„Urmărind întrebările despre narcisism, am început să îmi pun întrebări legate de mine însămi. Mă găsesc uneori, în special în contextul relației pe care o am, în situația de a îmi impune preferințele, dorințele și nevoile asupra celuilalt. Eu nu o consider o impunere: am impresia că mereu ofer alternative, însă iubitul meu mi-a spus de câteva ori că el observă că eu îmi urmăresc dorințele fără să țin cont de ale lui. De altfel, m-am găsit și în relații de prietenie suferind pentru că cealaltă persoană nu îmi îndeplinește așteptările, reușind cu greu să îi înțeleg punctul de vedere. Îmi cunosc nevoia de control pe care o reflect în comportamentul meu și o explorez de ceva timp. Nu reușesc, însă să îmi dau seama dacă acțiunile mele de a controla ceea ce se întâmplă vin din tendințe narcisiste sau din teama de vulnerabilitate și de situații necunoscute.

Pe de altă parte, acum un an și jumătate am ieșit dintr-o relație cu o persoana abuzivă, care mi-a erodat încrederea în mine în mod subtil și treptat. În acea relație m-am simțit lipsită de control, fără niciun cuvânt de spus, am simțit că exist doar pentru a satisface dorințele partenerului și nevoile sale exagerate de afecțiune. Acea relație m-a dus la decizia de evita situațiile în care dăruiesc peste măsură sau în care fac compromisuri dese pentru o altă persoană. Mi-e teamă că poate am ajuns în cealaltă extremă, în care urmăresc atât de mult binele meu, încât nu mai am ochi pentru binele celuilalt.”

Întâi, o diferențiere

Personalitatea ta este diferită de comportamentul tău într-o anumită situație și nici nu se schimbă de la o zi la alta. Ceea ce se schimbă este emoția și direcția din care privești lucrurile. Deși un lucru ne bucură sau ne produce plăcere, însăși conștientizarea bucuriei sau a plăcerii poate să devină, deodată, apăsătoare și neplăcută, atunci când aflăm (sau ne reamintim) ce sacrificii și compromisuri au fost necesare pentru ca acel moment de bucurie să fie posibil.

Gândește-te doar la câți ani din viață ai crezut în existența lui Moș Crăciun și cum ți-a picat vestea la început, apoi cum ți s-a schimbat percepția de-a lungul timpului, ajungând să menții tradiția iluziei care îți aducea bucurie în copilărie.

Adolescența are multe astfel de praguri intelectuale, mult mai multe decât copilăria. Creierul adolescent gândește mai abstract și mai complex. Perspectiva subiectivă asupra binelui și răului se modifică atât de brusc și atât de des în perioada adolescenței, încât pentru mulți tineri, mai târziu, anii adolescenței vor părea acoperiți într-o ceață și nu vor mai ști să explice motivele, interesele și credințele lor de acum. Anii adolescenței sunt tumultuoși și plini de experiențe noi, adică necunoscute, deci va fi și multă anxietate, by default. 

Cât despre narcisism…

Tendințele narcisice, despre care am mai vorbit, pot să ne salveze sau să ne transforme în agresori. Depinde de noi cum le dăm curs, căci ele oricum apar pe fondul insecurităților și vulnerabilităților personale, la oricare dintre noi. Există tendințe de narcisism sănătos și pe acela este bine să ni-l dezvoltăm, dar există și tendințe de narcisism toxic, de care putem învăța să ne ferim sau să le temperăm măcar.

Imaginează-ți că fiecare adolescent e personajul principal în filmul vieții sale. În relațiile adolescenței, oamenii învață să își îndeplinească nevoile emoționale în raport cu alți oameni, pe care îi percep ca pe un fel de personaje secundare, dacă vrei. Dar personajele secundare sunt, totuși, personaje importante – chiar vitale uneori. Avem nevoie să ne asigurăm că nu pierdem susținerea, admirația sau iubirea acelor oameni – adică, la modul general, să le securizăm disponibilitatea față de noi. Asta este miza oricărei relații și e firesc să fie așa. Doar că filmul arată mereu un pic diferit, dacă schimbăm personajul principal, chiar și atunci când oamenii trăiesc împreună și simultan aceeași experiență.

Revenind la exemplul dat, poate că tu chiar oferi alternative prietenului tău (sau oricui altcuiva), dar asta nu garantează că ele corespund nevoilor reale ale celeilalte persoane. Cel mai bine ar fi ca deciziile care vă privesc pe amândoi să fie luate prin negociere, la inițiativa oricăruia dintre voi.

