Cum treci peste o relație cu un narcisist?

Am știut că avea tendințe narcisiste de când l-am cunoscut. Schimba mereu subiectul la propria persoană, dacă punea vreo întrebare nu mă lăsa nici să termin ce am de zis, părea că nu ascultă sau nu reține lucruri despre mine sau alții, în decizii nu se lua decât pe el în calcul, numai el avea voie să aibă dreptate, ba era rece, ba cald etc. De fiecare dată când îi spuneam despre lucrurile astea și despre tot ce făcea să mă rănească, mă convingea că e vina mea că cer prea mult, sunt prea sensibilă, că trecutul meu mă face să vreau să îl manipulez pentru că aşa am crescut sau că îl acuz pe el de tendințe narcisiste, când de fapt eu am. El se credea cea mai morală şi corectă persoană şi nu lua niciodată în calcul posibilitatea că ar putea greşi cu ceva. Ajunsesem împărțită în două cumva: o parte din mine începuse să îl creadă, îi tot dădea șanse și se gândea la vorbele lui frumoase din trecut, iar cealaltă parte vedea faptele și știa că e o relatie toxică. Mă bucur că s-a despărțit el de mine, căci eu ajunsesem dependentă de acest joc și mă simt mai liberă, însă am ajuns de prea multe ori în ultima vreme să mă îndoiesc de propria persoană și viziune: dacă el avea dreptate? Dacă, de fapt, e o persoană bună aşa cum pretinde? Şi încep din nou a-i romantiza imaginea și a-l vrea înapoi. E, din nou, un cerc continuu și nu știu cum să ies din el.

„Simptomele” pe care le-ai enumerat construiesc tabloul unei relații dominate de aceste tendințe narcisice, dar, din păcate, realitatea nu este atât de simplă și transparentă pe cât ne-am dori noi. Așa că încerc în mai multe direcții, cu video-uri de suport pentru fiecare. Înaitne de orice altceva, încep cu un clip de la The School of Life – The hardest person in the world to break up from – tu pari să te încadrezi la situația nr. 2 din acest filmuleț, așa că fii atentă până la capăt.

  1. Faptul că o persoană are tendințe narcisice nu e deloc o chestie anormală sau rea în sine. Narcisismul sănătos e responsabil pentru stabilitatea stimei noastre de sine și a încrederii în propriile forțe, căci ne dă posibilitatea să ne găsim validări, atât externe, cât și interne – o capacitate importantă pentru independența unei persoane și pentru supraviețuire în general. Narcisismul poate fi mai pronunțat în copilărie sau adolescență, dar asta nu înseamnă neapărat că persoana respectivă are o personalitate narcisică, ci doar tendințe mai pronunțate și o capacitate de autoreglare emoțională încă insuficient dezvoltată. Poate fi adevărat parțial ce spunea prietenul tău, că vede tendințe narcisice și în comportamentul tău, dar asta nu anulează propriile lui greșeli sau comportamente abuzive care vin tot din tendințele narcisice și egocentrice. Chiar dacă îți poți identifica și tu anumite tendințe narcisice, asta nu înseamnă că trebuie să accepți în continuare abuzurile emoționale pe care le-ai relatat și nici că fanteziile tale nostalgice, în care îl idealizezi, se pot transforma în realitate. Nu vei putea avea o relație satisfăcătoare cu el decât dacă și el va depune un efort susținut în a se cunoaște mai bine pe sine și a-și schimba comportamentul față de tine și față de întreaga lume, de fapt. Iar asta ar însemna o schimbare majoră față de poziția lui de până acum, nu? Crezi că merită să aștepți momentul acela? Poate este mai bine să te concentrezi la subtextul fanteziilor tale romantice cu el, adică să te ocupi de clarificarea nevoilor tale de afecțiune și atenție, ca să poți după aceea să-ți construiești alte relații mai sănătoase, în care să te simți așa cum vrei și ai nevoie să te simți: iubită, apreciată, înțeleasă, dorită etc. De la el (sau alți parteneri cu tendințe narcisice la fel de pronunțate) vei obține doar un nou episod „drăguț” din ciclul abuzului narcisic, apoi o altă perioadă de drame, suferințe și nesiguranțe frustrante. Video recomandat: Why we don’t really want to be nice 
  2. Este posibil ca el să nu fie la fel de adolescent ca tine, așa că merg și pe firul ăsta. Dacă există o diferență de vârstă între voi mai mare de 3-5 ani, sau dacă el are un statut social cumva deosebit, special (financiar, intelectual, profesional etc), probabil că ceea ce zicea el cu tendințele tale narcisice chiar e pe bune. În cazul ăsta, este absolut necesar să înțelegi și tu mai bine cum funcționează propriul tău narcisism și în ce probleme te bagă, fără să-ți dai seama pe moment. A fi într-o relație cu o persoană pe care oamenii o admiră, o consideră puternică, importantă sau influentă în vreun fel poate fi o manieră de a te autovalida prin asocierea cu acea persoană. Te poate face chiar să accepți niște lucruri pe care altcuiva i le-ai refuza categoric. Pe de-o parte e normal și toți oamenii fac asta într-o anumită măsură, dar fii atentă cum se manifestă la tine tendința asta și dacă nu cumva încerci și tu să pari ceva ce nu crezi că ești cu adevărat. Un astfel de conflict interior te poate propulsa către tot felul de relații dificile, conflictuale – ori pe post de victimă, ori pe post de agresor. Niciuna nu e ok, așa că dă-ți voie să te uiți și la părțile mai întunecate din tine și să le înțelegi valoarea, dar și dezavantajele cu care vin la pachet. În orice caz, ești în plin proces de maturizare și de conturare al propriei identități, iar aceste experiențe de viață te ajută să te creezi și să te descoperi, în același timp. Video recomandat: Why we should dare to be more selfish 
  3. Dacă ai picat în plasa unui narcisist adevărat într-o relație de dragoste, este foarte probabil să mai ai niște persoane cu tendințe narcisice pronunțate foarte aproape de tine – unul dintre părinți sau alt membru al familiei. Încearcă să te uiți la imaginea de ansamblu și să găsești acele puncte care se unesc și încep să contureze un pattern. Dacă tendințele narcisice ale unuia dintre părinți s-au reflectat puternic în creșterea și educația ta, atunci cu siguranță ai o predispoziție către a te atașa de oameni care manifestă același gen de comportament: aceea este iubirea pe care tu o cunoști și pe care știi să o cauți. Uneori, în astfel de situații, acele modele de comportament narcisic reprezintă singurul fel în care știi să-ți manifești propriile sentimente de iubire. Dar dacă nu te fac să te simți bine, e clar că loc de îmbunătățit. Video recomandat: Dr Judy WTF – Narcissism: Effects of a Narcissistic Mother on Her Children – Part 1 

