De Silvia Guță, Duminică, 12 septembrie 2021

20 de tineri români cu vârste între 13 și 20 de ani ne-au explicat așteptările pe care le au de la noul an școlar. Deși majoritatea răspunsurilor pe care le-am primit au fost formulate pozitiv, plecând de la speranța sau încrederea că școala va continua în format fizic, multe dintre ele indică existența dezamăgirilor, a temerilor și a îngrijorărilor cu privire la viitor și la oportunitățile de care tinerii se vor putea bucura odată cu revenirea fizică la școală. 

Cu o pandemie în desfășurare și perspectiva revenirii la cursurile fizice, copiii și tinerii se regăsesc într-o ambivalență puternică: pe de o parte, amenințarea îmbolnăvirii încă există, pe de altă parte, nevoia de a reveni la stilul de viață considerat normal înainte de pandemie este din ce în ce mai mare.

„Revenirea la normalitate”  

• „Să mergem fizic și să treacă tot calvarul ăsta.”  
• „Sper să fie mult mai multe ore fizic decât online și să fie mai puțin haotic totul.”
• „Să putem merge la școală fizic și normal, fără scenariu hibrid.”
• „Să mergem fizic măcar hibrid, consider că modul în care se desfășoară procesul de educație în online nu dă randament.”

Pentru mulți copii și tineri, suspendarea cursurilor fizice a fost, cel puțin la început, un motiv de bucurie și relaxare. Totuși, destul de repede, lipsa socializării, a programului disciplinat și a contactului direct cu școala i-a făcut pe mulți dintre cei care se bucurau la început să-și dorească din suflet ca lucrurile să revină la normal și ei să poată merge din nou la școală.

Revederea cu colegii

• „Să pot sta cu colegii mei în clasă, deoarece aproape toată clasa a 9-a am stat în online și a fost dăunător pentru crearea prieteniilor.”
• „Înțelegere între mine și colegii noi.”  
• „Întâlnirea cu colegii, prietenii și profesorii dragi.”  
• „Mă voi putea întâlni din nou cu colegii pentru a socializa și îmi voi face alte cunoștințe noi prin care voi putea evolua și eu.”

În mod absolut natural, cele mai frecvente așteptări pozitive exprimate de tineri se referă la revederea cu colegii, la posibilitatea socializării și dezvoltării prieteniilor în spațiul școlii. Deși uneori adulții uită acest lucru, cel mai important obiectiv al educației instituționalizate este socializarea copiilor și tinerilor în spiritul regulilor sociale nescrise, dar și conform legislației în vigoare. Fără generații tinere capabile să respecte regulile comunitare și să coopereze pentru dezvoltarea societății, orice formă de ordine socială este periclitată.

O școală mai organizată, cu profesori mai responsabili  

• „Aș vrea să fie mai organizat, iar profesorii să înțeleagă că, după atât de mult timp de stat în online, este mult mai greu să ne acomodăm cu genul de profesori care turuie lecția și au impresia că sunt buni și se așteaptă ca noi la rândul nostru să știm ce știu și ei.”
• „Îmi doresc mai multă comunicare între noi, elevii, dar și în relațiile elev-profesor. Îmi doresc și voi lupta cât pot pentru asta, demararea unor schimbări în liceul din care fac parte, cum ar fi instaurarea educației sexuale și a celei financiare. Pe acestea nu le pot numi așteptări, căci necesită mult efort pentru a fi atinse și încă nu știu ce ajutor am, dar sunt dorințe din suflet, care, de fapt, aș vrea să se aplice în fiecare colectiv școlar, nu doar în al meu.”
• „Mă aștept ca profesorii să înțeleagă faptul că am făcut școală online timp de mai bine de un an și că asta ne-a afectat în mod negativ pe cei mai mulți dintre noi. Învăț la un liceu pedagogic, iar începând din acest an, voi ține lecții pentru elevii preșcolari, asta în condițiile în care practica observativă din ultimii doi ani nu s-a desfășurat așa cum ar fi trebuit.”

Tinerii par să fie foarte conștienți de importanța calității educației pe care o primesc, pe lângă importanța socializării. O mare parte dintre răspunsurile primite se referă la îmbunătățirea actului educațional, la nevoia de a avea altfel de relații cu profesorii lor, care ar trebui să fie „mai înțelegători” – nu doar în sensul de toleranță și îngăduință, ci și în sensul de empatie și responsabilitate.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | 20 de tineri spun ce frici și speranțe au pentru noul an școlar. „Să treacă tot calvarul ăsta”

De Silvia Guță, Duminică, 04 iulie 2021

După un an în care majoritatea elevilor din România și-au petrecut orele în fața ecranelor, iar peste 30% nici nu au avut acces la tehnologie pentru a continua școala online, vacanța de vară de anul acesta vine, poate mai mult ca niciodată, ca o pauză de la presiunea și stresul provocate de restricțiile impuse de pandemia de COVID. Pentru copii, vacanța înseamnă libertate. La fel ar fi sănătos să o perceapă și adulții, indiferent de bugetul disponibil pentru concediu sau relația complicată cu munca.  

Anii 2020-2021 marcați de criza de COVID au cauzat deopotrivă burnout și plictiseală. Vacanța ar trebui să însemne o stare, și nu un spațiu. Pentru copii și adulți deopotrivă, o vacanță adevărată trebuie să aibă trei componente principale:

1. Deconectarea de rutină – Vacanța înseamnă debarasare de regulile și disciplina de zi cu zi și este posibilă cu sau fără schimbarea locației. Acea replică aproape orgolioasă care începe cu „Plecăm în vacanță…” nu este absolut necesară ca să ai o vacanță minunată alături de familia ta. La modul general, rutina este cât se poate de utilă pentru organizarea de care avem cu toții nevoie ca să ne putem desfășura activitățile într-o zi de muncă și școală.

