De Silvia Guță

Vara vine de obicei cu o creștere a cazurilor de acostare sau hărțuire stradală, arată studiile. Psihoterapeuta Silvia Guță explică ce înseamnă hărțuirea stradală, care sunt reacțiile cel mai des întâlnite la victime și cum poate fi adresată această problemă la nivelul societății. 

An de an, trăim o realitate despre care se vorbește prea puțin: venirea verii înseamnă și creșterea ratelor de agresiuni stradale – evenimente de acostare sau hărțuire, adesea cu tentă sexuală, ale căror victime sunt, de regulă, femeile. În vest, fenomenul a fost identificat cu termenul de „catcalling”, dar există și în limba română termeni, nu foarte specifici, precum „fluierături”. 

#catcalling și #summerbody

În același timp, venirea verii e marcată de industria de advertising în mass-media prin reclame care scot de multe ori în evidență conceptul de #summerbody, un ideal de frumusețe la care oamenii de rând pot să ajungă cu ajutorul unor produse sau servicii oferite de X, Y sau Z producător. Așa funcționează capitalismul și economia de piață.

Trendurile lansate de mesajele din reclame au făcut adesea victime, în special dacă ne gândim la fenomene ca hipersexualizarea imaginii femeii în advertising, analizate de cercetători, și distorsiunea reprezentării colective a frumuseții, care are ca efecte, printre altele, răspândirea tulburărilor alimentare de tip anorexie sau bulimie printre adolescente sau hipersexualizarea corpurilor feminine în online, încă de la vârste foarte fragede, după cum arată și articolul din Mount Holywoke News. Printre problemele care derivă din aceste rezultate se numără și fenomenul hărțuirii stradale, adânc înrădăcinat în cultura patriarhală și justificat adesea ca formă de distracție sau joc de putere. 

Lipsa de atenție a societății noastre asupra acestei probleme ne costă însă scump la nivel individual.

Un studiu național derulat în S.U.A. în 2014 a arătat că 86% dintre femeile și 79% dintre bărbații care au declarat că au fost hărțuiți au experimentat mai multe episoade de hărțuire de-a lungul vieții. Același studiu a descoperit că bărbații sunt, cel mai frecvent, în rolul agresorilor, indiferent de sexul victimelor hărțuirii. 

„Catcalling” este o formă de abuz atât de acceptată social pentru că este confundată adesea cu flirtul sau gluma, când în realitate ea produce doar dezgust și frică, nicidecum atracție sau amuzament. 

Fenomenul de „catcalling”, despre care cu greu am găsit o definiție pe Google în limba română, se amplifică odată cu primele zile călduroase, când oamenii încep să se îmbrace cu haine mai subțiri și mai sumare. Femeile sunt de regulă victimele acestui fenomen, evenimentele începând în jurul pubertății, cam atunci când corpurile fetelor încep să dezvolte caracteristici feminine evidente. 

Complimente sau hărțuire sexuală stradală?

Dacă ești femeie, când mergi pe stradă și auzi „Hei, pisi! / Ce ți-aș face! / Îmi dai și mie un pupic? / Îmi dai și mie numărul tău?”, lumea ar putea să ți se zdruncine cu un fior de frică viscerală sau, din contră, să simți că radiezi frumusețe și voluptate. Sau ar putea să-ți fie total indiferent, căci oricum ți se întâmplă în fiecare zi. Depinde ce noroc ai avut la experiențe de viață și educație.

De multe ori, însă, hărțuirea stradală verbală e însoțită și de gesturi vulgare și intimidante sau atingeri fără consimțământ, care lasă urme adânc în psihicul victimelor. Societatea noastră încă nu a reușit să clarifice granița dintre complimente și hărțuire. Această responsabilitate cade adesea doar pe umerii părinților, deși toți copiii care trec prin școală ar trebui să primească o educație clară și specifică în acest sens. 

Totuși, ce e de făcut până se vor regla aceste lucruri în societate?

Tinerele femei sunt cele mai expuse acestor experiențe traumatice. Metodele alese de ele pentru a face față hărțuirii stradale diferă de la persoană la persoană. Voi prezenta mai jos trei tipuri de reacții, de la cea mai răspândită și puțin recomandată, la cea mai asertivă și eficientă, în termeni generali, deși niciuna dintre aceste variante nu poate să garanteze protecția victimei, din păcate:

• Ignorare totală – Cam așa sună și sfatul primit acasă de majoritatea fetelor: să nu bage în seamă, să nu pună la suflet, să nu-i confrunte niciodată pe hărțuitori și să meargă mai departe. Deși poate să pară o formă civilizată de a reacționa în astfel de situații, nu toate femeile vor putea ignora astfel de comportamente fără să internalizeze sentimente de teamă, rușine și vinovăție.

Acest proces de internalizare le amenință propriul echilibru emoțional. Victimele vor începe să caute compania altor persoane constant, pentru a se simți mai în siguranță.

Astfel, un comportament abuziv nesancționat al bărbaților contribuie la creșterea tendințelor de dependență emoțională printre femei. 

În plus, această reacție de ignorare contribuie și la propagarea mentalității vechi, prin care societatea reduce la tăcere victimele, lăsând agresorii să-și ducă mai departe nestingheriți tendințele abuzive. 

• Reacții ostile verbale sau comportamentale – Unele tinere primesc altfel de sfaturi acasă sau în cercurile de apropiați: să nu se lase batjocorite, să nu permită nimănui să le umilească sau să răspundă cu aceeași monedă. Drept pentru care, ele reacționează ostil sau de-a dreptul furios, devenind ele însele agresori în încercarea de a-și apăra onoarea. 

Din păcate, acest gen de reacție întărește stereotipurile de gen (ex: „Așa sunt femeile, exagerează orice.”) și, uneori, le face să devină ținta unor atacuri mai grave decât hărțuirea inițială. Dintr-o astfel de altercație, nimeni nu iese cu o lecție învățată. Toate persoanele implicate se vor simți la final agresate, ofensate și dezamăgite. Iar asta nu le oferă șanse prea bune pentru a nu repeta genul acesta de comportament. 

În plus, această reacție ostilă contribuie și la propagarea mentalității vechi, prin care societatea blamează mai degrabă victimele hărțuirii pentru comportamente sau vestimentație provocative. 