Read More

Cum pot învăţa să accept iubire?

„După mai multe relații toxice, am observat că îmi place doar să dau iubire, dar nu sunt obișnuită să o primesc. Îmi afectează viața personală, trimițându-mă mereu spre persoane toxice. Când îmi place de cineva şi văd că face exact ceea ce se cuvine, simt o mare repulsie dintr-o dată! Şi nu este vorba că nu mă iubesc pe mine sau nu îmi știu valoarea, dar nu îmi pot controla sentimentul de repulsie față de oamenii care îşi arată iubirea față de mine! Cred că este mult legat de copilăria mea şi nu știu cum să scap.”

Ai dreptate, genul acesta de reacție paradoxală legată de acceptarea iubirii apare ca urmare a unor experiențe traumatizante din copilărie. Să analizăm mai multe posibilități:

Să te simți iubită poate să fie o stare foarte contrastantă față de ceea ce ești obișnuită să trăiești 

Dacă ai fost expusă mai degrabă la abuzuri, neglijență sau violență când erai mică, asta cu siguranță ți-a creat niște mecanisme de apărare care își fac apariția, surprinzându-te și pe tine. Și nu le poți modula sau anula oricând după bunul plac. Repulsia față de gesturi de iubire ar putea să fie felul tău de a te apăra de oamenii care, dacă ajung prea aproape de sufletul tău, te pot răni cel mai tare. În cazul ăsta, potențiala ta vulnerabilitate poate fi cumva combătută prin reacția de dezgust și repulsie – ca și când cei care își manifestă afecțiunea fac ceva greșit.

Să te simți iubită ar putea să îți evoce momente și trăiri dureroase din trecut

Ar putea fi o încercare a psihicului tău de a te pregăti pentru o nouă pierdere sau suferință, pe măsură ce o altă persoană își face loc în inima ta. Iubirea îți face bine, dar te poate și distruge. Iar tu deja pari să fi învățat lecția asta, din moment ce gesturile de afecțiune te trimit așa repede într-o stare dezagreabilă.

Să te simți iubită poate să fie o chestie atât de nouă sau neobișnuită pentru tine, încât să îți provoace o criză de identitate

Reacția de repulsie ar putea fi o explicație pentru încercarea ta de a nu intra în această criză de identitate.

Dar de ce criză de identitate? În general, copiii care trec prin situații traumatice sau abuzuri ajung să își formeze o părere (foarte) proastă despre sine. Simt că nu merită iubire, că nu sunt suficient de buni, că trebuie să se ascundă ca să nu vadă nimeni cât de varză sunt ei cu adevărat. Tu zici că nu e că nu te iubești pe tine sau nu îți știi valoarea. Dar, chiar dacă mintea ta rațională știe clar care îți este valoarea, din punct de vedere emoțional tot poate fi „de necrezut” să se poarte cineva frumos cu tine.

