De Silvia Guță, Miercuri, 21 octombrie 2020

De-a lungul secolelor, numeroase religii și legi de stat au capitalizat și normalizat violența – metoda de educație, de pedepsire și de motivare acceptată de oameni și de Dumnezeu deopotrivă. Violența încă este parte din viața noastră, chiar dacă idealurile și ideologia de bază a societății moderne au suferit niște actualizări formidabile de la drepturile universale ale omului încoace. Cum arată violența din cupluri în era COVID?

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends. Săptămânile trecute am discutat despre efectele autoritarismului asupra relațiilor de cuplu și asupra sănătății mintale și relaționale a oamenilor. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre violență și jocurile de putere din cupluri.

“Abuzul în relația de cuplu este o ucidere simbolică, lentă și sigură. Nu ți se taie o venă, dar ți se suge elanul vital. Nu ți se sparge capul, dar ți se strecoară idei care îți omoară performanța. Nu ți se rup oasele, dar ți se frâng ideile și inițiativele. Nu ești strâns de gât, dar ți se ia aerul de a mai vrea altceva decât să ajungi cu bine în ziua de mâine. Dacă în plus de asta există și violență fizică pe bune, FUGI. A fi într-un cuplu chiar nu e o mare șmecherie în lumea de azi. Singur ajungi mult mai departe decât alături de cineva care nu-ți e vânt sub aripi. De ce să accepți să te strivească zilnic cineva?”.

Andra, 37 de ani, este una dintre femeile care au acceptat anul trecut să completeze pentru In a Relationship un chestionar online. Așa descrie ea, pentru adolescenți, ce înseamnă abuzul în relația de cuplu. Răspunsuri de la bărbați nu am primit deloc la acel chestionar, deși invitația de completare a fost publică. 

COVID, violență domestică și depresie

De când cu pandemia, s-a tot scris despre riscurile majore în materie de sănătate mentală pe care populația lumii le confruntă, iar primele valuri de anxietate și depresie ca reacții de stres post-traumatic încep să se facă simțite printre noile valuri de restricții și crizele financiare sau cele relaționale generate de infectări, izolare, pierderi, conflicte etc.

Peste tot în lume, izolarea impusă ca restricție împotriva răspândirii coronavirusului a creat condițiile perfecte pentru reactivarea unui alt “virus” în rândul populației, violența domestică. Fără să țină cont de clasă socială sau educație, violența domestică a infectat tiparele de comportament transmise în familie de la o generație la alta.

Cine scrie istoria deține puterea

Am ajuns ca în 2020 să avem aceleași probleme pe care istoria le-a mai trăit, dar peste care “s-a trecut” cumva, în lipsa înregistrărilor: dezbaterea despre necesitatea educației sexuale, dezbaterea pentru dreptul femeilor la avort, dezbaterea pentru legislație și pedepse mai stricte pentru abuzatorii sexuali etc.

Istoria s-a scris doar de cei care au deținut puterea, iar astfel de lucruri nu au fost mai puternice decât inerția noastră culturală.

Cum poate o valoare pozitivă să-i afecteze pe ceilalți

În societatea noastră cu valori patriarhale, violența domestică este normală și omniprezentă și este legitimată chiar de valorile pe care societatea se bazează. Dar care sunt acele valori, dacă tot dăm vina pe ele? La o primă vedere, ele or să sune bine când le voi enumera, dar cel mai mult contează cum sunt traduse la nivel de comportament, cum sunt aplicate de oameni. Las aici câteva exemple, în ordine aleatorie:

Responsabilitatea – O valoare pozitivă și puternic dezirabilă, dar care poate fi resimțită și ca o povară pentru cel care trebuie să și-o asume. Responsabilitatea poate fi înțeleasă ca o poziție de putere din care oamenii pot cere sacrificii și de la ceilalți, nu doar de la sine. Oamenii care resimt povara responsabilităților copleșitoare s-ar putea să creadă că au dreptul de a fi agresivi sau violenți cu alți oameni și că ceilalți sunt datori să accepte.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | COVID și pandemia de violență domestică: “De ce să accepți să te strivească zilnic cineva?”

De Silvia Guță, Miercuri, 14 octombrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends. Săptămâna aceasta, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre posesivitate ca mecanism de control al anxietății, într-o perioadă în care pandemia a amplificat nesiguranțele și incertitudinile tuturor. 

“Aveam o prietenă care, atunci când ieșeam cu ea afară, chiar și în fața blocului, trebuia să-i spună partenerului ei, prin mesaj sau la telefon, cât timp stă afară, care este ora exactă la care va intra în casă și cu cine stă afară. Era destul de enervant, pentru că trebuia să vorbească cu acesta la un interval de 10-15 minute distanță. M-a îngrozit felul în care decurgea relația lor și mi-am spus mie însămi că prefer să stau singură tot restul vieții decât să am un partener dependent de mine, gelos și dominator”.

