de această trăsătură numită narcisism, chiar dacă ea a fost mai mult demonizată de-a lungul istoriei.

Narcisismul sănătos este cel care ne poate ajuta să refuzăm sau să respingem comportamentele abuzive ale altor oameni. Este chemarea pe care o au unii oameni pentru a deveni profesori sau educatori sau persoane publice, de la actori și până la activiști. Narcisismul sănătos se regăsește în instinctul fiecăruia dintre noi de a rămâne în viață.

Dar, dacă putem delimita un tip de narcisism sănătos, automat vom avea și un tip de narcisism toxic, la extrema cealaltă. De cele mai multe ori, îl vom identifica cu ușurință la persoane publice sau implicate în politică. În categoria asta sunt, de exemplu, multe vedete, politicieni sau oameni de afaceri care alimentează presa cu tot felul de aventuri incredibile și senzaționale.

Cum arată, de fapt, narcisismul toxic?

Voi încerca să prezint cât mai pe scurt posibil narcisismul toxic și conceptul de abuz narcisic cu ajutorul unui extras din caietul de lucru Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi.

ABUZUL NARCISIC este o formă complexă de abuz, specifică persoanelor cu trăsături pronunțate de narcisism în structura personalității.

De regulă, persoanele narcisice pot fi recunoscute ușor, pentru că au nevoie mare de atenție și admirație din partea celorlalți, au o imagine idealizată despre propria persoană și nu par să fie interesați sau receptivi la emoțiile și sentimentele altor oameni. Practic, o persoană care îți aduce aminte de mitul lui Narcis, dacă te-a pasionat vreodată mitologia greacă. Doar că puțini oameni sunt conștienți de trăsăturile lor narcisice. Și încă și mai puțini sunt dispuși să le recunoască public, din diverse motive.

Abuzul narcisic se petrece, de obicei, în cadrul familiei sau al unei relații de cuplu. El implică, după caz, partenerul de cuplu, copiii sau chiar familia extinsă.

În cadrul familiei, un părinte narcisic controlează și impune regulile pe care trebuie să le respecte toți ceilalți – partenerul și copiii. El/ ea stabilește ce e bine și ce e rău, în funcție de criteriile de satisfacere a propriilor sale dorințe, fără a ține cont de nevoile și dorințele celorlalți.

În cadrul unei relații de cuplu, partenerul narcisic va avea aceleași comportamente ca mai sus. Acesta are grijă să își selecteze un partener foarte empatic, pe care îl implică într-un ciclu abuziv din care celuilalt îi este foarte greu să se extragă, cu toate că anvergura abuzului crește constant. Partenerul narcisicului va spera încontinuu la o îmbunătățire a situației, pe care și-o imaginează ca o schimbare a partenerului „în bine” sau o revenire la „așa cum era la început”. Astfel, se dezvoltă între cei doi parteneri o relație co-dependentă cu potențial traumatic ridicat.

CICLUL ABUZULUI NARCISIC poate fi descris pe scurt în următoarele etape:

• Etapa de idealizare a partenerului – o implicare mare a narcisicului, care îi oferă partenerului toată atenția și admirația sa, prinzându-l astfel în plasă
• Etapa de devalorizare a partenerului – dispariția totală sau îndepărtarea narcisicului; o „răcire” a relației care produce confuzie, dezamăgire și suferință celuilalt partener

Cele două etape se pot succeda într-un ciclu vicios, fiecare perioadă de devalorizare a partenerului fiind urmată de o nouă perioadă de idealizare, cu scopul de a-l atrage pe acesta „înapoi în plasă”.

La începutul unui nou ciclu sau la începutul unei noi relații, narcisicul își va arăta doar „calitățile”, adică doar acea imagine idealizată a propriei persoane, alături de o falsă empatie, deschidere și prezență menite să vrăjească partenerul. După ce partenerul demonstrează că e „captiv” și își ia un angajament (de exemplu: oficializarea relației, mutat împreună etc.), vor începe să devină vizibile și „defectele” narcisicului (de exemplu: lipsa de autenticitate, indisponibilitatea afectivă, aroganța, egoismul etc.).

