De Silvia Guță, Andrada Lăutaru, Duminică, 14 martie 2021

După ce am văzut cum s-au modificat relațiile de iubire ale adolescenților după un an de pandemie, data trecută am vorbit despre legătura directă dintre conflictele de acasă și riscul ca tinerii să cadă în capcana unei rețele de trafic de persoane. Inegalitatea de gen este un factor major în vulnerabilitatea crescută a fetelor și femeilor. În luna martie, rubrica In a Relationship a vorbit despre rolul educației din familie cu Andrei Ionel Mocanu, un tată de profesie psiholog, care a descoperit pe propria piele provocările adaptării metodelor terapeutice la situația reală de acasă. 

Andrei Ionel Mocanu este tată, terapeut, dar și creator de conținut în online: și-a înființat propriul blog tatalactiv.ro, unde promovează conceptul de tată implicat activ, combinând experiența profesională cu cea de tată de fată. 

„Dacă până să devin părinte eram un practician doar teoretic, din momentul în care am devenit părinte am devenit mult mai empatic decât credeam eu că sunt deja și am început să mă pun mai des în pielea părinților. Să-mi dau seama că anumite situații de strategie care sunt livrate în cărți nu funcționează pentru toți copiii sau trebuie să le adaptăm în funcție de temperamentul părinților.” Psiholog Andrei Ionel Mocanu

În mod tradițional, societatea noastră repartizează femeilor (în special mamelor, deci) rolurile de îngrijire și educare a copiilor, dar și cele de mediere a conflictelor și soluționare a problemelor emoționale. Bărbații sunt adesea „scuzați” sau chiar dați la o parte de la responsabilitățile domestice, în special cele care presupun muncă emoțională, fiind încărcați cu alte responsabilități „mai masculine” – de obicei muncă fizică sau intelectuală. Rezultatul este menținerea unei mentalități colective care încurajează inegalitatea și violența de gen. 

În societățile patriarhale, abuzul prin neglijență le poate fi imputat mai ușor taților sau bărbaților. Pe de altă parte, și femeile sau mamele sunt predispuse la acest tip de abuz, în special când sunt surmenate, supraresponsabilizate sau copleșite de îndatoririle față de familie, job etc.

Ce înseamnă un tată activ?

„Înseamnă un tată prezent. Când spun prezent, mă refer la faptul că, musai, zilnic, să am câteva momente de joacă. […] Un tată activ este acolo atât în momentele de fun, dar și când copilul plânge, se lovește, trebuie schimbat sau ajutat în anumite situații. Am plecat de la ideea de implicare și de prezență, pentru că noi trăim într-o societate în care avem câte 2-3 joburi, alergăm, niciodată nu suntem mulțumiți, parcă am vrea mai mult. Atunci uităm în primul rând de noi și apoi de-ai noștri. Cei mici au nevoie de noi, să fim acolo. Asta se aplică și în relația de cuplu, nu trebuie să vin să rezolv problemele, important este să fiu acolo și să ascult.”

Când vorbim despre relațiile de familie, comportamentele abuzive pot lua multe forme, unele atât de subtile și de normale în aparență, încât trec neobservate mult timp. Asta nu le face însă mai puțin periculoase.

În rubrica In a Relatiosnhip am mai discutat despre stilurile parentale (părintele autoritar, părintele permisiv, părintele neglijent și părintele suportiv), dar astăzi vom pune lupa pe abuzul prin neglijență, care poate apărea în comportamentele tipice pentru parentingul autoritar, neglijent sau permisiv.

Dacă uit de mine, nici pe tine nu am cum să te ajut

Un astfel de tip de abuz subtil se manifestă prin neglijarea nevoilor celor dragi și centrarea exclusivă pe propriile nevoi, dorințe, obiective. De multe ori, abuzul prin neglijență e însoțit de justificarea „Eu știu mai bine ce e bine pentru tine”, ba chiar de gesturi și decizii descrise drept „Sacrificiile pe care le fac eu pentru tine”, chiar și atunci când sacrificiile respective sunt respinse sau nesolicitate.

„Noi, ca părinți, ne activăm foarte mult și dăm feedback-uri pe tot ce e negativ. Nu ai făcut asta, te-am chemat, n-ai venit, ia uite, ai greșit aici. Noi trebuie să învățăm să contrabalansăm toată situația asta cu feedback pozitiv. Uite, apreciez că ai venit imediat cum te-am strigat. Psiholog Andrei Ionel Mocanu

Acest gen de dinamică emoțională se întâlnește cel mai des între părinți și copii, dar și între partenerii de cuplu. Ea stă la baza unor legături afective care, deși pleacă de la sentimente de iubire și grijă, se resimt prin trăiri emoționale dezagreabile. 