Să accepți să fii iubită poate să însemne și că accepți să te separi de părinții tăi și să mergi pe drumul tău

O copilărie marcată de metode de educație autoritare (învinovățire, rușinare sau reproșuri constante) poate să creeze un adult care nu se îndepărtează prea mult de „legea” de acasă. Unei astfel de persoane îi va fi greu să dezvolte relații semnificative și satisfăcătoare cu alți oameni. Asta ar însemna să accepte că se îndepărtează de părinți. În reproșurile internalizate din partea părinților (adică auzite la nesfârșit, până au devenit parte din convingerile proprii) asta ar echivala cu un fel de trădare, abandon, lipsă de recunoștință sau egoism. Prin urmare, acest tip de repulsie poate fi manifestarea fricii de a-i supăra pe părinți, dorința de a nu-i părăsi/dezamăgi și de a le fi loială până la capăt.

Să accepți să fii iubită poate să însemne și că reușești ceva ce mama ta nu a reușit.

Adică să o depășești, cumva simbolic. Dacă traumele din copilăria ta au ca fundal o relație de cuplu abuzivă între mama și tatăl tău, în care mama ta a părut mereu victima neajutorată, sau dacă mama ta ți-a reproșat mereu sacrificiile și problemele ei, s-ar putea ca tu să fi dezvoltat un fel de coaliție inconștientă, o loialitate față de ea care te predispune la a face compromisuri și sacrificii, ca să îi fie ei bine. Poți să te simți vinovată să obții ceva ce ea nu a reușit să obțină, chiar dacă asta presupune să te lipsești de iubirea pe care o meriți și de care ai nevoie.

Să accepți să fii iubită poate scoate la suprafață probleme existențiale profunde

Deodată, totul capătă o importanță mai mare. Acceptarea iubirii e percepută ca un fel de acceptare a unei responsabilități sau a unei șanse de a îndeplini un ideal uman de fericire și împlinire personală. E ceva destul de complicat și tocmai de-asta mulți adolescenți își neagă sau minimizează îndrăgostirile. Chiar și adulții își reprimă dorința de a-și trăi plenar dragostea, dacă nu se simt pregătiți să se lanseze în această cursă existențială. Ea presupune renunțarea la copilărie, asumarea unei identități și responsabilizarea pentru propriile decizii, care nu te vor mai afecta doar pe tine. Din contră, ele vor implica direct cel puțin încă o altă persoană, pe care o leagă de tine acea iubire care ție acum pare să îți producă repulsie. Adică prețuiești iubirea, dar nu ești pregătită să plătești prețul pe care simți/crezi că trebuie să îl plătești.

Temă de gândire

Pentru a afla care dintre scenariile de mai sus îți sunt potrivite, este nevoie să îți nuanțezi și să îți clarifici reacția de repulsie. Ea s-ar putea să fie precedată de multe alte emoții. Sigur e și un pic de plăcere sau uimire sau recunoștință atunci când începi să înțelegi că cineva te place. Nu apuci să conștientizezi acele emoții, pentru că intră automat în acțiune mecanismele de apărare, care distorsionează experiența emoțională și o fac neplăcută, tocmai pentru a bloca orice relație mai apropiată.

E posibil să fie suficient să citești răspunsul acesta ca să începi să te deschizi și să accepți, treptat, din ce în ce mai multe gesturi de iubire. Dar e posibil să fie nevoie de ceva mai mult efort ca să lași garda jos. Ai putea să înveți cum să faci asta într-o relație terapeutică, dacă decizi să cauți sprijin specializat. Nu e necesar să ajungi într-o criză ca să ceri ajutorul unui psihoterapeut. Ba chiar acesta te poate ajuta mai cu spor, dacă nu trebuie să stingă tot felul de focuri mici și mari care ard în viața ta, atunci când decizi să începi terapia în mijlocul unei crize.

Read More

Abuzul persoanelor LBTQI

Abuzul nu ține cont de orientare sexuală. De multe ori se ia de mână cu discriminarea și își alege ca țintă persoanele din comunitățile vulnerabile.

🏳️‍🌈 Comunitatea LGBTQI e comunitatea formată din persoanele lesbiene, gay, bisexuale, transsexuale, queer sau intersexuale. Dacă nu știi exact ce înseamnă vreunul dintre cuvintele astea, nu înseamnă că nu ești tu suficient de woke pentru anul 2020, ci că societatea în care trăim e adormită bine la capitolul ăsta. 

Poate îți aduci aminte de Referendumul pentru familie din 2018 care, sub denumirea asta pufoasă, ascundea straturi de ură față de comunitatea LGBTQI. Că referendumul nu a trecut a părut atunci o victorie, dar simpla lui organizare a fost un abuz public. Un fel de a spune: hei, nu îi înțelegem pe oamenii ăștia! cum ar fi să încercăm să-i cunoaștem? neeeah, hai mai bine să le călcăm pe niște drepturi! 