Numai că asta presupune comunicare deschisă, timp investit în comunicare. Da, are legătură cu tema controlului, are legătură și cu experiențele tale anterioare de relații toxice, dar are legătură mai ales cu disponibilitatea ta de a depune efort pentru a păstra această relație. Dacă vei lua reproșurile lui ca pe niște lecții despre granițele pe care le-ai încălcat fără să îți dai seama, ai putea să te „împaci tu cu tine” cu ideea că vei fi mai atentă în viitor – cu el și cu alte persoane, de asemenea. Cere-ți iertare acolo unde știi că ai greșit și acceptă iertarea – și de la ceilalți, și de la tine însăți.

Pe de altă parte, nu este responsabilitatea ta să extragi cu cleștele de la celălalt ce nevoi are și ce l-ar face să se simtă mai bine. De comunicarea propriilor nevoi e responsabil fiecare în parte, chiar și atunci când ceilalți nu par să fie dispuși să asculte. Deși mulți oameni se așteaptă ca partenerii sau prietenii lor să le citească gândurile, mulți vor fi cooperanți dacă le atragi atenția că așa ceva este nerealist și își vor exprima mai clar propriile nevoi. Sau măcar vor începe să se întrebe care sunt, de fapt, acele nevoi. Prietenul tău e direct interesat de propriul lui bine și asta îl face subiectiv, așa că încurajează-l mai des să spună ce își dorește și asigură-te că îi oferi timp și spațiu să se exprime.

Temă de gândire

Dacă prietenul tău îți recomandă să fii mai atentă cum îți impui dorințele și părerile, poate fi un mesaj important pentru tine, care să vă aducă mai aproape unul de altul. În schimb, sigur ar fi bine să te gândești dacă nu cumva și prietenul tău face la fel, căci pare că și-a impus destul de bine această părere despre tine, făcându-te să te îndoiești de limitele dintre bine și rău. Asta doar tu poți să evaluezi, dar probabil că ți-ar prinde bine și niște feedback din exterior.

Ți-aș recomanda să faci un experiment personal pe care l-am mai testat și în psihoterapie și știu că te poate ajuta să înțelegi mai bine cum te văd ceilalți – inclusiv dacă te consideră o persoană narcisistă sau egoistă. Alege 10 persoane dintre cunoscuții tăi – de mai multe vârste și de ambele sexe, ca să fie fair – și adresează-le aceste 3 întrebări, în ordinea de mai jos:

• Ce părere ți-ai făcut despre mine prima dată când ne-am cunoscut?
• Cum s-a schimbat părerea ta despre mine după ce m-ai cunoscut mai bine?
• Consideri că sunt o persoană centrată pe propriile nevoi?
• (opțional) Dacă există ceva ce ai fi vrut să îmi spui vreodată, dar nu ai găsit momentul sau cuvintele potrivite, poți să încerci să îmi spui acum. Eu te ascult.

Asigură-te că cei 10 pe care îi vei alege au timp și chef de această discuție și fii transparentă. Informează-i că e un exercițiu de dezvoltare personală, care te scoate puțin din zona de confort, ca să te asiguri că nu îți răspund în glumă și nici nu te expediază cu abstracțiuni. Pune întrebări de clarificare unde nu înțelegi prea bine și reformulează ca să te asiguri că ai înțeles ok, indiferent dacă îți place sau nu ceea ce auzi. La final, NEAPĂRAT mulțumește-i fiecăruia pentru răspunsuri și feedback, căci ți-au oferit niște ferestre către tine însăți, din care poți să înveți o mulțime de chestii.

Apoi dă-ți timp să te gândești la ce ai aflat, căci emoțiile de moment poate îți încețoșează puțin rațiunea și îți creează confuzie. Notează-ți ideile importante într-un jurnal sau codează-le într-o formă de exprimare artistică – o poză, un vers, o imagine care să îți aducă aminte cum să fii o persoană mai bună și pentru tine însăți, și pentru cei din jurul tău. Dacă simți nevoia, caută și un specialist cu care să te consulți apropo de obiectivele tale de dezvoltare personală.

La final, vei ajunge la concluzia că nu-i vei putea mulțumi pe toți, tot timpul. Și nici nu e realist să te aștepți să reușești asta. Dar vei putea fi împăcată tu cu tine, știind că depui eforturi reale și oneste de a fi un om bun, chiar dacă uneori mai și greșești.

