Simt că am fost înșelată […] ar trebui să închei relația?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună! 

Sunt într-o relație sau situație de aproape 2 ani. Spun asta pentru că noi nu suntem un cuplu oficial, în ciuda faptului că locuim împreună de 6 luni (ideal pentru mine a fost să mă mut singură, însă din cauza altor probleme am ales să accept să mă mut cu el). Avem amândoi 20 de ani și la început ne înțelegeam super bine. 

Noi ne cunoaștem de când eram mici și într-o vară s-a întâmplat să petrecem mai mult timp împreună. După ce a trecut o perioadă de timp în care ne-am „asumat” rolul de cuplu, au început să apară mici comentarii din partea unei prietene, prin care îmi atrăgea atenția cu privire la relația dintre el și o altă prietenă. 

N-am vrut să cred la început, pentru că am simțit ceva destul de puternic pentru el și credeam că este reciproc. În decurs de o lună de când am primit hint-ul de la acea prietenă, am avut și confirmarea de la cealaltă fată cum că ar simți că el îi face avansuri. I-am pus față în față pe amândoi, iar el a negat ca s-ar întâmpla ceva. 

Am găsit și conversații între ei doi, în care chiar părea ca se întâmplă ceva, însă venea de la amândoi. Din cauza discuțiilor pe tema asta, eu am hotărât să luăm o pauză, timp în care el vorbea cu ea. Noi două nu mai ținem legătura, însă de când am văzut conversația dintre ei nu mai pot trece peste. 

Am ajuns să mă compar cu ea și chiar și atunci când petrecem momente frumoase îmi amintesc mereu că există posibilitatea să se fi întâmplat ceva între ei. Noi nu ne mai urmărim pe rețelele sociale, însă stăm în aceeași casă. El refuză să posteze poze cu noi și am văzut că în continuare își apreciază postările și nu se urmăresc. I-am spus că mă deranjează și nu s-a schimbat nimic, ba chiar am observat că se ascunde și și-a schimbat parola la telefon și este foarte atent. 

Eu simt ca am fost înșelată. Nu știu cum să trec peste. Se mai merită încerc sau ar trebui să închei relația? 

Mulțumesc pentru timpul acordat!🩷”

– cititoare anonimă –

Bună!

Și mulțumesc pentru mesajul detaliat. Sincer, mesajul tău îmi sugerează că ai petrecut niște timp pe alte texte publicate aici pe site, unde îmi lipseau detalii relevante în mesaje și trebuia să compensez acoperind mai multe posibile variante. Mulțumesc și pentru încredere, dar și pentru ocazia de aborda acest subiect. 

Așa că hai să vedem ce e de făcut. Pornim de la situația relațională descrisă de tine, cu suficiente detalii cât să avem o imagine relativ clară. Zic relativ pentru că întotdeauna există mai multe perspective de luat în considerare, și cred că de-asta ai și trimis mesajul tău.

Cum am ajuns aici?

Din ce înțeleg eu, pari să ai această relație / situație cu un băiat alături de care ai crescut. Asta înseamnă, pe de o parte, că există un nivel crescut de familiaritate între voi. Iar familiaritatea vine la pachet, adesea, cu un fel de încredere, un confort mai mare la nivel psihologic. Mai mult, venind amândoi din aceeași comunitate, vă și leagă multe lucruri, iar valorile și principiile cu care ați crescut s-ar putea să fie destul de asemănătoare. 

Dar există, desigur, și un potențial negativ în apropierea asta pe parcursul copilăriei voastre. Acestea fiind condițiile în care v-ați cunoscut, cel mai probabil relația de cuplu s-a construit pe baza unei relații de amiciție. Granițele care inițial defineau o amiciție de adolescenți s-au transformat treptat în granițele și convenția reciproc asumată a relației de cuplu. 

