Ce e de făcut când reușești să-ți atingi „un vis”, dar nu te mai regăsești în el?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Hello ! În ultimii 2 ani am muncit foarte mult să ajung la o facultate internațională pe care mi-o doream enorm. Am obținut toate bursele posibile și am început în această toamnă… însă nu e deloc ce trebuia să fie, iar mutarea în orașul acela care e cel mai aglomerat și extenuant din țară, m-a adus în pragul depresiei după puțin timp acolo.

Întrebarea mea e: ce e de făcut când reușești să-ți atingi „un vis”, dar nu te mai regăsești în el și nu e deloc cum ar trebui să fie? Ce faci când trebuie să o iei de la capăt după atâția ani în care îți plănuiseși viața atât de clar cu facultatea, mutarea etc. … Nu știu cum să gestionez situația, stările negative au fost foarte intense…”

tânără anonimă

Bună!

Sper că mesajul meu, deși vine cu o oarecare întârziere, te găsește încă acolo – poate chiar într-o stare un pic mai bună decât atunci când mi-ai trimis rândurile de mai sus prin formularul de pe site. Îți mulțumesc pentru încredere și pentru deschiderea cu care vorbești despre această experiență dureroasă. 

Am niște idei pe care vreau să ți le propun ca teme de gândire și explorare. Totuși, mai întâi de toate, hai să dăm o citire în cheie psihologică mesajului tău, ca să ne asigurăm că plecăm de la aceleași premise. 

Recapitulare

Ce înțeleg eu printre rânduri este că ai avut o motivație foarte puternică pentru a reuși să-ți îndeplinești visul, deși nu ne spui absolut nimic despre această motivație. Pui însă accentul pe rezultatele pe care le-ai avut: munca enormă, bursele obținute. Iar eu știu că ele sunt, în sine, surse de satisfacție. Dar oare ce te-a motivat, cu adevărat, să depui această muncă?

Plăcerea de a învăța și de a acumula cunoaștere într-un domeniu care te pasionează nu se compară cu nimic altceva. Iar validarea pe care o oferă obținerea unei/unor burse înseamnă ceva incalculabil pentru stima de sine a celui care o primește. Pe lângă faptul că niște necunoscuți acreditați îți validează valoarea intelectuală și îți dau bani (efectiv!) pentru ca tu să continui să studiezi ce te pasionează, mai beneficiezi și de eliberarea de presiunea pe care, poate, ai resimțit-o anterior cu privire la eforturile financiare ale familiei. 

Dependența financiară a tinerilor adulți e ceva tare greu de gestionat în sine, mai ales într-o societate de consum, care te încurajează să cumperi lucruri la fiecare pas real sau virtual. Iar bursa asta vine ca un fel de credit de nevoi intelectuale.

De fapt, bursa poate să se simtă ca o dovadă concretă a existenței unui sistem social bazat pe ordine, corectitudine și merit. Asta chiar dacă, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să confrunți realitatea dură: un astfel de sistem e doar un ideal, nicidecum nu există ca mecanism perfect funcțional, planificabil și predictibil. Ăsta s-ar putea să fi fost „visul” tău destrămat, nicidecum domeniul pe care ți-ai dorit să-l studiezi, mutarea din țară sau facultatea în sine.

Dar o să mai revenim aici în curând, pentru că ceea ce cred că trebuie să primești e o explicație lungă și detaliată care să te convingă că NU TREBUIE neapărat să o iei de la capăt.

O idee ca o plasă de siguranță

Deocamdată ține minte asta: uneori, dezamăgirile sunt fix ceea ce avem nevoie ca să ajungem să avem o perspectivă mai clară asupra realității. Ele vin cu multă durere, cu siguranță, dar te fac o persoană mai puternică, mai matură și mai realistă. Pot să ne facă să ne (re)descoperim pe noi înșine, over and over again, indiferent cât de mult încercăm să ne păcălim sau să vedem doar partea plină (sau goală) a paharului.

Tu vorbești despre facultatea care nu e „ce trebuia să fie”, dar și despre orașul „aglomerat și extenuant” care te-au adus în pragul depresiei. Iarăși fără prea multe detalii, dar, cel puțin, înțeleg că ești conștientă de acești doi factori extrem de relevanți. 

Ghicesc existența unui alt set de dezamăgiri în felul în care descrii facultatea și îmi dau seama că asta înseamnă sentimente foarte amestecate, majoritatea (probabil) dezagreabile. Nu zic negative, căci și emoțiile și sentimentele dezagreabile poartă un mesaj și au o semnificație uriașă în procesele de adaptare la mediu ale oamenilor. Dar sigur că sunt greu de înțeles, descifrat, separat și interpretat, mai ales dacă nu ești încă obișnuită să faci constant acest exercițiu de introspecție.