Părintele care „uită de sine” și se sacrifică constant va avea sentimente de supraîncărcare, copleșire, iritabilitate și frustrare. Uneori, sacrificiile sunt însoțite și de episoade de critică și reproșuri de tipul: 

• „Nu meriți tot ce fac pentru tine” 
• „Îți bați joc de toate eforturile mele” 
• „Nu vreau decât să am grijă de tine și ție nu-ți pasă deloc”.

Acestea, de fapt, scot în evidență incompatibilitatea dintre sacrificiile făcute și nevoile reale ale celor implicați în relație. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Inegalitatea de gen în creșterea copiilor: „Când ești tată de fată, crezi că trebuie să fii tot timpul acolo să o bibilești. Ceea ce este total greșit”

De Silvia Guță, Duminică, 28 februarie 2021

După ce am explorat felul în care pandemia a modificat relațiile de dragoste ale tinerilor din România, am aflat că cei mai mulți tineri aleg să nu-și dezvăluie relațiile romantice în familie, din diverse motive. Deseori, relațiile de familie sunt mult prea tensionate pentru a suporta acest subiect plin de puncte sensibile. Copiii ajung să se simtă rușinați, vinovați sau să-și piardă încrederea în părinți și să caute o evadare din închisoarea de acasă. În cazurile grave, această evadare poate duce la abuz sau chiar la exploatarea sexuală a minorului. 

„Știu exact ce simți/gândești” – o iluzie toxică

O discuție în familie despre relațiile de dragoste ale adolescenților presupune confruntarea între două generații, între două perspective asupra realității și între două stiluri de gândire – de o parte adolescenții, de cealaltă parte părinții lor. Chiar dacă toți locuiesc în aceeași casă, ei tot vor avea sentimente, nevoi, opinii și convingeri diferite, care îi vor aduce adesea în situații de conflict. 

Iată câteva dintre răspunsurile adolescenților pe tema aceasta, pe care le-am primit printr-un formular online anonim:

• „Nu pot să discut cu părinții mei despre problemele mele în relație. Ajung să devină arme pe care le folosesc împotriva mea și am realizat cât de toxică e această situație, așa că prefer să nu detaliez mai nimic. Au știut mereu doar cu cine sunt împreună și atât. Și până și acest lucru mi-l reproșează.”
• „Părinții sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă și totodată sunt foarte apropiați de prietenul meu. Unele detalii prefer totuși să le țin pentru mine.”
• „Până anul ăsta, le-am păstrat de fiecare dată pentru mine și îmi era suficient să vorbesc cu prietenii mei din când în când. În carantină a fost pentru prima dată când i-am povestit mamei despre toate relațiile și încercările de relație de până acum și, cumva, m-am simțit foarte relieved (n.r. – ușurată).”

Oricât de bine intenționați am fi și oricât de veche ar fi relația, nu putem presupune că știm exact ce simte și ce nevoi are o altă persoană. Dacă plecăm de la o astfel de premisă care anulează experiența celuilalt și o echivalează automat cu experiența proprie, vom ajunge la concluzii și decizii nepotrivite, ba chiar nocive în unele cazuri.

Adolescentă anonimă: „Dacă aș fi părinte pentru o zi, mi-aș aduna copiii și i-aș întreba de nevoile și dorințele lor. Așa poate, împreună, am putea să împlinim măcar o parte din acestea.”

Viața amoroasă – subiect tabu între generații

Abuzurile sexuale nu sunt înțelese ca atare nici de părinți uneori – din lipsă de educație sau ca urmare a normalizării abuzurilor în mediul lor de viață.  În acest context, nici copiii nu primesc în familie o educație clară: reguli despre ce e permis și ce este inacceptabil (atingeri, gesturi, discuții sau propuneri din partea altor persoane) sau informații despre ce ar trebui să facă dacă li se întâmplă astfel de lucruri (cum să reacționeze, cui să spună ce au pățit, cum să se protejeze). 

În plus, atunci când copiii încep să pună întrebări despre sex sau sexualitate, părinții încep să se teamă. S-ar putea să reacționeze într-un fel care să-i facă pe copii să creadă că întreabă ceva rău sau greșit, că nu ar trebui să aibă astfel de curiozități, că e ceva interzis sau rezervat pentru oamenii mari. De teama pedepsei sau ca să nu fie certați de părinți, copiii învață să evite astfel de întrebări.

„Mai bine nu-ți mai spun nimic” începe în copilărie și se vede în adolescență

Dacă părinții sunt intruzivi sau autoritari, încearcă să-i oblige sau să-i condiționeze în vreun fel pe adolescenți să se supună unor decizii cu care ei nu sunt de acord, încrederea adolescenților în părinți va scădea. 

Treptat, tinerii vor fi din ce în ce mai tentați să-i excludă pe părinți dintre confidenții lor, tocmai pentru a se proteja de presiunea, reproșurile sau conflictele pe care le-ar putea declanșa. În același timp, și părinții, deconectați de la evenimentele din viața adolescenților, vor avea din ce în ce mai puțină încredere în aceștia. 