O tânără de 23 de ani a dat răspunsul de mai sus într-un chestionar *In a Relationship despre cum văd adulții abuzurile din relațiile de cuplu. Ea vorbește despre posesivitate și despre tendințele de control într-un fel care poate le este străin unora dintre noi, dar care reprezintă viața de zi cu zi a altora.

Dar ce este POSESIVITATEA?

“Al meu/a mea pentru totdeauna” sunt expresii pe care le auzim cel mai des în relațiile de cuplu și cele dintre părinți și copii. Oamenii se luptă pentru diverse valori ideale în interiorul propriilor familii, fără ca măcar uneori să știe. 

Posesivitatea în cuplu sau asupra copiilor e doar forma cea mai acută, zona de luptă cu cele mai grave pierderi posibile, deci cele mai multe mecanisme de apărare angrenate. Comportamentele posesive sunt niște comportamente de apărare, care se declanșează atunci când este activată frica de a pierde “pe cineva important”, la modul concret sau într-o formă abstractă, cum ar fi pierderea încrederii, a iubirii sau a aprecierii unei persoane.

Posesivitatea nu reprezintă sentimentele de iubire 

În plus, pandemia ne-a creat tuturor o mulțime de insecurități și a venit la pachet cu o mulțime de pierderi de toate felurile, așa că tendințele posesive s-ar putea să fie și ele amplificate de acest context plin de anxietate.  Important de reținut este faptul că posesivitatea nu garantează existența unor sentimente de iubire, ci doar scoate în evidență frica generică a persoanei posesive de a pierde ceva valoros, precum și incapacitatea acelei persoane de a-și gestiona emoțiile eficient, fără a apela la comportamente abuzive față de alți oameni. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Latura emoțională a pandemiei: tendințele posesive ar putea fi amplificate de acest context plin de anxietate

De Silvia Guță, Miercuri, 07 octombrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends. Prin această rubrică, psihoterapeuta Silvia Guță le oferă părinților mai multe instrumente utile pentru a face față provocărilor din viața de zi cu zi, iar o dată pe lună răspunde la o întrebare venită* din partea unui adolescent. Întrebarea de azi este: “Cum pot să-mi controlez emoțiile? Sunt extrem de nervoasă, mă enervez pe orice chestie măruntă și din păcate de doi ani continui să fiu așa?”

Psihoterapeutul Robert Weiss propune 10 recomandări pentru a te ajuta să-ți controlezi mai bine tendințele agresive, egocentrice și intruzive, care îi fac pe ceilalți să te perceapă ca fiind o persoană dificilă sau greu de agreat. Acestea sunt:

1. Conștientizează-ți și controlează-ți gândurile negative – Mulți oameni derulează constant în mintea lor cele mai rele scenarii, ceea ce le influențează negativ calitatea așteptărilor pe care le au de la ei înșiși, de la ceilalți și de la viață, în general. Rezultatul e o stare de anxietate, alimentată constant chiar de mecanismul de reasigurare creat pentru a face față anxietății. Ca să ieși din ciclul acesta, e nevoie să acorzi mai multă atenție și mai mult timp scenariilor pozitive și să renunți la ideea nerealistă conform căreia, dacă te pregătești pentru ce e mai rău și speri la ce e mai bun, îți faci un serviciu. Ceea ce face sau spune altcineva nu este despre tine întotdeauna 

2. Nu mai lua lucrurile atât de personal – Suntem oameni și fiecare dintre noi e personajul principal în filmul lui. Chiar dacă noi petrecem o groază de timp gândindu-ne la noi înșine (ba chiar și fără să ne dăm seama), ceilalți sunt ocupați cu propriile lor gânduri despre ei înșiși. Ceea ce face sau spune altcineva nu este despre tine întotdeauna și nici nu trebuie neapărat să aibă vreo legătură cu tine. Când prietenii tăi nu te sună sau nu îți răspund la mesaj imediat, deși știi că stau tot timpul cu telefonul în mână, nu înseamnă că nu te respectă sau nu te iubesc. Iar dacă un coleg de job e promovat, asta nu înseamnă că tu nu ai merita o promovare.

