…simt că nu reușesc să fac nimic bine…

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună!

În ultimul timp simt multă presiune pe mine, simt că nu reușesc să fac nimic bine, nu mai am motivație și nici ambiție. Mă simt judecată.”

cititoare anonimă

Salut!

Mesajul tău s-a rătăcit în inbox-ul meu și a rămas nedeschis din mai și până acum. Așa că îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat, dar voi încerca să îți ofer câteva variante de abordare a acestei stări pe care o descrii atât de succint. Nu am detalii nici despre vârsta ta, nici despre contextul tău de viață, așa că răspunsul meu va fi destul de general.

O altă chestie care pare că s-a rătăcit, însă, este întrebarea din mesajul tău. Așa că trebuie să mi-o imaginez eu, drept pentru care îmi voi organiza răspunsul în funcție de următoarele întrebări de ghidaj:

• De unde vine toată presiunea pe care o simt?
• E adevărat că nu reușesc să fac nimic bine?
• Unde mi-au dispărut motivația și ambiția? Și cum fac să le recuperez?
• Ce pot să fac atunci când mă simt judecată?

Să le luăm pe rând, așadar. 

De unde vine toată presiunea pe care o simt?

Bare with me, partea asta e cea mai lungă. Cel mai probabil, vorbim despre o senzație de presiune care se bazează atât pe surse externe – reale și cuantificabile, cât și pe surse interne – mai dificil de identificat și cuantificat. 

Sursele externe de stres

pot fi momente importante din viața ta – praguri existențiale, dacă vrei să le privești în felul acesta.

Ca surse de presiune în zona de rezistență și reziliență emoțională, ar putea fi o schimbare recentă în viața ta de zi cu zi, o pierdere importantă sau o relație conflictuală în ecosistemul tău relațional (ex: familie, grup de prieteni, relație de cuplu etc.). 

Ca surse de presiune în zona de performanță intelectuală și socială, pot fi provocările unui job nou sau cele legate de parcursul tău academic, un examen în viitorul apropiat sau o schimbare de treaptă, care implică și adaptarea la grupuri sau comunități noi (ex: de la liceu la facultate, de la o școală la alta). 

Cel mai probabil, vei putea identifica mai mulți astfel de factori de stres externi, care țin de mediul în care îți duci viața și care îți activează resursele psihice pentru ca tu să te adaptezi cât mai bine la ceea ce ai de făcut, de realizat, de trăit. 

Sursele interne de stres

se leagă mai degrabă de semnificația pe care tu o acorzi lucrurilor care se întâmplă în viața ta și de mecanismele de adaptare și apărare pe care le-ai dezvoltat până acum pentru a face față provocărilor vieții de zi cu zi. 

Oricât de confortabil ni s-ar părea uneori să alungăm un gând neplăcut cu raționamentul „E doar în capul meu!”, realitatea e că ce e în capul tău contează aproape la fel de mult ca ceea ce se regăsește și în realitatea obiectivă. Uneori chiar, contează mult mai mult – dar despre asta voi scrie cu altă ocazie. 

Acum aș vrea să îți orientez un pic atenția către scenariile pe care le derulezi în imaginația ta. Acele povești care încep și se desfășoară pe principiul „Și dacă…. atunci….” și care reprezintă viitorul tău, așa cum ar putea el să fie. De cele mai multe ori, dacă aceste scenarii nu sunt conștientizate și percepute ca produse ale imaginației, o zonă de testare pe teritoriul fanteziei, ele pot fi interpretate de sistemul tău psihic ca certitudini sau pericole reale. Ceea ce declanșează o întreagă armată de mecanisme defensive conștiente și inconștiente, toate menite să te apere și să te mențină în siguranță. 

Partea nasoală e că presiunea care se creează în felul ăsta e și foarte obositoare. 

Dacă toate resursele tale psihice deservesc doar scopuri de evitare a unor scenarii negative pe care ți le poți tu imagina, atunci e foarte puțin probabil să îți folosești resursele și pentru a-ți îmbogăți experiența într-un mod relaxat, creativ și liber. Adică doar consumi, nu te și reîncarci. 

Și aici nu mă refer la faptul că nu stai deloc degeaba – poți să consumi și aparent relaxându-te sau nefăcând mare lucru. Poți foarte bine să stai țintuită într-o canapea ore în șir, timp în care mintea ta să alerge pe câmpiile anxietății și să muncească de zor la prevenirea unor catastrofe imaginate. Și e groaznic de obositor dacă atenția ta e angrenată constant în astfel de călătorii interioare. Devine sufocant și, treptat, dispoziția ta migrează din spațiul anxietății în zona depresiei. 

Dacă resimți o dispoziție depresivă pe perioade mai lungi de timp – câteva săptămâni de exemplu, cea mai bună idee ar fi să consulți un specialist în sănătate mentală (psiholog sau psihiatru) pentru a primi niște recomandări potrivite pentru situația ta, posibil și un tratament. 