Atunci când ai nevoie să-ți reîncarci bateriile, rutina s-ar putea să te facă să intri pe nesimțite în șiruri de gânduri legate de muncă sau alte responsabilități care te stresează sau te încarcă.

Chiar și atunci când nu pleci de acasă, schimbarea rutinei obișnuite poate să pornească de la lucruri aparent nesemnificative, dar care au un mare impact asupra stării emoționale: o altă oră de trezire dimineața, un alt loc de a lua masa, alte reguli de interacțiune cu ecranele (telefon, tabletă, calculator, TV) sau schimbarea rolurilor între membrii familiei apropo de anumite activități domestice, de la cine și când gătește până la cine decide programul zilei de vacanță-acasă.

2. Odihna până la plictiseală – Aici trebuie să facem o clarificare încă de la început: lipsa de răbdare, de motivație sau de chef nu echivalează cu plictiseala, dar se confundă adesea la nivel de limbaj emoțional. Oamenii percep adesea plictiseala ca pe o stare negativă, lipsită de orice valoare și, în plus, o consideră periculoasă adesea, ca un fel de „pierdere de timp”. 

Pe acest raționament, unii părinți își supraîncarcă nu doar programul lor, ci și programul copiilor lor, ajungând să alerge continuu între tot felul de activități, mereu pe drumuri și de-a dreptul speriați de ideea de plictiseală. Rezultatul negativ pe termen lung este crearea unei predispoziții pentru supraîncărcare și suprastimulare, ceea ce predispune creierul adulților și al copiilor, deopotrivă, la tot felul de comportamente de risc – de la neglijarea propriilor nevoi și dificultăți emoționale și până la ignorarea nevoii fiziologice de odihnă și repaus, ceea ce uneori se traduce în boli și alte afecțiuni fiziologice.

Așa că nu uita să incluzi în zilele de vacanță și timp special pentru odihnă. Odihnă adevărată, în care dormi sau stai cu privirea pironită la linia orizontului și îți lași corpul în repaus, în timp ce mintea e liberă să cutreiere pe unde vrea ea. Adică odihna aceea conștientă, care seamănă mai degrabă cu o stare de meditație și care, după ce îți încarcă bateriile, te face să resimți adevărata plictiseală, cea în care ți se trezește curiozitatea de a încerca lucruri noi – poate chiar unele de care te temeai înainte, cum ar fi să te uiți mai bine ce-i în sufletul tău. 

3. Experiențe și interacțiuni noi – Fie ele planificate sau spontane, aceste activități destul de inaccesibile din cauza rutinei și disciplinei de zi cu zi dau măsura succesului sau eșecului unei vacanțe. De fapt, experiențele și interacțiunile cu oameni și activități noi pot să facă orice zi mai frumoasă, dar când vine vorba de vacanță, ele sunt o condiție absolut necesară.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum să faci vacanța mai frumoasă pentru tine și copilul tău, indiferent de buget sau de loc

De Silvia Guță, Duminică, 18 iulie 2021

În 2021, la final de liceu, un grup de adolescenți din toată țara lansează o revistă prin care vor să spună și altora poveștile lor încă neatinse de trecerea timpului. Revista lor se numește „ESC Liceu”,un titlul inspirat de tasta „escape” a tastaturii. Am vorbit cu Sophia Țigănaș, redactorul-șef al revistei, pentru a înțelege mai bine cine sunt tinerii României. Mulți dintre ei se simt mai degrabă împinși de societate să-și găsească rostul oriunde altundeva, numai în țară nu.

Sophia Țigănaș, 18 ani, a terminat Colegiul German Goethe din București și se pregătește să plece la studii în Viena, la Universität Wien, pentru a studia teatru, film și media, un profil care se concentrează pe partea teoretică a acestor domenii. În ciuda unui parcurs plin de reușite, Sophia spune că „e greu să rămâi și să ai răbdare cu țara noastră”.

Libertatea: Mulți oameni spun că adolescenții din ziua de azi sunt neserioși, neatenți, nepregătiți etc. Te-ai întâlnit și tu cu astfel de atitudini din partea adulților? Cum crezi că te-au influențat?

Sophia Țigănaș: Sunt o persoană teribil de încăpățânată, sunt convinsă că asta a fost ce m-a adus unde sunt acum. Datorită reputației mele de „copil bun” și de elev silitor de când eram mai mică, am fost scutită de astfel de remarci: însă doar pentru că eu nu eram ținta lor nu însemna că nu le auzeam la tot pasul. Mi s-a spus de multe ori că sunt „tare-n gură”, că am tendința de a mă băga în orice conflict, fie că mă implică direct sau nu. Cred că de fiecare dată când auzeam adulți vorbind despre generația mea ca și cum eu nu i-aș aparține și de parcă ar fi doar vorba de niște golani, ceva în mine se gândea mereu că o să le arăt eu de ce e în stare generația mea. Până la urmă, furia provocată de a nu fi luată în serios din cauza vârstei m-a făcut să continui și să vreau să fiu cât mai zgomotoasă: vreau să știe lumea de noi, să știe că nu numai avem un potențial enorm, ci și motivația să demonstrăm. 

Bulgărele de zăpadă

– Proiectele de voluntariat sunt ceva relativ nou în România. Dar, deși în anumite zone mai dezvoltate există o mulțime de oportunități și variante din care tinerii pot alege, în alte zone, voluntariatul nu prea este popular. Ba chiar, unii părinți își descurajează adolescenții când aud despre voluntariat. Tu cum ai ajuns să fii implicată în atât de multe proiecte până la finalul liceului? 

– Cred că a fost ca un bulgăre de zăpadă, care s-a tot mărit de-a lungul anilor mei de liceu. Când eram mică, eu nu voiam decât să scriu; în scris este unde se va afla suflețelul meu, probabil, pentru tot restul vieții. Iar în clasa a 9-a, dragostea mea pentru scris a început să fie motivul pentru care mă implicam în tot mai multe proiecte, întâi în cadrul școlii.