3. Conștientizează-ți sursele de stres și învață să le gestionezi eficient – Nu vei putea face asta dacă stai cu capul sub nisip ca struțul, așa că dă-ți timp să te îngrijești chiar și de stresurile alea mici, prea mici ca să merite să recunoști că te stresează. Poate e cazul să reduci numărul de cafele pe zi sau poate e nevoie să îți iei o pauză de la responsabilitățile de școală sau familie din când în când și să faci ceva doar pentru sufletul tău. Exercițiile fizice, meditația, băile calde sau dușurile reci sunt și ele metode bune de reducere a stresului – trebuie doar să îți propui să le iei pe rând și să nu te aștepți să faci minuni de pe-o zi pe alta.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Întrebarea adolescenților: “Cum pot să-mi controlez emoțiile? Sunt extrem de nervoasă, mă enervez pe orice chestie măruntă”

De Silvia Guță, Miercuri, 30 septembrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship realizată de Fundația Friends for Friends. Săptămâna trecută, psihoterapeuta Silvia Guță a prezentat stilurile parentale și modul în care influențează ele personalitatea copiilor. Astăzi, ea invită cititorii să treacă printr-o grilă de evaluare a tendințelor autoritare și vorbește despre rănile lăsate de abuzul emoțional.

Pentru că nu vrei să fii un părinte și/sau un partener cu o autoritate toxică, îți recomand să apelezi la știință. În psihometrie (știința măsurătorilor psihologice) există o mulțime de teste care măsoară tendințele autoritare la nivelul personalității, alături de multe alte trăsături.

Profilele de personalitate complexe pot identifica diverse combinații de trăsături psihice și pot determina foarte eficient înclinația unei persoane către comportamente autoritare toxice și abuzive. 

Psihologul Eric Maisel descrie cele 30 de comportamente și trăsături ale personalității autoritare, despre care poți citi pe larg, în limba engleză, în 3 articole (primul, al doilea, al treilea) publicate pe platforma psychologytoday.com.

Comportamente și trăsături ale personalității autoritare

Lista prescurtată este mai jos și o poți folosi ca o grilă cu bife, dacă vrei să faci acest exercițiu chiar acum. Poți pune câte un X în dreptul trăsăturilor în care regăsești trăiri personale din viața ta de părinte sau poți să le bifezi pe cele care descriu comportamente la care tu însuți/însăți ai fost expus/-ă într-o anumită relație (părinte, șef, partener de viață etc.):

• Sentimentele de ură
• Practicarea pedepselor și a cruzimii
• Violența, agresivitatea și insultele
• Amenințările și intimidarea
• Regulile neclare și utopice
• Paranoia și listele de dușmani
• Percepția adevărului ca inamic/periculos
• Ridiculizarea, ironizarea și umilirea altor persoane
• Rigiditatea și obsesia pentru control Intruzivitatea Anxietatea neconștientizată sau negată
• Fanatismul religios sau practicile religioase foarte riguroase
• Superstițiile și gândirea magică
• Opoziția față de intelectualizare și desconsiderarea științei sau a logicii
• Ipocrizia și comportamentele de disimulare
• Minimizarea celorlalți și disprețul față de valorile altora
• Pretențiile rigide și comportamentele coercitive (de constrângere)
• Nevoia de a-i domina pe ceilalți
• Prejudecățile și tendințele de discriminare
• Lipsa sentimentelor de vinovăție și a mustrărilor de conștiință
• Lipsa compasiunii și a empatiei
• Comportamentul convențional și preocuparea pentru statutul social
• Submisivitatea și lașitatea în fața figurilor de autoritate
• Atitudinea categorică împotriva sexualității văzută ca promiscuitate
• Tendințele distructive
• Cinismul
• Exploatarea altor persoane
• Pretențiile la loialitate din partea celorlalți
• Narcisismul și superficialitatea
• Consistența și logica internă a comportamentelor autoritare

Foarte important de reținut este faptul că o personalitate autoritară nu trebuie să manifeste toate cele 30 de trăsături sau comportamente de mai sus și mai ales nu trebuie să le manifeste tot timpul.

Citind cele 30 de trăsături, cu siguranță ai identificat unul sau mai mulți “tirani” din viața ta, care ți-au lăsat tot felul de răni emoționale de-a lungul timpului. Ba poate că, pe alocuri, te-ai recunoscut chiar pe tine, chiar dacă nu prea îți vine să spui asta cu voce tare. Dacă ți s-a întâmplat asta și încă citești, deși ți-a venit să închizi laptopul sau să arunci deoparte telefonul, te felicit, îți sunt recunoscătoare și te încurajez să stai câteva momente cu gândurile astea. Respiră adânc și felicită-te și tu!

Personalitatea poate fi schimbată și îmbunătățită constant

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Tendințele autoritare dintr-o relație: “Dacă nu m-ar iubi cu adevărat, nu ar avea crizele astea de gelozie”

De Silvia Guță, Miercuri, 23 septembrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship realizată de Fundația Friends for Friends. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre modul în care am fost învățați să definim familia și cum ne influențează modul în care am fost/suntem crescuți. În ultimii ani, în România s-au deschis mai multe dezbateri publice menite să redefinească conceptul de familie, fie prin extinderea definiției, fie prin restrângerea și rigidizarea termenilor utilizați pentru a descrie acest concept. 

