Cum obții / primești the love you deserve?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Why it has to be so complicated to get the love you deserve?

De fiecare dată când mă simt available să intru într-o relație, majoritatea tipilor îmi spun că s-ar simți mai ok dacă am rămâne la stadiul în care suntem, cel de prieteni. E deja ceva cu care inima încearcă să se tot obișnuiască, yet se simte foarte heavy să facă asta de fiecare dată 🙁 ”

cititoare anonimă

 

Bună!

Mesajul tău a aterizat de ceva timp la noi pe site, dar abia acum am ajuns la el. Știu însă că e genul de subiect pentru care procesul de (auto)analiză e unul îndelungat și în trepte. Așa că îți mulțumesc pentru ocazia de a aborda aici această temă. Și sper ca textul de mai jos să te ajute să-ți lămurești cel puțin o parte din întrebările care te frământă. Am totuși o avertizare: nu va fi nici pe departe unul dintre textele scurte. Bear with me.  

Dacă vrei varianta foarte scurtă, pot să-ți răspund de pe acum. E așa de complicat pentru că depinde de mulți factori. Dar sună cinic și gol. Și nu te ajută cu nimic. Așa că hai să trecem la varianta lungă.

Am să încep, ca de obicei, de la cuvintele prin care ți-ai exprimat atât starea, cât și gândirea. 

Nu degeaba psihoterapia a fost numită „terapia prin cuvânt” încă de când experimenta Freud cu primii săi pacienți. Cuvintele, ca instrumente de lucru și comunicare ale psihicului, trădează adesea mult mai mult conținut psihic decât intenționează mintea noastră conștientă atunci când le folosește fie spontan, fie intenționat.

Romgleza – noua limbă a iubirii?

Mesajul tău are o caracteristică aparte: e un tip de amestec de română și engleză. E un amestec ale cărui proporții pot, uneori, să transmită propriul lor mesaj pentru o ureche antrenată (sau un ochi, în cazul ăsta :D).

Începi, așadar, cu o întrebare în engleză, care sună destul de natural și profund în limba aleasă (spontan, cred) de tine: „Why it has to be so complicated to get the love you deserve?” 

Pe românește întrebarea asta ar suna cam așa: „De ce trebuie să fie așa de complicat să primești iubirea pe care o meriți?” Sau poate „să obții” voiai să zici? Deși pare cam același lucru, semnificația e destul de diferită din punctul de vedere al poziționării psihologice a celui care-și pune o astfel de întrebare. 

Engleza e nespecifică în cazul acesta. Nu ne spune dacă acel to get e ceva la care tu te gândești în termeni pasivi (RO: să primești) sau în termeni activi (RO: să obții). Iar acum deja pare mult mai clar ce vreau să zic, așa-i? Și da, e cumva un melanj între cele două când vine vorba de iubire romantică. 

În plus, în cazul afecțiunii e destul de greu să ne imaginăm cum poți să o primești fără să o obții sau să o obții fără să o primești. Gândirea binară nu prea ne mai ajută pe teritoriul emoționalității, ci mai degrabă ne limitează. 

Implicare activă, implicare pasivă

Pe scurt, e important să știi clar ce anume și cum faci tu, adică atitudinea activă în îndeplinirea obiectivului tău (getting the love), corelată cu traducerea „să obții”. Dar e la fel de important să cunoști și să înțelegi care-s factorii externi care sunt implicați în îndeplinirea obiectivului tău, acolo unde tu nu ai cum să-ți exerciți puterea voinței. Partea aceea care nu ține de tine, care te implică la modul pasiv, doar ca receptor, corespondentă cu traducerea „să primești”. 

Dacă ne uităm la complementul verbului to get – și anume acea parte din propoziție care ne spune ce anume vrei să primești/obții – avem formularea „the love you deserve”. În română, asta nu sună la fel de bine – ba chiar sună distant și prea specific aș îndrăzni să zic.

„Iubirea pe care o meriți” e un concept mult mai weird în română – deși e traducerea directă a exprimării în engleză. În română, însă, este mai puternic substratul implicit că e posibil să primești iubirea pe care o meriți și asta să nu fie neapărat ceea ce-ți dorești tu.