• Reacții ferme de identificare a abuzului – Din punct de vedere psihologic și legal, cele mai recomandate reacții în astfel de situații sunt numirea fermă a abuzului. De exemplu: „Acest gest/comportament este o formă de hărțuire sexuală și e ilegal” sau „Această atitudine este o lipsă totală de respect și nu e deloc atrăgătoare” sau „Știați că asta se numește hărțuire? Și că puteți fi amendat pentru că este ilegală?”. Foarte important este ca victima hărțuirii stradale să nu jignească și să nu facă acuzații ofensatoare la adresa persoanei hărțuitorului, ci doar la adresa comportamentului abuziv. 

Bineînțeles, nu oricine poate avea curajul și tactul să reacționeze în acest fel, și chiar și persoanele care reușesc să o facă pot întâmpina reacții neprevăzute și ostile din partea hărțuitorului. Dacă hărțuirea continuă, victima trebuie să apeleze la poliție sau la 112 pentru a raporta incidentul în baza legii hărțuirii stradale și a cere ajutor de la autorități. De asemenea, a cere ajutorul eventualilor martori sau trecători este indicat, pentru a crește șansele ca abuzatorul să se retragă. 

Mituri urbane și pseudo-justificări ale abuzurilor

Există însă niște convingeri și practici comune în cultura noastră, care mențin confuzia cu privire la formele și acceptabilitatea hărțuirii sexuale.

• Pentru că societatea validează mai mult manifestarea sexualității masculine și blamează manifestările sexualității feminine, majoritatea oamenilor acceptă justificarea de tipul „Am glumit, nu am dat cu parul” și solicită înțelegere și toleranță din partea victimelor sau a spectatorilor la hărțuire. Deseori, justificarea aceasta este în sine intimidantă, exprimată pe un ton ridicat, amenințător sau ostil.

• În plus, majoritatea oamenilor îi blamează pe cei care se revoltă și îi acuză de lipsă de umor sau de intruzivitate: „Ce te bagi? / Care e treaba ta? / Nu știi de glumă deloc? / Nu știi să recunoști un compliment?”. 
• De asemenea, sunt invocate diverse comportamente ale victimelor hărțuirii, prezentate ca declanșatori ai hărțuirii: „Ce se aștepta dacă se îmbracă așa? / Și-a căutat-o cu lumânarea umblând noaptea singură”.

Realitatea este că:

Hărțuirea stradală nu se întâmplă din vina victimei! Vinovații sunt întotdeauna hărțuitorii, dar și societatea care tolerează astfel de comportamente abuzive și întoarce învinuirile împotriva victimelor. Nu contează cu ce te îmbraci, unde te duci sau ce faci, în spațiile publice ar trebui să te simți în siguranță.

Este greșit să lăsăm nesancționate evenimentele de hărțuire stradală, în special pe cele cu componentă sexuală. Ele reprezintă o primă fază pe drumul către acostare și agresiune sexuală, într-o societate cu o puternică inegalitate de gen. Cu cât sunt mai frecvente și mai normale în cultura noastră hărțuirile stradale cu tentă sexuală, cu atât este mai probabil ca ele să degenereze în comportamente agresive, inclusiv violuri. Este responsabilitatea tuturor să intervenim, să ne educăm și să raportăm aceste incidente către autorități.

Pentru a reduce fenomenul hărțuirii stradale, este nevoie de multe schimbări coordonate, căci asta presupune o schimbare culturală. Ca societate, avem nevoie de campanii naționale de informare și conștientizare din partea autorităților și a societății civile – atât în urban, cât și în rural. Avem nevoie de legi actualizate și protocoale noi de raportare, care să le ușureze victimelor parcursul birocratic atunci când au nevoie de ajutor din partea autorităților. Și evident, avem nevoie de o educație de calitate, actualizată și incluzivă, pentru toți copiii și tinerii care trec prin sistemul de învățământ, pentru a-i ajuta să-și cunoască mai bine atât drepturile, cât și responsabilitățile civice.

Resurse 

În ultimii ani, presa internațională și societatea civilă au adus la suprafață subiectul hărțuirii stradale cu tentă sexuală ca formă specifică a violenței de gen, în numeroase articole, campanii și dezbateri, atât în offline, cât și în online. Și în România există câteva astfel de proiecte, cum ar fi documentarea despre hărțuirea stradală experimentată de femeile care aleargă și lista de resurse cu privire la hărțuirea stradală, ambele publicate de Decât o revistă, sau proiectul Hey, pisi!, pornit de la un doctorat și o cercetare realizate de Simona-Maria Chirciu despre hărțuirea stradală din România. Proiectul In a Relationship este unul dintre proiectele de acest tip, ajutând tinerii să înțeleagă mai bine noțiunea de abuz și să recunoască abuzurile în viața lor de zi cu zi.

De Silvia Guță

De ce școala nu trebuie să însemne doar stres și presiune. Elevii români care 

Elevii care tocmai au participat la festivitățile de încheiere ale clasei a XI-a și-au început ultima lor vacanță de vară înainte de încheierea liceului. Pentru mulți dintre ei este și prima vacanță de vară reală, după doi ani de pandemie și restricții care au avut un impact major asupra celor mai mulți dintre adolescenți. 16 elevi răspund unui chestionar despre problemele pe care le au în timpul unui an școlar. 

Trezitul de dimineață, uneori înainte să răsară soarele

În România, există un fel de mitologie școlară care ne spune că elevii ar prefera să fie mereu în vacanță. Prima întrebare a chestionarului In a Relationship a vizat preferința pentru perioadele de mers la școală versus cele de vacanță. Din cele 16 răspunsuri de la elevi, doar cinci nu au indicat direct că preferă vacanța. Cei 11 elevi au argumentat în diverse feluri, dar mai toate par să se refere la școală ca la un factor de stres, oboseală și lipsă de somn:

• „Prefer vacanțele, deoarece nu există stres și depresie la același nivel ca pe timpul școlii.” 
• „Da, deoarece pot să dorm cât vreau.”
• „Prefer vacanța, deoarece nu trebuie să mă trezesc la ora 6 dimineața pentru a ajunge la ore pe care nici nu le fac.”
• „Vacanțele, nu trebuie să stai mereu stresat și să umbli ca un zombie din cauza trezitului la 5-6 și a stresului.”

Deși neuroștiințele au demonstrat deja că productivitatea creierului adolescenților este redusă în prima parte a zilei, cele mai multe școli din România își încep cursurile dimineața devreme. Uneori chiar înainte de ora 8 AM, pentru a putea acomoda mai multe ture, acolo unde spațiul este insuficient. 