E adevărat că nu reușesc să fac nimic bine?

Pe scurt, răspunsul este NU. 

Ideea că nu reușești să faci nimic bine este, de regulă, un simptom al dispoziției depresive. Unele studii vorbesc despre faptul că persoanele deprimate sunt mai realiste (sau cel puțin au niveluri mai scăzute de optimism), dar asta nu înseamnă că orice gând care îți trece prin cap cu recurență are și calitate de adevăr obiectiv. 

„Nu reușesc să fac nimic bine” este o generalizare negativă, o exagerare din zona raționalizărilor care vin din sentimente greu sau imposibil de exprimat. Cel mai probabil, ești supusă unor forme de abuz sau unor agresiuni emoționale mai dificil de identificat și pe care ai ajuns deja să le consideri parte din normalitate. 

Cum ai învățat să te privești pe tine

Vocea interioară care îți reproșează că nu faci nimic bine s-ar putea să fie o voce ușor de regăsit în ecosistemul tău relațional. Poate fi un părinte, o figură de autoritate (sau mai multe) sau chiar prieteni sau parteneri de cuplu care aruncă non-stop către tine cu critici, reproșuri și acuzații – mai mult sau mai puțin fondate. Dacă asta s-a întâmplat încă de foarte devreme în viața ta, probabil că nici nu ți-ai dat seama când ai început să le și crezi: să simți că așa ești tu și să acorzi mesajelor celorlalți calitate de adevăr absolut. 

Din fericire, el poate fi doar un adevăr subiectiv – poate așa pare pentru ei. Sau poate nu știu să comunice altfel decât prin imagini negative. Poate din perspectiva lor chiar așa se văd lucrurile, dar tu ai posibilitatea și puterea de a te comporta și altfel, de a te vedea pe tine și realitatea și din altă perspectivă – a ta și numai a ta. O perspectivă care își rezervă dreptul și libertatea de a relativiza noțiunile de bine și rău, astfel încât să creeze spațiu și pentru propria ta interpretare asupra lucrurilor. 

Dă-ți șansa de a te privi cu proprii tăi ochi, chiar dacă ai avut senzația că asta ai făcut și până acum. Dacă nu te-ar copleși ideea că nu faci nimic bine, care ar fi lucrurile de care ești mândră? Care sunt micile sau marile tale reușite invizibile pentru ceilalți? Ce ți-ar plăcea să faci în continuare pentru tine? Și pentru ce îți vine să te premiezi sau să te feliciți, chiar dacă nu o faci prea des cu voce tare?

Unde mi-au dispărut motivația și ambiția?

Pe scurt, ele au fost neutralizate odată cu epuizarea resurselor tale psihice. 

Motivația și ambiția nu pot funcționa eficient decât pe termen scurt pe baza unor condiționări negative – mecanisme de autoconstrângere de tipul „Fac X ca să evit Y”. Dacă ai abuzat inconștient de genul ăsta de autocondiționare și ai investit prea puțină atenție și energie în direcția „Fac X ca să obțin Z”, s-ar putea ca asta să fie sursa principală a lipsei tale de motivație și ambiție. 

Desigur, e ceva ce necesită o perioadă de ajustare și adaptare pentru a simți diferența – o perioadă în care să depui efort, conștient, pentru a-ți dezvolta și scenarii pozitive în imaginația ta, către care să te poți apoi îndrepta cu intenție. Scenarii în care îți lași sau să îți încurajezi mintea să genereze și imagini ale reușitelor, câștigurilor sau împlinirilor pe care le-ai putea avea, imagini ale unui viitor dezirabil, plăcut sau cel puțin confortabil. 

Și cum fac să le recuperez?

Sigur că motivația și ambiția se pot reactiva. Chiar dacă scenariile negative „ies” mai natural la suprafață, chiar dacă cele pozitive s-ar putea să fie descurajate de principii de genul „Nu-mi fac așteptări ca să nu fiu dezamăgit/-ă.”, calea către redresare trebuie să parcurgă o bună bucată de drum pe teritoriul viselor, dorințelor și obiectivelor personale – tot un fel de așteptări, dar unele încărcate deopotrivă cu speranță și optimism, dar și cu responsabilitate. Sau oare e mai bine să zic autoresponsabilizare?

Iar pe teritoriul ăsta, cel mai mult contează întrebări de genul „Eu ce-mi doresc? / Eu ce nevoi am? / Pe mine ce m-ar ajuta acum?” . 

Mulți dintre noi am primit o educație care conține multe principii contradictorii, cum ar fi, de exemplu, ciocnirea dintre „Nu te iubește nimeni cum te iubește familia ta.” versus „M-ai dezamăgit, așa că nu mai vreau să te văd / să-ți vorbesc.” Sau, în alt regim, „Tu ești cel mai special copil din lume.” versus „Nu ești în stare să faci nimic fără mine.”