Cu toate că aceste tendințe ale narcisicului îl fac pe partener să sufere, atașamentul emoțional bazat pe co-dependență face foarte dificilă desprinderea din relația de cuplu cu persoana narcisică, mai ales atunci când aceasta apelează la tot felul de strategii de păstrare a partenerului în relație: șantaj emoțional prin auto-victimizare și învinovățirea partenerului, amenințări cu sinuciderea, ghosting, gaslighting & manipulare, sabotarea partenerului, uneori ajungându-se inclusiv la violență fizică.

Mit sau realitate?

Într-o societate ca a noastră, cu educație autoritară, cu valori slab dezbătute și cu o etică îndoielnică, narcisismul ca trăsătură de personalitate a ajuns să dețină un soi de stigmă socială și e văzut ca o greșeală, ca un defect personal împotriva căruia oamenii trebuie să lupte cu orice preț. Prețul real este exprimat, de cele mai multe ori, în cantitatea de:

• Abuzuri acceptate cu resemnare de cei care se simt prea vinovați ca să se comporte egoist și narcisic sau
• Abuzuri practicate cu seninătate de cei care nu au nicio problemă de conștiință, căci le lipsește condiționarea negativă, ca urmare a modelelor sociale bazate pe competiție.

Ajungem astfel la problema prejudecăților și a miturilor urbane, care de cele mai multe ori fac rău și răspândesc informație falsă sau scoasă din context. Voi prezenta mai jos un set de opt preconcepții despre abuzul narcisic, total false și foarte periculoase:

1. „Dacă un abuz nu este fizic, nu e un abuz adevărat.” Dacă lipsesc vânătăile sau urmele violenței fizice, asta nu scuză și nici nu minimizează gravitatea abuzului.
2. „Dar toată lumea ne vede ca pe cuplul perfect / familia perfectă.” De fapt, știm cu toții că aparențele rareori descriu realitatea profundă, ba chiar ascund secrete rușinoase, care i-ar face pe toți ceilalți să ne vadă cu alți ochi.
3. „Nu e o problemă de sănătate mentală dacă nu există un diagnostic medical.” În realitate, diagnosticele medicale lipsesc din cauza stigmei asociate bolilor mentale, care îi fac reticenți pe oameni la ideea de a căuta ajutor specializat.
4. „Narcisicul pur și simplu își pierde controlul și nu are ce să facă.” Aceasta este doar o scuză oferită abuzatorului, care îi favorizează o toleranță mai mare la propriile comportamente agresive.
5. „Narcisicul a avut o copilărie dificilă.” O altă idee care a devenit scuză pentru abuzator, deși întotdeauna are un sâmbure de adevăr. Mai mult, dacă abuzatorul și-ar concentra atenția pe vindecarea propriilor răni din copilărie, poate că nu ar mai fi la fel de abuziv în relațiile sale.
6. „Dar se poartă atât de drăguț câteodată.” Câteodată nu este suficient, dacă în restul timpului te abuzează. Oricine merită să primească tot timpul respect, apreciere și iubire în relația de cuplu/familie.
7. „Un adult ar putea să pună capăt pur și simplu unei relații cu un narcisist.” OK, dar cum definești un adult? Dacă numeri doar în ani, vârsta emoțională s-ar putea să rămână în urma vârstei biologice. Într-o relație cu o persoană narcisică, victima e adesea „prizonieră”: cumva izolată, îndepărtată de familie și prieteni, cu acces limitat la resurse financiare și dependentă emoțional de abuzatorul său narcisic.
8. „Abuzurile cu adevărat grave nu au cum să mi se întâmple mie (var. nu au cum să se întâmple în familia mea / orașul meu etc).” Realitatea e complet diferită, ba chiar majoritatea covârșitoare a victimelor abuzurilor sexuale, de exemplu, e reprezentată de persoane care își cunosc agresorii și au avut o relație cu ei anterior momentului agresiunii – fie relații de rudenie, fie de parteneriat, fie simple cunoștințe. Victimele abuzurilor narcisice sunt peste tot în jurul nostru, chiar dacă mulți oameni nu își recunosc sau nu își acceptă calitatea de victimă din diverse motive, pornind de la mecanismele inconștiente de apărare ale psihicului și până la lipsa de educație.