Pentru elevii care locuiesc aproape de școală trezirea de dimineață nu e o problemă atât de mare, dar pentru cei care fac naveta lucrurile stau cu totul altfel. Mulți dintre ei sunt nevoiți să plece de acasă înainte să răsară soarele. 

În orice caz, indiferent de vârstă, creierul obosit nu mai dă randament: învățarea e mai lentă, adaptarea mai anevoioasă, iar întreaga gândire devine mai negativistă și mai nesigură, ceea ce duce în timp la tulburări depresive și anxioase. 

Oare ce ne împiedică să-i scutim măcar pe copii și tineri de condițiile care creează astfel de probleme?

Când se bucură așa tare de vacanță, elevii ne spun că ceva nu-i în regulă cu școala

Stresul perceput de elevi pe timpul școlii are mare legătură, însă, și cu relațiile lor cu profesorii, cu materiile, cu ceilalți elevi și, desigur, cu propria familie. 

„Îmi place școala, dar cu moderație, mai ales că unii profesori exagerează de multe ori” este un răspuns care nu spune direct că preferă vacanța, ci indică voalat motivele sale, ce țin de exagerările unora dintre profesori. Să fie vorba despre exigența evaluărilor, duritatea relației profesor-elev sau supraîncărcarea curriculei de studiu sau să fie (și) despre altceva? 

Un lucru e clar, școala nu e percepută de elevi ca plăcută, ci mai degrabă ca un spațiu al presiunii și al stresului. 

Câteva dintre răspunsuri sunt foarte nuanțate, punând accent pe importanța școlii, pe rolul ei pentru viitorul elevilor și pe plăcerea de a studia și a descoperi lucruri noi. Totuși, și în acestea apare factorul de stres clar indicat:

• „Normal că aș prefera să petrec timpul relaxându-mă și făcând ce vreau eu, dar sunt complet de acord cu faptul că școala este absolut necesară. Deși, asta nu exclude faptul că anii școlari nu sunt gândiți strategic, doar din punctul de vedere al unui adult care are deja capacitatea să facă față unui nivel ridicat de stres, spre deosebire de un adolescent.”
  
• „Cred că dacă ar fi mereu vacanță, te-ai plictisi. Și eu una m-aș simți ca un parazit pe pământ, care nu face nimic, în timp ce părinții mei muncesc (cel puțin așa m-am simțit în pandemie).”
  
• „Anul acesta de abia am așteptat vacanța de vară, pentru că am început pregătirea pentru medicină. Mi-a fost foarte complicat la început și am fost foarte obosită. Nici măcar în vacanțele dintre semestre sau în cele de sărbători nu am avut timp liber. Vara aceasta am așteptat-o extrem de mult, cum am spus. Dar mie îmi place la școală.”

Pentru a-și îndeplini scopul educațional și social, din punct de vedere psihologic, școala ar trebui să asigure pentru toți elevii săi un mediu sigur și încurajator, astfel încât să fie suplinite sau compensate unele nevoi ale copiilor ce ar putea fi nesatisfăcute în sânul familiei. Uneori, e nevoie chiar ca unele obiceiuri și comportamente dobândite în familie să fie corectate. Doar așa putem vorbi despre o școală centrată pe elev, dar școala noastră e departe de a avea în centru nevoile copiilor. 

Distracție la maxim

Întrebați ce planuri au pentru vacanța dintre clasa a XI-a și a XII-a, cei mai mulți tineri au vorbit despre determinarea lor de a se distra, un singur răspuns făcând referire și la activități de tip voluntariat. Cele mai multe răspunsuri sună cam așa: 

• „Să merg în Vama Veche și să mă distrez cât de mult pot.”
• „Să mă distrez și să mă bucur de fiecare clipă la maxim.”
• „Vreau să mă distrez cât de mult posibil, să-mi fac cele mai frumoase amintiri, de exemplu să merg la mare cu colegii de clasă, iubitul meu și ceilalți prieteni cu care am păstrat legătura de-a lungul anilor. Să petrecem până dimineața. Am ales aceste activități deoarece după părerea mea aceste rămân cel mai bine întipărite în minte.”
• „Cât mai multe experiențe, plecări, ieșiri cu prietenii și să am activitate nonstop.”
• „Vara aceasta îmi doresc să fie cât mai specială, nu numai că este vacanța cea mare, dar este și ultima oficială. Și după terminarea clasei a 12-a o să fie multe responsabilități (nu că acum n-ar fi deloc), încât nu o să mă mai pot gândi așa mult la distracție și, de ce nu, chiar la mine.”

Deși pare normal la o primă vedere, ceea ce ne dezvăluie aceste răspunsuri este îngrijorător și merită mai multă atenție. 

Pare că în cei 11 ani de școală, tinerii au învățat de pe pielea lor o regulă socială pe care mentalul colectiv le-o aplică mai degrabă adulților: granițele foarte clare dintre muncă și responsabilitate pe de o parte și distracția și activitățile de relaxare, pe de altă parte. Nu le poți face pe toate deodată!

Viața la extreme: muncă VS distracție

Societatea capitalistă se mândrește cu numărul mare de ore lucrate per angajat și cu cifre de productivitate și eficiență din ce în ce mai mari, odată cu dezvoltarea tehnologiilor de suport. Deși pandemia a adus și un trend mondial de schimbare a condițiilor de muncă, tinerii de liceu manifestă cam același tip de separare la nivel rațional: munca și distracția nu pot coincide. 

Dar acesta este un principiu fals, toxic și cu efecte negative de lungă durată, căci munca pe care tinerii trebuie să o depună este învățarea, acumularea de cunoștințe noi. Iar dacă aceste procese de învățare nu sunt și plăcute sau distractive, pe lângă nivelul de stres implicat de efortul individual depus, productivitatea și eficiența lor nu au cum să fie prea mari. Și nici nu sunt, de fapt. 

Performanțele școlii românești sunt susținute, în mare, de eforturile extrașcolare ale familiilor, care plătesc de regulă cursuri suplimentare și meditații pentru ca tinerii să obțină performanțe notabile, cum ar fi mediile de 10 sau premiile la diverse olimpiade școlare. 

O altă consecință neglijată a acestei separări rigide între muncă și distracție este probabilitatea exceselor în perioadele de vacanță. 

Iar asta nu se aplică doar la tineri, ci la oameni de toate vârstele. Printre răspunsurile primite vizavi de planurile de vacanță, au existat și unele semnale de alarmă, cum ar fi: „să-mi trăiesc viața în moduri necreștine” sau „băutură și bani”, care indică așteptări mai puțin dezirabile și poate chiar periculoase. 

