De ce există atâta dramă în lumea adolescentină?

De ce există atâta dramă în lumea adolescentină? De ce adolescenții nu sunt mai realiști și se plâng de viață? Vreau să precizez că și eu sunt o adolescentă de 16 ani și îmi place să fiu realistă.

A fi realist/-ă este ceva foarte dezirabil în cultura noastră – e chiar ceva ce toată lumea zice că trebuie să faci, dar fără a-ți oferi și o explicație prea clară apropo de cum ai putea să faci asta și să-ți iasă. Și da, sunt total de acord că e muuuultă dramă în lumea adolescenților. Dar nu doar în lumea lor, desigur.

Ce înseamnă „a fi realist”?

A fi realist/-ă este un stil de gândire și un tip de atitudine vizavi de viață care pun pe primul loc adevărul obiectiv. A fi realist/-ă înseamnă să te păstrezi în contact cu realitatea și să îți bazezi gândirea și deciziile pe informații extrase din interacțiunea cu mediul înconjurător și cu propria persoană, pe care le analizezi „la rece”. Adică fără emoții prea intense, căci ele de obicei alterează evaluările analitice și te împing către un comportament irațional.

Ca să ai șanse reale să fii realist/-ă, e important să îți dezvolți aptitudinile de observație & auto-observație și apoi să interpretezi informațiile extrase din interacțiunea cu mediul (exterior & interior) într-un mod cât mai obiectiv.

În etapa asta te ajută foarte mult feedback-ul din exterior: discuțiile cu familia, prietenii, colegii sau alte activități care se bazează pe schimb de idei și păreri. Concluziile pe care le obții astfel contribuie ulterior la deciziile tale. Ele se pot traduce în comportamente adaptative (cele care te ajută să-ți păstrezi echilibrul și îți aduc mai multe beneficii) și / sau comportamente dezadaptative (cele care te dezechilibrează și care îți produc mai degrabă disconfort și dezavantaje).

Cu cât ești mai realist/-ă în stilul de gândire, cu atât ai mai multe șanse de a lua decizii adaptative. Dar dacă ești realist/-ă cu adevărat, trebuie să admiți și existența unor forțe care scapă controlului tău conștient, uneori chiar și observației tale conștiente (știi acea expresie uimită însoțită „Nu mi-am dat seama de asta până acum!”, nu-i așa?). Aceste forțe inconștiente îți influențează perspectiva și comportamentul. Ele reprezintă factorii de subiectivitate care dau specificitatea experienței tale și care te fac (sau demonstrează că ești) „unic și irepetabil”, cum spunea mai demult un prieten actor.

Așadar, de ce nu sunt adolescenții mai realiști? 

E simplu – pentru că abia învață să se descurce în viață: să își contureze identitatea, să își descopere pasiunile, aptitudinile și talentele, să lege și să întrețină relații, să își stabilească obiective și să depună efort pentru a le atinge, să devină autonomi și independenți și, mai presus de orice, să își gestioneze emoțiile.

E foarte greu să fii realist/-ă dacă nu ai niște mecanisme sănătoase de autoreglare emoțională, chiar dacă ai trecut de mult de vârsta adolescenței. Opusul realismului este idealismul – adică un stil de gândire și o atitudine față de viață care pun pe primul loc idealurile (seturi de valori și principii absolute și uneori contradictorii), care cu greu își pot găsi corespondențe în realitatea de zi cu zi.

De ce atâta dramă? 

Păi, dramă înseamnă emoție, iar emoțiile nu pot fi judecate în termeni de bine sau rău. Ele pur și simplu există și sunt rezultatul interacțiunii dintre om și stimulii din mediul său, fie el extern sau intern.

Emoțiile ne spun, într-o formă nonverbală, cum ne poziționăm în raport cu realitatea, așa că atunci când poziționarea față de realitate este foarte confuză, primul semnal de alarmă va fi dat de emoțiile tumultuoase, instabile și cu variații mari de calitate (agreabile / dezagreabile). Ceea ce numim dramă în viețile oamenilor este, de fapt, confuzie emoțională, ambivalență puternică și indecizie, adică suferință.

Și e normal să treci prin astfel de drame, mai ales atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum ți-ai dori și experimentezi tot felul de dezamăgiri. La unii se vede mai ușor, la alții nici nu se observă din exterior. Dar te asigur că toți oamenii trec prin propriile drame, fie că le conștientizează sau nu, fie că le acceptă, le neagă sau le ignoră importanța.

Nu uita să-ți faci update

În încheiere, aș mai adăuga că a fi realist/-ă chiar poate să îți dea un sentiment de securitate și autoapreciere – acel „îmi place să fiu realistă” din întrebarea ta. Dar s-ar putea să trebuiască să te întrebi dacă ești în continuare așa de realistă cum îți place să crezi că ești – măcar din când în când. 

Cu toții avem nevoie de „actualizări de software” – adică să ne verificăm constant reperele (valorile, principiile, modelele și comportamentele) în raport cu realitatea obiectivă, ca să ne asigurăm că nu trecem prin viață „pe pilot automat”, luând de bune evaluările și modelele altora fără să le trecem prin propriul filtru al discernământului.

Și apropo de dramele din viețile adolescenților, ele mai mereu au de-a face cu fricile. Uite aici un articol scris de Venera Dimulescu, care a discutat cu o mulțime de adolescenți despre fricile și dramele lor.