Dacă și pentru tine sună cumva nostalgic definiția învățată pe băncile școlii “Familia este celula de bază a societății”, poate că ar trebui să ne aducem aminte că ea a fost promovată de socialiști ca parte importantă din propaganda comunistă, care împărțea clar niște roluri bine definite fiecărui membru al familiei și, desigur, fiecărui cetățean.

Familia e locul în care ne formăm ca indivizi

Din punct de vedere psihologic, problema cu această definiție este că ea reduce individul la rolul de parte dintr-un sistem indivizibil – familia ca “celulă”. Acest lucru reduce importanța fiecărui individ în parte, cel puțin în contextele în care ne raportăm la societate. Relația cu autoritatea și frica Automat, asta ne influențează și relația cu autoritatea, căci ordinea socială de care cu toții avem nevoie este menținută de structurile de autoritate, adică, pe de o parte, structura și dinamica relațiilor de familie și, pe de altă parte, structurile de organizare ale statului între granițele căruia trăim. 

Țara noastră nu a reușit încă să se desprindă de moștenirea dureroasă a totalitarismului, iar autoritățile sunt, deocamdată, departe de a fi demne de încredere, chiar și la nivel de concept. Singurul lucru cu care putem fi de acord cu toții deocamdată este că de autoritate trebuie să ne fie frică – și când noi greșim, și când autoritățile sunt cele care greșesc. 

“Tradiție de familie”

O definire mai elaborată a conceptului de familie, disponibilă tuturor pe Wikipedia, o descrie ca fiind “o formă specifică de comunitate umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie”. Aceste persoane au atât drepturi, cât și responsabilități legale unele față de altele, dar și o dinamică relațională specifică: trăiesc împreună sau au contacte frecvente și prezintă un comportament de grijă, preocupare și loialitate față de ceilalți membri ai familiei.

Totodată, ele și aderă la un set de valori, principii și practici comune, exprimate adesea prin termeni ca “tradiție de familie”. Într-un interviu revelator despre valul posttraumatic al carantinei – material publicat de revista DoR și semnat de jurnalista Oana Sandu în luna mai, psihiatrul Vlad Stroescu spune: “La noi, aparent, a fost folosit un model de tip «părinte autoritar». Îmi displace profund genul ăsta de comunicare, mi se pare demoralizant, opresiv, înspăimântător. Dar poate o fi fost eficace. Poate că, printre factorii ipotetici care au limitat răspândirea pandemiei s-o fi numărat și docilitatea noastră de popor ieșit foarte recent de sub tiranie”.

Tipologia părinților și viitorul copiilor

Conform unei teorii apărute în anii 60 (adică acum 60 de ani!), preluată și prelucrată ulterior de o mulțime de specialiști, există mai multe tipuri de părinți sau “stiluri parentale”: părintele autoritar, părintele permisiv, părintele neglijent și părintele suportiv. Stilul parental determină destul de consistent pachetul de avantaje și dezavantaje cu care pornește în viață un copil, indiferent de moștenirea genetică.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Stiluri parentale și politici de stat: “Nu îmi dau seama cum am ajuns să fac exact aceleași lucruri pe care le uram la mama/tata!”

De Silvia Guță, Miercuri, 16 septembrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends. Aici, psihoterapeuta Silvia Guță discută despre teme precum noua normalitate generată de viața în pandemie sau readaptarea la regulile școlii. Prin această rubrică, psihoterapeuta le oferă părinților mai multe instrumente utile pentru a face față provocărilor din viața de zi cu zi. Astăzi vorbește despre rolul părinților în relația dintre adolescenți și școală.  

Știm cu toții că relația cu școala începe chiar de acasă, așa că vă invit să facem o tură prin acest microunivers populat cu o mulțime de emoții – frici, speranțe, dezamăgiri, bucurii și, mai ales, presiune.

Un adolescent mă întreba cum să gestioneze stresul pregătirii pentru Bac, blocat fiind în aceeași cameră zi și noapte și simțind că îl “pândește biroul” chiar și când vrea să doarmă. Adolescenții trebuie ajutați să facă față stresului pregătirii pentru examene. Alt adolescent povestea că părinții îl certau des că nu învață suficient în perioada carantinei, uneori ajungându-se chiar la violență fizică. Aceste conflicte cu părinții erau de neînțeles pentru el, în contextul în care nici măcar profesorii nu prea își făceau treaba la școala online, mulți dintre ei fiind absenți sau neavând competențe digitale suficient de bine dezvoltate ca să poată transfera în online ceea ce făceau în clasă.

Adolescenții au trecut prin ultimele luni cu o presiune emoțională constantă, de la presiunea încheierii unui an școlar (pentru unii chiar un an terminal) sub marca pandemiei și până la presiunea reînceperii anului școlar, la pachet cu toate provocările ei: restricțiile de distanțare socială, purtarea măștii etc.