Când te întâlnești în viața de zi cu zi cu o persoană care manifestă astfel de comportamente, adu-ți aminte de miturile astea frecvente și asigură-te că nu găsești și tu aceleași scuze ca să poți trece peste anumite lucruri în relație.

Ai grijă de sentimentele tale și nu minimiza suferința pe care ți-o provoacă oamenii la care ții sau pe care îi admiri. S-ar putea ca iubirea sau admirația ta să fi fost câștigată pe baza unor iluzii, iar persoana respectivă să nu merite cu adevărat atâtea șanse din partea ta.

Ce e de făcut?

Dacă, după ce ai citit până aici, îți dai seama că ești în relație cu o persoană narcisică, iar ciclul suferințelor prin care treci descrie cu ușurință etapele pe care le-am descris mai sus, este cu siguranță timpul să cauți să te documentezi mai mult. Dacă situația este complicată, caută sprijin de specialitate pentru a te extrage din ciclurile abuzului și pentru a-ți vindeca rănile emoționale.

În caz că faci parte dintre cei care chiar au ajuns să se întrebe cât de narcisiști sunt, am adunat mai jos 4 idei folositoare atunci când vrei să discuți cu un narcisist despre faptul că este narcisist. Sigur le poți folosi cu narcisistul din familia ta / cuplul tău sau chiar și cu tine însuți / însăți.

• Pune întrebări de clarificare – O metodă diplomatică de a atrage atenția cuiva asupra comportamentului narcisic este să pui mai multe întrebări de clarificare atunci când cineva are cerințe sau așteptări nerezonabile (de ex. „Ți se pare corect așa? / Crezi că e o cerință rezonabilă? / Am și eu ceva de spus apropo de decizia asta? / Am înțeles bine că te aștepți de la mine să ….” ). Astfel, testezi și cât este de conștientă persoana respectivă de inechitatea propriilor pretenții și îi dai ocazia să își retragă cerințele sau să le negocieze. În dialogul tău intern, ai putea încerca să îți acorzi mai mult timp de gândire asupra situațiilor în care ai fost implicat în vreun conflict și să îți pui singur/-ă întrebări de clarificare, ca să îți înțelegi mai bine comportamentul și reacțiile în raport cu ceilalți.
• Folosește-te de umor – Întotdeauna e mai ușor să transmiți un adevăr inconfortabil dacă nu te iei prea mult în serios. Umorul te poate ajuta și în interacțiune cu un narcisic, căci îl poate face să renunțe la comportamentul său monopolizant dacă își dă seama că riscă să fie subiect de amuzament pentru ceilalți, ceva mult mai indezirabil pentru un narcisic decât să riște să supere pe cineva. Dacă duci conversația asta despre narcisism cu tine însuți, adu-ți aminte că există și o doză de narcisism necesar și sănătos în fiecare dintre noi și nu aluneca în autocritică, doar pentru că ți-ai descoperit recent această parte mai întunecată a personalității.
• Separă comportamentul de persoană – Nu pune automat semnul egal între comportamentul unei persoane și personalitatea ei. E o diferență uriașă între „Ești un narcisist” și „Te comporți ca un narcisist în momentul ăsta”. Dacă îi prezinți unei persoane narcisice faptul că are un comportament narcisic la un anumit moment dat, îi dai ocazia să își reconsidere comportamentul. Mai mult, dacă în felul în care îi comunici acelei persoane observația ta ții cont de principiile comunicării asertive, observația ta are mai puține șanse să fie întâmpinată cu ostilitate. E destul de simplu și când duci dialogul ăsta cu tine însuți: învață-te să pui o limită între narcisismul tău și identitatea ta – narcisismul nu trebuie neapărat să te definească, chiar dacă ai astfel de tendințe.
• Întreabă direct dacă persoana din fața ta se consideră o persoană narcisistă – Surpriza unei astfel de întrebări poate fi dezarmantă, îi va distrage atenția și îi va da ocazia să se laude cu ceva, în același timp. Paradoxal, studiile au demonstrat că narcisiștilor le place să vorbească despre faptul că sunt narcisici și devin, astfel, ceva mai rezonabili în interacțiune.