Generalizările ca scuturi emoționale 

Pe de o parte, cred că e vorba de faptul că în formularea originală e folosită exprimarea la persoana a doua singular. Asta e un fel de generalizare utilizată adesea și în limba română. Ea implică faptul că, deși mă refer la mine, tind să mă gândesc la problema asta ca și când ar fi o problemă valabilă pentru oricine. E un artificiu de limbaj pe care-l găsim în ambele limbi.

Ca de exemplu: „Când vezi norii negri de furtună, ți se face frică.” în loc de „mi se face frică.”. Normalizând astfel problema exprimată, psihicul o face mai ușor de recunoscut și asumat, la umbra presupunerii că oricine ar reacționa în felul acesta. 

Dar da, e doar o presupunere. Pe mine, de exemplu, norii negri adunați pe cer înainte de o furtună cu tunete și fulgere mă bucură de regulă. Dar sigur că au fost și momente în care nu mi-a convenit că se adunau norii de furtună, când mai degrabă aș fi preferat să fie senin ca să-mi pot duce planurile la îndeplinire. 

Iubirea și meritocrația nu se pupă

Pe de altă parte, formularea folosită are o altă semnificație implicită – aceea că există un fel de a măsura calitatea sau cantitatea iubirii, astfel încât ea să corespundă unui merit personal. Iar asta nu prea corespunde cu realitatea emoțională a relațiilor interumane.

Deși e ușor să ne dăm seama că ideea se fundamentează pe un principiu de genul „Toată lumea merită iubire”, problema este dată, de fapt, de superficialitatea și contradicția internă a principiului. 

Hai să explic ce vreau să zic. Dacă ceva se obține în virtutea unui merit personal, atunci nu toată lumea va îndeplini acele condiții. Așa suntem noi, oamenii, diferiți și unici, fiecare în parte. Nu avem toți aceleași calități. Nu avem toți aceleași merite.

Și apoi, cum măsori, cum calculezi? Cum echivalezi cantitatea și calitatea iubirii, a comportamentelor și a gesturilor de afecțiune manifestate de altcineva în raport cu tine? 

Dreptul la iubire

A nu se înțelege că nu sunt de acord că oricine are dreptul la iubire. Ba din contră, cred asta cu toată puterea, dar și cu toată responsabilitatea de care sunt capabilă.

Dar a introduce o dinamică de tip meritocratic în ecuația iubirii e ceva tare nociv, deși extrem de răspândit încă în zilele noastre. Și ține tot de gândirea binară de care ziceam mai devreme, care devine mai degrabă un bolovan legat de picioarele abstracte ale gândirii decât un suport util în soluționarea problemelor și dilemelor emoționale. 

Iubirea romantică autentică nu se obține prin merit personal și nici nu se oferă în baza unui merit, deși retrospectiv poate părea așa. Ne place să simplificăm lucrurile, căci e mai ușor de controlat ceva simplu. Dar degeaba le simplificăm la nivel teoretic, dacă practica ne dă peste nas.

Și cam asta spune și mesajul tău – că în practică treaba asta cu iubirea romantică nu arată deloc așa simplu. 

Concluzii & recomandări 1

Înainte de a trece mai departe, vreau să-ți las o recomandare împărțită pe bullet points pentru claritate:

• Gândește-te la iubirea romantică împărtășită ca ceva care se întâmplă la două capete, nu doar ceva ce obții/primești tu. Ea este, în același timp, ceva ce oferi celuilalt, iar celălalt trebuie să fie doritor și disponibil să o primească.
• Oamenii nu merită iubire, ci au dreptul la ea. Indiferent cine ești și ce faci sau nu faci, ai acest drept. Asta nu îți garantează și îndeplinirea lui în realitate, din păcate. Și nu garantează nici capacitatea ta de a recunoaște iubirea, așa cum e ea înțeleasă și manifestată de altcineva.
• A construi și a menține relații durabile, profunde și satisfăcătoare e greu pentru oricine, chiar dacă unii oameni par să nu simtă sau să nu depună niciun fel de efort. Și dacă deja ești predispusă să te autoînvinovățești chiar și atunci când nu e cazul, idealizarea care te face să crezi că altora le e (mult) mai ușor te va împiedica să înveți din propria experiență, fie ea negativă sau pozitivă. 