De regulă, lipsa acestui exercițiu generează stări de copleșire emoțională, ceva ce probabil îți sună extrem de familiar acum. De-asta îți propun să-ți răspunzi în scris la întrebările astea:

• Ce simt acum?
• Ce gândesc despre ceea ce simt?
• Cum se leagă ceea ce gândesc de ceea ce simt? E o relație cauzală acolo?
• Se poate observa un pattern în felul în care simt și gândesc, în ultima perioadă?

Și apropo de siguranță…

În ceea ce privește orașul, trebuie să îți ofer niște informații probate de studiile psihologice în domeniu. Desigur că nu ești prima persoană care întâmpină dificultăți în procesul de adaptare la viața pe cont propriu / la facultate. Și asta i-a făcut pe cercetători să documenteze fenomenul dintr-o mulțime de unghiuri, ajungând la o medie de 4-6 luni a timpului necesar pentru ca tinerii să ajungă să se simtă confortabil și în siguranță (psihologic vorbind) într-un oraș nou, odată cu începerea studiilor universitare. 

Pe lângă mesajul implicit care reiese de aici – și anume faptul că ar fi bine să ai răbdare cu tine însăți – aș vrea să-ți ofer și o listă a lucrurilor pentru care ai nevoie de această răbdare. Mai precis, o listă a provocărilor pe care le întâmpini în perioada asta și care se resimt ca factori de stres pentru organismul tău, dar și câteva recomandări la fiecare în parte. Hai să vedem!

Schimbarea locuinței, cu toate elementele de confort emoțional și fizic

De la construirea unei hărți mentale a orașului în care locuiești acum și până la intimitatea camerei unde dormi, a toaletei pe care o folosești acum sau a limbii pe care o auzi pe stradă – ai o grămadă de nou, necunoscut și imprevizibil de gestionat. 

E firesc să-ți fie greu într-o astfel de situație – dar probabil că din afară nu se vede chiar așa de ușor lucrul ăsta. De-asta poate ți se pare că celorlalți le e mai ușor decât îți e ție. Nu te lăsa păcălită și îndrăznește să discuți cu oamenii din jurul tău despre aceste dificultăți. Ai să vezi că, pe măsură ce realizezi că nu ești singura care se confruntă cu așa ceva, dificultățile vor părea și ele mai mici și mai gestionabile. Iar sentimentele de deconectare și dezamăgire vor fi atenuate prin noile relații care se leagă în felul acesta. De fapt, toți studenții aflați într-o astfel de perioadă au nevoie de conectare și sprijin emoțional, așa că printre cei aflați în aceeași situație cu tine e cel mai simplu să-ți găsești locul.

Diferența dintre ceea ce anticipai și ceea ce se întâmplă 

Altfel spus, diferența dintre speranțele tale și interpretarea pe care i-o dai prezentului – nu neapărat realitatea obiectivă, că ăsta-i mai degrabă un concept abstract, la care nu avem acces noi, ca simpli oameni. 

Când diferențele dintre cele două încep să devină incontestabile, s-ar putea să fii tentată să tragi concluzii de genul „Tot ce speram eu a fost o iluzie!” / „Nimic nu e cum mă așteptam!” / „Nu o să îmi placă niciodată nimic de aici!”. Concluziile de genul ăsta sunt generalizări realizate pe baza fricilor și anxietăților tale. La ele contribuie și sentimentele de singurătate, izolare și dor de casă, așa că nu sunt chiar cele mai realiste concluzii posibile. 

Nu le atribui valoare de adevăr absolut și ajută-te să depășești emoțiile astea neplăcute. Repetă ca pe o mantră, de fiecare dată când ai nevoie, următoarea frază: „Ceea ce simt acum doar ceva temporar, în curând lucrurile se vor mai așeza și eu o să mă simt mai bine.” Pe scurt, compensează anticipările negative automate cu niște anticipări pozitive intenționate.

Pierderea sentimentului de siguranță oferit de statutul tău social anterior

Lucrurile se simt foarte diferit la facultate față de liceu. Era clar mai ușor să te simți confortabil într-un grup de studiu de aprox. 30 de persoane (cum era la liceu), unde se vorbea limba ta maternă și unde îi cunoșteai deja de niște ani pe unii dintre colegi și profesori. Într-un grup de studiu de 100/200 de persoane (cum e la facultate la cursuri uneori), într-o limbă diferită, pe care trebuie să o traduci încă pe alocuri ca să o înțelegi, nivelul de dificultate e mult mai mare. Ești încă un om într-o mulțime, nu te mai cunoaște nimeni, nu mai cunoști pe nimeni.