Distracția este asociată adesea cu consumul de alcool, poate chiar și altfel de substanțe „de petrecere”. Știrile despre supradozele de la festivalul SAGA sunt o urmare a unei astfel de tendințe de a exagera cu distracția, tendință pe care nu trebuie să o neglijăm, mai ales după doi ani de restricții și pandemie. 

De notat ar fi ideea că elevii – copii și tineri încă foarte influențabili – ar trebui educați să-și dezvolte o abordare echilibrată asupra raportului dintre muncă și distracție. De asemenea, au nevoie de educație actualizată apropo de cum să se păstreze în siguranță în timp ce se distrează, nu doar interdicții și pedepse atunci când fac greșeli și sunt prinși. 

Excesele produc neplăceri sau chiar probleme, oriunde s-ar petrece – fie în zona de muncă, fie în cea de distracție. Dacă societatea noastră continuă să ceară mai mult decât este rezonabil de la elevi pe timpul școlii, ignorându-le sau neglijându-le nevoile emoționale și educaționale și constrângându-i să performeze în condiții improprii, nu ne putem aștepta decât la rezistență pe timpul școlii și supracompensare în perioadele de vacanță.

Tocmai pentru că școala e stresantă oricum în percepția elevilor și „unii profesori exagerează de multe ori”, cum ne spune unul dintre respondenți, elevii au nevoie de modele mai sănătoase de alternare a muncii & distracției, astfel încât să nu fie nevoiți să se bazeze pe mecanisme de supracompensare, care consumă multă energie și uneori implică riscuri mari. 

Povara bacalaureatului și contaminarea vacanței cu anxietatea de performanță

I-am întrebat pe tineri și cum se gândesc la clasa a XII-a, care va începe la finalul acestei vacanțe. Cu numai două excepții, cele mai multe dintre răspunsuri au făcut din nou referire la stres, „zile negre”, responsabilități și presiunea de a-și asigura viitorul:

• „Aș avea trei cuvinte pentru a descrie clasa a 12-a: muncă, stres, oboseală.” 
• „Mă gândesc la clasa a 12-a ca la un ultim an în care îmi pot strânge toate amintirile și, de ce nu, să-mi fac și altele noi. Mă gândesc la faptul că trebuie să depun enorm de mult efort, deoarece o să fie un an destul de greu și va trebui să mă focusez pe ceea ce este mai important.”
• „Sunt conștientă de faptul că tot ce o să fac în ultimul an o să-mi asigure viitorul, tot ce fac în ultimul an de liceu o să fie decisiv pentru viitorul meu.”
• „Mă gândesc doar la cât stres și zile negre mă așteaptă.”
• „Îmi este frică pot spune… Vom avea examenul de admitere pentru facultate de care îmi este cel mai frică. pentru că facultatea la care dau (de medicină) nu putem spune ca este ușoară.”

După cum reiese din răspunsurile de mai sus, nu bacalaureatul în sine reprezintă povara cea mai mare de pe umerii elevilor, ci întreaga imagine a unui an școlar pe care mai toți îl percep ca fiind unul decisiv pentru întregul lor viitor. De unde vine convingerea asta atât de răspândită? Și este ea oare realistă? Este clasa a XII-a o perioadă atât de decisivă în viața elevilor? Dacă ești părinte sau profesor, acestea sunt niște întrebări foarte importante, pe care îți recomand să le discuți alături de adolescenții din viața ta – sau măcar tu cu tine. 

Dacă ne gândim doar la parcursul academic, răspunsul este da. Fără bacalaureat, nu mergi mai departe la facultate – nu din prima, cel puțin. Dar dacă ne gândim la toate celelalte aspecte ale vieții elevilor, importanța bacalaureatului începe să scadă. Bacalaureatul este un examen ca toate celelalte. Pregătirea pentru bacalaureat nu ar trebui să blocheze satisfacerea altor nevoi de bază ale tinerilor: de odihnă, de securizare, de încurajare, de afecțiune, de validare, de socializare, de timp liber și câte și mai câte nevoi emoționale. Satisfacerea acestor nevoi este ceea ce ne ajută pe toți să ne păstrăm echilibrul emoțional și să evoluăm – atât în viața academică, cât și în viața personală sau profesională. 

Așa că hai să fim onești și să nu mai proiectăm atât de multă presiune și stres pe tinerii care se apropie de finalul liceului, ca și când întreaga lor viață ar depinde de niște note. Sigur că bacalaureatul e important, dar mai importanți sunt oamenii care dau bacalaureatul. 

De Silvia Guță

După o perioadă de pauză, rubrica In a Relationship, publicată în colaborare cu Fundața Friends For Friends, revine cu o serie de observații despre felul în care tinerii români au fost influențați de evenimentele tragice din Ucraina. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță răspunde la cinci dintre cele mai persistente întrebări ale tinerilor români în fața războiului din Ucraina.

Până de curând, Ucraina era un stat despre care cei mai mulți dintre tinerii români nu știau prea multe. Politica internațională contemporană nu este un subiect de studiu pentru elevii din România, iar familiile române nu prea au obiceiul de a discuta chestiuni legate de politică cu copiii și adolescenții. 

Am luat decizia de a organiza grupul de suport* după ce am primit mai multe mesaje și solicitări de intervenție de la adolescenți și coordonatori de voluntari din diverse proiecte. Toți se confruntau cu probleme emoționale declanșate de știrile despre invazia Ucrainei: atacuri de panică, gânduri obsesive despre moarte și război, doomscrolling incontrolabil (n.r. – o tendință inconștientă de a citi din ce în ce mai multe știri negative, o „navigare apocaliptică a știrilor”, care are puternice efecte psihologice negative) și multe altele, la fel de îngrijorătoare.  Știrile erau copleșitoare, iar evitarea lor era imposibilă. Mai mult, încă nu știm cât va mai continua să fie așa.

Șocul emoțional care a însoțit conștientizarea proximității unui război adevărat a fost uriaș – atât pentru adulți, cât și pentru tineri și copii, dar mai ales pentru aceștia din urmă. Iată cinci dintre întrebările care au revenit cu persistență din partea tinerilor români, după declanșarea războiului:

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP. 5 întrebări pe care și le pun tinerii români în fața războiului din Ucraina: „De ce simt că nimic nu mai are rost?”

1. „De unde îmi iau informația corectă?”