Neîncrederea reciprocă și distanța emoțională impusă ca mecanism de autoprotecție devin astfel modelele de relaționare din familie – normalitatea acelei familii. O normalitate foarte inconfortabilă.

Pentru soluționarea conflictelor există o mulțime de rețete recomandate de specialiști – de la sandvișul plângerii până la terapia de familie. Din păcate, oamenii aleg de multe ori să pună etichete dureroase și să-i învinovățească pe ceilalți, să tranșeze problemele unilateral și să întrerupă comunicarea cu cei cu care au ajuns în conflict, chiar dacă asta le aduce suferință tuturor celor implicați. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Ajută-ți copilul să nu devină victima abuzului sau a exploatării sexuale! Ghid pentru discuțiile dintre părinți și copii despre relațiile de dragoste

De Silvia Guță, Andrada Lăutaru, Duminică, 14 februarie 2021

La aproape un an de la începutul pandemiei, majoritatea tinerilor vorbesc despre sentimente puternice de singurătate, oboseală psihică, tristețe și îngrijorare. Mulți dintre ei menționează nevoia de a-și vedea și de a-și îmbrățișa prietenii, dar și frustrările generate de noile reguli impuse acasă, la școală și în societate. Distanțarea fizică și rigurozitatea ritualurilor de dezinfectare au făcut lupta cu virusul să ocupe un loc central în viața de zi cu zi a tuturor. De Ziua Îndrăgostiților, ne-am uitat la cum se trăiesc relațiile romantice din băncile liceelor în viața online. I-am întrebat direct pe adolescenți.

• „Mi-au luat din pofta de viață pe care o aveam până în martie 2020, sunt stresată, supărată și mă gândesc la cât de bine o să reușesc eu să mă formez profesional în online.”;
• „Mama mea fiind cadru medical a fost supergreu, ea a stat într-o cameră separată o perioadă de timp, mai ales la început. Eu m-am dus la bunica două luni.”;
• „Consider că (n.r. – părinții) nu sunt în măsură să-mi dea sfaturi în această direcție (n.r. – pentru viața romantică), având în vedere că ei nu au putut să aibă grijă de relația lor, iar după despărțire nici nu-și mai vorbesc”, răspund unii adolescenți. 

Pentru a ajunge la adolescenți, echipa „In a Relationship” a lansat un chestionar, dar a și vorbit online cu câțiva dintre ei. Un tânăr de 18 ani povestește cum i-a influențat pandemia relația cu iubita lui, dar și pe cea cu părinții. Cum a fost să navigheze în clasa a XI-a printr-un set dublu de reguli?

La început de relație se depășesc prejudecățile 

Mircea*, 18 ani,  și Alina*, 17 ani, se știau de vreo doi ani când au decis să-și transforme prietenia într-o relație. În mai se împlinesc 3 ani de când sunt împreună.  ,,Un an am ajutat-o cu școala, că ea era înainte de examenul de final de a VIII-a, un an a fost doar al nostru, n-am avut nicio treabă și un an a fost cu pandemia”, povestește Mircea într-un video call.

Din punct de vedere psihologic, relațiile de cuplu ale adolescenților sunt o categorie cu totul specială, fiind în același timp relații de atașament, de explorare a identității și de antrenare a aptitudinilor interpersonale. Ele pot funcționa ca un refugiu de la viața din interiorul familiei sau ca o completare firească. Forma pe care o iau pentru tineri depinde foarte mult de mentalitatea părinților și de regulile impuse de aceștia. Cuplul de adolescenți cu care am vorbit ne-a povestit că au început să se întâlnească în secret. ,,Alor mei le-am spus mai devreme, n-au treabă cu mine, fiind băiat, dar cu ai ei a fost puțin mai complicat, pentru că avea examen, trebuia să se axeze pe școală”, povestește Mircea.

Regulile pentru el, regulile pentru ea

,,Eu nu prea am oră de ajuns acasă, dar ea, da. O sună părinții să ajungă acasă și na, e logic, fiind fată, mai mică, am înțeles. Așa că după școală, repet ce mai am de repetat, mă văd cu ea, pentru că nu poate să stea până târziu, iar cu prietenii mei mă văd după, cu ei pot sta până la 11, 12, 1 noaptea.” 

Libertatea adolescentelor depinde foarte mult de mentalitatea părinților, în general. Dacă părinții sunt adepții rolurilor tradiționale în familie sau pun preț mai degrabă pe dezvoltarea intelectuală a fiicelor lor adolescente, cu siguranță vor ignora, neglija sau încălca o mulțime de nevoi ale fetelor, chiar dacă intenția lor este să le protejeze. 