Trecerea de la conferințe de dezbateri, unde eram parte din echipa de presă, la proiecte de voluntariat a fost una foarte lină. Nu aș putea spune că am fost vreodată descurajată: am crescut în capitală, am avut norocul de a avea acces la toate resursele. Odată ce pășești în lumea aceasta a evenimentelor, redacțiilor și voluntariatelor, te trezești brusc că știi pe toată lumea și afli de orice proiect nou care are nevoie de oameni. După ceva timp mi-am dat seama că eu am ajuns să fiu cel ce organizează proiectul care are nevoie de oameni.

Oricât de clișeic ar suna, nici nu îți dai seama ce se întâmplă până când nu se întâmplă ceva uriaș, cum ar fi pentru mine revista ESC Liceu, și atunci chiar te lovește: „Wow, atât de departe am ajuns?”.

– Ai avut un model sau un mentor care să te ghideze în această direcție? 

– Nu cred că aș fi reușit nici măcar să-mi țin revistele online în picioare, cu atât mai puțin să ajung să public munca echipei în librării, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Cristian Lupșa, editor și fondator DoR, în clasa a 11-a. Întreaga echipă DoR m-a susținut și a avut grijă de mine de parcă eram a lor. Am ajuns să tratez sediul DoR ca pe o a doua casă, un loc în care puteam să vin oricând să cer sfaturi, să-mi fac ordine în gânduri sau chiar să învăț pentru liceu când munca și școala deveneau mult prea greu de echilibrat. 

„Feedback-ul ne-a dat aripi”

– Cum ai ajuns să coordonezi editorial revista ESC Liceu? Acest gen de muncă de coordonare sună dificil chiar și pentru un adult cu experiență. 

– În vara lui 2020, deja mă ocupam de revistele Versus Magazine și The Calypso Journal, iar ambele echipele o duceau mizerabil din punct de vedere al moralului. Eram toți obosiți, iar 2020 părea că doar își bate joc de noi încontinuu, așa că ne-a venit ideea să spunem povestea anului prin ce știam noi mai bine: crearea unei reviste. Așa s-a născut ERROR2020, primul nostru număr tipărit, o colaborare a celor două redacții, care a fost trimis prin țară gratis în 550 de exemplare. 

Feedback-ul bun ne-a dat aripi și ne-am dat seama că, având în vedere că mulți dintre noi terminau în 2021 liceul, mai aveam multe de spus. Voiam să ajungă la cât mai mulți și să le dăm mai multora oportunitatea de a participa. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP| De ce pleacă tinerii la studii în străinătate: „Până la urmă, asta am fost instruiți de când eram mici”

De Silvia Guță, Duminică, 20 iunie 2021

Doina Popescu este consilier școlar la două instituții de învățământ din București care includ peste 2.300 de copii și adolescenți, dar și părinții și profesorii lor. Un volum de muncă ce ar trebui repartizat, conform legislației actuale, între cinci posturi de profesori consilieri școlari la nivel național, conform unei declarații recente a ministrului educației, Sorin Câmpeanu. Doina Popescu explică pentru Libertatea ce responsabilități are un consilier școlar și cum își poate împărți timpul pentru a-i ajuta pe toți copiii care au nevoie de ghidaj.  

Într-un sistem de învățământ modern, consilierii școlari sunt o verigă deosebit de importantă în parcursul educațional al elevilor. Ei sunt profesioniști respectați și apreciați atât de elevi, cât și de părinții și familiile acestora, lucrând în strânsă legătură cu profesorii, administrația școlii și serviciile sociale de protecție a copiilor. 

În România, lucrurile arată mult mai bine pe hârtie decât în realitate. Potrivit ministrului educației sunt doar 2.500 de consilieri la peste trei milioane de elevi. Adică, un singur om trebuie să consilieze undeva la 1.200 de copii și adolescenți. Cîmpeanu a mai precizat că ar trebui să existe un consilier în fiecare unitate de învățământ, însă situația este departe de a fi rezolvată. Doina Popescu, profesor consilier școlar din București, arată rostul unui consilier, obstacolele de care se lovește, dar și nevoia de a avea în sistemul educațional românesc o „cultură organizațională bazată pe colaborare, pe forța lui «împreună», atunci când efortul solitar nu mai este o opțiune, pentru că binele copilului este prioritar”. 

Libertatea: Care este rolul consilierilor școlari în sistemul educațional din România: cum sunt organizați și ce pregătire au?

Doina Popescu: Consilierul școlar este profesorul care are în prim-planul activității sale toate relațiile educaționale dintr-o școală: între elevi, între elevi și profesori, între elevi și familiile acestora, între profesori și părinți. El susține dobândirea deprinderilor prin care are loc adaptarea eficientă la viața cotidiană, cu provocările ei.

Când vorbim de relații educaționale și de adaptare, aceștia fiind termeni foarte generali, în fapt vorbim de o multitudine de activități prin care noi, consilierii școlari, prevenim, identificăm dificultăți și intervenim pentru a sprijini depășirea lor, într-o manieră specializată. Întregul proces se numește asistență psihopedagogică. El se adresează tuturor persoanelor implicate în actul de educație și în învățare – elevi, profesori, părinți – și presupune colaborare și efort de echipă.

Consilierul școlar nu este „călărețul singuratic”, aflat într-o misiune secretă. Fără suportul școlii, prin conducerea acesteia și prin personalul didactic, fără un parteneriat real și funcțional cu familiile elevilor, munca unui consilier școlar devine extrem de dificilă. 

Unele dintre activitățile pe care le desfășoară un consilier școlar implică acțiuni în parteneriat cu instituții din comunitate. Și aici e necesară colaborarea, în fapte, nu limitată la protocoale scrise. 