Tinerii sunt conștienți că există cel puțin două tabere în acest război, fiecare cu perspectiva ei asupra evenimentelor. La fel ca în curtea școlii, cine a lovit primul nu e neapărat și cel care a început cearta, dar sigur că e nevoie de răbdare și interes ca să ajungi la adevăr sau măcar la o imagine de ansamblu mai clară. Nevoia de știri clare, bine sintetizate și echidistante, în pastile mici și ușor de digerat, a fost exprimată de mulți dintre tinerii cu care am discutat pe marginea invaziei ruse din Ucraina.

Totuși, imaginea de ansamblu e dificil de construit – multe narative diferite, susținute de argumente ba istorice, ba economice, ba militare, ba etnice înseamnă mai multă confuzie pentru tineri, la fel ca și pentru adulți. Iar asta i-a făcut pe unii tineri să prefere știrile internaționale, plecând de la ideea că știrile în limba română sunt cumva mai puțin demne de încredere sau mai greu de parcurs.

Pe de altă parte, o mare parte a tinerilor și-au luat în continuare știrile de pe rețelele de social media (Instagram, TikTok, Discord, dar și Facebook sau Twitter), direct din feed-urile automate, afișate pe baza calculelor făcute de algoritmii social media și a reclamelor plătite de diverse organizații.

Asta înseamnă că sunt puține șanse ca informațiile care au ajuns la acești tineri să fie echidistante, cei mai mulți dintre ei fiind captivi fără să știe în interiorul unor bule virtuale de tip „echo chamber”, unde au acces doar la informații și opinii care corespund cu opiniile și convingerile lor. În plus, majoritatea știrilor cu care tinerii au intrat în contact prin intermediul social media au fost însoțite de imagini violente, dar și de comentariile și reacțiile pozitive sau negative ale altor oameni, ceea ce crește foarte mult impactul emoțional al știrilor asupra adolescenților și grăbește atingerea pragului de saturație, urmat de retragerea automată în scop auto-protectiv.

2. „De ce simt că nimic nu mai are rost?”

Chiar dacă războiul într-o țară vecină poate fi descris ca un eveniment relativ îndepărtat, rezonanța emoțională a știrilor despre atacurile armate asupra civililor nevinovați sau cele despre posibilitatea utilizării armelor nucleare pot să aibă efecte psihologice negative deosebit de puternice.

Pierderea sensului este însoțită adesea de demotivare, stări depresive și anxioase, gânduri despre moarte și fantezii de evadare. La adolescenți, aceste efecte s-au tradus adesea în lipsa interesului pentru rutinele obișnuite, pierderea concentrării și a motivației pentru studiu sau socializare, insomnie, lipsa poftei de mâncare, plâns sau irascibilitate, uneori chiar manifestări agresive sau momente de furie declanșate de lucruri aparent nesemnificative.

Pierderea sensului este o reacție emoțională care reflectă un conflict intern deosebit de puternic, declanșat de schimbarea radicală și bruscă a coordonatelor de navigare către viitor. Creierele oamenilor, indiferent de vârstă sau nivel de educație, folosesc informația absorbită din mediul extern pentru a putea face predicții cu privire la viitor. Când coordonatele din prezent se schimbă brusc în rău, apare reacția de revoltă și uneori împotrivirea de a accepta realitatea sau, cel puțin, viitorul negativ care pare să se întrevadă la orizont.

Creierul uman are nevoie de o perioadă de acomodare cu informația nouă, pentru a putea elabora alte strategii de orientare către viitor, atât la nivel inconștient, cât și cu ajutorul raționamentelor conștiente. Până când creierul se acomodează cu noile informații și perspective, senzația de pierdere a sensului poate fi resimțită acut, activând nevoi puternice de afecțiune, reasigurare, protecție și încurajare din partea celorlalți.

3. „Sunt un om rău dacă nu mai vreau să știu nimic despre război?”

Răspunsul simplu și absolut necesar la o astfel de întrebare este NU. Am auzit întrebarea aceasta în special de la tineri, dar și de la unii adulți. Ea apare ca urmare a sentimentelor de vinovăție și rușine, sentimente provocate de apariția comportamentelor de autoconservare după expunerea directă sau indirectă la evenimente traumatice. Când apare o astfel de întrebare în conversație cu un copil sau un adolescent, singura variantă pozitivă de răspuns este reasigurarea că e perfect normal să vrea să ia distanță de știri.

Când oamenii ajung aproape de punctul de saturație, la nivelul psihicului încep să apară mai multe nevoi conștiente: nevoia de divertisment, nevoia de pauză, de somn sau relaxare etc. Totuși, mulți tineri au încercat să-și reprime sau să-și amâne astfel de nevoi, considerându-le nepotrivite sau chiar inacceptabile în proximitatea războiului.

În cazul tinerilor care aveau deja un fond de vinovăție și tendințe de supraresponsabilizare la nivelul personalității, am identificat adesea comportamente de autopedepsire pentru momentele de relaxare sau bucurie, prin autocritică acidă sau prin autodeprivare (n.r. – amânarea sau interzicerea accesului la diverse resurse sau activități plăcute).

Aceste comportamente reflectă dificultatea de a integra și calma conflicte interioare puternice și sunt deosebit de periculoase, în special pentru că pot trece ușor neobservate de părinți sau profesori. Ba chiar în multe cazuri, adulții din proximitatea adolescenților s-ar putea să contribuie activ la dezvoltarea unor astfel de tipare de gândire și comportament, prin utilizarea comparațiilor cu persoane din medii dezavantajate atunci când vor să obțină cooperarea sau obediența copiilor și adolescenților.

De exemplu, argumentul copiilor care mor de foame în Africa pentru a convinge copiii să mănânce tot din farfurie. Copiii din Africa au fost înlocuiți ca reper mental cu cei din Ucraina, ceea ce aduce multă vinovăție, rușine, autocritică și autodevalorizare în psihicul copiilor și tinerilor, cu efecte pe termen lung. Specialiștii în sănătate mentală recomandă intervenția adulților în sensul de reasigurare, încurajare și sprijin emoțional.

4. „Cum îmi dau seama câtă disponibilitate am să mă implic activ?”

O mare parte din tinerii cu care am interacționat au găsit metode de a se implica activ în sprijinul refugiaților, pe cont propriu sau cu ajutorul familiei, al școlii sau al prietenilor. Uneori însă, s-au găsit în situația de a ajunge la fundul sacului, epuizându-și rapid resursele emoționale sau materiale.

Am scris pe larg despre cum poți să-ți estimezi mai eficient disponibilitatea de a ajuta într-un răspuns din secțiunea Întreabă-ne de pe site-ul In a Relationship, pornind de la piramida ierarhică a nevoilor umane și un set de întrebări de introspecție.

