De ce oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

De ce oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă?”

cititoare anonimă

Bună!

Când am citit întrebarea ta prima dată, am avut o senzație de bucurie și entuziasm, dar numai pentru o fracțiune de secundă. Era o întrebare scurtă și, prin urmare, mintea mea îngrijorată constant de dimensiunea răspunsurilor kilometrice publicate aici, a apucat să-și imagineze și un răspuns scurt. Acum că mă apuc să scriu, îmi dau seama că m-am bucurat degeaba. 

De fapt, tocmai întrebările scurte și simple, ca aceasta, au nevoie de răspunsuri dintre cele mai lungi și complicate. Daar, înainte de a ajunge iar acolo, am să încep cu varianta simplă a răspunsului la întrebarea De ce oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă? Și el poate sună un pic arogant, dar te rog, rămâi cu mine și pentru ce urmează. 

Această întrebare se bazează pe o presupunere și e foarte subiectivă, chiar dacă sună așa de general. Din păcate, nu am cum să răspund într-un mod valid, pentru că pot doar să presupun care a fost acea presupunere. Așa că voi încerca să-mi pun la treabă gândirea critică și cunoștințele de psihologie ca să acopăr totuși câteva dintre presupunerile pe care pot eu să le fac cu privire la întrebarea ta, în ordinea numerelor de pe tricou.

Presupunerea #1: Întrebarea ta vine dintr-o frustrare personală despre care ți-e greu să vorbești

Acea frustrare pe care o ghicesc ca potențială sursă a întrebării poate să fi fost generată de faptul că intențiile tale bune ți-au adus suferință într-o anumită situație. Sau în mai multe situații. Și aș îndrăzni aici să includ, poate, și niște exemple concrete pe care le-ai observat în jurul tău și care au urmat același tipar: oamenii buni au avut de suferit. 

Genul ăsta de întrebare poate să fie un fel de autocritică ascunsă, o abordare care maschează un tip de raționament de genul „A fost greșeala mea, de fapt.” / „Mi-am căutat-o cu lumânarea.” / „Trebuia să mă aștept la asta.” / „Sunt o fraieră (sau orice alt cuvânt cu valență negativă) pentru că am încercat să fac un bine.” / „Nu trebuia să am încredere.” și mă opresc aici, dar exemplele pot continua mult și bine. 

Oare asta să fi fost ceea ce te-a determinat să alegi un raționament care implică două generalizări absolute? Prima generalizare ar fi cea că oamenii buni sunt, cu toții, buni tot timpul, iar a doua – că acei oameni suferă în orice situație cu putință, întotdeauna. Ca și când a fi un om bun echivalează cu a fi un om care suferă.

Un raționament de genul acesta poate să aibă sens, pentru că apelând la o astfel de interpretare, îți (re)validezi convingerea că tu ești un om bun și că ceea ce ți s-a întâmplat este o nedreptate, dar una care nu ți se întâmplă doar ție, ci oamenilor buni în general. Adică ți-e clar că nu ești singură în suferința ta. Eviți astfel ceva și mai dureros – să te simți singură și neînțeleasă de nimeni altcineva.

Faptul că ai trimis aici această întrebare poate să fie parte din efortul tău de a nu te mai simți singură în suferința ta, chiar dacă nu ne spui niciun detaliu despre ea. Prin urmare, nu pot să te ajut cu referințe directe și specifice pentru situația care ți-a cauzat suferință, ci pot doar să te distrez cu niște exerciții de gândire critică și alternare de perspectivă. Eh, e și asta o formă de ajutor, până la urmă 😀 Hai să mergem mai departe.

În orice caz, ți-ar fi de ajutor să găsești niște oameni cu care să discuți mai detaliat despre trăirile și sentimentele tale, despre relațiile tale și implicațiile sau complicațiile lor. Și poate că deja ai niște astfel de oameni în jur, dar simți nevoia de mai mult. Într-un astfel de caz, îți recomand să cauți consiliere psihologică sau psihoterapie cu o persoană acreditată, chiar și numai pentru câteva ședințe. Direcția de lucru pe care o ghicesc și pe care ți-aș recomanda-o vizează încrederea în tine și în ceilalți. 