Complexitatea activităților pe care le desfășoară consilierii școlari a impus înființarea, în 2005, a Centrelor Județene de Resurse și Asistență Educațională. CJRAE (respectiv CMBRAE pentru municipiul București) sunt instituțiile care angajează consilierii școlari și logopezii, le asigură suportul și îndrumarea permanentă în specialitate, le evaluează activitatea și, în același timp, le acordă tot suportul necesar bunei colaborări cu școlile și cu alte instituții cu rol în educație. 

Conform legislației, accesul pe un post de consilier școlar într-un cabinet de asistență psihopedagogică e condiționat de studiile de specialitate: în psihologie, pedagogie, sociologie sau în asistență socială. Majoritatea consilierilor școlari, chiar și cei debutanți în profesie, au studii de master, pe diverse programe: consiliere școlară, consiliere educațională și dezvoltarea carierei, management educațional, consiliere psihologică, psihoterapie etc. 

– De ce este nevoie de consilieri școlari și ce fel de responsabilități au în raport cu elevii, școala sau familiile elevilor?

– În mod cert, e nevoie de consilieri școlari, așa cum e nevoie de munca unui învățător, a unui profesor de matematică sau de muzică. Spre deosebire însă de colegii noștri de alte specialități, consilierii școlari au direcții precise de acțiune și responsabilități în ceea ce privește: 

• adaptarea școlară a elevilor ce intră într-un nou ciclu școlar sau a celor nou-veniți în școală;
• motivația pentru învățare;
• deprinderile de studiu;
• problemele de natură familială ce pot afecta dezvoltarea și evoluția școlară a elevului;
• situațiile de criză pe care le traversează elevii;
• absenteismul școlar;
• abandonul școlar;
• prevenția comportamentelor de risc și a violenței de orice tip;
• consilierea elevilor pentru orientarea școlară și profesională.

De asemenea, consilierii școlari au atribuții în identificarea elevilor cu cerințe educaționale speciale (cu sau fără dizabilități asociate), în consilierea familiilor lor, a personalului școlii și a colegilor acestor elevi, pentru a le sprijini incluziunea în condiții cât mai bune și pentru a preveni manifestările discriminatorii, de marginalizare sau bullying.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum face față un consilier școlar la peste două mii de elevi. „Nu e suficient să ajut 10 copii, dacă alți 100 sunt în dificultate”

De Silvia Guță, Duminică, 06 iunie 2021

Odată cu revenirea la școala în format fizic pe ultima sută de metri a anului școlar, în majoritatea familiilor cu copii au apărut nesiguranțe și temeri cu privire la mersul la școală. Copiii și adolescenții au mare nevoie de sprijinul familiei și al cadrelor didactice pentru reacomodarea la școala fizică, în special acum, în plin sezon de teste, teze, evaluări naționale, bacalaureat și admiteri – toate sub masca de protecție și cu miros de dezinfectant.

Subiectul tulburărilor din sfera anxietății care pot apărea la adolescenți nu este unul nou pentru rubrica In a Relationship, dar astăzi vorbim despre tendințele de autodistrugere ale tinerilor ca formă de a face față suferinței emoționale: de la comportamente de autosabotare până la comportamente de provocare a durerii prin lovituri, tăieturi, arsuri sau abuz de substanțe, culminând cu tentativele de sinucidere.

Tendințele și comportamentele autodistructive pot apărea la orice vârstă și se pot împărți în mai multe categorii, după diferite criterii: 

• În funcție de gradul de conștientizare și intenționalitate al comportamentului autodistructiv, putem avea tendințe și comportamente autodistructive indirecte (autosabotarea, tulburările de alimentație, fumatul, dependența de substanțe etc.) sau directe (lovituri, tăieturi, înțepături, zgârieturi, arsuri etc.).
• În funcție de gravitatea sau gradul de risc al rănilor/durerii provocate, spectrul se întinde de la vânătăi și zgârieturi superficiale (de obicei neobservate sau ignorate de familie) până la tăieturi, arsuri sau înfometare/refuzul total de a mânca, comportamente conștiente și intenționate, care reprezintă un pericol pentru viața persoanei și care pot să fie ascunse/disimulate și, prin urmare, pot fi trecute cu vederea de familie și apropiați.
• În funcție de prezența sau lipsa ideației suicidare asociate (adică a gândurilor, ideilor și planurilor de sinucidere), pot exista comportamente autodistructive bine delimitate de riscul suicidar (persoana respinge complet ideea suicidului) sau comportamente autodistructive însoțite de fantezii și gânduri suicidare. Acestea sunt deosebit de riscante, căci pot fi primele semne ale unor tentative reale de suicid.

Când părinții se uită în altă parte

Comportamentele autodistructive pot începe să se manifeste încă din primii ani de pubertate și pot rămâne nedetectate mult timp, punând în pericol nu doar echilibrul emoțional al copilului/adolescentului, ci și viața acestuia.

Ideea în sine e atât de înfricoșătoare, încât poate să fie complet negată, prin mecanismele inconștiente de apărare activate de psihicul părinților. Iar asta nu se întâmplă doar în cazul părinților absenți sau ostili în relație cu copiii, ci și în cazul părinților prezenți și implicați, care însă nu reușesc să pună corect granițele între propriile nevoi, frici și dorințe și cele ale copiilor lor.