Cel mai important lucru de reținut este însă principiul asigurării propriului echilibru, înainte de orice tentativă de a-ți pune la bătaie resursele personale în sprijinul altora. Orice încălcare prelungită a acestui principiu te va aduce, indiferent de vârstă sau poziție socială, într-o stare de precaritate și instabilitate.

Autosacrificiul nu este ceva de dorit sau de încurajat în rândul tinerilor, aceștia fiind mai impresionabili decât adulții. Asta înseamnă că adolescenții și copiii au aptitudini reduse de autoreglare emoțională, fiindu-le absolut necesar sprijinul adulților atât pentru procesarea și integrarea informațiilor despre război, cât și în prioritizarea și echilibrarea investiției/consumului de resurse.

5. „Cum depășesc momentele în care mi-e frică de moarte?”

O întrebare care tot apare printre adolescenți este legată de gestionarea fricii de moarte. Pe fundalul ultimilor doi ani de pandemie, cu toții ne-am confruntat constant cu ideea de moarte și, în multe cazuri, cu pierderi și decese cauzate de infectarea cu Covid-19.

Frica de moarte a luat forme mai concrete ca niciodată odată cu impunerea măsurilor de protecție împotriva virusului – dușmanul invizibil care ne-a schimbat dramatic stilul de viață și rutina. Totuși, în fața acelui dușman invizibil ne puteam simți în siguranță în interiorul propriilor noastre case. Copiii și adolescenții puteau găsi confort emoțional în fața virusului și a ideii de moarte în intimitatea casei, iar respectarea măsurilor de siguranță și igienă era ceva controlabil și la îndemână. Izolarea însă a contribuit enorm la creșterea ratei de tulburări depresive și anxioase, inclusiv a ideației suicidare, despre care am scris pe larg la începutul pandemiei aici, pentru a-i ajuta pe tineri și părinți să aibă conversații mai sănătoase despre ideea de moarte.

Războiul de lângă graniță ne face însă să ne simțim în pericol chiar și în casele noastre. În astfel de momente, este recomandat ca oamenii de toate vârstele să se orienteze către a petrece timp de calitate cu familia și/sau apropiații.

„Calitatea relațiilor sociale și nivelul lor de încredere și siguranță sunt un antidot natural foarte bun pentru frica de moarte, fie ea conștientizată sau nu.”

Silvia Guță, psihoterapeută

Totuși, este nevoie de atenție suplimentară la felul în care sunt afectați copiii și adolescenții de știrile despre moarte. Părinții, bunicii, profesorii sau alți adulți din proximitatea tinerilor sunt responsabili să le ofere acestora sprijin, prin crearea de contexte de conversație non critică, de împărtășire sau ventilare a conținuturilor emoționale. In a Relationship a publicat un ghid pentru conversțiile despre război, atât în cazul copiilor, cât și al adolescenților.

Oferind spațiu tinerilor pentru a-și exprima gândurile și ideile mai întunecate, acestea vor putea fi procesate mai rapid și mai eficient la nivelul psihicului. Condiția este ca adulții să nu contribuie activ sau pasiv la creșterea angoaselor tinerilor, contaminându-i cu propriile frici sau prin reacții de minimizare, neglijare sau ridiculizare a temerilor și gândurilor exprimate de aceștia. Cu cât mai dese și mai relaxate vor fi aceste discuții, cu atât le va fi mai ușor și tinerilor să treacă prin această perioadă plină de provocări.

**Pauza de la publicare nu a fost însă o pauză adevărată pentru In a Relationship. Luna martie a marcat debutul unei colaborări speciale: un grup de suport online dedicat tinerilor care fac voluntariat în redacțiile Gen, Revistă & Gen, Știri*.

*Gen, Revistă și Gen, Știri sunt proiecte de jurnalism și educație media pentru tineri, derulate de asociația Forum Apulum, o organizație nonguvernamentală care promovează gândirea critică, dezbaterile și educația civică.

De Silvia Guță, Duminică, 06 februarie 2022

Ultimii ani au adus în spațiul public o serie de conflicte și scandaluri legate de un tip de abuz cu nume ciudat: plagiatul. Astăzi ne vom opri asupra rădăcinilor plagiatului, într-un efort de a înțelege procesul psihologic din spatele relativizării valorilor morale ale oamenilor. Așadar, cum și de unde începe aclimatizarea cu acest fel viciat de a ne raporta la valori, la autoritate și la justiție? Ei bine, tot la copilărie ne întoarcem. 

Pentru acest articol, am lansat un mic chestionar anonim, în care respondenții au fost rugați să relateze primele lor amintiri cu privire la imitație, copiat sau plagiat și felul în care integrează copiatul în sistemul lor de valori. Vârsta și ocupația indicate după fiecare testimonial reprezintă datele reale furnizate de respondenți. La chestionar au răspuns 19 persoane, cu vârste între 16 și 47 de ani. 

Un sistem educațional care nu are în centru nevoile copilului, ci nevoile adulților

Cei mai mulți dintre respondenți au identificat momentul primelor amintiri despre imitație, copiat sau plagiat undeva în școala generală, în contextul temelor sau testelor de evaluare. Ipoteza care se conturează destul de puternic este că sistemul educațional românesc este insuficient adaptat nevoilor de învățare ale elevilor, care pot să difere foarte mult de la un copil la altul. 

Aceste nevoi de învățare corespund cu interesele, înclinațiile și aptitudinile înnăscute sau deja dobândite ale copilului, dar sunt puternic influențate și de factorii de mediu: atmosfera de acasă și cea din sala de clasă, personalitatea, disponibilitatea emoțională și particularitățile de comunicare ale părinților și ale cadrelor didactice, promovarea sau descurajarea competiției între copii, existența sau lipsa fraților mai mari sau mai mici etc. 

Mai mult de trei sferturi dintre amintirile respondenților se referă la situații de evaluare școlară – adică acele momente în care psihicul copiilor este supus unei presiuni care ne sună cunoscut tuturor: dorința de a satisface atât propriile așteptări și nevoi emoționale, cât și așteptările oamenilor din jur, începând cu figurile de atașament și de autoritate (părinți, bunici, cadre didactice).  