Din perspectiva sănătății mintale, în pandemie, adolescentele au trăit o mulțime de nedreptăți în raport cu părinții lor, la cote crescute: 

• presiunea de a performa la școală sau de a renunța la școală în favoarea responsabilităților domestice;
• interdicția de a fi implicate în relații de cuplu și/sau de a se vedea cu partenerii lor, cu sau fără reguli explicite apropo de sexualitate; 
• limitarea sau interdicția timpului petrecut cu grupul de prieteni și reproșurile cu privire la nevoile de socializare ale tinerelor;
• critica sau interdicțiile legate de aspectul fizic și ritualurile de îngrijire corporală sau comportamentul „nefeminin” al fetelor;
• îngrijirea sau supravegherea copiilor mai mici din familie sau a bătrânilor;
• curățenia în casă și prepararea hranei, în special în familiile numeroase sau vulnerabile din punct de vedere financiar.

De multe ori, aceste lucruri declanșează conflicte identitare în sufletul adolescentelor. Pe de o parte, ele simt datorie și iubire față de familie, iar pe de altă parte apar frustrarea, oboseala și nevoia unei decizii care, uneori, presupune încălcarea regulilor de acasă. Fiind nevoite de multe ori să aleagă între familie și relațiile romantice, adolescentele ajung să-și creeze „personalități paralele” și să se ascundă de părinți pentru a putea să-și construiască relații de cuplu. 

Acest lucru le vulnerabilizează și le predispune să intre în relații abuzive, prețuind mai degrabă efortul de a păstra o relație și timpul scurs de la începutul relației, în detrimentul siguranței, încrederii și armoniei în cuplu. Câtă vreme relațiile romantice le sunt interzise adolescentelor sau reprezintă o sursă de reproșuri și batjocură în familie, ele vor fi cu atât mai atractive și mai periculoase pentru tineri – și fete, și băieți. 

În interiorul relațiilor de cuplu însă, adolescenții și adolescentele pot regăsi acea căldură sau înțelegere care poate contrabalansa suferința sau neplăcerile din familie.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Dragostea între adolescenți în vreme de pandemie: „De la ne vedeam zilnic la școală la abia ne mai întâlnim o dată pe lună”

De Silvia Guță, Duminică, 13 decembrie 2020

Ziarul Libertatea a publicat săptămânal rubrica In a Relationship, realizată de Fundația Friends for Friends, care ajunge astăzi la final. De-a lungul ultimelor luni, rubrica a deschis niște discuții importante pentru sănătatea mintală și relațională a oamenilor de toate vârstele, cu focus pe familiile cu copii aflați la vârsta adolescenței. Într-un ultim episod, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre cât de important este să ne iertăm pe noi înșine și să ne comportăm cu propria persoana așa cum o facem cu un bun apropiat.

Aș vrea să încheiem rubrica In a Relationship cu o întrebare pe care generația mea nu a învățat să și-o pună. Nici generațiile de dinainte nu cred că și-au pus această întrebare, deși răspunsul ei poate să facă diferența între o viață împlinită și o viață plină de regrete. 

Generația Z, însă, are și curiozitatea și curajul de a explora teme filozofice existențiale, prin și printre meme-uri și tiktok-uri. 

Ce este iubirea de sine? Cum ne dăm seama dacă ne iubim pe noi înșine? Ce trebuie să facem ca să ne apreciem și să ne respectăm mai mult?

Pentru a te iubi pe tine însuți, este nevoie să-ți cultivi sentimentele de autocompasiune și să îți cunoști tendințele autocritice și fricile cele mai profunde. De ce are treabă iubirea de sine cu fricile și autoevaluările personale, fie ele mai critice sau mai îngăduitoare? Pentru că, odată cunoscute, ele îți permit și să le accepți ca făcând parte din tine, cel puțin într-un moment al vieții tale.  Și așa se manifestă iubirea de sine: prin mai multă autocompasiune, anxietate mai mică, mai puțină deprimare, mai mult optimism, mai multă rezistență la stres și mai multă energie motivațională.

Cercetătoarea Kristin Neff, autoarea cărții „Self-Compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself”, studiază autocompasiunea ca abilitate psihologică a oamenilor de mulți ani și o definește în termeni ușor de înțeles pentru oricine.

Autocompasiunea presupune să te tratezi pe tine însuți / însăți cu aceeași blândețe, grijă și suportul cu care ai trata un prieten apropiat. Atunci când oamenii întâmpină situații dificile de viață sau se confruntă cu rezultatele propriilor greșeli, eșecuri sau comportamente inadecvate, autocompasiunea răspunde cu blândețe și bunătate, în locul unei atitudini dure autocritice, recunoscând faptul că imperfecțiunea este parte din experiența umană universală.

Iată și niște recomandări care pot să te ajute să te apropii mai mult de practica autocompasiunii: 1. Recunoaște că trăiești stări afective de suferință sau stres  Cu cât te vei strădui mai mult să împingi „sub preș” sau sub pragul conștiinței acest adevăr, cu atât îți va fi mai greu pe termen lung. Practică starea de mindfulness atunci când observi că mintea ta se scufundă într-o stare emoțională neplăcută și dă-ți voie să explorezi și să conții acea stare, laolaltă cu toate emoțiile care o compun: rușine, anxietate, vinovăție, teamă, nerăbdare, dezamăgire, furie, tristețe – și câte și mai câte.  Primul lucru pe care îl ai de făcut: oprește-te pentru o secundă din ce gândești și conștientizează-ți starea, spunând: „Acesta este un moment dificil” sau „Simt cum stresul îmi cuprinde mintea și  corpul.”