 * ilustrație de Martha Goldstein, atelierul de ilustrație In a relationship 2017

„Dacă am început o relație, iar iubitul meu vrea să afle totul despre trecutul meu, ar trebui să îi spun? Îi dau șansa de a mă distruge făcând asta?”

E o întrebare ipotetică, după cum e formulată, dar ar putea să ascundă și un sâmbure de adevăr – poate o experiență personală cu un partener tare curios. Totuși, dramatismul indus de „șansa de a mă distruge” face întrebarea mult mai serioasă. Răspunsul ei devine mai complicat, chiar dacă la prima vedere oricine poate să prezică o reacție naturală de plictiseală, în cazul în care chiar te-ai apuca să povestești TOTUL despre trecutul tău.

Din studiul In a Relationship din 2016, a reieșit că sinceritatea este cea mai căutată trăsătură la un partener de cuplu printre adolescenții respondenți.

Totuși, de multe ori, oamenii care valorizează sinceritatea o înțeleg ca pe o obligație de auto-dezvăluire totală în cuplu. Ei ajung să pună atât de multă presiune pe sine sau pe partener, încât generează o mulțime de tensiuni, conflicte și – supriză ?! – minciuni. De ce? Pentru că societatea vine la pachet cu o mulțime de reguli scrise și nescrise despre rolurile femeilor și ale bărbaților în cuplu. Multe dintre ele consecințe ale unui anumit tip de mentalitate, educație, apartenență religioasă etc. Sinceritatea percepută ca obligație va genera mereu tot felul de probleme, căci încalcă limitele confortului personal în relația de cuplu. Adică este abuzivă, după standardele civilizației moderne.

Cum decizi ce spui și ce păstrezi pentru tine?

Întrebările au rostul de a clarifica și de a securiza emoțional oamenii – bineînțeles, dacă primesc și răspunsuri. Lipsa răspunsurilor la anumite întrebări (cele considerate foarte importante pentru persoana care le pune) funcționează ca motiv de îngrijorare, neîncredere, anxietate, poate chiar dezamăgire, respingere, retragere sau conflict.

În general, este bine să faci o evaluare a riscurilor atunci când vrei să iei o decizie. Dacă nu o faci, decizia respectivă nu se va baza pe niște raționamente și argumente logice, ci mai degrabă pe intuiție sau pe hazard. În chestiuni care țin de dragoste, oamenii au mai multe variabile necunoscute de luat în calcul la analiza riscurilor. Așa că, de multe ori, deciziile importante sunt luate impulsiv, sub efectul unor emoții intense sau în virtutea unei senzații nedefinite că „așa trebuie” / „așa simt că e bine”.

O decizie care depinde de granițele tale personale

Decizia de a împărtăși detalii despre trecut cu un nou partener de cuplu (în special detalii legate de viața amoroasă sau sexuală) implică multe aspecte la care ar fi bine să te gândești, începând cu ideea de granițe și limite personale. E important să știi la ce se referă conceptul de granițe interpersonale, astfel încât să poți să ți le explorezi și să ți le înțelegi mai bine pe ale tale. Poți începe de la acest articol scris de psihoterapeuta Domnica Petrovai.

Uneori, va fi nevoie să le reorganizezi, să le reinventezi sau pur și simplu să le conștientizezi, pentru că ele dau măsura confortului tău în diverse situații din viață, în special în interacțiunile cu alte persoane.

Voi încerca, totuși, să fac o scurtă listă a pașilor pe care îi ai de făcut pentru a lua cea mai bună decizie PENTRU TINE, în cazul în care partenerul nou de cuplu insistă să afle TOTUL despre trecutul tău.

Manifestă-ți propria curiozitate și testează terenul!