Problematici de identitate

Mai departe, mă voi opri asupra lucrurilor pe care le descrii în dinamica cu acești „tipi”, unde iarăși am identificat câteva contradicții și mistere. 

Primul dintre ele se referă la alegerea termenului „tipi” – o chestie destul de impersonală, care implică (în percepția mea, cel puțin) o diversitate mare de caractere & identități la aceste persoane de sex masculin.

Oare așa te gândești mereu la ei, ca niște „tipi”? Prima idee care-mi vine în cap e dacă nu cumva ai putea să te gândești un pic mai mult la fiecare dintre ei și să încerci să identifici ce trăsături au în comun, dincolo de cele care țin de aspectul fizic. 

Explic imediat și de ce spun asta, căci nu vreau să pară că presupun că ai o abordare superficială. De multe ori, oamenii se referă la potențialii parteneri de cuplu ca fiind my type – adică o anumită tipologie de care se simt atrași/atrase sexual sau romantic. 

Scheme mentale și tipologii

Această tipologie are la bază o schemă mentală compusă din informații sintetizate și ierarhizate în funcție de importanță. De regulă, ea are în prim plan trăsături fizice, măsurabile (ex: înalt/-ă, blond/-ă, ochi albaștri etc).

Din punct de vedere psihologic, acest lucru tinde să reflecte nivelul de obiectificare automată, adesea inconștinentă, a persoanelor respective. Ele sunt văzute în principal ca obiect de satisfacere a propriilor nevoi, uneori fiind evidente corelațiile dintre caracteristicile fizice considerate atrăgătoare și nevoile sexuale sau materiale ale celui/celei care gândește astfel sau ale grupului său de apartenență.

Cu cât se regăsesc în descrierea acestui my type mai multe elemente abstracte, atribute de comportament sau de caracter, cu atât crește și profunzimea persoanei percepute ca potențial/-ă partener/-ă (ex: atent/-ă, calm/-ă, educat/-ă, amuzant/-ă etc.). Adică nivelul de obiectificare e mai scăzut, persoana cealaltă e percepută ca un individ complex, cu profunzime și istorie. Altfel spus, nu e văzut/-ă doar ca un obiect al satisfacerii nevoilor proprii, fie ele și unele așa nobile și naturale ca nevoia de iubire.

Concluzii & recomandări 2

Recomandarea mea e să încerci să-ți înțelegi mai bine tiparele de comportament romantic, pornind de la analiza acestui my type și nivelul de compatibilitate dintre el și „tipii” de care vorbești. Vei vedea că your type din practică nu corespunde neapărat cu idealul tău abstract de partener, cel din teorie sau din capul tău.

Intuiția mea e că ar fi bine să te uiți la elemente precum cele de mai jos. Toate sunt importante, fără a fi enumerate în vreo ordine anume.

• Nivelul de disponibilitate afectivă – cât de mult oferă, nu cât de mult primește (atenție, interes, curiozitate), contactul vizual, ascultarea activă 
• Tendințele de apropiere fizică – cât de aproape stă de tine, cât de des face contact fizic din proprie inițiativă, ce zone ale corpului îți atinge și în ce fel
• Calitatea și diversitatea relațiilor cu alte persoane – ce și cât vorbește despre alți oameni, cum se raportează la ei (inclusiv familia și fostele iubite), cât timp petrece în alte relații 
• Tipul de activitate/ocupație – domeniul de lucru sau de studiu, interesele intelectuale, hobby-uri
• Nivelul de profunzime a gândirii și interesul pentru cunoaștere, adevăr, logică
• Disponibilitatea pentru comunicare asertivă, deschisă și autentică
• Nivelul de dominanță în interacțiune cu tine sau ceilalți – dacă e mai degrabă centrat pe sine și dominant, dornic să fie în mijlocul atenției, sau atent la ceilalți și submisiv sau evitant, anxios, docil sau pasiv-agresiv