La toate acestea, putem adăuga ceea ce se întâmplă chiar zilele astea: reacomodarea la un sistem de învățământ instabil și încă nepregătit pentru a asigura tuturor elevilor, profesorilor și părinților condițiile minime pentru a începe acest an școlar fără prea multe frici și în siguranță.

Adaptarea la noua realitate de pe băncile școlii este un proces dificil

În săptămânile care urmează, unii părinți vor avea tendința de a le cere copiilor și adolescenților lor să se activeze, să se concentreze, să fie ascultători și să se adapteze cât mai bine la începerea școlii. Aceste cerințe pot deveni presiuni și se vor manifesta direct asupra copiilor și adolescenților, chiar dacă unii părinți depun eforturi susținute să-și protejeze și menajeze copiii. Toți adulții – părinți și profesori deopotrivă – trebuie să fie conștienți că nivelul de dificultate al acestor adaptări și readaptări este unul ridicat și că tinerii au nevoie de sprijinul, ghidajul și înțelegerea lor.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Ghid pentru părinți: Cum să-ți susții copilul odată cu reînceperea școlii

De Silvia Guță, Miercuri, 09 septembrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends. În fiecare săptămână, psihoterapeuta Silvia Guță discută despre teme precum noua normalitate generată de viața în pandemie sau readaptarea la regulile școlii. Prin această rubrică, psihoterapeuta le oferă părinților mai multe instrumente utile pentru a face față provocărilor din viața de zi cu zi, iar o dată pe lună răspunde la o întrebare venită* din partea unui adolescent.

Întrebarea de azi este: “Cum să rezist să stau în casă cu niște părinți cu care nu mă înțeleg?”

Lipsa detaliilor din întrebare mă duce cu gândul la o situație dificilă, care, probabil, nu are de-a face doar cu perioada recentă, de când pandemia a complicat și mai mult relațiile oamenilor. De aceea, voi face o listă cu mai multe recomandări care pot fi aplicate pentru îmbunătățirea unei relații, la modul general: COMUNICAREA.

Cu cât există o comunicare mai bună între oameni, cu atât conflictele sunt mai rare și mai mici. Prin comunicare bună mă refer, în primul rând, la o comunicare respectuoasă – iar asta necesită efort atât din partea ta, cât și a părinților, adică: Să ai răbdare să asculți perspectiva celuilalt până la capăt, chiar dacă îți provoacă un disconfort emoțional sau nu e neapărat adevărat, din punctul tău de vedere, ce crede celălalt. 

Învață să asculți, dacă îți dorești o relație armonioasă

Fiecare simte și gândește în felul lui, iar dacă nu aveți curiozitatea de a vă înțelege nevoile și motivele (proprii și pe ale celuilalt) conflictele vor tot apărea, căci veți merge pe presupuneri și asta vă alterează percepția realității. Răbdarea vă va ajuta și să ajungeți la etapa următoare, negocierea – aceasta ar trebui să vă ajute să găsiți un numitor comun și o soluție rezonabilă pentru toată lumea.

Să reduci cât mai mult cantitatea de reproșuri, jigniri și acuzații care sunt resimțite ca atacuri și îl împing pe celălalt să fie defensiv. Focusul va trece pe lupta de putere din dinamica emoțională și fiecare se va încăpățâna să câștige cearta, în loc să se concentreze pe înțelegerea mesajului celuilalt. 

Exersează reformulările pozitive, diplomatice și referă-te la comportamente singulare atunci când te plângi de ceva, nu la întreaga persoană.  De exemplu, în loc de “Ești insuportabil/ă cu toate regulile tale tâmpite!” poți spune “Mi-e greu să accept toate aceste reguli, mai ales că nu înțeleg motivele pentru care mi le impui. Dacă îmi mai explici o dată de ce crezi că e atât de important să fac asta, poate găsim o altă soluție care să îmi convină și mie mai mult”.

Să mizezi pe sinceritate și autenticitate pe cât posibil

Știu că nu e mereu posibil și că uneori te temi atât de mult de reacția urâtă a celuilalt, încât alegi să te prefaci, să minți sau să omiți părți din adevăr.  Dacă faci asta însă, nu te poți aștepta ca celălalt chiar să te poată înțelege, căci efectiv nu îi dai voie să se uite la toate piesele puzzle-ului. Mai mult, lipsa sincerității creează sentimente de vinovăție și neîncredere, care nu ajută deloc la armonizarea unei relații.

Când ai de spus lucruri adevărate, dar care i-ar putea răni sentimentele celuilalt, începe cu validarea emoțiilor, spunând ceva de genul: “Îmi dau seama că nu are cum să fie plăcut…”.  Dacă vrei să deschizi o discuție de conștientizare a blocajelor de comunicare, poți începe cu o astfel de replică: “Știu că probabil o să fie dificil să auzi asta, dar de multe ori mi-e atât de teamă de cum vei reacționa încât prefer să nu îți cer părerea/ajutorul”.

