Oare există omul perfect în ochii mei?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Sunt singură de mai bine de trei ani și îmi este greu să creez conexiuni sănătoase cu alte persoane. Îmi lipsesc afecțiunea și două brațe calde, însă nu reușesc să trec de talk stage. Deoarece în ultima mea relație am cunoscut absolut orice formă de abuz și dezintegrare socială, obișnuiesc să caut orice urmă de defect în celălalt (cu toate că nu m-am înșelat niciodată). Oare există omul perfect în ochii mei?”

cititoare anonimă

Bună!

Și bine ai venit în secțiunea In a relationship dedicată căutătorilor de răspunsuri la întrebări existențiale 🙂 

Fără să fie nicidecum o ironie, fac acest disclaimer încă de la început: întrebarea ta este o întrebare existențială. Și nimeni în afară de tine însăți nu îți poate oferi un răspuns satisfăcător. Sau adevărat pentru tine. 

Dar voi încerca totuși să creez un cadru în care să-ți fie mai ușor să-ți oferi tu singură acest răspuns. Sau să-l accepți, căci senzația pe care mi-a lăsat-o mie mesajul tău este că îl ai deja. Dar pentru că nu este un răspuns care-ți place, tot cauți argumente din exterior care să-ți schimbe părerea. Ceea ce e, de fapt, un mecanism psihic bazat pe valorizarea cunoașterii și a perspectivelor diferite, adică un mecanism util în general. Numai că uneori el se poate transforma într-un blocaj.

Cum se produce blocajul?

În mesajul tău, aduci niște informații deosebit de relevante. Spui „în ultima mea relație am cunoscut absolut orice formă de abuz și dezintegrare socială”, iar asta înseamnă că ai conștientizat deja mare parte din suferința pe care ai fost nevoită să o gestionezi. 

Totuși, este posibil să fi lăsat câteva lucruri în umbră, fie pentru că nu erau suficient de evidente, fie pentru că sunt prea greu de conceput sau acceptat la nivel rațional și/sau emoțional. Iată niște variante la care mă gândesc eu, gânduri pe care poate nu le-ai scos niciodată la lumina conștiinței, ca să le analizezi validitatea și semnificația.

Varianta #1

Prefer să mă gândesc doar la cea mai recentă relație de cuplu ca fiind abuzivă, pentru că mi-a depășit orice așteptări și experiențe anterioare de suferință. 

Dar asta nu înseamnă neapărat că acea relație a fost singura, cea mai „importantă” sau cea mai „de impact” relație abuzivă din care ai făcut parte, ci doar că în cadrul ei ai reușit să și conștientizezi, nu doar să experimentezi, suferința ca fiind rezultatul unor abuzuri relaționale. 

De regulă însă, relațiile cu cea mai periculoasă expunere la abuzuri sunt relațiile din prima parte a vieții – cu părinții, membrii familiei sau alte persoane apropiate. Odată formate tiparele de atașament și tiparele comportamentale în cadrul acelor relații din primii ani de viață, ele vor reprezenta pentru creier un fel de standard de normalitate. Asta înseamnă că până și cele mai rele abuzuri, nu doar cele subtile și greu de identificat, pot fi considerate mai acceptabile pentru creierul expus devreme și constant la abuzuri, spre deosebire de un creier care a crescut într-un mediu sigur, hrănitor, echilibrat.

Astfel, creierul uman poate fi cumva programat să-și aleagă apropiați și parteneri de viață care corespund acelor tipuri de abuzuri cunoscute, le reproduc într-o oarecare măsură în comportamentul lor, ceea ce-i face să se simtă cumva familiari (adică safe) și/sau mai atractivi decât alte persoane care nu prezintă aceleași caracteristici și trăsături. Chiar dacă alte persoane sunt mai puțin abuzive. 

În același timp, expunerea la abuzuri, fie în copilărie, fie în viața adultă, are mari șanse să te transforme și pe tine într-un abuzator, cel puțin din când în când. Mecanismele de apărare activate inconștient generează uneori la oameni reacții și comportamente care pot încălca limitele celorlalți și pot fi percepute ca agresive sau dure. 

Iar genul ăsta de reacții pot apărea și în interacțiunea cu persoana pe care individul o percepe ca abuzator principal (de exemplu, la tine, partenerul de cuplu la care te-ai referit), dar și în alte interacțiuni, în alte relații cum ar fi cele de familie, de prietenie, de muncă etc. Ba chiar și în relație cu propria persoană, conturându-se tipare de comportament de autocritică excesivă, autopedepsire (uneori autovătămare) sau restricții majore autoimpuse, care pot fi duse până la deprivarea de resurse vitale, cum ar fi hrana. 

Sper că nu e cazul, dar dacă te recunoști în ce am enumerat mai sus, te rog mult, caută sprijin specializat cât mai curând! Viața ta și relația ta cu tine pot fi mult mai frumoase și mai lipsite de conflicte și suferință, dacă accepți că poate mai ai de învățat cum să te iubești pe tine însăți într-un mod sănătos. Și chiar există oameni care te pot însoți în această călătorie. 