Maturizarea și misterul propriei identități

Ah, și o întrebare rapidă: oare ai scris „tipii” pentru că nu te-ai putut decide între „băieții” sau „bărbații”? Dacă e așa, sigur și asta are o semnificație. Nu spune ceva oare despre relația cu propria ta persoană? Despre cum te vezi pe tine și ce așteptări ai de la tine într-o relație de cuplu? Mie îmi sugerează o posibilă confuzie identitară, ca și când nu știi încă dacă ești fată sau femeie. O chestie normală pentru adolescență, de altfel, dar nu te aștepta ca răspunsul să vină de la ceilalți. 

Doar în interiorul tău vei găsi butonul de switch între aceste două ipostaze ale eului tău – fata și femeia. Iar odată cu butonul ăsta vei descoperi în câte feluri te modifică pe tine însăți maturizarea și asumarea ei, renunțarea la identitatea de fată și îmbrățișarea identității de femeie. 

Și da, sigur că zic asta pentru că maturizarea nu se cântărește doar în numărul de ani trăiți, parteneri romantici iubiți, școli absolvite, joburi adunate în CV sau traume depășite. Maturizarea se cântărește în cât de mult integrezi toate aceste experiențe în cine ești tu în prezent, aici și acum. 

Subtilitatea ca marcă a logicii emoționale

Mai departe, să vedem ce mai iese la iveală printre rânduri. O altă contradicție aparentă îmi trezește curiozitatea, de data asta una de logică. 

De exemplu, folosești în aceeași frază „de fiecare dată” și „majoritatea”. Ori nu e adevărată partea cu „de fiecare dată”, căci atunci nu ar fi „majoritatea”, ci ar fi „toți” (cei care refuză avansarea relației la un alt stadiu). Ori acolo este ascunsă o poveste pe care nu o spui, dar care are relevanță mare în întrebarea ta. 

Dacă „majoritatea” e adevărat, un scenariu posibil ar fi că s-a întâmplat să fii și tu available să intri într-o relație – romantică, se subînțelege, că altfel și prietenia tot relație e – și s-a întâmplat și ca celălalt să fie disponibil, la rândul lui. Adică nu ți s-a întâmplat chiar de fiecare dată treaba asta care „se simte foarte heavy” – respingerea adică, sau refuzul celui vizat de invitația de a trece la stadiul romantic. 

Și atunci, cum au decurs lucrurile în cazul acela? În situația aceea ați intrat într-o relație romantică? Și cum s-a întâmplat trecerea de la relația de prietenie la cea de parteneri romantici? Nu, I’m not just being nosy. Vreau doar să scot în evidență faptul că e posibil ca trecerea să se fi făcut mult mai natural, pe nesimțite. 

Adică e greu de presupus că între tine și el a existat o prietenie pură-pură, care să fi fost urmată de o discuție asumată și matură, în care amândoi să vă declarați atracția sau îndrăgosteala și să fiți de acord că sunteți disponibili să încercați o relație romantică. Scenariul ăsta sună prea structurat ca să fie adevărat.

Limite confuze, relații neclare

Cel mai probabil, s-au întâmplat mai întâi niște lucruri greu de catalogat, niște interacțiuni cu nivel din ce în ce mai mare de intimitate: povestit probleme personale, îmbrățișat, ținut în brațe, dansat, ținut de mână, poate chiar dormit împreună. Numai după ce a apărut și o interacțiune cu valență sexuală clară – de exemplu, un sărut – a devenit necesar și evident că e cazul să discutați cum vă poziționați unul față de celălalt. Și abia atunci s-a clarificat că nu mai sunteți la stadiul de prieteni și că sunteți dispuși să încercați o relație romantică.

Direcția în care vreau să te duc e următoarea: conștientizarea traseului de la o prietenie la o relație romantică e foarte importantă. Ea te va ajuta să-ți înțelege tiparele de relaționare și felul în care atașamentul tău migrează din zona de prietenie către zona de atracție și romantism. 