Pe scurt, oscilații extreme, lipsite de sens pentru copil, dar care pun o mare presiune pe umerii săi și ai adultului în care se va transforma odată cu trecerea timpului. 

Singura variantă disponibilă pentru copilul care primește astfel de mesaje de la figurile sale de atașament și autoritate (părinții, bunicii, îngrijitorii din primii ani) este să le ia ca atare, cel puțin până când dezvoltă suficientă autonomie sau independență încât să se poată revolta împotriva acestor contradicții și absurdități. Abia atunci va putea copilul (interior) să înceapă, cu adevărat, să se întrebe  „Eu ce-mi doresc? / Eu ce nevoi am? / Pe mine ce m-ar ajuta acum?” . 

Iar după ce aceste întrebări încep să primească răspunsuri libere, oneste, necenzurate de frici și vinovății împrumutate sau inoculate, motivația și ambiția vor începe să se manifeste și ele, din nou, liber și neîngrădit – chiar și cu costul unor greșeli pe propria piele, uneori 🙂 Că doar din astea învățăm cel mai repede, nu?

Ce pot să fac atunci când mă simt judecată?

Ei bine, aici deja ne apropiem de final, așa că ține-te bine pentru o idee care s-ar putea să-ți zguduie un pic înțelegerea. 

Spui că te simți judecată – și probabil asta e și explicația scurtă pentru dispariția motivației și a ambiției. Dar ce este această judecată, mai exact?

Dacă ar fi să explicăm unui copil de 5 ani, ar trebui să zicem ceva de genul: ești judecat atunci când cineva mai deștept ca tine și care cunoaște mai bine ca tine regulile jocului decide că ai greșit și că trebuie să confrunți urmările greșelii – o pedeapsă, o mustrare, o eliminare temporară din joc sau una definitivă. 

Ce e de făcut?

Să încercăm să ne convingem că nu există niciun joc și nici reguli concrete pe care să le urmăm sau să le încălcăm? Sau mai bine să continuăm procesul de judecată și să ne dăm timp și spațiu emoțional pentru a ne imagina cea mai utilă urmare a greșelii cu pricina. Este ea oare o greșeală, indiferent de unde am privi-o? Am putea să-i găsim și niște beneficii, dacă ne uităm la ea din alt unghi?

A judeca nu e ceva negativ – e, de fapt, fix ceea ce ne clasifică drept ființe inteligente pe noi, oamenii. Partea care ne dă senzația de groază și generează blocajul emoțional (și fizic uneori) este condamnarea. Și mai mult decât orice, condamnarea pe nedrept – nedreptatea care ni se face, fără ca noi să avem ocazia să contestăm autoritatea celui/celei care ne judecă. 

Așadar, ce e bine să faci atunci când te simți judecată este să continui să gândești problema din mai multe unghiuri – să o analizezi până când ai suficiente argumente și variante alternative de interpretare, astfel încât să nu mai pară un adevăr absolut, un fapt cert care îți invalidează dreptul de a exista și de a te manifesta liber. 

Când te simți judecată, soluția este să judeci mai departe, să nu-ți oprești mintea din a gândi. Să cauți în continuare ieșirea prin labirintul raționamentelor și al argumentelor contradictorii. Iar pentru asta, uneori s-ar putea să ai nevoie de ajutor. 

Fie că începi să testezi și cu alți oameni ipotezele tale, fie că te documentezi din resursele aproape interminabile pe care ți le pune la dispoziție marele internet, fie că ceri sprijinul unui prieten, al unui mentor sau al unui specialist în sănătate mentală, a continua să judeci, a nu te opri din gândit, observat, trăit și interpretat, e singura variantă de a depăși momentele în care, emoțional, ți-e greu să mergi mai departe și îți vine să te oprești și atât. 

Vorbește cu ceilalți, ascultă-i și pe alții vorbind sau citește-le ideile așternute în scris. Exprimă-te în cuvinte și în imagini și în mișcări care să lase la suprafață energia aceea de frustrare într-un mod safe, până când încep să se clarifice răspunsurile la întrebările care țin de cum vrei tu să-ți arate viitorul și ce poți face pentru a ajunge acolo unde dorești, pentru a obține ceea ce-ți trebuie cu adevărat.

Îți doresc succes și sper ca data viitoare când ne scrii, dacă ne vei mai scrie, să pot răspunde la întrebările formulate chiar de tine, chiar dacă și ele vor veni cu o oarecare senzație de presiune și disconfort. Cu toții avem și zile mai grele, și zile mai ușoare – dar toate sunt la fel de importante în imaginea de ansamblu a existenței noastre.