Varianta #2

Prefer să cred că ce a fost mai rău a trecut, ceea ce înseamnă că de-acum înainte nu poate fi decât mai bine. 

M-ai făcut să mă gândesc la varianta asta pentru că ai folosit cuvântul „absolut”, ceea ce pentru urechile mele sună ca un red flag. De ce? Pentru că pare să sugereze că acum tu consideri că știi cum arată și cum se simte „ABSOLUT orice formă de abuz și dezintegrare socială”, ceea ce e cam imposibil. 

Cu siguranță există lucruri care intră în categoria de abuz și „dezintegrare socială” la care nu te-ai gândit și pe care nu ți le-ai imaginat niciodată, dar pe care alți oameni le-au trăit și unii au și supraviețuit. Nu îți neg suferința și nici nu mă apuc acum să compar experiențele traumatice între ele. Doar profit de ocazie ca să îți recomand să nu te mai privești pe tine ca fiind o persoană care a trecut prin absolut orice formă de abuz. Până la urmă, și asta e tot o formă (extrem de subtilă) de autoabuz și cred că mesajul tău către mine demonstrează că vrei să afli cum să ieși din ciclul abuzurilor. 

În orice caz, exagerarea ta (in)conștientă s-ar putea să aibă rol protector, să ilustreze o dorință de genul „Nu vreau să mai trec niciodată prin așa ceva și voi face tot ce pot ca să previn asta.” Și e bine să ai genul ăsta de dorințe și genul ăsta de determinare. Dar fii conștientă și de reversul medaliei: s-ar putea să fii atât de concentrată pe a-ți îndeplini dorința, încât să nu-ți dai voie să dezvolți niciun fel de intimitate reală cu un potențial partener. Mai ales dacă îi observi „orice urmă de defect”, nu?

Ecuația pe care operezi e simplă: zero parteneri = zero riscuri de a trece din nou prin aceeași suferință. Asta e o formă de a te asigura că ce a fost mai rău a trecut, iar viitorul tău e pain free. Dar este, oare, cu adevărat? Și este oare posibil așa ceva? Cum spune mesajul tău, descoperi noi tipuri de suferință în faptul că îți lipsesc „afecțiunea și două brațe calde” – dar deocamdată consideri asta un cost pe care ți-l poți permite. 

Deocamdată, cel puțin, pare că nu ești dispusă să-ți asumi acele riscuri pe care trebuie să ți le asumi ca să poți avansa mai departe de talk stage cu cineva. S-ar putea să-ți fie de ajutor niște activități care să-ți crească stima de sine, atât intelectual, cât și emoțional. 

De ce stima de sine? Pentru că, dacă te-ai putea privi pe tine însăți ca fiind o persoană schimbată, mai matură, mai abilă și cu mai multe cunoștințe decât în trecut, asta te-ar putea ajuta să ai mai multă încredere în capacitatea ta de a gestiona sănătos (nu doar de a supraviețui) alte posibile abuzuri și suferințe la care e posibil să te expui atunci când intri într-o relație romantică. 

Iar acele activități pot fi lecturi din zona de psihologie relațională, ascultarea unor podcasturi sau urmărirea unor documentare pe această temă, dar și experimentarea cu domenii noi de activitate. Poate niște hobby-uri legate de artă sau testarea unor sporturi noi, care să-ți lărgească experiența personală și să contribuie pozitiv la stima ta de sine și la reziliența ta, psihică și fizică. Sau, de ce nu, niște cursuri de programare sau de public speaking, dacă domeniile astea sunt teritorii complet netestate pentru tine. Desigur, și psihoterapia intră tot în această categorie de activități cu potențial benefic mare pentru stima ta de sine 🙂 

Varianta #3

Prefer să nu mă opresc din căutare până nu găsesc omul perfect.

Da, da, ai să zici că fiecare are o definiție proprie pentru perfecțiune. Totuși, pentru creierul uman, ideea de perfecțiune este cam la fel de greu de imaginat ca și infinitul. E greu pentru că aceste cuvinte reprezintă concepte situate dincolo de realitatea perceptibilă pentru noi, ca ființe cu existență finită și resurse finite. 

Și e al naibii de greu să te lupți cu preferința pentru perfecțiune, căci ea este, probabil, adânc înrădăcinată în tine. Cam la fel de adânc ca o convingere de genul „Dacă aș fi mai bună, aș fi mai demnă de iubire.” sau „Dacă nu sunt perfectă, nu merit iubire.” 

Acest principiu al meritocrației nu are ce căuta aici. Face doar ravagii în viața ta socială și în relația ta cu tine însăți. El a fost forțat în structura logicii tale emoționale de experiențele de abuz din prima parte a vieții – unele pe care probabil încă nu le-ai conștientizat și (re)procesat cu mintea ta de adult – sau nu suficient, cel puțin. 