Un exercițiu de conștientizare

Aici aș avea niște sugestii, căci sunt sigură că îți va fi de ajutor să revizitezi parcursul relației din viața ta / viața voastră, cu mintea ta de acum. Iată o serie de întrebări la care să încerci să-ți răspunzi:

• Înainte să devenim un cuplu, cum mă raportam eu la el? Te atrăgea ca băiat, mai degrabă din punct de vedere fizic? Te atrăgea intelectual? Ce știai despre el?
• L-aș fi luat eu în considerare din proprie inițiativă ca potențial iubit? Ai avut un crush pe el înainte să apară contextul în care v-ați apropiat? 
• Cine a avut inițiativa apropierii? Cum s-a întâmplat această apropiere?
• Ce m-a făcut să folosesc ghilimele atunci când am scris că ne-am „asumat” rolul de cuplu? Au existat dificultăți, rezistențe sau probleme în perioada asta? 
• Ce a însemnat mai exact această „asumare”? Cum s-au stabilit granițele și convenția relației? S-a vorbit deschis despre o relație exclusivă sau au existat altfel de reguli în interacțiunea dintre voi?
• Cum a decurs relația de la început și până acum? E genul de relație în care comunicarea a fost mereu prezentă sau mai degrabă vă ajustați din mers, mai mult pe baza așteptărilor și presupunerilor?

Granițe și convenții în relație

Ți-am sugerat aceste întrebări tocmai pentru a te ajuta să conștientizezi care a fost procesul tău de asumare a relației. În paralel, procesul lui s-ar putea să fi fost foarte diferit. 

În plus, îți recomand să parcurgi și formele abuzurilor în relațiile de cuplu aici pe site. Revizitând aceste etape din relația voastră cu informații mai clare despre ce e OK & NOT OK apropo de granițe și convenții relaționale, s-ar putea să-ți fie mai ușor să-ți dai seama dacă merită sau nu să continui.

În orice caz, hai să vedem cum ar putea arăta niște scenarii.

Totul a pornit de la crush-ul meu

Dacă tu ai fost cea care și-a dorit relația înainte ca el să „te observe” și să te placă în felul acela, s-ar putea ca succesul tău în a obține atenția lui să te împiedice acum să vezi lucrurile clar. S-ar putea să te facă să „te ții cu dinții de relație” cum se mai zice uneori, pentru că e ceva ce ți-ai dorit și pentru care ai muncit conștient. 

În această lumină, s-ar putea să ai tendința de a minimiza felul în care te-au rănit deciziile lui. Iar dacă abuzul emoțional și înșelatul sunt lucruri familiare pentru tine (adică dacă s-au întâmplat în familie sau relațiile tale apropiate), poate fi și mai greu să îți asumi propria dorință de a renunța sau de a pune capăt relației. 

Totul a pornit de la el

Pe de altă parte, dacă tu ai fost cea care a fost „cucerită”, lucrurile ar putea sta foarte diferit. Am folosit ghilimelele acolo pentru că nu vreau să sprijin ideea că oamenii se pot cuceri, așa cum se cuceresc teritoriile sau recordurile mondiale. Dar așa se exprimă lumea, în general. Și asta are un efect mare asupra felului în care se poziționează oamenii în relațiile de cuplu. 

Diferența în această situație vine din faptul că aici ar putea fi vorba despre o dezamăgire și o rană de ego/orgoliu personal, generată de această infidelitate percepută de tine, dar încă nerecunoscută de el. Adesea, e foarte greu de integrat la nivelul psihicului realitatea faptului că partenerul/-ă, inițial interesat/-ă de mine, care a muncit atât de mult pentru a „mă cuceri”, și-a pierdut interesul și caută altceva. 

Genul ăsta de situație poate să declanșeze temeri de genul „Cu ce am greșit de și-a pierdut interesul?” sau „Dacă el vrea pe altcineva, înseamnă că eu nu mai sunt suficient de bună?”. Iar asta nu e deloc o situație confortabilă, mai ales pentru o persoană care nu are stima de sine suficient de stabilă și depinde de validări externe destul de mult. 