Presupunerea #2: Încerci să îți anulezi o convingere irațională

Îmi pot imagina că de-a lungul vieții/educației tale ai tot primit, de la oameni de încredere, genul ăsta de mesaj – cum că oamenii buni sunt întotdeauna cei care suferă. În plus, e posibil să îți fi confirmat deja „pe pielea ta” ideea asta, prin diverse experiențe personale încă greu de procesat și înțeles. 

Dar parcă nu vrei să crezi că lucrurile chiar stau așa tot timpul. E descurajant să te gândești că oamenii buni sunt cei care întotdeauna suferă. Așa că apelezi la o altă persoană de încredere ca să primești și o altă perspectivă, o altă opinie. În această ordine de idei, mulțumesc pentru încredere.

Pe larg, întrebarea ta ar putea fi descompusă într-o premisă și o curiozitate generată de acea premisă. Ele ar suna cam așa: „Există o categorie de oameni care sunt buni, oricare ar fi punctul de vedere din care îi evaluezi. Acești oameni au de suferit în orice interacțiune și în orice situație în care sunt implicați, pe toată durata existenței lor. De ce stau lucrurile în felul acesta?”. 

Dacă o descompunem în acest fel, caracterul irațional (lipsit de logică) al acestei convingeri e mult mai clar. Pentru mine, acesta este un indicator foarte clar al faptului că întrebarea ta vine dintr-un spațiu profund emoțional, adică tot irațional, dar nu neapărat și lipsit de logică. Are o logică emoțională foarte clară, de unde și apariția primei presupuneri tratate mai sus, cu prioritate. 

Plecând de la o astfel de premisă, realitatea pare greu de acceptat și apar o mulțime de întrebări existențiale. Ce rost are să fii un om bun, dacă oricum vei suferi? Și de ce ar mai alege cineva să fie un om bun? Și ce anume trebuie să faci sau să sacrifici ca să nu mai suferi? Oare trebuie să fii un om rău ca să nu mai suferi întotdeauna? Sau dacă ești bun doar câteodată și rău doar câteodată, atunci poți să nu suferi chiar întotdeauna? Sunt oamenii buni condamnați la suferință? Există dreptate în lumea asta? Dada, am alunecat într-o proverbială gaură de iepure cu întrebările astea fără sfârșit. 

Ce ți-aș recomanda în continuarea acestei presupuneri este să începi să citești niște non-ficțiune – filosofie, dar și psihologie, ca să câștigi profunzime în felul în care abordezi lucrurile. Poți începe de la relativizarea conceptelor de bine și rău, corect și greșit sau suferință și plăcere – unele dintre cele mai prezente repere din viețile noastre.

Iar dacă cititul e mai anevoios pentru tine, încearcă să găsești niște videoclipuri sau podcasturi cu care să rezonezi și pe care să le urmărești, măcar din când în când. În limba română există câteva resurse foarte bine documentate, dar totuși accesibile ca limbaj și cu multe explicații, cum sunt Podcastul de filosofie, Zaiafet sau canalul lui Cătălin Moise și Pagina de psihologie, cu seriile #EpicTalk sau #EDUcare sau podcastul HelloYou

Presupunerea #3: Vrei să știi ce poți face ca să nu mai suferi

Ei bine, am ajuns și aici. Plecăm de la presupunerea că te consideri & te simți un om bun, ceea ce s-ar putea să te facă să speri că vei fi tratată cu același respect și aceeași considerație cu care îi tratezi și tu pe ceilalți. Dar din păcate asta nu se întâmplă mereu. Iar reacția obișnuită, atunci când respectul și considerația lipsesc, e chiar suferința la care faci referință în întrebarea ta. 

Suferința emoțională poate să aibă o mulțime de nuanțe foarte specifice, de multe ori greu de distins una de alta, tocmai pentru că vin la pachet, val după val.

Suferința poate fi experimentată prin emoții de tristețe și dezamăgire, abandon, furie, frică, singurătate, gelozie, rușine, vinovăție sau nedreptate. Iar astea sunt doar primele care mi-au venit în minte. Pentru detaliere, uite aici o ilustrație cu Roata emoțiilor, cu mai multe nuanțe emoționale decât știai probabil că ești capabilă să simți.

Ca să poți reduce cantitatea de suferință din viața ta, primul pas pe care trebuie să-l faci e să înveți să-i distingi nuanțele. Ai nevoie să o privești mai îndeaproape și să-i pui nume mai clare, în funcție de cum se simte și de ce se leagă. Altfel, blocul ăsta de suferință amorfă poate fi tratat doar ca proverbiala cruce pe care fiecare trebuie să și-o ducă, încălzindu-se, poate, cu gândul că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce. 