Nevoile noastre sunt și nevoile celor din jur

MANIFESTAREA AFECȚIUNII. Mult prea des, în interiorul familiilor, gesturile de afecțiune sunt reprimate sau blocate de conflicte neexprimate și nerezolvate, orgolii, răni emoționale sau pur și simplu nu fac parte din spectrul de comportamente pe care oamenii le consideră normale, ci mai degrabă le văd drept dovezi de slăbiciune. 

Alteori, deși afecțiunea este exprimată prin gesturi sau cuvinte, ea pare să fie contrazisă de alte fapte sau vorbe și nu mai e la fel de ușor de crezut și de primit. 

Adu-ți aminte să exprimi și admirația, iubirea, aprecierea față de ceilalți – toți oamenii au nevoie de validare, recunoaștere și empatie, iar una dintre cele mai credibile manifestări ale afecțiunii este să îți faci curaj să îți recunoști greșelile și să ceri iertare atunci când tu ai făcut ceva care l-a rănit pe celălalt. Îmbrățișările, mesajele drăguțe, gesturile drăguțe, mici surprize cum e pregătirea cafelei sau a micului dejun pot să repare rănile emoționale și să ofere alinare, siguranță și să crească încrederea reciprocă.

Alte lucruri pe care le poți face tu, independent de măsura în care sunt și părinții tăi dispuși să colaboreze, ar fi următoarele:

• Caută-ți un aliat în familie sau printre rude, care să fie de acord să funcționeze ca tampon sau intermediar între tine și părinții tăi, măcar din când în când. Poate fi un frate sau o soră mai mare, un unchi sau o mătușă – încearcă să găsești pe cineva cu o atitudine mai deschisă, căruia să îi ceri ajutorul sau sfatul atunci când nu te descurci.
• Fă-le cadou părinților cărți și link-uri la articole sau video-uri care crezi că ar putea să le fie de folos ca să te înțeleagă mai bine, apoi propune-le să discutați despre ideile respective. De exemplu, poți să îi rogi să citească newsletterul In a Relationship pentru părinți de adolescenți loviți de pandemie.
• Preîntâmpină comportamentele lor intruzive sau critice prin anticiparea nevoilor lor de ajutor/afecțiune/atenție/control. Dacă nu vei mai opune atât de multă rezistență la încercările lor de apropiere, ba chiar vei propune tu activități comune, s-ar putea ca tensiunile să se relaxeze mai repede decât te-ai aștepta.
• Documentează-te despre relațiile altor oameni cu părinții lor și învață din ele. Un proiect minunat de acest gen este „Erau și ei tineri” al fotojurnalistului Andrei Pungovschi. El a documentat poveștile unor oameni care au avut de suferit de pe urma relației cu părinții și care au ajuns totuși la un fel de pace. Poți chiar să le povestești și părinților despre acest proiect, la urma urmei și ei sunt copiii cuiva și cu siguranță au avut și ei greutățile lor în relație cu bunicii tăi.

*Întrebările puse de adolescenți au fost colectate prin intermediul unui formular anonim pe grupul privat de facebook pentru adolescenți In a Relationship – un spațiu virtual sigur, dedicat discuțiilor sensibile și necesare din timpul pandemiei. Răspunsurile au fost publicate ulterior și pe grup, astfel încât toți membrii grupului să poată beneficia de informațiile și recomandările incluse în răspunsuri fără a fi expuși în vreun fel, pentru a le fi de ajutor în cazul în care și ei se confruntă cu situații similare.

De Silvia Guță, Miercuri, 02 septembrie 2020

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends. În fiecare săptămână, psihoterapeuta Silvia Guță va discuta despre teme precum noua normalitate generată de viața în pandemie sau readaptarea la regulile școlii. Prin această rubrică, psihoterapeuta le va oferi părinților mai multe instrumente utile pentru a face față provocărilor din viața de zi cu zi. 

Până acum, am vorbit despre:

• conceptul de normalitate și cum este confundat adesea cu idealul pe care ni-l dorim;
• capacitatea de a ne adapta la nou; noua normalitate, în contextul pandemiei: în timp ce adulții resimt riscul pierderii sănătății, tinerii resimt alte riscuri. 

Săptămâna aceasta vorbim despre certurile din familie și cum putem comunica mai eficient, mai ales atunci când vrem să ne plângem de ceva.

Certurile din familie pornesc de obicei de la cât/cum/despre ce/la cine se plâng oamenii, nu neapărat de la lucrurile de care oamenii se plâng. Una dintre soluții constă în construirea unui context (o plimbare prin parc, discuția de după cina în familie etc.) în care fiecare membru al familiei să se simtă în siguranță să le adreseze celorlalți plângeri, lamentări sau nemulțumiri.