Iar dacă profilul studiat la liceu nu prea are de-a face cu domeniul studiilor universitare, totul poate să pară străin și dificil, cel puțin în primele săptămâni sau luni. Astfel, facultatea chiar poate să pară că nu e deloc ce trebuia să fie – chiar dacă realitatea nu e chiar așa de rea. Dacă experimentezi genul ăsta de disconfort în sălile de curs, adu-ți aminte că anonimitatea e uneori o formă de libertate. 

Până ți se recalibrează creierul să gândească și să învețe în noua limbă, dă-ți răgazul de a nu aștepta de la tine performanță academică și motivație limpede și neclintită. E normal să fie așa, la fel cum e normal ca percepția ta să se schimbe după aproximativ 3 luni de exersat comunicarea constantă într-o altă limbă decât cea maternă. 

Presiunea gestionării propriilor cheltuieli și a încadrării într-un buget limitat

Ei bine, asta e greu de făcut la orice vârstă, dar mai ales în primele luni sau primii ani de autonomie financiară. Mai mult, dacă stabilitatea ta financiară depinde de burse, adică de notele bune la examene, presiunea asta poate să se resimtă și mai copleșitoare la început. Dar asta nu înseamnă că așa o să și rămână. 

În timp, pe măsură ce vei dobândi mai multă experiență cu gestionarea propriilor cheltuieli, vei descoperi că devine din ce în ce mai ușor, mai predictibil și mai simplu. Vei învăța de unde să-ți faci cumpărăturile ca să fie avantajos pentru tine, ce produse să cumperi, cum să-ți gătești singură și să îți placă ce iese, ba chiar și cum să ieși la distracție fără să cheltui într-o singură seară banii pe o săptămână întreagă. Toate astea fac parte din procesul normal de maturizare și da, e greu la început. Dar nu îți pierde încrederea că ai deja toate aptitudinile de care ai nevoie – altfel nu ai fi ajuns aici, nu?

Iar pentru niște ajutor on-point, întreabă-ți colegii mai mari cam care sunt locurile unde se mănâncă bine, de unde să-ți faci cumpărăturile ca să ai un raport bun calitate-preț, ce evenimente fără taxă de acces se mai întâmplă prin campus și alte astfel de detalii micuțe, care te vor salva de la reinventarea tuturor roților posibile 🙂 Să învățăm și din reușitele, și din greșelile altora, că doar oameni suntem. 

Atitudinea personalului didactic față de studenți

La capitolul acesta, e foarte posibil ca așteptările tale să fi fost cumva nerealiste, chiar și numai prin prisma faptului că sistemul educațional din România este atât de criticat și atât de nemodernizat, încât poți ajunge să crezi cu toată ființa că mai rău de atât nu se poate. Iar dacă primele contacte cu personalul didactic au fost mai degrabă neplăcute, tendința de a generaliza și de a construi așteptări negative e foarte mare. 

Fenomenul acesta e tot o formă de activare a mecanismelor de apărare ale inconștientului, dar acționează și ca autosabotaj într-o oarecare măsură. Chiar dacă profesorii au părut în primă instanță dezinteresați, nepregătiți, rigizi sau prea exigenți sau, cine știe, poate nici măcar nu au fost prezenți așa cum ar fi trebuit conform programului oficial, asta nu înseamnă că așa va fi pe toată durata anului universitar. 

Peste tot există probleme în organizațiile cu mulți oameni, iar începerea anului universitar poate fi un punct de maxim haos, cu multă tensiune și multe greșeli de toate părțile. Totuși, de multe ori, chiar și în sistemul nostru din România, lucrurile ajung să se așeze după o vreme și studenții descoperă și partea interesantă, plăcută sau chiar incitantă a cursurilor și a profesorilor.

Prieteniile noi și vechi

Ultimul pe lista mea e subiectul prieteniilor, dar el e poate cel mai relevant pentru evoluția stării de sănătate mintală a studenților într-o țară nouă. E evident că primele zile, săptămâni sau chiar luni la o facultate nouă, într-o țară străină, vor fi dominate de sentimentul de înstrăinare și izolare. 

Chiar și atunci când mai ai pe cineva din vechiul tău cerc de cunoscuți alături, cei 1-2, maxim 10 oameni pe care-i cunoșteai anterior nu au cum să îți ofere sentimentul de apartenență de care ai nevoie ca să nu te panichezi, măcar din când în când. Și folosesc ideea de panică în cunoștință de cauză: mulți studenți aflați în astfel de situații ajung să descopere pe pielea lor cum se simte pe bune un atac de panică. Sper că nu a fost și nu va fi și cazul tău, dar chiar și dacă se întâmplă, e destul de frecvent întâlnit. Și clar e ceva temporar 😀 Uite aici un articol pe tema asta, sper să-ți fie util.