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | „Eu nu merit compasiune”. 8 moduri prin care să te înțelegi pe tine la finalul unui an pandemic

De Silvia Guță, Miercuri, 02 decembrie 2020

După ce săptămâna trecută am trasat granițele între rușinea sănătoasă și rușinea toxică, astăzi vom vorbi despre adevăr, dezamăgiri și resemnare. E un moment bun, căci avem de făcut niște alegeri importante pentru noi, românii, chiar la finalul acestei săptămâni, iar votul nostru va avea mare legătură cu adevărul, dezamăgirile și resemnările fiecăruia dintre noi. 

„M-am dus la vot cu tata de mână și, urcând scările spre secția de votare nr. 12, mi-am dat seama că, indiferent de alegerea pe care urma să o fac, ea va fi una neinformată. Adevărul e că singura alegere pe care am făcut-o nu e alegerea primarului sau a consiliului, ci aceea de a nu sta în casă și de a nu-mi lăsa votul să fie folosit de alții. Pe mine nicio promisiune de schimbare nu mă mai convinge și mă enervează că din toate miile de locuitori ai județului trebuie să alegem în fruntea noastră «răul cel mai mic». O să mă bucur de experiența votului când voi simți că pot vota «binele cel mai mare», până atunci votul rămâne pentru mine încă o responsabilitate care vine odată cu vârsta de 18 ani”, spunea un adolescent despre vot, într-un material jurnalistic mai vechi.

Despre adevăr în era post-adevăr

Adevărul a fost întotdeauna un câmp de luptă între oameni, mai ales atunci când miza disputată includea onoarea, orgoliul sau puterea celor implicați. Aspectele adevărului devin din ce în ce mai confuze pe măsură ce timpul trece, deși uneori lucrurile pot părea mult mai clare de la distanță – o eroare de interpretare foarte comună printre oameni. 

Adevărul absolut este prea complex pentru a putea fi operat de creierul nostru.

De aceea, creierul apelează la varianta mult mai manevrabilă a adevărului subiectiv (informațiile și experiențele la care avem acces nemijlocit), pe care încearcă să-l încadreze în imaginea de ansamblu a adevărurilor relative (informațiile și experiențele la care avem acces prin contactul cu alți oameni). Dar care este adevărul care contează?

• Din punct de vedere psihologic, adevărul care contează este cel subiectiv, cel care descrie felul în care fiecare persoană în parte se raportează la realitate.
• Din punct de vedere social, adevărul care contează este cel relativ – o imagine a adevărurilor subiective, profund îmbibată cu valorile morale ale societății și condiționată de ele. 

Procesul mental de sincronizare a adevărului subiectiv cu adevărurile relative este dificil și continuu. Deși este un proces inconștient în cea mai mare parte a timpului, el ne asigură o doză mare și constantă de anxietate. 

La finalul lui 2020, cu o pandemie în plină desfășurare, am ajuns cu toții să privim informația cu suspiciune și să o resimțim ca pe o agresiune, în special atunci când informația descrie realități triste, revoltătoare sau dezamăgitoare.

Un exemplu concret: votul

O aplicație practică a conceptului de adevăr relativ este votul – acest proces electoral prin care cetățenii unui stat democratic își aleg reprezentanții la expirarea mandatelor unor funcționari publici. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | „O să mă bucur de experiența votului când voi simți că pot vota «binele cel mai mare»”. Cum să nu te resemnezi cu dezamăgirea

De Silvia Guță, Miercuri, 25 noiembrie 2020

Săptămâna trecută am deschis subiectul granițelor personale și l-am conectat cu abuzurile din sfera sexualității, iar astăzi vom încerca să delimităm rușinea sănătoasă de rușinea toxică și să ne lămurim ce efect au experiențele umilitoare asupra psihicului uman, pentru a înțelege mai bine cum arată rezultatul abuzurilor emoționale. Încheiem cu câteva sfaturi din partea psihoterapeutei Silvia Guță.

Pentru a înțelege puterea unei experiențe umilitoare asupra oamenilor, ne putem îndrepta atenția către sport. 

Imaginează-ți un stadion plin de suporteri sau adu-ți aminte energia de pe terenul de sport. Simți că ții cu echipa ta, indiferent de sport, chiar și atunci când nu știi regulile jocului, fie că e echipa națională, fie că e echipa clasei. Apartenența la grup, adrenalina stimulată de competiție și miza unui câștig, oricât ar fi de concret sau abstract, fac din experiența de suporter o trăire electrizantă și incitantă. Invariabil, la finalul jocului, unii dintre suporteri vor fi fericiți, în timp ce alții vor trăi sentimente amestecate de dezamăgire, rușine, umilință, furie, revoltă.