Cele două extreme sunt destul de ușor de identificat, după cele mai frecvente mesaje de reproș formulate de părinți:

• Pe de o parte, părinții absenți pot da impresia că nu le pasă, că nu-și iubesc copiii sau că îi consideră o greșeală sau chiar o pedeapsă. De exemplu, părinții care reproșează copiilor, la nervi, simpla lor existență: „Nu pot să pierd timpul cu prostiile tale!/Mai bine nu te făceam!/M-a pedepsit Dumnezeu cu tine!”.
• Pe de altă parte, părinții foarte prezenți în relația cu copiii pot avea un atașament personal foarte mare în ceea ce privește reușitele sau performanțele copiilor lor, punând presiune pe aceștia și fiind intoleranți sau excesiv de critici cu privire la greșelile sau eșecurile copiilor: „Nu ești în stare de nimic!/Mă faci de râs în fața tuturor!/E datoria ta să mă asculți și să mă faci să fiu mândru/mândră de tine!”

Totuși, tendințele autodistructive ale adolescenților pot apărea și fără să fie direct legate de relația lor cu părinții. O dezamăgire în dragoste sau experiențele umilitoare (bullying-ul, abuzurile emoționale și fizice, inclusiv violul sau hărțuirea sexuală) pot să deturneze dezvoltarea normală a unui adolescent/unei adolescente și să-i zdruncine în asemenea măsură stima de sine, încât să îl/o facă să simtă că merită să-și provoace singur/ă durere fizică.

O problemă ignorată și de familie, și de autorități

Deși nu am găsit statistici actualizate care să ne arate care este rata incidenței comportamentelor autodistructive în rândul adolescenților români, problema există și că este deosebit de răspândită în rândul tinerilor.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Semnele care le indică părinților că adolescenții lor pot avea comportamente autodistructive

De Silvia Guță, Duminică, 23 mai 2021

După mai bine de un an de școală online, elevii și profesorii români s-au întors, cei mai mulți dintre ei, înapoi în clase. Dar această revenire, chiar în prag de evaluări, teze și examene, nu este privită la fel de bine de toată lumea. Chiar dacă la începutul pandemiei cu toții – elevi și profesori – resimțeau dificultatea adaptării la predarea și învățarea online, în prezent rutinele dezvoltate în ultimul an trebuie să facă loc unor noi procese de adaptare. Asta consumă multă energie psihică și pun o mare presiune pe umerii elevilor și ai cadrelor didactice.

În timp ce profesorii sunt persoane adulte, cu educație superioară și cu o experiență de viață în spate, elevii sunt încă o categorie socială vulnerabilă. Indiferent de vârstă și mediul de proveniență, ei au o mare nevoie de ghidaj, sprijin și consiliere, pentru ca acest final de an școlar să nu fie un roller-coaster emoțional epuizant și înfricoșător.

„Mă gândeam că va fi total diferit de cum era înainte. Am reînceput fizic cu toți colegii după un an jumate, aproape, și relațiile elev-elev, profesor-elev sunt la fel. Singurele schimbări sunt măștile, dezinfectanții și faptul că majoritatea ne-am maturizat destul de mult în această perioadă.” Adolescentă, 17 ani

Consiliul Elevilor București și Federația Națională a Asociațiilor de Părinți au trimis o scrisoare deschisă Inspectoratului Școlar al Municipiului București, inspectoratelor școlare și școlilor din Capitală, atrăgând atenția autorităților și cadrelor didactice în privința stresului și anxietății pe care elevii le vor trăi în săptămânile care urmează. 

Am fost curioasă dacă astfel de mesaje au fost transmise către cadrele didactice și din partea autorităților – inspectorate, ministerul educației sau măcar instituții academice din sfera psihologiei și a științelor educației. Din păcate, nu am găsit relatări în spațiul public despre astfel de măsuri. Este totuși îmbucurător că scrisoarea aceasta există și atrage atenția asupra supraîncărcării emoționale a elevilor în această perioadă de testare și evaluare, reamintind cadrelor didactice care sunt metodele legale în baza cărora se pot acorda notele elevilor. 

Ce înseamnă înapoi la școală?

„Mă îngrijorează faptul că ne putem îmbolnăvi ușor între noi. În acest an făcut online, nu prea s-a pus presiune asupra noastră, notele le luam ușor, la unele materii trebuia doar să fim prezenți și luam nota maximă, ceea ce nu mi se pare normal. Acum că am început fizic, se pune mare presiune asupra noastră și nu mai suntem obișnuiți așa.” Adolescentă, 18 ani

Din punct de vedere emoțional, revenirea la școală este polarizată între două extreme, în percepția elevilor. 

Pe de o parte, avem nevoile de socializare și interacțiune directă cu colegii și profesorii, alături de nevoia de rutină, structură și disciplină în procesul de învățare – nevoi emoționale care au fost mult mai prezente în conștiința elevilor și cea colectivă sub impactul restricțiilor impuse de pandemie. 

La extrema opusă, regăsim teama de a renunța parțial la măsurile de protecție împotriva virusului care încă face ravagii prin lume, alături de anxietățile și nesiguranțele provocate de anticiparea stresului, dificultăților și nedreptăților pe care le vor aduce în viața elevilor aceste câteva săptămâni de evaluare. 

În plus, timpul pe care l-au avut la dispoziție elevii, dar și cadrele didactice pentru a se acomoda la această nouă situație, înainte de a li se cere să performeze în aceste noi condiții, a fost extrem de scurt. Schimbările de azi pe mâine sau de pe o săptămână pe alta nu sunt ușor de integrat în economia emoțională individuală, iar urmările presupun, desigur, creșterea nivelului general de anxietate, care se poate manifesta în multe feluri:

….

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum să-ți sprijini copilul să facă față provocărilor școlii fizice, după un an online?

De Silvia Guță, Duminică, 18 aprilie 2021

Conform culturii noastre, „femeia trebuie să aibă carne pe ea”, că așa-i stă bine unei gospodine, „grasă și frumoasă”. Iar imaginea asociată în general cu ideea de tulburare de alimentație este cea a trupurilor colțuroase de „fotomodel”. Mentalul colectiv tinde să le blameze inconștient pe femei pentru sacrificarea sănătății în favoarea frumuseții, dar și să le glorifice pentru fix același sacrificiu. Fetele pe cale să intre în adolescență sunt cele mai vulnerabile ținte ale acestor standarde duble, dar nu sunt singurele victime. Ce putem face pentru ca adolescenții noștri să se simtă bine în pielea lor?