În lumea asta mare, sunt atâția oameni care abuzează și încalcă regulile sociale, nu respectă granițele celorlalți și profită de încrederea altora, manipulând informația astfel încât să se pună pe sine în cea mai bună lumină. Mulți dintre ei devin chiar faimoși și sunt promovați ca personalități mondene sau ocupă funcții politice. Cum se face că pe ei nu-i taxează nimeni? De fapt, adevărații narcisiști (în sensul patologic adică) nu se lasă afectați de criticile celorlalți. Ei merg mai departe, urmărindu-și obiectivele fără mustrări de conștiință. Tu nu prea pari să te încadrezi în această categorie, aș zice eu, la o primă vedere. Așa că îți doresc succes, răbdare și curiozitate – cât să înveți ceva nou despre tine în fiecare zi.

„Am un mecanism când uneori fac ceva rău pentru mine, chiar dacă știu că mă va răni long term. Tot timpul am avut ceva cu self destruction. Uneori am sentimentul de goliciune, de a nu simți și a mă vedea la persoana a III-a. Am perioade de pace, iar sentimentele îmi vin in bursts. Mă surprind în dinamica de a fi rănită sau a testa oamenii. Știu că e un comportament distructiv și sunt capabilă de mecanisme de coping mai sănătoase, dar se pare că sunt semi-obsedată de idei în general și nu mă pot opri din a-mi testa propriile limite.

Cum pot ști dacă este o parte din mine? De mult timp am avut problema identității pe care am reușit, puțin câte puțin, să o rezolv. Mi-am văzut timiditatea, frica de a nu fi destul sau de a dezamăgi. Fac pași, dar tot am aceste curiozități care seamănă cu fanteziile în legătură cu psihologia umană. Îmi privesc obsesia în ochi și mă atrage. Ce este în neregulă cu mine și cum aș putea ști că e prea mult?”

Ce este nefiresc în asta?

Aș vrea să încep prin a scoate în evidență un mic detaliu care mi-a aprins un semnal de alarmă. Ai zis „De mult timp am avut problema identității pe care am reușit, puțin câte puțin, să o rezolv.” De ce semnal de alarmă? Pentru că propoziția asta indică o potențială eroare de interpretare în gândirea ta. Identitatea nu este o problemă care se rezolvă o dată și gata, ai răspunsul „corect” pentru tot restul vieții. Din contră, identitatea oamenilor este în permanentă schimbare, căci la modul ideal ar trebui să fim capabili să învățăm și să descoperim lucruri noi în orice zi a vieții noastre, chiar și la bătrânețe. Odată cu experiențele noastre de zi cu zi, identitatea noastră se modelează și se dezvoltă, manifestându-se prin gândurile și emoțiile noastre, dar și prin activitățile și relațiile în care ne implicăm.

Poate ce vrei să spui este că nu mai simți atât de multă confuzie ca în trecut atunci când vine vorba despre identitatea ta, ceea ce este minunat. Înseamnă că ai reușit să te cunoști suficient de bine, încât să te simți mai confortabil în pielea ta. Dar munca ta la relația cu tine însăți e departe de a fi gata. Fiecare experiență nouă va avea un ecou în identitatea ta, așa că pregătește-te pentru o mulțime de episoade de turbulențe, mai mici sau mai mari, pe acest drum către tine însăți.

Apoi, perioadele cu alternanțe între sentimentele de deconectare (senzația de goliciune, lipsa de substanță) și cele de copleșire (când se precipită stări emoționale diverse, în valuri) sunt cât se poate de normale, chiar dacă par așa ciudate și imprevizibile.

Faptul că te vezi la persoana a III-a uneori este util și sănătos – creierul tău învață să opereze alternativ la nivel concret și la nivel abstract, din perspectivă subiectivă și din perspectivă obiectivă. Ca să poți accesa perspectiva mai obiectivă, trebuie să fii capabilă de detașare emoțională – iar asta uneori poate părea neobișnuit, mai ales dacă știi despre tine că în alte momente trăiești aceleași gânduri la o intensitate emoțională foarte mare. E bine să fii conștientă de diferența asta și să începi să te folosești strategic de aceste metode de investigare a realității tale.