Cum poți să te plângi într-un mod constructiv 

Deși pare contraintuitiv, a te plânge de ceea ce te nemulțumește poate fi de fapt extrem de util, dacă iei în considerare câțiva factori. Să începem cu cele mai frecvente greșeli pe care le fac oamenii atunci când se plâng de lucruri, după psihoterapeutul Guy Winch, autor al cărții ”The squeaky wheel” (n.r. Roata care scârțâie).

Nu știi ce vrei să obții  

Dacă tot îți vine să te plângi de ceva ce face partenerul sau copilul tău, gândește-te și la cum ar arăta soluția problemei tale sau la ce te ajută să te plângi de lucrul respectiv. Lipsa scopului clar atunci când te plângi de ceva duce la nemulțumire și dezamăgire, așa că ia-ți câteva momente să îți dai seama ce te-ar ajuta pe moment să te simți mai bine și comunică-i asta și persoanei care te ascultă, ca să o ajuți să știe ce așteptări ai și să nu reacționeze fix pe dos.

Îți lași furia sau agresivitatea să distragă atenția de la mesaj 

Gândește-te cât de des auzi reproșul ”Ți-ai vărsat nervii pe mine” și cât de neplăcut este sentimentul de vinovăție atunci când îți dai seama că acela care îți spune asta mai are și dreptate. Dar chiar și în momentele în care vărsarea ta de nervi a fost bine-meritată, efectele sunt aceleași. Nu mai ești ascultat. De aceea, e mult mai eficient să îți transmiți mesajul orientându-te pe soluții, pe un ton cât mai calm, asertiv, fără reproșuri, acuzații sau țipete. Astfel de manifestări îl împing pe interlocutor să fie defensiv (să reacționeze și să se apere, mai ales copiii și adolescenții). Chiar dacă nu are de ce să se simtă vinovat, interlocutorul nu va mai auzi nemulțumirea ta, căci va fi preocupat să se apere.

Te plângi de mai multe lucruri deodată 

Dozează-ți inteligent plângerile și comunică-le pe rând, căci știi deja că ploaia de acuze și reproșuri nu aduce nimic bun. Chiar dacă ți se pare că funcționează pe moment, de fapt, nu vei obține cooperarea de care ai nevoie de la celălalt.

Te plângi persoanei nepotrivite 

Dacă acela căruia i te plângi nu te poate ajuta să soluționezi problema, nu vei face decât să acumulezi și mai multă frustrare și să te și simți ca o victimă pe deasupra. Sigur că e OK să mai împărtășești din greutăți, dar dacă te plângi mereu de soț/soție la prieteni sau de job la copii, nu ai multe șanse ca aceia care îți aud plângerile și nemulțumirile să poată să te și ajute să scapi de sursele lor. De aceea, e important ca, pe lângă sentimentul de eliberare, să știi când vrei și ajutor pentru soluționarea problemelor de care te plângi. 

Confunzi detensionarea de moment cu soluționarea problemei 

În psihoterapie există conceptul de ventilare, care se referă la eliberarea tensiunii prin verbalizarea nemulțumirilor. Dacă ai impresia că e suficient să ventilezi, să dai afară ceea ce te nemulțumește, te înșeli – uneori e chiar și mai frustrant, dacă interlocutorul tău nu e un bun ascultător și nu știe să îți valideze trăirile emoționale, sărind la concluzii și sfaturi sau venind mereu cu exemple din viața sa. E util să ventilezi, dar asta nu te va ajuta să soluționezi problema de care te plângi. Nu te ascunde după argumente de genul ”Oricum nu am ce să fac” – există specialiști pentru orice fel de problemă, trebuie doar să fii dispus să le ceri ajutorul, dacă nu reușești să vizualizezi o soluție pe cont propriu sau cu ajutorul apropiaților.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum să evităm certurile în familie și să comunicăm în mod eficient

De Silvia Guță, Vineri, 28 august 2020

Psihoterapeuta Silvia Guță vorbește, în această săptămână, despre conceptul de normalitate confundat adesea cu idealul și despre capacitatea de a ne adapta la nou. Pentru a ieși cu bine din pandemie, este nevoie să acceptăm anormalitatea ca fiind noua normalitate. Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica “In a Relationship” realizată de Fundația Friends for Friends. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre obsesia pentru normalitate, despre dificultatea de a-ți găsi sensul, dificultate pe care pandemia o accentuează, și despre modul în care părinții au tendința de considera neglijabile dificultățile copiilor în detrimentul propriilor griji, pe care le găsesc mai importante. Un dublu standard care este cel mai mare dușman al relațiilor sănătoase din cadrul familiei.