Nu ești obligată să dezvălui orice informație despre tine, indiferent care ar fi argumentația partenerului tău. Dacă partenerul îți pune întrebări care te fac să te simți inconfortabil sau să ai bănuieli de orice fel, poți cere mai multe detalii cu privire la cauza și scopul întrebărilor sale, astfel încât să înțelegi mai bine care-i sunt nevoile și ce urmărește. S-ar putea ca întrebările tale să îl ajute și pe el să își clarifice nevoile – poate nici nu a stat prea mult pe gânduri înainte să te întrebe lucrurile acelea sau, din contră, are o idee foarte clară cu privire la scopul întrebărilor sale.

Pentru a clarifica lucrurile, poți folosi o formulare de genul: În ce sens? / Ce anume te interesează mai exact? / La ce te ajută să știi asta? sau, mai diplomatic și foarte explicit: Înainte să îți răspund, aș vrea să îmi spui care este motivul pentru care ai nevoie să afli asta. De asemenea, în cazul întrebărilor cu mize emoționale foarte mari, poți să mai ceri timp de gândire, explicându-i partenerului că ai nevoie de timp sau că nu ești pregătită să vorbești despre anumite lucruri, deocamdată.

Exprimă-ți emoțiile!

Dacă insistența partenerului cu anumite întrebări îți provoacă emoții neplăcute, cel mai bine este să îi comunici asta. O persoană care este sincer interesată de tine va încerca să nu îți provoace emoții precum disconfortul, tensiunea, teama sau confuzia. Dar nu poate face asta dacă nu știe prin ce treci. Cu cât disimulezi mai mult reacția ta emoțională (adică te prefaci că ești OK), cu atât vor fi șanse mai mari ca celălalt să înțeleagă greșit și lucrurile să-ți scape de sub control.

Argumentează-ți poziția!

Oricare ar fi întrebarea partenerului, este dreptul tău să alegi ce, cât și când împărtășești cu el. Totuși, dacă îi spui doar partea asta cu dreptul tău de a alege, s-ar putea ca rezultatul să nu fie prea plăcut. Așa că ar fi bine să introduci și niște argumente realiste și oneste (ca să fie convingătoare). De exemplu, poți adăuga că relația voastră este prea nouă ca să aveți astfel de pretenții unul de la celălalt. Sau că încrederea în oameni se câștigă în timp, nu este ceva ce ești obligat să oferi și nici nu o primești automat la începerea unei relații. Toți oamenii au insecurități și curiozități, dar diferența dintre cei pe care-i placi și cei pe care ai tendința să îi eviți este dată și de felul în care îți satisfac nevoile de securizare și de informare, printre altele.

Adu-ți aminte că poți refuza!

A spune NU este o lecție dificil de învățat pentru oamenii obișnuiți să sară mereu în ajutorul altora. Și nu doar pentru ei. Dacă ai vreo îndoială atunci când simți că vrei să refuzi să-i răspunzi la o întrebare sau, de altfel, cu privire la orice altă activitate pe care ți-o propune partenerul de cuplu (inclusiv lucruri mai intime sau sex), gândește-te că o relație sănătoasă se bazează pe respect reciproc, pe sentimente de atașament și pe cooperare.

Nicio relație nu rămâne OK dacă partenerii nu cooperează pentru dezvoltarea ei. De cele mai multe ori, cooperarea ia forma interesului, acceptării și toleranței față de sentimentele și limitele celeilalte persoane, chiar dacă asta necesită un fel de reașezare a propriilor așteptări. Comunicarea deschisă și negocierea nu pot să lipsească din relația ta de cuplu. Asta mai ales dacă vrei ca relația să fie un spațiu de creștere personală și maturizare emoțională pentru tine și partenerul tău.

* ilustrație de Ingrid Enache, atelierul de ilustrație In a relationship 2017

„Iubitul meu mi-a zis că am daddy issues și că uneori se gândește la despărțire din cauza asta. A zis că nu ne-a afectat până acum relația, dar crede că pe viitor s-ar putea. Însă eu nu văd cum ne-ar afecta asta relația pe viitor, având în vedere că mereu mă asigur că îmi las problemele deoparte într-o relație și mă comport cum trebuie. Nu mi s-a mai reproșat niciodată acest lucru, mereu am fost iubita perfectă, să zic așa, și mi se pare ciudat acest gând. Aș vrea o opinie în legătură cu gestionarea situației și o explicație la cum ar putea afecta daddy issues-urile o relație, fără să contribui activ la asta.”

