Ce ar trebui să fac dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva despre problemele mele, dar nu am suficient curaj să zic despre ce este vorba?

Întrebare:

Ce ar trebui să fac dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva despre problemele mele, dar nu am suficient curaj să zic despre ce este vorba?”

adolescentă anonimă

Bună!

Mesajul tău m-a surprins un pic și m-a făcut să mă întreb cum de a durat atât de mult până să primesc o astfel de întrebare – una dintre cele mai valoroase din ultima vreme, prin însăși simplitatea ei.

În același timp, mi-a adus aminte că mai toate interacțiunile dintre oameni pleacă de la felul în care este distribuită încrederea – și pe plus, și pe minus. Așa că voi încerca să răspund pentru tine și pentru toți ceilalți tineri care, cu siguranță, au aceeași dilemă ca și tine. S-ar putea să mă întind, bear with me.

Totul pleacă de la încredere

Dar ce e încrederea? Ei bine, dicționarul explicativ zice că încredere = „sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință.

Deși tu ai pus pe seama lipsei de curaj dificultatea ta de a vorbi despre lucrurile care te preocupă și pe care le consideri probleme, realitatea este că nu prea putem despărți curajul de încredere. Uite de ce: curajul este un concept destul de abstract, care se referă la confruntarea unei frici. Adică la procesul prin care o persoană ia o decizie care este în opoziție cu starea sa emoțională, care se manifestă printr-o tendință de a evita sau de a amâna ceva anume.

Nimeni nu zice că are nevoie de curaj ca să facă ceva ce nu-l scoate din zona de confort, nu? Dar cu toții simțim că avem nevoie de curaj ca să facem acele lucruri care ne sperie, de consecințele cărora ne temem sau pe care nu suntem siguri că le putem duce până la capăt într-o manieră satisfăcătoare. Și uite așa, am ajuns să conectăm logic curajul de încredere.

Curajul iese din discuție atunci când nivelul încrederii este mult prea scăzut – încrederea în propriile forțe, dar și încrederea în ceilalți.

De exemplu, pentru situația descrisă de tine, probabil că am putea să vorbim despre mai multe dimensiuni ale încrederii. Combinate, ele te determină să iei în repetate rânduri decizia de a nu te deschide și de a păstra pentru tine gândurile care te frământă. Iar apoi interpretezi comportamentul tău ca o dovadă că nu ai suficient curaj ca să abordezi subiectele respective. Uite niște posibile variante:

Încrederea în propriile forțe: nu ești sigură că înțelegi pe deplin sau că poți să exprimi „corect” ceea ce te preocupă.

Poate ai și niște experiențe anterioare în care ai încercat să vorbești despre acele lucruri și nu ai fost mulțumită de rezultat, fie că nu ai fost înțeleasă de interlocutor, fie că ulterior ți s-a părut că felul în care te-ai exprimat a fost stupid, copilăresc, penibil sau pur și simplu incomplet.

Ar putea să existe și niște gânduri de tipul „Poate e doar în capul meu”, adică o tendință de a nu avea încredere în realitatea propriilor tale emoții și gânduri. Asta mai degrabă indică o educație autoritară și intimidantă decât posibilitatea ca ceea ce simți și gândești să fie ireal, deformat sau scos din proporții.

Faptul că „n-ai curaj” să vorbești despre problemele și vulnerabilitățile tale corelează probabil cu faptul că trăiești într-o stare de alertă generalizată (anxietate difuză), în care trebuie să fii tot timpul pe fază ca să te protejezi de agresiuni mai mici sau mai mari din partea celor din jur: familie, prieteni, profesori etc. Iar când zic că te protejezi de agresiuni, nu mă refer doar la lovituri sau la țipete, ci și la ironie, ridiculizare, umilire, minimizare, anulare sau remarci egocentrice de tipul „M-ai dezamăgit / Nu mă așteptam la așa ceva de la tine.” ale oamenilor cu care ai încercat să vorbești și care te-au făcut să crezi că e ceva în neregulă cu tine. Adică ți-au scăzut încrederea în tine.

Încrederea în ceilalți: nu ești sigură că poți să te aștepți la ajutor, sprijin sau înțelegere de la ceilalți.

Poate că n-ai avut parte de prea mulți oameni disponibili, empatici și calmi în jurul tău, care să te facă să te simți în siguranță, acceptată și importantă. Știu, s-ar putea să ți se fi umezit ochii citind asta, dar de multe ori lipsa de curaj a oamenilor pleacă de la un astfel de mediu emoțional. Când adulții din jurul unui copil sunt prea ocupați cu munca sau cu problemele lor, disponibilitatea lor pentru problemele experimentate de copil scade sau nu există, pur și simplu. Iar indisponibilitatea adulților se manifestă adesea prin tendințe agresive, nu doar prin indiferență sau absență.

Părinții și profesorii indisponibili emoțional aruncă adesea vina pe copii, îi fac să creadă că e vina lor că oamenii mari s-au enervat/ supărat/ dezamăgit și aruncă pe umerii copiilor întreaga responsabilitate a stării lor emoționale dezagreabile. Desigur, și copii pot face așa ceva, dar de la adulți ne-am putea aștepta la un comportament mai matur, mai responsabil, nu?