Susținerea necondiționată poate fi aplicată și în relații, nu doar în sport

Din fericire, sportul are și un cod de onoare – „să știi să pierzi” e important, căci emoțiile și reacțiile celor din tabăra învinșilor pot fi distructive. Suporterii, lipsiți de orice altă putere asupra rezultatului jocului, învață să rămână de partea echipei lor, indiferent cine câștigă – dar mai ales atunci când echipa lor pierde „urât”, căci toată lumea știe că, după o umilire, echipa are nevoie de cea mai mare susținere. Mai și pierdem, așa e în viață!

Ce bine ar fi dacă am putea să aplicăm mai des acest principiu al susținerii necondiționate și în relațiile noastre! Dar viața nu-i un joc cu reguli clare și prestabilite, așa că e nevoie de ceva mai multă atenție la detalii, ca să nu ajungem să ne facem rău fără să ne dăm seama.

Rușinea sănătoasă vs rușinea toxică

Rușinea este o emoție universală, care ne ajută să identificăm momentele în care i-am rănit pe ceilalți, atunci când comportamentul nostru a încălcat granițele personale sau drepturile unei alte persoane. Pe scurt, ne ajută să ne identificăm greșelile obiective. 

Rușinea sănătoasă este cea pe care psihicul nostru nu se teme să o trăiască și pe care nu încearcă să o evite sau să o devieze în niciun fel. Rușinea sănătoasă este suportabilă și ne dă ocazia să ne reconsiderăm comportamentul, să ne îndreptăm greșeala sau să ne cerem iertare de la persoana față de care am greșit.

Dar, din păcate, până să ajungem să o înțelegem, rușinea deja și-a lăsat amprenta asupra noastră. Pentru unii oameni, rușinea este prezentă în viața lor emoțională încă din copilăria fragedă, căci mulți părinți și îngrijitori apelează la metode de educație bazate pe stimularea sentimentelor de rușine, frică și vinovăție ale copiilor, pentru a-i forța pe aceștia să se supună regulilor.

Rușinea toxică își are rădăcinile în experiențele de umilire și lezarea demnității.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Sfaturi pentru părinți și adolescenți: „Să știi să pierzi”. Cum un concept din sport ne poate ajuta în viața de zi cu zi

De Silvia Guță, Miercuri, 18 noiembrie 2020

Mergând mai departe pe firul discuției despre sexualitate și abuzuri, astăzi psihoterapeuta Silvia Guță va vorbi despre nevoia conștientizării granițelor personale și puterea rușinii, ca instrument de cenzură socială. 

• Tinerii au nevoie să fie educați în domeniul sexualități; explorarea sexualității este o etapă normală din dezvoltarea lor, dar este și o perioadă extrem de vulnerabilă;
• Tabuul social din jurul sexualității menține barierele de comunicare între oameni, ceea ce creează un teren fertil pentru normalizarea și propagarea comportamentelor abuzive în relațiile de cuplu, atât în offline, cât și în online.

“În cadrul cercetării In a Relationship, adolescenții au fost rugați să indice principalele 3 calități pe care trebuie să le aibă o persoană pentru a fi un partener bun. În răspunsurile acestora, cel mai des a fost indicată sinceritatea sau onestitatea, cu 59% dintre fete și 52% dintre băieți”.

Sinceritatea sau onestitatea este o valoare puternică pentru tineri și are o valență pozitivă asociată la nivel moral. Însă la nivel de comportament, tendința tinerilor este să manifeste și să ceară o sinceritate absolută de la partenerii de cuplu, un fel de datorie de autodezvăluire necondiționată în interiorul cuplului, ceea ce îi predispune pe tineri la relații tensionate, conflictuale sau abuzive.

Așteptări și riscuri

Astfel de așteptări în relație vin la pachet cu riscul de a deveni intruziv și de a încălca constant granițele personale ale celuilalt, ceea ce îl/o va propulsa într-o stare de alertă și defensă. Persoana în cauză va simți constrângere, insecuritate, teamă, disconfort și va avea tendința de a se apăra și de a-și proteja intimitatea, de multe ori apelând la minciuni, adică exact opusul sincerității pe care o valorizează atât de mult partenerul intruziv/partenera intruzivă.

Astfel, se formează un cerc vicios din care cu greu se poate ieși, căci e nevoie de disponibilitatea și cooperarea ambilor parteneri pentru a obține o schimbare în bine. Partenerii de cuplu și copiii sunt mai mereu în prima linie a acestor abuzuri.

De ce avem nevoie de granițe?

În conversațiile obișnuite, oamenii se referă intuitiv la aceste granițe personale atunci când vorbesc despre bunul simț al cuiva, despre timiditate sau lipsă de respect, despre cât de influențabilă sau independentă este o persoană, despre sociabilitate, retragere, deschidere, onestitate etc.