Niciuna dintre extreme nu e dezirabilă (intensitatea emoțională extremă sau deconectarea emoțională extremă), dar ele pot fi repere solide pentru echilibrul tău, dacă te acomodezi să operezi în zona de gri dintre cele două extreme. Nevoia de a înțelege, de a găsi sensul este la baza motivației tale, dar ai nevoie și de timp pentru a procesa emoțional și intelectual toate evenimentele din viața ta. Așa că dă-ți timp și dă-ți voie să explorezi și să formulezi acele întrebări la care ai nevoie de răspunsuri.

S-ar putea să îți vină să te cerți pentru că pari „semi-obsedată de idei” și s-ar putea chiar să primești adesea remarci de genul „Gândești prea mult” sau „Despici firul în patru”. Ia-le ca pe semnale că e cazul să îți dai niște timp de procesare. Poate nici persoanele de la care aștepți răspunsuri sau reacții nu sunt cele mai potrivite pentru a-ți oferi sprijinul de care ai nevoie. Poate nu sunt suficient de mature sau disponibile emoțional sau poate că nu obișnuiesc să se gândească așa de mult la lucruri. Sau poate subiectul respectiv le produce un fel de disconfort confuz, pe care încearcă să-l evite inconștient prin atitudini de tipul „Gândești prea mult”.

Faptul că îți testezi propriile limite este în sine o caracteristică a procesului de construcție a identității. O vei face toată viața, într-un fel sau altul. Curiozitatea de care vorbești este esențială în evoluția umană, dar ai dreptate privind potențialul auto-distructiv al acestui quest. Până la urmă, doar tu poți identifica adevăratele riscuri – sau măcar pe cele mai urgente. Și tot doar tu poți da direcția acțiunilor tale, făcând alegeri din ce în ce mai conștiente și mai asumate.

Încearcă și:

Probabil că deja simți nevoia unui ghid sau măcar a unui partener de conversație, ca să ai ocazia de a pune în cuvinte toate lucrurile pe care le trăiești, astfel încât să poți conștientiza mai ușor anumite aspecte. Un feedback extern de încredere ți-ar calma și anxietatea că ai putea merge prea departe, că ar fi „prea mult”. Poți primi acest tip de feedback din mai multe surse: relațiile cu familia, cu prietenii, cu mentorii sau profesorii pe care îi admiri, dar și din cărți sau de pe internet. Există o mulțime de resurse online cu ajutorul cărora poți învăța elemente de psihologie practică și aplicată. 

Eu am tot recomandat materialele publicate de TheSchoolofLife și le consider minunate puncte de plecare în introspecție, căci cuprind și informații științifice, și exemple concrete, și recomandări de soluții pentru diverse probleme și dileme ce țin de viața emoțională. Poți să te abonezi la canalul lor de Youtube sau să îi urmărești pe social media.

De-a lungul vieții, inevitabil, vei mai fi rănită în relațiile tale, iar asta îți va modifica disponibilitatea de a acorda încredere oamenilor, ceea ce te va face să îi testezi mai mult sau mai exigent pe cei din jur, în anumite perioade ale vieții tale. Vei echilibra toate aceste lucruri din mers, învățând din fiecare experiență, fie că la început o percepi ca pe un „succes” sau un „eșec total”. Pentru a te ajuta să îți organizezi mai eficient gândurile și conceptele psihologice, îți recomand să citești cartea „Mă eliberez” a lui Frederic Fanget. 

Iar dacă partenerii virtuali de conversație nu sunt suficienți, poate chiar e timpul să cauți o persoană (sau mai multe) alături de care să poți avea conversațiile pe care le duci acum în capul tău, doar tu cu tine. E plăcut să descoperi astfel de oameni, cu care să poți împărtăși abstracțiunile gândirii tale și curiozitățile cele mai curioase, dar ca să ajungi să îi descoperi este nevoie și să te lași descoperită, la rândul tău. Sau să îi cauți unde trebuie – printre prieteni sau printre specialiștii în sănătate emoțională și relațională.

Pași mici

Cel mai probabil, ceea ce interpretezi tu a fi un comportament auto-distructiv la tine este, de fapt, și o formă de auto-apărare. Dar ce îl face să se întoarcă împotriva ta? Fă update pe mecanismul respectiv, păstrează ce ai nevoie și lasă în urmă ce nu mai e util. Poate că ceea ce este cu adevărat auto-distructiv este doar obiceiul tău de a te critica și a nu te considera, în continuare, destul. Nu o să poți elimina un obicei auto-distructiv la fel de simplu cum scoți o măsea cariată, ci va fi nevoie să creezi un alt obicei, mai sănătos, care să îl înlocuiască. Iar asta se face în pași mici, cu greșeli pe parcurs uneori, dar și cu satisfacții. Nu mai căuta atât de îndârjit să descoperi ce e în neregulă cu tine și reformulează-ți curiozitatea într-o direcție pozitivă: propune-ți să afli care sunt diferențele de percepție, context și interpretare între tine și ceilalți. E practic același lucru, doar că fără presupunerea că e ceva greșit la tine.