Principiul meritocrației (combinat cu experiențele traumatice din trecutul tău) reprezintă, cel mai probabil, baza cognitivă pentru căutarea ta neobosită a perfecțiunii, atunci când evaluezi potențiali parteneri romantici. În același timp, el reprezintă și răspunsul, atunci când te întrebi de ce nu reușești să treci de talk stage. 

El deservește un obiectiv de autoprotecție – este o preferință creată mai degrabă pe baza unor experiențe pe care vrei să le eviți, nu a unor experiențe pe care vrei să le (re)trăiești. De-asta are puține șanse de a te aduce mai aproape de o relație de cuplu. Sau de orice relație care presupune intimitate reală, până la urmă – deși sper să nu fie cazul. 

Scopul principal al mecanismelor de autoprotecție este să te baricadeze, să te păstreze în afara oricărui pericol, să te țină în gardă. Iar îndrăgostirea, intimitatea, apropierea fizică, intelectuală și spirituală sunt printre cele mai riscante situații în care te poți regăsi, căci te pot face vulnerabilă, îți pot scădea vigilența și te pot scufunda într-o euforie iluzorie.

Odată conectate în istoria ta personală experiența îndrăgostirii și experiența abuzului, acceptarea unei noi persoane în viața ta intimă pare să aibă toate șansele de a te face să retrăiești angoasa, suferința, teama sau disperarea pe care te-ai decis să le excluzi din viitorul tău. Așa că vei câuta în continuare, chiar dacă nu ești neapărat convinsă să știi ce cauți sau că ceea ce cauți există undeva acolo.

Perfecțiunea e doar un ideal, dar viața ta e reală

Toate acestea fiind spuse, cred că pot să răspund fără prea multe rezerve la întrebarea ta: „Oare există omul perfect în ochii mei?”. Iar răspunsul meu este simplu: deocamdată nu există. 

Dar asta nu înseamnă că nu vei reuși, la un moment dat, să te deschizi și să-ți asumi riscurile apropierii. Să găsești curajul sau motivația de a accepta în viața ta o persoană nouă, față de care simți o atracție irezistibilă sau pe care ai testat-o suficient cât să-i poți acorda, treptat, încrederea ta.

Depinde de tine cum și când vor avea loc aceste procese, dar, desigur, nu doar de tine. Că așa sunt relațiile oamenilor, în general. Depind de cel puțin două persoane. Și apoi, indirect, depind de context, de celelalte relații ale lor și, desigur, de hazard. Nu pot fi controlate și perfect securizate, că așa e realitatea în care trăim.

Ce-ți mai pot recomanda pe final e să depui mai mult efort pentru a-ți înțelege tiparul de atașament și ramificațiile pe care le are în relațiile din viața ta (și cele din trecut, și cele din prezent). Mi-e greu să-mi imaginez cum arată „absolut orice formă de abuz”, dar cu siguranță cineva care a trecut printr-o experiență pe care o numește astfel are nevoie de sprijin specializat, pe termen lung, ca să poată integra sănătos experiențele traumatice. 

Studiul individual te poate ajuta foarte mult (lecturi, filme, conferințe, etc.), dar la fel de importante – dacă nu chiar mai importante – sunt relațiile. Pe lângă cele cu familia, cu prietenii, cu colegii de muncă, unde poți analiza, experimenta și aplica tot felul de mici schimbări, îți recomand să încerci niște experiențe de grup. Un grup de psihoterapie sau un grup de suport, un grup de voluntariat pentru o cauză socială sau un grup de excursii în natură. Sau toate, pe rând – de ce nu? Relațiile sunt cele care ne pot răni cel mai tare, dar tot în interiorul relațiilor ne putem găsi vindecarea și, apoi, împăcarea și echilibrul. 

Îți urez succes și sper să-ți găsești un sprijin în psihoterapie – o persoană cu studii de specialitate și pregătire în psihotraumatologie ar fi ideală. Nu te lăsa descurajată dacă nu simți efecte din primele ședințe – de regulă procesul acesta durează mai mult, iar felul în care tu acorzi încredere poate contribui la prelungirea perioadei de tatonare, inclusiv în terapie.

Caută pe cineva cu care să te simți confortabil, dar care te și provoacă, într-un fel respectuos și cald, un specialist care reușește să alterneze umorul cu seriozitatea și îți oferă atât surse de documentare, cât și explicații pe înțelesul tău. Dacă deja ai trecut printr-o terapie, poate e cazul să reiei procesul cu o altă persoană, pentru a completa și continua munca din trecut, dintr-o altă perspectivă.

Nu te teme să ceri ce îți trebuie în relațiile tale, fie timp, fie explicații, fie scuze sau efort din partea celuilalt și dedică-ți ție însăți atenția necesară ca să poți avea acces cu adevărat la cine ești tu acum. Cred că doar în felul acesta poți să treci de talk stage – întâi cu tine, apoi și cu altcineva.