Granițele sunt deosebit de importante, căci de respectarea lor depinde cantitatea de abuz la care este supusă sau se supune fiecare persoană în parte. Ideea de granițe se poate dezvolta doar în paralel cu înțelegerea diferențelor dintre comportamentul acceptabil și cel inacceptabil, adică OK vs NOT OK – de la reguli de igienă personală, vestimentație sau exprimare și până la reguli de interacțiune fizică cu alți oameni, inclusiv atingerile sau expunerea zonelor intime.

Definiția psihologică: granițele și limitele personale sunt acele limite fizice, emoționale și mentale pe care oamenii le stabilesc intuitiv și strategic, pentru a-și proteja integritatea fizică și psihică.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Sexualitatea și rușinea. De ce avem nevoie de granițe personale și ce sunt ele?

De Silvia Guță, Miercuri, 11 noiembrie 2020

Săptămâna trecută, psihoterapeuta Silvia Guță a discutat despre un moment-cheie din viețile tinerilor: “prima dată” și toate întrebările de dinaintea deciziei de începere a vieții sexuale. Astăzi vorbim despre viața online a tinerilor și felul în care a migrat sexualitatea lor în mediul online, generând adevărate fenomene sociale precum sexting-ul sau revenge porn-ul. 

Înainte de pandemie, când încă mă întâlneam față în față cu grupuri de adolescenți în atelierele In a Relationship, aveam obiceiul de a-i ruga să ridice mâna dacă știau sau auziseră măcar de vreun caz de revenge porn (n.r. – pornografie neconsensuală) în apropierea lor: la școală, în cartier sau în grupul de prieteni. 

Mai toate mâinile se ridicau în aer în secunda următoare. Unii pufneau în râs și-și dădeau ochii peste cap: “Un singur caz?”. Mă simțeam uneori naivă, față în față cu experiența lor directă.

O poveste de dragoste și o răzbunare

O dată însă, mâinile nu s-au ridicat și privirile adolescenților se ascundeau cumva vinovate de privirea mea, ca într-o sală de clasă. Mi-am dat seama repede că problema era doar denumirea în limba engleză. Am încercat altfel: “Știe cineva vreun caz în care o fată de vârsta voastră să fi apărut dezbrăcată în niște poze sau videouri care au circulat pe internet și le-a văzut toată lumea?”.

După traducerea asta, au început exemplele și completările participanților – mai toți știau de astfel de cazuri, toate însoțite de detalii similare: o poveste de dragoste cu o trădare și o răzbunare, mutarea la o altă școală sau exmatricularea fetei din imagini, bârfele și stigmatizarea fetei, reputația proastă sau anturajul periculos din care făcea parte, discursurile moralizatoare sau umilirile publice și jignirile la care era supusă fata de către alți adolescenți sau chiar de către profesori, interpretările de genul “Și-a căutat-o cu lumânarea” sau “Cine a pus-o? Ce se aștepta?”, dar și zvonuri despre frica de a mai ieși din casă sau tendințele suicidale ale fetelor care au trecut prin așa ceva.

Mi-am dat seama că este foarte important cum numești o situație de genul acesta. Până să învețe despre revenge porn, în viziunea acelor adolescenți, evenimentele respective erau poveștile unor fete care au făcut prostii și au fost descoperite. 

Societatea nu este la fel de opresivă cu sexualitatea băieților ca și cu cea a fetelor

După ce am vorbit despre răzbunare, dreptul la intimitate și consimțământ, a devenit mai clar că povestea era despre violență emoțională, abuzuri și discriminare, stereotipuri învechite și standarde duble. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | “Și-a căutat-o cu lumânarea”. Odată cu pandemia și viața sexuală s-a mutat în online. Care sunt riscurile la care sunt expuși tinerii?

De Silvia Guță, Miercuri, 04 noiembrie 2020

Săptămâna trecută, psihoterapeuta Silvia Guță a discutat despre informațiile de bază despre sex, limite și abuzuri, pe care toți copiii au dreptul să le primească într-un limbaj specific vârstei lor. Săptămâna aceasta ne vom opri împreună asupra unui alt moment-cheie din viețile tinerilor: “prima dată” și toate întrebările de dinaintea deciziei de începere a vieții sexuale.

Majoritatea adolescenților cu care am interacționat în atelierele In a Relationship, dar și majoritatea prietenilor și cunoscuților mei recunosc cu jenă sau cu resemnare că nu au avut parte de nicio discuție despre sex cu părinții lor sau cu alți adulți (profesori, mentori etc.) în copilărie sau adolescență, adică exact în perioada în care ar fi avut cea mai mare nevoie de ghidaj și informații corecte legate de protecție, igienă, consimțământ sau abuzuri din sfera sexualității.