• „Nu îmi aduc aminte cu exactitate când am început să cochetez cu ideea de copiat, dar ce știu e că a început de la copiatul temelor la matematică, pentru că de multe ori nu reușeam să le fac acasă, iar părinții nu mă ajutau. Devenise cool să copiezi și mai cool să fii creativ. Așa că în liceu, când nu se mai purta penar, eu aveam unul cu fițuici” – S., 28 de ani, producție de film;
• „Cred că eram prin clasa a II-a când nu am învățat pentru un test și colega de bancă scria încontinuu, așa că m-am gândit că nu ar fi vreo problemă dacă m-aș uita la câteva exerciții” – M., 17 ani, elev, profil matematică-informatică;
• „Aveam în jur de 11 ani, aveam un test și una dintre colegele mele copia. Am văzut atunci mai mulți colegi făcând acest lucru, dar unul dintre ei, fiind mai răutăcios, să spun, i-a spus profesorului respectiv” – C., 21 de ani, studentă, Facultatea de Medicină;
• „Aveam aproximativ 13-14 ani, eram în generală, clasa a VII-a. Eram la ora de fizică și colegul din spatele meu m-a învățat o tehnică de copiat” – A., 20 de ani, studentă, Facultatea de Sociologie; „Prin clasa a VI-a, când copiam la un test la geografie cu cartea ascunsă în bancă și în timpul testului mi-a picat cartea pe jos” – Al., 39 de ani, directoare ONG.

Memorare și reproducere versus originalitate în diferențierea dintre bine și rău

Multe răspunsuri se referă la materii precum biologia, geografia, fizica sau matematica, adică la evaluări școlare în care contează foarte mult capacitatea de a memora și reproduce date specifice, definiții standard și formule de calcul. În aceste contexte, pentru copii pare să fi fost mult mai importantă nevoia de a se simți în siguranță – adică evitarea situației în care profesorul sau părinții află că nu și-au învățat lecția. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Amintiri despre copiat. Care sunt rădăcinile plagiatului? „În clasa a-II-a, aveam un test și colega de bancă scria încontinuu”

De Silvia Guță, Duminică, 23 ianuarie 2022

Începutul unui nou an este un motiv important de celebrare în societatea modernă, intens preocupată de eficientizarea productivității individuale și colective. Rezoluțiile de anul nou sunt un simbol al acestei preocupări din ce în ce mai pronunțate, dar în spatele lor vom găsi un amalgam de idei, credințe și convingeri care provoacă de multe ori chiar conflicte interioare, adică generează deprimare și anxietate. Astăzi vom discuta despre importanța răzgândirii, chiar și atunci când e vorba de obiectivele și dorințele pe care ni le-am setat pentru viitor. 

Pe modelul proverbial „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, s-a demonstrat deja că simplul fapt că îți dai timp să te gândești serios la ce vrei să realizezi în viitorul apropiat va determina creșterea șanselor ca lucrurile respective să se materializeze.  Explicația simplă sună cam așa: odată decise obiectivele și dorințele prin negociere internă, creierul tău se poate ocupa de elaborarea strategiilor care le pot face să devină realitate.

Tirania rezoluțiilor de an nou

Pe de altă parte, rezoluțiile de an nou au devenit pretexte pentru nenumărate mesaje ultrapozitive, inspiraționale și motivaționale din social media, ceea ce contribuie la conturarea unui vector de presiune socială care îi afectează pe toți cei care consumă un astfel de conținut.

Cei mai expuși la acest tip de risc sunt copiii și adolescenții, datorită faptului că gândirea lor este încă foarte influențabilă, dar nici adulții nu scapă prea ușor.  În anumite cazuri, preluarea non-critică a practicii rezoluțiilor de final de an vine la pachet cu programarea unui dezastru în viața emoțională. 

Când anul se termină și eu îmi dau seama că nu am reușit să obțin ce-mi propusesem, s-ar putea să interpretez acest lucru ca fiind o dovadă clară a faptului că nu sunt suficient de bun/-ă pentru a-mi duce planurile la bun sfârșit. Sună cunoscut? Da, este același tip de interpretare pe care mulți oameni învață să-l aplice devreme în viață, atunci când întâmpină un eșec sau o dezamăgire. 

Să nu tragem concluzii pripite

Dacă analizăm mai atent, neîndeplinirea acestor planuri ține în primul rând de capacitatea individului de a-și stabili obiective realiste și realizabile. Desigur, copiii și adolescenții sunt cei mai vulnerabili în fața rezoluțiilor nerealiste, tot pe fondul gândirii lor imature și ușor influențabile. 

Apoi, contează și influența factorilor externi – cei pe care îi conștientizăm, dar și cei care acționează sub radarul observației noastre. Acești factori externi nu se află sub controlul nostru, dar dacă îi trecem cu vederea și nu-i includem în autoevaluările noastre, cel mai probabil ne vor determina să ajungem la o concluzie de tipul: „E vina mea că nu am reușit”.

Iar concluzia aceasta este extrem de nocivă pentru echilibrul psihic individual, pentru că:  afectează negativ stima de sine; scade încrederea în propriile forțe; ne predispune la alte erori și interpretări greșite în raționamentele noastre ulterioare. 

Ajungem în situația în care un model de comportament pozitiv, de automotivare (stabilirea rezoluțiilor de anul nou) să genereze o serie de concluzii false sau autodepreciative, care afectează negativ gândirea și starea emoțională a oamenilor. Ce e de făcut? 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP. „A te răzgândi înseamnă că te dezvolți.” De ce a-ți schimba părerea nu înseamnă neapărat neseriozitate

De Silvia Guță, Duminică, 26 decembrie 2021

După o lună plină de discuții pe marginea campaniei PĂI, ȘI EU? lansată de In a Relationship, subiectul vaccinării copiilor și adolescenților este în continuare motiv de dezbateri publice. Deocamdată însă, spiritul sărbătorilor a cuprins din ce în ce mai mult preocupările oamenilor, care se bucură de o oarecare relaxare a restricțiilor ce implică, totuși, multe riscuri. La final de an, vom încerca să înțelegem cum privesc adolescenții viitorul și ce așteptări au de la ei înșiși și de la cei din jur. Pentru asta, am întrebat mai mulți tineri: „Tu ce cadou îți faci Crăciunul ăsta?”.

Printre cele mai „materiale” dintre cadourile pe care și le vor face unii tineri, se numără „o carte”, „un roman de dragoste”, „un saxofon”. Toate însă indică o oarecare tendință autoreflexivă, chiar artistică. Răspunsuri precum „un somn de 24h”, „o pauză”, „relaxare” și „odihnă” au apărut și ele frecvent, de multe ori în corelație cu procese de introspecție, meditație și autocunoaștere.