Anii tinereții și stima de sine

La 20 de ani, o stimă de sine instabilă e și foarte normală, statistic vorbind, pentru că identitatea e încă în formare. Dar treaba asta e valabilă și pentru tine, și pentru el. Iar dependența de validări externe pentru creșterea stimei de sine se poate manifesta în multiple forme.

Poate să ia aspectul unui comportament constant de seducție și preocuparea pentru a-i impresiona pe ceilalți. Sau poate lua forma de people pleasing sau alte feluri de renunțare la propriile nevoi, principii sau valori, pentru a evita conflictele sau critica celorlalți.  

Dar să mai facem niște pași către problema descrisă de tine. Următoarea oprire e stația îndoielilor. 

Mă agit degeaba?

În primul rând, aș vrea să scot în evidență faptul că e important ca prietenii să poată să discute și despre subiecte dificile. Iar în cazul acesta, cred că prietena care ți-a scos în evidență posibilitatea unei infidelități ți-a făcut un bine, indiferent de intențiile ei de moment. 

Fără să vreau să o acuz sau să minimizez dorința ei de a ajuta, spun asta pentru că, uneori, astfel de ipoteze de infidelitate sunt vehiculate mai degrabă ca rezultat al unor rivalități sau competiții personale. Ca o formă de răzbunare sau ca o demonstrație a superiorității celui care vede realitatea „mai bine decât o vezi tu”.

Dar, evident, motivele pot fi și grija, afecțiunea, senzația de nedreptate și dorința de a preveni ceva ce ți-ar aduce și mai multă suferință. Sper ca motivația prietenei tale să fi fost din a doua categorie. Dar, chiar și dacă nu a fost așa, tot cred ți-a făcut un bine. Explic imediat.

Idealul toxic al relațiilor fără granițe

Adesea, în relațiile de cuplu, oamenii se „predau” complet (apropo și de metafora cuceririi). Își abandonează nu doar statutul de single, ci și o parte din visele, nevoile și principiile personale, pentru a securiza confortul relației de cuplu.

Bineînțeles, ajută mult și presiunea socială aici, care (încă) zice că e ceva în neregulă cu tine dacă nu ești într-un cuplu. Ceea ce nu e adevărat, dar nu intrăm acum în explicații apropo de subiectul ăsta. 

Abandonarea sinelui în relație e un model des întâlnit în societatea noastră – și se întâmplă și la femei, și la bărbați, dar în feluri destul de diferite. Oamenii ajung să se definească pe ei înșiși mai degrabă prin relațiile lor romantice.

Astfel, pot ajunge la vârste destul de înaintate fără să se experimenteze pe sine în afara cadrului relațional. Sau se experimentează pe sine în afara lui, dar cu convingerea intimă că fac ceva greșit și că sunt de blamat.

Retragerea din alte relații încurajează dependența

Unii oameni ajung chiar să se învinovățească (conștient sau inconștient) atunci când caută să-și satisfacă nevoi care nu au legătură cu cuplul sau care nu au spațiu de manifestare în interiorul cuplului, chiar și atunci când nevoile respective nu au nimic de-a face cu romantismul sau sexualitatea. Cum ar fi renunțarea la ieșirile „cu fetele” sau „cu băieții”, justificată mai degrabă prin „Nu mai am timp.” decât prin „Nu vreau să se simtă partenerul/partenera exclus/-ă.”. 

În relațiile de cuplu tradiționale, adesea, partenerii se retrag din alte relații sociale, pun frână la activități distractive cu prietenii sau alte experiențe pe cont propriu, se izolează.

Uneori, asta înseamnă și că oamenii au senzația că nu mai au nevoie de nimeni altcineva în afară de partener/parteneră, dezvoltând un ideal de relație fuzională, în care identitatea personală EU se topește și se pierde în favoarea lui NOI. Ca și când o singură persoană poate să le satisfacă toate nevoile emoționale și relaționale. 