Întâi, o definiție comună

Să înțeleg că fiecare dintre voi are o idee suficient de clară despre ce înseamnă daddy issues – sau presupun greșit? Dacă ai cea mai mică îndoială că înțelegeți același lucru, trebuie să aveți o conversație pe tema asta și să vă aliniați conceptele și definițiile.

Ca punct de pornire, propun să vedeți acest filmuleț, astfel încât să înțelegeți amândoi că daddy issues pot lua multe forme și e nevoie de ceva mai multe detalii decât o etichetă cu iz de Freud și atât. Apoi, aș mai recomanda și filmulețul acesta, care explică ceva mai detaliat fenomenul.

Daddy issues denumește „la grămadă” o categorie largă de pattern-uri / tipare relaționale cu tendințe de dependență emoțională. Ele se pot manifesta în comportamente de control, de supraveghere, de victimizare, de șantaj emoțional, de gelozie sau auto-sacrificiu. Iar acestea sunt doar cele mai ușor de identificat și de reproșat în relații. Mai e destul de vizibilă și ambivalența față de autoritate, dar ea de multe ori e descrisă de oameni drept o contradicție sau ipocrizie. Asta chiar dacă acea contradicție specifică ambivalenței are loc la nivel inconștient, deci scapă controlului voluntar al persoanei.

Apoi, o privire în oglindă

După cum ți-ai formulat întrebarea, intuiesc că este posibil ca tu să nu îți pui prea des problema în felul ăsta:

• Ce îmi doresc eu?
• Care sunt nevoile mele emoționale?
• Ce caut să obțin sau să îmi asigur în relația de cuplu?

Pare că depui eforturi conștiente să îți lași problemele deoparte și să nu le lași să îți afecteze relația. Ba chiar îți iese să fii „iubita perfectă”. Dar este iubita perfectă o realitate sau un ideal pe care ești învățată să îl cauți?

„Iubita perfectă” ești chiar tu cea adevărată – cu toate nevoile, dorințele și secretele tale? Sau e un rol pe care trebuie să îl joci, să te comporți „cum trebuie”? Cine stabilește ce trebuie? Ai și tu dreptul să explorezi și să fii tu însăți?

Next steps

După cum ai văzut, daddy issues poate să aibă oricine. Ele se referă la niște dinamici emoționale complexe și universale, legate de relația cu tatăl. Nu lua observația lui ca pe o acuzație. Încearcă să explorezi mai mult, pentru a înțelege mai bine ce anume crede/simte iubitul tău că v-ar putea afecta relația pe viitor.

Observă-te și analizează-ți cât mai onest reacțiile emoționale, ca să poți delimita mai eficient între ce vine de la tine și ce vine de la el. Sigur are și el o contribuție, își proiectează și el nevoile sau temerile într-un fel asupra ta. Atunci când auzi un reproș care îți apasă butoanele sensibile, s-ar putea să îți fie greu să nu-l respingi din prima, așa că nu te îngrijora dacă nu ai primit prea bine feedback-ul ăsta. Redeschide tu subiectul, ca să nu intrați într-un blocaj de comunicare. Rămâi curioasă și deschisă și asta îl va asigura și pe el că poate să vorbească despre orice cu tine. Relația voastră va deveni astfel mai sigură și mai confortabilă.

Dar nu uita să te gândești la nevoile și dorințele tale! De prea multe ori, fetele au fost educate să fie cât mai plăcute de ceilalți, indiferent de nevoile și dorințele lor personale, ba chiar împotriva lor uneori. Este un element specific culturii noastre, cu care încă ne confruntăm ca societate. Dar poate că generația ta va fi printre primele generații de tineri români conștiente de propria valoare și dispuse să aplice principiul drepturilor egale între oameni, indiferent de rasă, sex, vârstă, educație sau poziție socială.