Necesitatea unei discuții despre sex și sexualitate

De cele mai multe ori, explicația personală era cumva legată de rușine – rușinea de a întreba, de a deschide subiectul, de a admite că erau curioși în legătură cu sexualitatea. Dar, pe lângă rușine, au mai apărut și alte motive recurente: teama de reacția negativă a părinților, frica de pedeapsă, vinovăția pe care o simțeau pentru astfel de “curiozități anormale la vârsta lor” și convingerea că părinții ar fi dezamăgiți de ei dacă ar afla.

S-au descurcat cu toții cum au putut – au vorbit pe ascuns cu prietenii de încredere, au citit ce au găsit prin reviste și cărți, apoi pe internet și s-au inspirat involuntar din filme și seriale, construindu-și idealuri nerealiste de care s-au lovit dureros mai apoi, în primele relații de dragoste.

Deși cu toții ne dorim o societate mai civilizată și mai educată, copiii și adolescenții români ajung să trăiască în anonimat povești pline de drame și traume emoționale, în care tabuul din jurul sexualității este numitorul comun – legătura invizibilă dintre atâtea suferințe secrete ce ar fi putut fi prevenite sau măcar oprite înainte să fie prea târziu.

Când știu că nu mai e prea devreme? 

Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări din anii adolescenței și se referă la decizia de începere a vieții sexuale. Dar această întrebare va apărea doar în cazul în care copiii și adolescenții au avut parte de o minimă educație în domeniul sexualității. 

Altfel, s-ar putea ca “prima dată” să se întâmple pur și simplu, fără procese de conștiință și cu riscuri majore pentru sănătatea fizică sau emoțională a tinerilor.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | “Prima dată”. Copiii și adolescenții români ajung să trăiască în anonimat povești pline de drame și traume emoționale

De Silvia Guță, Miercuri, 28 octombrie 2020

Într-o cultură ca a noastră, în care autoritățile și opinia publică tind să dea vina pe victimă în astfel de situații, iar Biserica și diverse alte grupări pun presiune pe autorități pentru a nu introduce ore obligatorii de educație sexuală în școli, sub pretextul amenințării inocenței copiilor, responsabilitatea pentru educarea copiilor în acest sens cade aproape exclusiv în brațele părinților. Psihoterapeuta Silvia Guță vine în ajutorul părinților cu o serie de sfaturi.

Acum câțiva ani, o colegă de job îmi povestea cum fiica ei de 7 ani tocmai îi adresase o întrebare-bombă, care o prinsese total pe nepregătite: “Mami, ce înseamnă sex?”. Șocul și furia au invadat într-o fracțiune de secundă mintea mamei. Mi-a povestit că se străduia să compună un răspuns demn de înțelegerea unui copil de 7 ani, deși nu se așteptase ca momentul primei discuții despre sex să vină așa de devreme și nici nu știa ce trebuie sau nu trebuie să știe un copil atât de mic. În plus, gândurile ei alunecau involuntar către o fetiță din vecini, de la care era absolut convinsă că fata ei auzise acel cuvânt: “Fata aia are 9 ani, deja îi umblă mintea la prostii. Trebuie să vorbesc cu maică-sa să o țină sub control”.

Nici măcar nu este importantă finalitatea acestei povești, dar mă folosesc de ea ca să subliniez faptul că, pentru ca un părinte să audă o astfel de întrebare de la copilul său (în special de la copiii mai mari sau de la adolescenți), este nevoie ca acel copil să aibă încredere în părinte: să fie convins că părintele va ști răspunsul, că îi va răspunde și că nu va reacționa urât, în orice caz. 

Așa că, dacă primești întrebarea asta, bucură-te de încrederea pe care ți-o arată copilul tău și străduiește-te să îi dai un răspuns care să îl ajute!

Întorcându-mă la povestea mea, două aspecte mi-au tras un semnal de alarmă:

• faptul că această mamă tânără nu își pusese problema să discute astfel de subiecte cu fetița ei de 7 ani, așteptând ca fetița să mai crească;
• faptul că furia colegei mele s-a îndreptat natural către alte femei – către mama prietenei fiicei, dar și către fetița de 9 ani, învinovățită pentru “influența ei negativă”.

“Absenți nemotivați” la datoriile de părinte

Într-o cultură ca a noastră, responsabilitatea pentru educarea copiilor în acest sens cade aproape exclusiv în brațele părinților – și în mod special pe umerii mamelor, căci tații sunt de multe ori “absenți nemotivați” la datoriile de părinte, mai ales când e vorba despre subiecte mai sensibile sau tabu.

Unul dintre aceste subiecte tabu este sexul, dar există multe alte subiecte din sfera sexualității care pot trezi curiozitatea naturală a tinerilor și îi pot expune pe aceștia la riscuri majore, atunci când informația care ajunge la ei nu îi ajută să discrimineze corect între bine și rău, între OK și NOT OK în relațiile lor cu alte persoane – copii, adolescenți sau adulți.

Curiozitatea copiilor și adolescenților este normală și are de-a face cu tendința lor firească de a deveni autonomi și de a-și purta singuri de grijă.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum ajung copiii să vorbească despre sex?