Prejudecățile produc suferință

Ei bine, asta e o prejudecată și o practică foarte nocivă. În lumea modernă în care trăim acum, oamenii nu doar că au dreptul, dar au și contextul social și spațiul pentru a se maturiza și a experimenta, pentru a deveni cât mai EU. Adică să ajungă să se descopere, să se cunoască și să se trăiască pe sine, pentru a avea cât mai multe șanse la echilibru, împlinire și fericire.

Rețeta tradițională de a obține echilibru, împlinire și fericire prin găsirea unui partener de cuplu și întemeierea unei familii cât mai devreme în viață s-a dovedit a fi, deja, ineficientă pentru timpurile în care trăim. Și cu rezultate dezastruoase, uneori. 

A privi realitatea în față

Așa că, indiferent de motivația persoanei care ți-a scos în evidență posibilitatea unei infidelități a partenerului tău, rezultatul a fost că te-a făcut mai atentă și la tine. La nevoile tale, la regulile din relația voastră și, până la urmă, la echilibrul dintre beneficiile și dezavantajele păstrării relației de cuplu. Asta ai și întrebat la final, nu? Dacă „Se mai merită încerc sau ar trebui să închei relația?”.

Ei bine, nimeni nu are cum să-ți dea genul ăsta de răspuns – „Da, merită” sau „Nu, nu merită” – fără să se bazeze pe o mulțime de presupuneri, generalizări și experiențe subiective.

Sigur că oricine e îndreptățit să aibă o opinie, dar opiniile personale ale altor oameni nu îți fac ție sentimentele de ambivalență mai ușor de gestionat.

Ambivalența ca sursă a amânării deciziilor

Mă refer la ambivalență pentru că, dacă pui această întrebare altora, mie îmi e clar că tu vrei, în același timp, două lucruri opuse. Și să mai continui, și să renunți – asta e ambivalența principală.

Pe mine însă m-ar interesa mai mult care sunt ambivalențele de substrat, cele legate de trăirile tale emoționale. Și s-ar putea ca și pe tine să te ajute să te gândești la ele un pic mai serios. Uite o listă de idei și întrebări care te-ar putea ajuta, pornind de la 3 feluri de ambivalență:

• Axa atracție – repulsie: Mă mai simt atrasă de el? Dacă da, ce anume mă atrage în continuare? Dacă simt și repulsie, de unde vine asta? În ce comportamente se manifestă repulsia mea?
• Axa încredere – teamă: Mai pot eu avea încredere în el? Ce m-ar ajuta să-mi recâștig încrederea în el? De ce anume îmi este teamă în cazul în care aș continua relația? Au legătură cu el temerile mele sau mai degrabă cu mine însămi, cu situația financiară sau cu alte lucruri?
• Axa iertare – răzbunare: Simt nevoia să restabilesc cumva echilibrul de putere în relație? Pot să iert o eventuală infidelitate? Până acum mi-a venit să mă răzbun? Ce scenarii de răzbunare mi-au rulat în cap, dar nu le-am pus în practică? 

Oare e și vina mea?

O altă mare ambivalență pe care probabil că o ai, ascunsă pe undeva, este cea legată de cine a greșit mai tare în relație. De regulă, în relațiile de cuplu, ambii parteneri au comportamente abuzive, alternativ sau concomitent.

Mai mult, abuzurile unuia par să justifice și să declanșeze abuzurile celuilalt, ca într-o spirală din ce în ce mai tensionată. Rolurile de abuzator și de victimă încep să coexiste din ce în ce mai evident în fiecare partener, și relația devine un fel de competiție de cine a sacrificat mai mult pentru celălalt sau cine l-a rănit mai tare pe celălalt. 

Ce vreau să zic cu asta? Păăăăi, că e timpul să vorbim și despre sentimentele de vinovăție pe care mesajul tău nu le-a descris, dar pe care probabil că le ai ascunse bine în sufletul tău. Dar ele se pot citi printre rânduri. 