Am observat că, de multe ori, ne bazăm atât de mult pe scurtăturile mentale pe care creierul nostru le-a bătătorit în timp, încât uităm că prima regulă a supraviețuirii este capacitatea de a te adapta la nou – și regula aceasta e valabilă pentru orice formă de viață, nu doar pentru noi, oamenii. Pe nesimțite, am ajuns să confundăm conceptul de normalitate cu idealul, iar asta nu face decât să ne îngusteze și mai mult orizontul cunoașterii, prin urmare, și șansele de a ne adapta la nou.

Normalitatea e iluzorie

Normalitatea la care ne raportăm de obicei este una iluzorie și reprezentarea ei mentală diferă mult de la o persoană la alta, căci este definită în corelație cu sistemul de valori al individului, experiența lui anterioară și capacitatea lui de introspecție.

De fapt, ideea de revenire la normalitate devine mai indezirabilă, cu cât ne aducem aminte de problemele macro care ne preocupau înainte de pandemie – cele la care omul sărac și needucat nu are cum să se gândească: încălzirea globală, economia bazată pe consum nesustenabil, digitalizarea și accesibilizarea educației sau câte și mai câte.

Anormalitatea s-ar putea să fie exact ceea ce ne trebuie, din multe puncte de vedere (mai puțin medical), pentru a putea ieși din pandemie cu un câștig personal bine conturat în minte. Așa că trage aer în piept și mai dă-ți un minut de gândire când te surprinzi criticându-te pe tine însuți sau criticându-i pe cei dragi printr-o frază care începe cu “Nu e normal să…”

Citeam recent că expertul în sănătate mentală David Kessler a adăugat la teoria inițială a doliului sau pierderii emoționale (cea care presupune 5 etape: negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea) încă o etapă – cea de-a șasea, care postulează găsirea sensului. Și da, e dificil să găsim un sens în atâtea pierderi – de vieți omenești, de normalități, de bani, de speranțe – dar e singura metodă de a ne păstra pe o pantă de creștere personală. Bătrânii spuneau: “Apa trece, pietrele rămân”, dar cum adaptăm învățătura asta la prezentul nostru?

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum pot să evite părinții să-și considere mai importante propriile dificultăți decât pe cele ale copiilor

De Silvia Guță, Miercuri, 19 august 2020

Psihoterapeuta Silvia Guță vorbește săptămâna aceasta despre noua normalitate: în timp ce adulții resimt riscul pierderii sănătății, tinerii resimt alte riscuri. De ce e important să le înțelegem? Pentru că, de fapt, ele descriu viața pe care ne-o dorim pentru ei.

Ziarul Libertatea publică săptămânal rubrica In a Relationship realizată de Fundația Friends for Friends. În fiecare miercuri, psihoterapeuta Silvia Guță oferă un ghid pentru adolescenți și părinți, răspunde la întrebări și aduce în atenție teme actuale.

Un adolescent ne-a întrebat în timpul carantinei: “Nu este presiunea psihologică (cauzată de petrecerea unui timp prea îndelungat în casă și lipsa contactului fizic cu prietenii și apropiații) mai gravă decât virusul în sine? Nu ar trebui să fie avute în vedere, mai degrabă, problemele emoționale pe termen lung ce pot apărea decât riscul infectării?”. Ne bucurăm că răspunsul e cea mai bună deschidere a conversației.

“Starea prin care trecem acum este asemănătoare doliului”

Până de curând, oamenii nu au inclus sănătatea emoțională printre problemele prioritare ale societății. Căci mereu există alte lucruri mai grave de rezolvat: sărăcia, accesul la educație, violența, criminalitatea și, nu în ultimul rând, sănătatea fizică a oamenilor, amenințată de tot felul de boli, microbi, virusuri, accidente și câte și mai câte.

Totuși, dacă stăm să ne gândim, sănătatea emoțională a oamenilor e influențată de toți factorii enumerați mai sus.

Deși sunt incontestabile riscurile de natură emoțională la care sunt supuși oamenii în izolare, riscurile și mai mari sunt cele care amenință supraviețuirea efectivă a populației.

Oricine ai fi, este greu, din punct de vedere emoțional, să te adaptezi la izolare. Dar este cât se poate de clar că ar fi mult, mult mai greu să îți pierzi rudele sau prietenii, pentru că virusul se răspândește necontrolat. E greu și dacă infectarea produce o formă ușoară a bolii, care nu amenință concret supraviețuirea bolnavului, ci doar ridică nivelul anxietății și necesită tratament.

Dacă autoritățile nu ar fi luat măsurile de restricționare a circulației, de izolare la domiciliu și de distanțare socială, sănătatea emoțională a cetățenilor ar fi fost mult mai zdruncinată de pierderile de vieți omenești, cu efecte pe termen foarte lung – generații întregi.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Pandemia în familie înseamnă înțelegerea și față de tinerii care au pierderile din sfera libertăților și oportunităților