Friend zone vs. îndrăgosteală 

Simplul fapt că tu vorbești despre disponibilitatea de a intra într-o relație DUPĂ ce deja te situezi în friend zone cu cineva spune ceva important. Nu vreau să se înțeleagă că nu e ok să te împrietenești cu cineva de care te simți atrasă, ca să testezi apele, cum se spune. Dar atunci, cel puțin în sinea ta, știi că aceea nu e chiar o prietenie pură-pură. Sau măcar simți, dacă nu o recunoști pe față.

Treaba asta pare să indice faptul că pui niște bariere artificiale destul de rigide între cele două tipuri de relație și că nu prea ești conștientă de natura acestor bariere. Te-aș sfătui să-ți clarifici mai întâi cum se simte această delimitare și cu ce fel de comportamente corespunde ea. 

Adesea, și femeile, și bărbații au dificultăți în a seta granițe clare între prietenie și atracție sexuală/romantică. Ei testează sau forțează inconștient limitele acelei relații de prietenie, producând confuzie și sentimente ambivalente atât pentru ei înșiși, cât și pentru cealaltă persoană implicată. 

Mai mult, umblă vorba în târg că între femei și bărbați nu ar putea exista prietenie adevărată. Se zice că în orice astfel de relație, mai devreme sau mai târziu, cineva se va îndrăgosti. Un mit pe măsura societății patriarhale din care ne tragem, dar tot un mit. Tu ce părere ai despre ideea asta?

Recapitularea și redefinirea relațiilor 

Dar să revenim la situația ta. Dacă în „stadiul de prietenie” a fost inclusă și vreun fel de interacțiune sexuală cu vreunul dintre acei tipi la care te-ai referit (fie și doar sărutări, nu neapărat sex), fii sigură că aceea nu era doar o prietenie înainte de discuția aceea în care el s-a retras.

Alcoolul sau alte substanțe, plictiseala sau nevoia firească de sex nu sunt scuze destul de bune și nu înseamnă că nu se pune, sau că, dacă s-a întâmplat doar o dată, nu contează. 

Mie îmi apar niște întrebări în minte. Oare ceea ce numești tu sau tipul respectiv „stadiul de prietenie” nu include și niște lucruri care n-ar trebui să fie acolo, ci mai degrabă într-o relație romantică? Oare nu te folosești tu – conștient sau inconștient – de spațiul relațional al unor prietenii ca să-ți satisfaci nevoi care sunt caracteristice mai degrabă unei relații romantice? 

Sau poate nu reușești să recunoști din timp momentele în care celălalt face asta cu tine? E posibil să nu observi când celălalt încalcă limitele prieteniei la nivel practic, dar fără să-și asume și modificarea statutului de prieteni? Zilele trecute am mai publicat un răspuns care s-ar putea să te ajute, pe o temă conexă – îl găsești aici. 

O ipoteză long shot ar fi că ceea tu identifici ca fiind disponibilitatea ta de a intra într-o relație (n.r. romantică) e, de fapt, rezultatul observației inconștiente a depășirii granițelor relației platonice în acea interacțiune.

Odată depășite, s-ar putea să consideri că e safe enough să mergi mai departe și să discuți cu persoana respectivă despre ideea de relație de cuplu. Și abia aici vine partea dureroasă: răspunsul tipului e un refuz, o retragere. Ceea ce, evident, nu corespunde cu observațiile tale anterioare și îți dă percepția și așteptările peste cap.

Pseudo-prietenii = dezamăgiri romantice

Altfel spus, e posibil ca tu să te instalezi inconștient și destul de confortabil sau entuziast în rolul de pseudo-prietenă, îndeplinind funcții de iubită ca substitut neasumat de către cel care teoretic e prietenul tău, dar se poartă ca și când ai fi iubita lui. 

Iar odată ce tu devii suficient de încrezătoare încât să ceri oficializarea relației romantice, „prietenul” tău să realizeze că nu este dispus să-și limiteze libertatea sau să-și asume un angajament față de tine, devenind oficial iubitul tău. 