„Poate m-am grăbit eu”

Ca de exemplu, vinovăția asociată cu sentimentul de a lua decizia să te muți cu el în contextul unor constrângeri – poate financiare, poate de altă natură. În acest caz, vinovăția te poate face să te critici și să te consideri o victimă a circumstanțelor.

În același timp, mutarea împreună poate să vă fi împins și pe tine, și pe el, într-o viziune mai concretă a vieții de cuplu asumat și oficial, ceea ce e destul de greu de gestionat sănătos la 20 de ani.

Poate ai un fel de nostalgie sau sentimente de pierdere apropo de libertatea ta, confortul intimității, alte oportunități de relații romantice și altele din zona asta. O astfel de realitate interioară poate să genereze poziționări de genul „Dacă tot am sacrificat așa de mult deja, o să merg până în pânzele albe.” Și nu sună prea bine pentru tine, nu?

„Poate dacă îl iert eu, mă iartă și el”

Sau ar putea exista vinovăția generată de faptul că, dorindu-ți să afli mai multe informații și neavând încredere în declarațiile lui, ai intrat în mesajele lui – cel mai probabil fără ca el să știe asta.

Ai scris „Am găsit și conversații între ei doi” și „și-a schimbat parola la telefon și este foarte atent”. Acestea sunt tot comportamente abuzive, la fel ca și infidelitatea lui sau lipsa de sinceritate.

Asta ar mai însemna și că el și-a simțit încălcate granițele intimității și nu mai are încredere în tine. Poate, într-adevăr, nu aveai altă soluție pentru a ajunge mai aproape de adevăr. Poate, într-adevăr, el nu a fost suficient de deschis și disponibil să discutați onest.

Dar asta doar face mai logice propriile tale abuzuri, nu le și justifică. Și în niciun caz nu le face mai ușor de iertat. Tu ai mai putea să simți iubire pentru cineva care te supraveghează constant? Și ar fi cu adevărat iertare dacă ar trebui să te convingi să o simți?

„Poate trebuia să nu zic nimic”

În plus, cred că e posibil să mai simți ceva vinovăție cu privire la faptul că l-ai confruntat. Asta nu reiese în mod direct din textul tău, ci din felul în care îți pui problema.

Mă gândesc că s-ar putea să te gândești, în sinea ta, că mai bine nu îi confruntai pe amândoi („I-am pus față în față pe amândoi, iar el a negat ca s-ar întâmpla ceva”). Poate o parte din tine crede că, odată ce ai făcut asta, nu mai e cale de întoarcere și singura variantă ca voi să rămâneți împreună e să ierți tu o infidelitate pe care el încă nu o recunoaște.

Și așa ceva e foarte greu de făcut, căci echivalează cu a accepta că totul „a fost doar în capul tău”, deși tu ai avut totuși acces la niște informații care par să indice o formă de infidelitate.

Iertarea ta, tradusă în decizia de a merge mai departe cu relația, ar însemna că accepți că doar tu ai fost agresorul și el victima. Asta i-ar da lui un avantaj de putere în fața ta, în dinamica de cuplu. Și ar reprezenta o nedreptate pentru tine.

Suferința e totuși o cale spre maturizare

I know, e complicat ca naiba. Și îmi pare rău că treci prin toate astea. În același timp știu că, în lipsa unor astfel de experiențe complexe, maturizarea emoțională se întâmplă mult mai lent sau niciodată. Ai răbdare cu tine. 

Și ai răbdare și cu mine. Urmează să îți spun ceva dureros și dificil de acceptat.

Din ultimul tău paragraf, reiese cumva faptul că nu aveți aceeași asumare a statutului de cuplu. Chiar dacă la nivel de comportament, lucrurile se pot relaxa din când în când suficient încât să aveți și momente frumoase împreună (inclusiv momente de intimitate sexuală), asta nu înseamnă neapărat că amândoi vă raportați similar la statutul de cuplu.