De la utilitatea materială la dezvoltarea personală

Pentru generațiile mai în vârstă, conceptul de cadou adesea este suprapus cu o necesitate a destinatarului – veșnica îmbinare a utilului cu plăcutului, care ne umple dulapurile cu pijamale, electrocasnice și tot felul de consumabile domestice. Bunuri de confort. Pentru tinerii care ne-au răspuns totuși, cadourile materiale par să fie cumva „expirate”. 

„Am ajuns la vârsta în care am epuizat toate dorințele materiale. De Crăciunul acesta nu-mi mai doresc nimic material. Bine, poate doar niște bani care să-mi asigure doza săptămânală de cafeină, savurată dimineața, în oraș. Cu această ocazie, vreau să-mi continui drumul spre descoperirea interioară. Vreau să-mi dăruiesc mai mult timp mie, să iau decizii bune de self care și să mut puțin focusul pe ce contează”.

adolescentă anonimă

Multe dintre răspunsuri vorbesc detaliat despre relația adolescenților cu propria persoană. Cu siguranță este vorba despre răspunsurile unor tineri care au avut acces la experiențe educaționale extrașcolare și nu putem generaliza aceste răspunsuri pentru întreaga generație Z din țara noastră. Dar ele ne arată cum se vede prezentul și viitorul prin ochii acelor tineri care au acces la ceva mai mult decât programa școlară obligatorie. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Ce își doresc tinerii de Sărbători: iubire de sine, încredere și curaj. „Lucrurile materiale le cumpărăm în timp”

De Silvia Guță, Duminică, 12 decembrie 2021

În contextul pandemiei, unul dintre cele mai importante lucruri asupra căruia oamenii simt că nu (mai) au control este calitatea educației pe care societatea noastră o poate asigura, în aceste condiții incerte, generațiilor tinere. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre ce pot face profesorii pentru ca educația să continue, indiferent de părerea personală pe care aceștia o au cu privire la vaccin. 

Pandemia ne-a forțat pe toți să ne adaptăm la situații noi și să negociem cu fricile și iminența impactului negativ al tuturor lucrurilor pe care știm că nu le putem controla: răspândirea virusului, efectele secundare ale vaccinurilor, suprasolicitarea sistemului medical, instabilitatea financiară, restricțiile de circulație și multe, multe altele. 

Ce facem cu educația?

Deși nemulțumirile existau de multă vreme, mutarea școlii între mediul online și cursurile fizice a pus atât de multă presiune pe cadrele didactice, pe elevi și pe familiile lor încât gradul de nemulțumire al tuturor cu privire la sistemul de educație pare să fie mai ridicat decât oricând. Iar copiii și adolescenții sunt din ce în ce mai confuzi cu privire la diferența dintre bine și rău, ceea ce-i predispune la decizii riscante – pentru sine și/sau pentru cei din jur.

Conform unui comunicat recent al organizației Salvați Copiii, rezultatele unui studiu despre abuzurile asupra copiilor din România în 2020 indică faptul că, „deși în scădere, acte de violență comise asupra elevilor de către personalul din școli reprezintă, din declarațiile copiilor, 5%, iar abuzurile emoționale, 22%”. Asta în contextul în care violența emoțională din timpul cursurilor online nu poate fi neapărat cuantificată. Cel mai probabil, fenomenul violenței emoționale și fizice la care sunt expuși elevii în cadrul școlii este mai răspândit în realitate.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP. 5 sfaturi pentru profesori în discuțiile cu elevii, indiferent de opțiunea personală cu privire la vaccinare

De Silvia Guță, Duminică, 05 decembrie 2021

In a Relationship a lansat PĂI, ȘI EU?, o campanie de conștientizare a agresiunilor la care sunt expuși tinerii în contextul pandemiei, atât în relațiile lor apropiate, cât și în cadrul școlii. PĂI, ȘI EU? ajută adolescenți, părinți și profesori să identifice abuzurile, le oferă suport emoțional și un ghid de conversație sănătoasă despre drepturi și vaccinare.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | „PĂI, ȘI EU?” întrebarea adolescenților, atunci când lumea se împarte între vacciniști și nevacciniști

De Silvia Guță, Duminică, 07 noiembrie 2021

În contextul pandemiei și al polarizării tot mai acute a societății pe tema vaccinare vs antivaccinare, copiii și tinerii de azi pierd cel mai mult din drepturile și libertățile lor. Cine se mai gândește la ei și cum pot părinții să intervină pentru a le asigura accesul la educație, de a fi protejați de abuzuri și violență, precum și dreptul de a fi informați corect despre deciziile care le afectează sănătatea? 5 recomandări de a comunica, în diverse situații, de la psihoterapeuta Silvia Guță.

Într-un interviu pentru Școala9, profesorul de filosofie Doru Căstăian propune o abordare care dozează echilibrat modelul personal și evită abuzul de autoritate a profesorilor în discuțiile pe marginea pandemiei și vaccinării. A ajuns să scrie despre asta și pentru că elevii îi pun întrebări și vor să înțeleagă. 

În alte țări europene precum Franța sau Marea Britanie, adolescenții de peste 16 ani nu au nevoie de acordul părinților pentru a se vaccina – tinerii par să fie considerați apți să ia decizia pe cont propriu mai devreme de 18 ani. Autoritățile noastre nu vor să-și pună astfel de întrebări dificile. 

În România, prea puțini oameni și prea puține autorități le asigură copiilor dreptul de a fi corect informați, de a avea acces egal la educație, de a fi protejați de abuzuri și de violență, de a li se cere consimțământul pentru deciziile care le afectează sănătatea.

Focus pe sănătatea psihică

În pandemie, sănătatea psihică a tinerelor generații este deosebit de vulnerabilă. În loc de niște ani relativ relaxați și lipsiți de probleme existențiale majore, această generație de tineri trebuie să găsească o cale de a se adapta la pandemie în cea mai fragilă și ușor influențabilă perioadă a existenței lor. 

Copiii și tinerii de astăzi trăiesc cea mai imprevizibilă și tensionată perioadă din istoria recentă a societății noastre. Educația lor este afectată major, precum și toate rutinele de zi cu zi. Climatul de conflict permanent și amenințare este nociv pentru dezvoltarea psihicului lor, care este nevoit să dezvolte numeroase mecanisme de apărare conștiente și inconștiente. Aceste procese de adaptare necesită multă energie psihică, dar și reasigurări și sprijin din exterior, adică modele pozitive și constante din partea familiei și a școlii.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum să discuți cu copilul tău despre pandemie și vaccinare