Doar că nici ăsta nu-i un adevăr absolut. Și fiecare dintre noi, fie că aderăm la credințe religioase sau nu, am trăit pe pielea noastră senzația că suferința pe care o trăim e mai mult decât putem duce.

Partea frumoasă e că, dacă am supraviețuit, putem să ne uităm în spate și să învățăm ceva din felul în care ne-am gestionat suferința din trecut. Iar asta ne poate ajuta să dezvoltăm strategii mai sănătoase, mai echilibrate și mai eficiente de a evita sau diminua, pe cât posibil, suferința din prezent și viitor. 

Și zic pe cât posibil pentru că suferința este, totuși, un declanșator al proceselor de maturizare, oricâte neplăceri putem noi să-i reproșăm. Nu singurul și nu cel mai plăcut dintre declanșatorii maturizării, desigur. Dar ea ne și călește, ne deschide ochii, ne ajută să devenim mai înțelepți, mai puternici și mai încrezători în propriile forțe. 

Depinde și de noi cum alegem să o privim și să o tratăm. Dacă doar fugim de ea și o ignorăm, refuzăm să o confruntăm sau să o acceptăm ca parte din realitatea vieții noastre, ea va rămâne acolo mereu, ca un monstru ascuns în întuneric, fără nume, fără formă și fără vreo speranță de a-l transforma într-un prieten și un partener de drum lung. 

Alte idei importante și demitizări la foc automat

La final, simt nevoia să fac niște precizări, un fel de demontare de mituri pe care o consider necesară, dar fără prea multe detalii:

  • Doar pentru că ești un om bun, în general (sau încerci să fii) nu înseamnă că e exclus să greșești și să le produci suferință altora sau ție însuți/însăți.
  • Și oamenii care nu sunt sau nu se consideră oameni buni suferă, de multe ori. Însăși ideea că nu sunt oameni buni poate fi o sursă mare de suferință.
  • Poți fi un om bun fără să crezi că ești un om bun, la fel cum poți fi un om rău fără să crezi că ești un om rău. Dar nu poți fi un om bun sau un om rău tot timpul, în orice moment al vieții tale. Este nociv și nerealist să gândim în termeni atât de inflexibili. 
  • Inflexibilitatea gândirii produce suferință, chiar dacă ea e dezvoltată uneori ca mecanism de apărare a psihicului, care se poate refugia în confortul certitudinilor și al adevărurilor absolute.
  • Nevoia/dorința de a fi „un om bun” poate veni din educația pe care oamenii o primesc. Când un copil este crescut într-un mediu exigent, plin de tensiuni sau autoritar, acesta poate dezvolta comportamente de adaptare care se manifestă mai târziu în tendințe de supunere și disimulare (uneori inconștientă și neintenționată), numite și tendințe de „people pleasing”.
  • Oamenii care au tendința de a le face pe plac altora au dificultăți în a pune granițe clare, în a-și proteja integritatea emoțională și fizică. Ei experimentează adesea sentimente de suferință – chiar dacă din exterior nu lasă să se vadă nimic și nu vor să vorbească despre ceea ce-i doare.
  • Suferința este o reacție emoțională spontană și normală la întâmplări din viața noastră, dar ea este trăită diferit de fiecare – în momente diferite, la intensități diferite, de natură diferită etc. 
  • În funcție de context, de istoricul personal și o mulțime de alți factori, un eveniment poate fi interpretat în diverse feluri de o persoană. Asta înseamnă că același eveniment poate să genereze și suferință, dar și bucurie, plăcere sau entuziasm – depinde de persoană cum îl interpretează și ce importanță îi acordă în prezent.
  • Un eveniment care îi cauzează suferință la un moment dat unei persoane poate să fie interpretat diferit în alt moment al vieții de aceeași persoană și să genereze altfel de emoții și sentimente (ex. recunoștință, ușurare, speranță, etc.). De regulă asta se întâmplă în psihoterapie, când oamenii își analizează istoricul personal și reușesc să găsească și un sens pozitiv pentru suferințele din trecut. Astfel, ei se pot elibera de povara suferințelor din trecut și pot deveni mai capabili să se bucure de prezent și să-și construiască un viitor conform propriilor nevoi și dorințe.