În cazul în care comportamentele auto-distructive de care vorbești ți-au adus deja nu doar răni emoționale, ci și răni fizice, de orice fel, atunci îți recomand cu mai multă insistență să discuți și cu un specialist, just to make sure. O perspectivă educată din exterior poate să te scoată din dilema obsesiei tale pe calea cea mai sigură, și în cel mai scurt timp.

Cum fac să scap de frica de a socializa din nou?

Frica este reacția naturală a creierului tău atunci când se confruntă cu situații complicate, pe care nu poate să le controleze sau, cel puțin, să le înțeleagă. Spre exemplu, dacă nu ai avea frica de a socializa, ai fi într-un pericol mult mai mare revenind la școală sub amenințarea virusului COVID-19, iar creierul tău a făcut deja aceste calcule pe pilot automat.

Pe de altă parte, este posibil să vrei să scapi nu de frica de a socializa în sine, ci de efectul ei supărător asupra comportamentului, deciziilor și gândirii tale. Frica este o emoție care incomodează, stă ca un ghimpe în coaste și nu te lasă să te bucuri de prea multe lucruri. Ca să scapi de efectul supărător și de eventualele blocaje și limitări pe care ți le impune frica de a socializa după acest an marcat de pandemie, ai putea să te inspiri din cei trei pași de mai jos:

1. Cunoaște-ți frica și ramificațiile ei

Dacă disconfortul pe care ți-l provoacă este prea mare, este posibil să nici nu ajungi cu gândul la miezul fricii tale, căci mecanismele inconștiente de apărare ca negarea, raționalizarea sau reprimarea se activează automat. Dacă ai reușit să prinzi firul roșu al fricii tale, oferă-ți câteva minute din când în când pentru a analiza povestea din spate: s-ar putea să fie vorba despre faptul că nu vrei să te îmbolnăvești tu, despre teama de a-ți îmbolnăvi rudele sau prietenii sau, mai profund, despre tema existențială a morții, pe care fiecare dintre noi o confruntă mult mai des, de când cu știrile despre numărul zilnic de cazuri noi și decese.

2. Vorbește despre frica asta și cu alți oameni

Pe măsură ce vei reuși să pui în cuvinte și să exprimi fațetele complicate și confuze ale fricii de a socializa din nou, vei descoperi că disconfortul devine mai mic. Dacă vei avea curiozitatea și deschiderea să vorbești cu mai multe persoane, de mai multe vârste, despre frica ta și fricile lor, cel mai probabil vei descoperi că frica ta nu e deloc neobișnuită sau anormală, că mulți alți oameni o trăiesc destul de similar cu tine și că, totuși, ea nu trebuie să dicteze întreaga ta viață. Frica devine astfel ceva mai prietenoasă în felul în care o percepi, și poți să te raportezi la ea cu mai multă lejeritate.

3. Informează-te despre măsurile de prevenție și despre efectele pandemiei asupra sănătății mentale a oamenilor

Da, dacă vrei să trăiești mai bine cu frica în sân, trebuie să depui puțin efort de documentare a strategiilor de adaptare care au funcționat / funcționează pentru alți oameni, apoi să încerci să îți ajustezi și tu propriile tale strategii. E important să culegi informații și din surse de specialitate, de la experți și profesioniști în domeniu, nu doar de la apropiați, colegi și vecini, căci aceștia s-ar putea să aibă niște bias-uri de percepție și interpretare. Testează și verifică informațiile pe care îți bazezi deciziile, mai ales că trăim în epoca dezinformării la distanță de un click. Creierul tău se va simți mai în siguranță și mai în control dacă va avea la dispoziție o imagine de ansamblu a situației și va putea să se considere normal, chiar și cu frica asta de socializare încă activă.

Cu siguranță că frica nu va dispărea de tot nici dacă se termină pandemia ca prin minune. Dar până ajungem acolo, e mult loc de auto-cunoaștere și dezvoltare personală – cu pași micuți și timizi sau cu entuziasm mare și avânt de explorator.