Recent, unul dintre subiectele virale din online-ul românesc a fost un text publicat de Scena9, cu titlul „Frumoasă înseamnă slabă. Cât mai slabă”. Textul este scris de Simina Popescu, o tânără plecată în străinătate la studii, și e absolut revelator pentru oricine are răbdarea și puterea de a-l parcurge.

Autoarea începe așa povestea ei: „Pentru ceva ce am considerat în adolescență parte esențială din personalitatea mea și care mi-a desființat primii ani de facultate, n-am desenat sau scris niciodată despre experiența mea cu anorexia. Până acum. […] Relația mea problematică cu propriul corp și cu mâncarea a început în liceu. Am 16 ani și abia peste cel puțin doi ani voi primi diagnosticul de tulburare de alimentație. Fac sport regulat și motivația de a merge prin zăpada până la genunchi la sala nou deschisă din cartier e un sentiment nou, neașteptat. Mă simt puternică. Mă gândesc că am nevoie să slăbesc doar câteva kilograme ca să mă simt mai împăcată cu mine, mai puțin nesigură.”

#bodypositivity vs tulburările de alimentație din viața adolescenților

Chiar dacă trăim cele mai prielnice vremuri din punct de vedere al accesului la resurse și la cunoaștere, femeile tot trebuie să se lupte pentru a intra conștient în posesia propriului corp, iar apoi pentru a-l iubi și a-l accepta, indiferent de gradul lui de congruență cu standardele sociale.

Cu toții am fi mai fericiți și mai împăcați, dacă nu am fi încurajați din atât de multe părți să ne dorim să arătăm altfel: mai bine, mai frumos și mai atrăgător sau sexi. Și, mai ales, dacă nu am simți că trebuie să respectăm niște condiții pentru a putea fi acceptați și iubiți de alți oameni.

Mișcarea #bodypositivity încă nu are cine știe ce amploare în România, dar lucrurile încep totuși să se miște într-o direcție bună: măcar vorbim despre asta, chiar dacă de multe ori discursul și implementarea lasă de dorit.

Această mișcare reprezintă un nou curent cultural de destigmatizare a diversității corporale și are ca scop reducerea suferinței și a complexelor generate de presiunea socială și standardele nerealiste de frumusețe sau de feminitate și masculinitate promovate de mass-media.

Pe de altă parte, modificările corporale și schimbările de dispoziție care au loc în mod normal în viața femeilor creează contextul pentru o mulțime de conflicte identitare. Iar aceste conflicte sunt mai profunde și mai dureroase când identitatea femeii e construită în strânsă legătură cu o mulțime de elemente care vizează aspectul:

• Forma corpului, a membrelor și a feței, dar și forma taliei, a sânilor sau a fundului ca elemente cu relevanță sexuală/senzuală ridicată;
• Greutatea corporală; Pilozitatea corporală; Machiajul și aspectul tenului/pielii (cu referință la acneea adolescentină sau alte probleme dermatologice);
• Culoarea părului și a unghiilor;
• Hainele și accesoriile.

Adolescența și standardele sociale

Ce se vede din exterior este încă extrem de important pentru femei, mai ales la vârsta adolescenței, când orice îndepărtare de standardele acceptate de societate se reflectă în sentimente puternice de inadecvare, rușine și vinovăție.

Astfel, încă dinainte de a deveni femei, fetele sunt predispuse la tulburări alimentare precum:

• Anorexia, care constă în scăderea voluntară a aportului alimentar cu scopul de a slăbi. În cazuri extreme, anorexia se poate manifesta prin refuzul complet al hranei, fiind un comportament autodistructiv de mare risc.
• Bulimia, care presupune episoade de mâncat compulsiv, urmate de sentimente puternice de vinovăție și rușine, care determină inducerea vomei și/sau abuzul de laxative sau diuretice, cu scopul de a ține sub control greutatea corporală.
• Mâncatul compulsiv (hiperfagia), care se referă la apariția frecventă a unor episoade de mâncat compulsiv și necontrolat a unor cantități mari de alimente, dar fără comportamentele de compensare (înfometare, vomă, diuretice etc.).

Aceste episoade sunt adesea asociate cu momente de suferință emoțională sau vid emoțional și se întâlnesc adesea la persoane supraponderale. Acestea sunt asociate adesea cu tulburări dismorfice corporale (percepția deformată și nerealistă a propriului corp), anxietate, depresie, ba chiar și tendințe autodistructive clare în unele cazuri.

Odată cu dezvoltarea tehnologică și accesul la internet, influența rețelelor sociale și a industriei de publicitate asupra conturării identității oamenilor a început să semene cu un asediu constant. Standardele sociale de dezirabilitate ne lovesc din toate părțile. Pe internet, la TV, pe stradă, în vitrine și uneori chiar și pe cer, agățate de coada vreunui mic avion, reclamele ne asediază gândirea și se insinuează în procesele noastre decizionale, afectându-ne tuturor, în primul rând:

• Imaginea de sine
• Stima de sine
• Încrederea în sine și în ceilalți
• Nivelul de anxietate
• Dispoziția afectivă, dar și o mulțime de alte procese psihice, convingeri și reprezentări mentale care ne predispun la tot felul de reacții negative în lanț – și emoționale, și cognitive, și fiziologice, și sociale.