Replici de genul „Uite ce-am ajuns să fac din cauza ta!/ O să mă bagi în mormânt!/ Vrei să o iau razna, nu vezi cât de greu îmi e? Mai vii și tu cu prostiile tale!” – probabil că le-ai întâlnit, din păcate. Acestea sunt de fapt agresiuni care iau forma fugii de răspundere sau a fricii de a admite că au greșit și că e nevoie să depună efort pentru a repara urmările acelor greșeli. Cum să ai curaj să vorbești cu alții despre problemele tale, dacă ai avut astfel de experiențe, care ți-au creat așteptări negative, dezamăgire și senzația că ești pe cont propriu în fața greutăților vieții?

Încrederea se crește pas cu pas, la fel și curajul

Așa că nu e doar despre curaj și fricile din spatele lui. Iar curajul nu înseamnă absența fricii. Ba mai mult, ai putea să te gândești la curaj ca la decizia de a acționa, în ciuda fricii conștiente și asumate.

Pe de altă parte, dacă-ți dai voie să te gândești câteva zile la relația ta cu încrederea, s-ar putea să descoperi că a devenit subit mai ușor să alegi o persoană căreia să simți că-i poți vorbi despre problemele tale.

S-ar putea să mai întâmpini niște rezistențe și ezitări pe fondul întrebării „Dar ce o să zică/ creadă despre mine?”, pe care te încurajez să le tratezi ca pe niște ipoteze de cercetare. Ia hai să vedem ce o să zică/ ce o să creadă despre mine dacă îi dezvălui o mică parte din dilema mea. Dacă mi se pare că reacționează corect, pot ulterior să decid să-i ofer mai multe detalii, și apoi încă niște niște detalii și tot așa, tatonând și testând atât disponibilitatea, cât și capacitatea empatică și suportivă a celuilalt.

Ai tot dreptul să faci asta, e în joc securizarea ta emoțională. Dacă simți că ar trebui să fii total transparentă cu cineva și că nu merge așa, cu jumătăți de măsură, asta s-ar putea să vină mai degrabă din relația cu un părinte sau un prieten foarte intruziv sau manipulativ, care pretinde să aibă acces nelimitat și constant la gândurile și emoțiile tale, ceea ce înseamnă zero respect pentru dreptul tău la intimitate.

Nu ești deloc obligată să le dai voie celorlalți să intre cu bocancii printre emoțiile și ideile din mintea și sufletul tău. Mai ales dacă sunt genul de oameni care spun adesea lucruri ca „E doar în capul tău/ Te gândești tu prea mult.”. S-ar putea să fie bine intenționați, dar genul ăsta de atitudine nu te ajută atunci când te lupți cu confuzia, neîncrederea și impredictibilitatea.

Recomandările mele ar suna cam așa:

1. Fă-ți obiceiul de a ține un jurnal de gânduri, emoții și vise. Scriind despre lucrurile care te preocupă, petreci suficient de mult timp în contact cu ele astfel încât să le înțelegi mai bine. Iar exercițiul de a pune lucrurile în cuvinte te va ajuta să-ți formulezi mai bine ideile și într-o conversație ulterioară cu cineva de încredere. Nu trebuie neapărat să scrii de mână, poate fi și un jurnal digital, poți folosi înregistrări video sau audio pe care să le păstrezi într-un dosar cu parolă dacă crezi că așa există mai puține șanse ca cineva să tragă cu ochiul la jurnalul tău intim.

2. Abonează-te la The School of Life pe youtube și caută și alte resurse profesioniste pe internet în legătură cu ceea ce tu consideri problematic. Eu îți voi recomanda aici 3 clipuri de la The School of Life, ca să vezi cât de multe chestii interesante și fascinante poți descoperi despre tine însăți urmărind o animație de 4-5 minute. Da, din păcate sunt accesibile doar în limba engleză, dar poți să te folosești de subtitrările cu traducere automată dacă ai nevoie.

3. Dacă ceea ce ai de discutat ar fi mai ușor de pus în cuvinte în fața cuiva care nu te cunoaște, ia în considerare linia de suport psihologic pentru adolescenți Teen Line de la DepreHub, la care poți suna oricând fără acordul părinților: 0374 461461, chiar dacă ești încă minoră. Dacă este vorba de o situație abuzivă (violență fizică sau sexuală, în special) poți apela direct la noul număr de urgență pentru raportarea abuzurilor cu victime copii, Telefonul Copilului, cu apelare directă și gratuită de oriunde din țară la numărul scurt 119.

Nu ezita să ceri sprijin și consiliere de la specialiști și de la autorități, dacă povestea pe care nu ai curaj să o spui este povestea felului în care ai fost sau ești abuzată. De asemenea, poți reveni aici cu mai multe detalii, dacă ceva din ce am scris mai sus a reușit să deblocheze reținerea ta de a vorbi și simți că poți să-mi oferi mai multe informații, ca să-ți pot face și alte recomandări mai la obiect.