Mie, cel puțin, îmi pare că e posibil ca el să se fi distanțat mai tare de asumarea rolului de partener, în timp ce tu pari să te raportezi la el ca și când sunteți în continuare împreună.

Poate pauza aceea de care ziceai nu s-a încheiat în mod oficial? Poate e așa, un fel de împăcare neasumată? Sigur că la asta te refereai la începutul mesajului tău, când spuneai că nu sunteți un cuplu oficial.

Distanțarea poate aduce perspectivă

Poate nu e așa, poate mă înșel, dar cred că ar fi necesară această discuție de clarificare între voi. Nu te lăsa să trăiești prea mult într-o iluzie pe care o întrețineți involuntar sau constrânși de faptul că locuiți împreună. Tranziția de la iubiți la colegi de apartament e dificilă și cu multe zone de confuzie. 

Dar ca să te poți desprinde din spirala de anxietate care te face să te compari constant cu cealaltă fată, ai nevoie să iei un pic de distanță și de el. Asta pentru că el este, de fapt, motivul pentru care tu te compari cu ea. Poate chiar ți-ar prinde bine câteva zile de dormit la o prietenă sau ceva similar, ca să gândești un pic mai limpede.

Eu sper că veți reuși să aveți o discuție onestă și asertivă, fără prea multe tensiuni, reproșuri și scandal. Sigur că va durea, mai ales dacă veți conștientiza faptul că relația de cuplu e în faza de încheiere. Dar poate durerea din prezent e o durere mai sănătoasă decât cea care sigur va decurge din continuarea unei iluzii: comportamente de disimulare și autoapărare, pe de o parte, și comportamente de atac și răzbunare, pe de altă parte.

Finalul relației de cuplu poate aduce noi începuturi

În plus, cred că discuția asta este necesară și pentru că ea poate să scoată la iveală faptul că amândoi vă doriți să fiți în continuare un cuplu. Puteți descoperi că amândoi sunteți dispuși să iertați și să negociați cum să gestionați lucrurile de acum înainte. Adică să vă mai dați o șansă. 

Uneori, a afla că persoana iubită e totuși dispusă să încerce în continuare este cel mai liniștitor și reconfortant lucru. Te face să te simți iubit/-ă și apreciat/-ă și în siguranță. 

Alteori, însă, respectul, aprecierea și iubirea se manifestă prin renunțarea la o relație care a ajuns într-o dinamică distructivă. Chiar dacă nu au dispărut complet sentimentele de iubire sau atracție, distanța poate să fie cel mai bun lucru, pentru ca ambii parteneri să poată ieși din ciclul toxic abuzurilor și autoabuzurilor. Doar așa putem spera la o gândire lucidă, nu?

În loc de concluzii, o încurajare

Repet: nimeni nu are cum să-ți spună ce ai tu de făcut în situația asta. Rămâne la tine să decizi cum te poziționezi și ce anume alegi să faci. Recomandarea mea ar fi însă să te gândești și dacă decizia aia pe care vrei să o iei te ajută mai mult să te iubești sau să te desconsideri pe tine însăți. Poate așa îți va fi mai ușor să o pui și în practică. 

Și ca de obicei, la final, am să-ți aduc aminte și de posibilitatea de a apela la consiliere psihologică sau psihoterapie. Doar tu pentru tine, dar e valabil și pentru voi amândoi, ca psihoterapie de cuplu, dacă e și el de acord. Sigur că e o investiție financiară implicată, dar probabil că ar fi una dintre cele mai utile pentru dezvoltarea și maturizarea voastră. Și poate și pentru pacea în cuplu, cine știe 🙂 

De citit și ascultat

• Podcastul Eropedia – diverse subiecte legate de intimitate, relații și sex. Caută episoadele pe temele care te interesează pe tine 🙂
• Cartea Regândirea infidelității de Esther Perrel