Tulburările de alimentație, confundate cu normalitatea și idealizate

Tulburările de alimentație, despre care te încurajez să citești pe îndelete, reprezintă un capitol extraordinar de stufos și controversat al acestor reacții în lanț. Și tocmai pentru că vizează aspecte emoționale, cognitive, fiziologice și sociale, ele sunt adesea ignorate și confundate cu normalitatea. Ba chiar sunt idealizate ca standarde de dezirabilitate și fac ravagii printre adolescenți, depășind până și granițele apartenenței la sexul „slab” sau „frumos”.

Băieții adolescenți, din ce în ce mai mult, sunt vizați de același tip de presiune socială ca și fetele, când vine vorba de aspectul fizic. Multe dintre tulburările de alimentație care debutează în pubertate se dezvoltă nestingherite, sub radarul familiei sau al medicilor. Ele iau amploare în timp, ajungând să genereze o mulțime de alte probleme: boli fiziologice, retragere socială, conflicte interpersonale, comportamente și obiceiuri autodistructive etc.

În adolescență, și fetele, și băieții se lovesc de conștientizări dureroase când sunt etichetați și respinși, ridiculizați sau chiar agresați pe baza aspectului lor fizic. Pentru a se simți demni de a fi acceptați de ceilalți, ei învață să devină din ce în ce mai exigenți cu ei înșiși.

Uneori, chiar și mesajele bine intenționate ale părinților îi propulsează pe acest drum periculos, în care valoarea propriei persoane este subordonată criteriilor de aspect.

Dacă mai adunăm și interesul crescut pentru relațiile romantice și îndrăgostelile adolescentine pline de speranțe, confuzii și dezamăgiri, deja avem un pachet consistent de declanșatori ai unor potențiale tulburări de alimentație.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Dacă ești părinte, fii atent la tulburările de alimentație ale adolescenților! Ce sunt ele și cum le poți recunoaște

De Silvia Guță, Duminică, 09 mai 2021

De-a lungul timpului, în rubrica In a Relationship am vorbit despre diferite forme de abuz și violență pe care oamenii le văd cu greu, chiar și atunci când suferă ei înșiși de pe urma lor. În această categorie a violențelor camuflate și normalizate intră și violența spirituală, care a avut un teren de desfășurare propice pentru creștini chiar în această perioadă, a sărbătorilor pascale.

Violența spirituală se referă la orice formă de a constrânge, persecuta, ridiculiza sau marginaliza o persoană pe baza unor argumente ce țin de valorile religioase sau spirituale – ale unei comunități sau ale unui individ. 

„Nu am crescut într-o familie religioasă. Însă religia a fost materia pe care am studiat-o pe tot timpul educației mele preuniversitare, la fel ca majoritatea elevilor din România. Încă îmi amintesc confuzia pe care am simțit-o când, la șapte ani, mi s-a spus că fetele sunt din naștere mai păcătoase decât băieții, pentru că din cauza Evei nu mai trăim în paradis și că, de aceea, femeile trebuie să treacă prin durerile nașterii. Am crezut asta pentru o vreme, dar mi-am dat seama rapid că nu e justificat. Cu timpul, încrederea mea în instituția bisericii s-a diminuat tot mai mult. Nu mă consider creștină, nici atee. Tot ce știu e că nu sunt de acord cu anumite valori creștine pe care biserica le impune”, povestește A., 21 de ani. 

„M-am simțit ca un extraterestru”

De obicei, violența spirituală este înțeleasă ca un potențial abuz în raporturile dintre adulți, cum ar fi conflictele ideologice dintre adepții unor culte religioase diferite. Dar există forme mult mai răspândite ale violenței spirituale și multe dintre ele îi vizează pe cei mai vulnerabili membri ai societății umane: copiii. 

Iată cum descriu trei tineri români, care au preferat să-și păstreze anonimatul, dificultățile pe care le-au întâmpinat ca urmare a unor forme de educație religioasă care nu au fost adaptate pentru nivelul de înțelegere al minții de copil:

• „Faptul că trebuia să recit în clasă o rugăciune ca să primesc o notă mi-a distorsionat relația cu spiritualitatea. Înțeleg nevoia oamenilor pentru spiritualitate și aș vrea să fiu mai conectată cu partea asta din mine, însă corelarea cu biserica și cu toate aceste practici pe care nu am ales eu să le urmez mă îndepărtează de ea, chiar îmi provoacă repulsie.” – R., 22 de ani
• „Aveam undeva pe la 8-9 ani, și-mi tot repeta bunica faptul că, fiind de altă religie (religie musulmană, n.r.) și etnie, o să fiu întotdeauna neacceptată de ceilalți copii de religie creștină, și că toți cei care ajung să mă accepte «o fac doar din milă». Și eram încurajată să stau «în treaba mea» și să-mi fac doar prieteni cu aceeași religie. Nu mi-a plăcut deloc ce am auzit, m-am simțit ca un extraterestru, pot să zic.”- L., 29 ani
• „Nu aș putea susține că am fost victima unui act de violență spirituală, însă am resimțit o vină profundă cu privire la anumite comportamente sau gânduri, ceea ce m-a pus în dificultate, fiindu-mi greu să mă regăsesc, să accept fiecare parte din mine.” – D., 21 de ani

Pentru mai multă claritate, voi reda mai jos o listă de comportamente și acțiuni care intră în categoria violenței spirituale, adesea parte integrantă din violența domestică. Dacă ești dispus/-ă să faci un exercițiu de introspecție, te invit să încerci să-ți aduci aminte cât de multe ți s-au întâmplat chiar ție sau cât de multe fac parte din „educația” copilului tău:

1. Forțarea practicării unor ritualuri & credințe religioase sau spirituale în care nu crezi sau cu care nu ești de acord
2. Împiedicarea practicării unor ritualuri & credințe religioase sau spirituale în care crezi sau cu care te identifici
3. Presiunea sau obligația de a-ți crește copiii conform unor credințe religioase sau spirituale cu care nu ești de acord 
4. Utilizarea argumentelor religioase sau spirituale pentru:
   