Și da, asta e foarte dureros și foarte nedrept. Și, din păcate, se întâmplă foarte des în relațiile dintre oameni. E o dezamăgire, combinată cu confuzie și derută, care îți scade încrederea în tine însăți și în ceilalți. Ba chiar poate să te facă să te îndoiești de propria ta capacitate de a evalua corect relațiile din viața ta sau de a vedea lucrurile așa cum sunt. E și un nume pentru genul ăsta de abuz emoțional – se cheamă gaslighting.

O astfel de situație care se tot repetă în viața ta te poate face să te simți părăsită, inadecvată și neimportantă. Iar frustrarea și furia generate de astfel de experiențe pot reverbera în comportamente de respingere și apărare menite să te țină on the safe side, chiar cu prețul neluării în seamă a potențialilor parteneri romantici cu adevărat disponibili și interesați. Și interesanți. 

Concluzii & recomandări 3

Ca să revenim la recomandări concrete, hai să recapitulăm pașii care cred că te-ar ajuta:

• Clarifică-ți granițele dintre relațiile de prietenie și relațiile romantice – ce presupun ele, cum arată, cum se simt, asemănări și deosebiri care să te ajute să fii mai conștientă de felul în care te poziționezi în relație și cum interpretezi comportamentul celuilalt.
• Discută-ți confuziile și presupunerile cu alți oameni de încredere, ca să ai mai multe repere atunci când alegi o anumită interpretare asupra unor evenimente.
• Redefinește-ți așteptările în funcție de nevoile tale reale, dincolo de nevoia de iubire la modul general. Oamenii au multe nevoi: de conexiune, de autenticitate, de intimitate, de sex, de plăcere, de distracție, de confirmare, de validare, de putere, de consolare și câte și mai câte. Descoperă-ți-le și ai răbdare cu tine pe drumul ăsta, căci e lung, dar poate fi extrem de satisfăcător.
• Elaborează-ți noțiunea de relație de cuplu și criteriile pe care o relație de cuplu trebuie să le îndeplinească pentru a fi satisfăcătoare pentru tine. Unii oameni trăiesc în relații de cuplu de substitut fără să-și dea seama (prietenii fuzionale, relația cu un părinte, cu un șef etc.) și exploatează disponibilitatea celor din jur, fără să fie dispuși să ofere mai mult angajament și implicare. Învață să-i recunoști pe acești oameni ca să te ferești de alte dezamăgiri. Dar fii atentă și cât de mult îți iei tu din astfel de relații de cuplu de substitut și cât timp & efort investești în ele. S-ar putea ca pe fondul lor să nu mai ai timp sau resurse pentru o relație romantică asumată și matură. De-aia de care îți dorești, adică. 

Dacă ai ajuns până aici cu cititul, înseamnă că ai cel puțin curiozitatea și determinarea de a te înțelege mai bine. Așa că îți mulțumesc încă o dată pentru subiectul propus și sper ca toate ideile astea multe, lungi și complicate pe care ți le trimit te vor ajuta să te orientezi mai bine apropo de ce ai de făcut. 

One more thing

Ca de fiecare dată, nu am cum să nu-ți recomand și varianta psihoterapiei. Ce cred că ai tu nevoie e genul de proces în care te pot ajuta enorm cărțile și podcasturile pe subiecte conexe (ca de exemplu, Inteligența erotică de Esther Perel, Revoluția iubirii de Gáspár György sau Mari mituri despre relațiile intime de Matthew D. Johnson). 

Dar munca terapeutică alături de un specialist acreditat poate să-ți facă procesul ăsta mai plăcut și mai puțin costisitor, măcar din punct de vedere emoțional. Pentru că e adevărat, psihoterapia e un serviciu destul de costisitor și încă nu suficient de disponibil în țara noastră. Dar poate fi una dintre cele mai bune investiții pe termen lung în propria persoană, ajutându-te să obții în primul rând „iubirea pe care o meriți”, pornind de la tine însăți. 

Succes <3