Până ajungi să cunoști niște oameni noi și să legi prietenii în care să te simți safe, caută cel puțin să ții legătura constant cu oamenii care ți-au fost aproape până să pleci din țară. Fii onestă cu ei, dacă te temi că te vor judeca, spune-le asta și fă-ți curaj să le arăți acea parte vulnerabilă din tine. Și fii convinsă că doar o persoană puternică cu adevărat poate să-și arate vulnerabilitățile în mod deschis și să ceară ajutor atunci când îi este greu.

Eu deja știu că poți face asta, căci ai făcut-o cu mine. Dar eu nu te cunosc pe tine cu adevărat și nu-ți pot oferi căldura unei voci cunoscute, care te încurajează să mergi mai departe și să-ți urmezi visul, chiar și atunci când pare că ai dat peste un zid uriaș. 

Comunică-ți nevoile direct și deschis

Caută-i pe acei oameni, scrie-le și sună-i, inclusiv video ofc și lasă-i să fie parte din procesul tău ca aliați. Iar dacă tot ce auzi de la cineva sună ca și când pune mai multă presiune pe tine, spune-i și asta în mod calm și roagă-l/-o să-și adapteze puțin atitudinea în funcție de nevoile tale. Pe scurt, spune-i mai clar ce vrei să-ți ofere – fie încurajări, fie doar să te asculte, fie un sfat pe o problemă anume. 

Cum ziceam și mai sus, dacă acorzi suficientă atenție emoțiilor tale, ele vor putea să-ți dezvăluie combinația unică de nevoi active care s-au adunat în interiorul tău și-ți dau sentimentul ăsta de intens de lipsă. Spune-le oamenilor ce ai nevoie de la ei, cei mai mulți dintre ei chiar vor face tot posibilul să-ți respecte rugămintea. 

Desigur că sunt și oameni care nu-și pot schimba atitudinea, iar asta doare și descurajează. Dar chiar și aceia pot fi oameni care te iubesc și care încearcă să te susțină, în felul lor. Ia-ți ce e util pentru tine din conversațiile cu ei și simte-te liberă să ignori sau să refuzi ceea ce nu-ți face bine. Granițele tale sunt în puterea ta și tu stabilești unde trebuie să fie puse ca să-ți fie bine. Iar ăsta e un proces de tip trial & error, desigur. Învățăm cu fiecare nouă experiență, fiecare dintre noi. Și așa face toată lumea, de sute și mii de ani. 

Dacă nu mă crezi pe mine, uită-te la câteva dintre clipurile de la The School of Life, cum ar fi cel despre rostul universităților, cel despre singurătate și foamea de comunitate (la figurat, desigur – dar ce metaforă bună) sau clipul despre cum să te bagi în seamă cu necunoscuți la o petrecere. Ce cred că îți vor transmite clipurile astea este că, deși așa poate părea pe moment, probabil că e complet nerealist să crezi că trebuie să o iei de la capăt. De fapt, ai de continuat fix din punctul acesta în care ești.

În viața reală, nu avem cum să o luăm de la capăt sau de la zero vreodată. Când oamenii zic asta, e doar o formă de a exprima indirect ideea că își dau seama că e cazul să-și reimagineze propriul viitor.

Să nu uităm de psihoterapie 😀

Acestea fiind spuse, singurul lucru pe care ți-l mai pot recomanda este să cauți să vorbești și cu un consilier psihologic din cadrul facultății. Ar trebui să existe cel puțin o astfel de persoană însărcinată să ajute studenții, iar experiența sa cu situații cum e cea cu care te confrunți tu este, cel mai probabil, vastă. 

Iar dacă nu reușești să te programezi la consiliere în cadrul universității, caută cel puțin să discuți online cu un specialist în sănătate mintală din România. E drept, probabil va trebui să plătești ședințele respective, dar câteva ședințe de consiliere psihologică pot să ajute să rămâi pe linia de plutire în perioada asta dificilă. Dacă ai posibilitatea să intri într-un proces de psihoterapie mai îndelungat, asta ar fi, probabil, una dintre cele mai utile investiții în tine însăți pe care ai putea să le faci. 

Până atunci însă, îți mai las un link către unul dintre episoadele mele preferate de pe Philosophy Tube – Ancient Therapy for Modern Problems: Stoic Philosophy Explained. (trad. Terapie antică pentru probleme moderne: filosofia stoică explicată). 

Succes (și răbdare până vine) 🤍❤️🤍