• a te forța / obliga să accepți o căsătorie împotriva dorinței tale
• a te forța / obliga să rămâi într-o relație sau într-o căsnicie 
• a te forța / obliga să oferi favoruri sexuale, inclusiv în cadrul unei căsnicii
• a scuza / justifica violența și abuzul împotriva ta sau a altora
• a te încuraja să accepți și să practici violența și abuzul
• a te învinovăți pentru deciziile tale
• a te împiedica să beneficiezi de asistență medicală sau tratament medical
• a te împiedica să beneficiezi de educație și acces la informații
• a te împiedica să muncești pentru a fi independent/-ă financiar
• a te umili, ridiculiza sau învinovăți pentru credințele și practicile tale religioase / spirituale

Victime și agresori spirituali

Rememorând chiar și numai o parte din episoadele de violență spirituală la care ai participat, probabil că ți se trezesc o mulțime de sentimente contradictorii: rușine și vinovăție pe de o parte, teamă, indignare sau furie pe de altă parte.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Violența spirituală asupra copiilor: „La șapte ani, mi s-a spus că fetele sunt din naștere mai păcătoase decât băieții”

De Silvia Guță, Andrada Lăutaru, Duminică, 28 martie 2021

Pentru mulți părinți, subiectul relațiilor romantice dintre adolescenți este unul dintre cele mai periculoase și delicate subiecte, greu de abordat cu consecvență și empatie. Pe de altă parte, nici în viața romantică a adulților lucrurile nu sunt prea clare, mai ales pe timp de pandemie. În episodul de astăzi ne vom concentra asupra vieții de adolescent în pandemie și venim cu cinci recomandări pentru părinții care vor să abordeze subiectul relațiilor de cuplu, dar încă nu știu de unde să înceapă.

Alegerea unui partener de cuplu și felul în care ne purtăm în relație cu acea persoană se bazează pe modelele de relație din familie și din societate, mesajele și imaginile cuplurilor de vedete promovate în media, apartenența religioasă sau la un anumit grup social și mulți alți factori. La adolescenți, însă, toate aceste influențe acționează mai degrabă inconștient, fără ca ei să-și poată da seama care dintre ele sunt pozitive sau negative, care le sunt beneficiile și care sunt riscurile la care se expun.

Mai precis, adolescenții se vor orienta conform modelelor pe care le percep a fi „normale”, înțelegând normalitatea uneori ca ideal („Așa ar trebui să fie lucrurile”), alteori ca standard social („Așa face toată lumea”). Dar idealul și standardele sociale sunt de multe ori inconsecvente și incompatibile. Alegerile din viața romantică făcute în funcție de ceea ce tinerii percep a fi „normal” îi pot pune pe aceștia în situații de risc.

Normalitatea percepută de ei vine la pachet cu o anumită presiune de adaptare și adoptare a acelei normalități, tocmai pentru a nu se simți „anormali”, adică inadecvați, neadaptați, respinși sau „defecți”. 

Relațiile romantice, în ochii adolescenților

„Consider că atunci când vrei să fii într-o relație cu o persoană, înseamnă că te atrage ceva la ea. Fie atracție fizică, fie îți place cum se comportă, fie îți plac vorbele pe care ți le zice. Până de curând obișnuiam să fiu eu fata timidă și introvertită care aștepta ca «prințul» din povești să vină la ea și să facă primul pas spre întemeierea relației. Dar cum am rămas dezamăgită de prea marile mele așteptări, am început eu să intru în vorbă cu ei, eu să le dau mesaj. Astfel, mi-am dat seama că atunci când se întemeiază o relație trebuie să fii sigur de calitățile celuilalt și de ce vrei să ai cu el/ea (o aventură, ceva de scurtă durată, lungă durată, viitoare nuntă etc.)”, povestește o tânără de 18 ani.

Ca părinte, nu uita ce înseamnă adolescența!

Totuși, sunt multe lucruri în legătură cu care tinerii simt presiunea de a se conforma și pe care părinții trebuie să le înțeleagă, dacă vor să aibă o șansă reală să-și sprijine cu adevărat adolescenții și să nu-i copleșească cu critici și interdicții nocive sau abuzive:

• Popularitatea – presiunea de a se integra în grupurile de aceeași vârstă, de la grupuri informale și până la grupuri de activități extra-școlare. 
• Performanța școlară – presiunea de a avea note bune, pentru a nu fi percepuți de ceilalți (adolescenți sau adulți) ca „proști” sau lipsiți de aptitudini intelectuale. Uneori însă, o performanță școlară scăzută poate fi marca unei perioade de rebeliune sau teribilism, care poate crește popularitatea unora dintre tineri.
• Imaginea – presiunea de a arăta într-un anumit fel, care se exercită diferit la fete, respectiv băieți. Pentru ei, în alegerile romantice, contează din ce în ce mai mult: Forma și dimensiunea corpului (greutatea, înălțimea, proporționalitatea etc.), inclusiv textura pielii (acneea specifică pubertății este un factor major de stres și pentru fete, și pentru băieți).
• Vestimentația, accesoriile & gadgeturile – care pot fi marca apartenenței la un grup social sau marca unui anumit statut financiar. Preferințele muzicale și alte tipuri de conținuturi media: presiunea de a consuma și de a se identifica personal cu un anumit tip de muzică, dar și filme, literatură, vloguri, canale YouTube / Instagram / Tik Tok etc.
• Activitățile de timp liber – presiunea de a practica diverse activități, de la sporturi individuale sau de echipă până la cluburile de teatru, dezbateri, robotică etc. acolo unde ele sunt disponibile și accesibile. Tot aici intră și frecventarea sălilor de jocuri de noroc – un mare pericol de dependență pentru tineri, în special pentru băieți. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Iubirea tânără. Cum să vorbești cu copiii tăi despre relații intime și „îndrăgosteală”