Abuzurile față de persoanele LGBTQI se hrănesc fix din genul ăsta de prejudecăți și iau tot felul de forme:

  • Să presupui că toate persoanele din comunitate arată, se comportă, vorbesc într-un anumit fel despre care ți-a zis biserica, colegul de bancă, bunica sau vreun film indie
  • Să scoți pe cineva cu forța „out of the closet” aka să îi dezvălui orientarea sexuală fără acordul său
  • Să pui o orientare sexuală pe seama unei boli psihice și să vii cu exemple din „studii și surse sigure”
  • Să refuzi să interacționezi cu cineva din cauza orientării sale sexuale, de frică că „o să iei și tu”
  • Să ironizezi, să faci glume sau să ameninți cu „flăcările iadului” 

Și ceva SUPER IMPORTANT (în caz că majusculele nu au spus asta deja): nu trebuie să faci parte din comunitate ca să susții și să validezi experiențele persoanelor LGBTQI. Ai auzit de PRIDE? Știi dacă se ține la tine în oraș? Te-ai gândit vreodată să mergi? Niște întrebări de la care ai putea începe să îți explorezi valorile și să-ți deschizi mintea către această parte a realității.

Read More

Reţeta unei relaţii mişto la liceu

„Ne-am asorta o dată la mişto să vedem ce zice lumea şi să ne prefacem că suntem nişte tineri îndrăgostiţi. Apoi toată seara am râde de ăia care chiar ne-au crezut.”

Tu nu ai da mesaje cu noaptea-n cap.

Gen „Ce faci dulceață?”, că m-ai scârbi, și așa sunt destul la 7 dimineața. Ne-am vedea doar în pauza mare, că nu ne-ar lăsa profu’ de mate să stăm pe hol, are el ce are cu mine. Ne-am așeza acolo între corpurile liceului pe un petic de iarbă rece, pe unde nu trece nimeni, că lumea bună merge la fumoar, și as râde iar la ce poze ți-am arătat aseară, pentru a patra oară. Cred că tu doar te-ai uita la mine, maxim să râzi de râsul meu. Am împărți o Fanta, nu-mi place Cola, și mereu am doar 1 leu la mine. Aș păstra cheița după s-o pun în cutia mea cu chestii speciale, mă rog, oricum aș pierde-o pe drum.

După școală am rămâne undeva în spatele unor blocuri, la băncile alea două. Poate dacă avem noroc n-o să mai fie batrâneii cărora le place bereta mea roșie și îmi spun că și soțiile lor o purtau așa. Și poate nici nu se mai ia nimeni de tine că nu le cedezi locul. Ți-aș mai zice a mia oară de fata aia nașpa de la F care comentează pe la spate și tu te-ai preface că-ți pasă. Când nu te-ai uita ți-aș fura un pupic ca după tu să mi-l ceri înapoi, ca-n prima seară. Am merge pe jos acasă deși aș fi moartă de oboseală, dar na, am dat deja banii pe Fanta.

Eseu scris de Luisa Balaban. Citește continuarea pe SUB25.

Read More

Ce am învăţat despre dragoste de la părinţii mei

M-a ars gura prima oară când am spus cuiva „Te iubesc”. De la ai mei am învățat cum să mă ghidez prin lume, dar nu și cum să las focul din mine să mă cuprindă, fără să mă usture arsurile.

Am întrebat 7 adolescenți cum arată dragostea învățată de la părinți – cuplul primordial al copilăriei noastre, înainte să putem citi despre Romeo și Julieta sau să ne curgă lacrimile pentru o iubire ca în The Notebook. Ce din relația părinților folosesc ca ghid pentru a se orienta pe pământul nou descoperit, al dragostei. (Carina Cozminschi)

Respectul

De la părinții mei am învățat că e important să nu vorbesc urât cu celălalt, să îl respect și să mă gândesc că așa cum și mie îmi place să fiu respectată și iubită, așa și celuilalt îi place. Ca lucrurile să meargă ok, nu trebuie să fii încăpățânat, să îți dorești să îl domini mereu pe celălalt, ar trebui să mai lași de la tine – o dată tu, o dată el. Și că e important pe cât posibil atunci când avem păreri diferite, să avem discuții calme. – Diana

Un măr

Părinții mei sunt un măr care pare foarte gustos și pe care l-am primit iarna. Din câte știu, fructele nu cresc în decembrie.

Am luat mărul ăsta cu mine și l-am plimbat prin grădinițe, prin școli și chiar pe stradă; l-am dus în parc, să vadă cum arată pomii adevărați și l-am pus noaptea lângă pernă. Îmi spunea povești înainte să adorm.

În schimb, mi-am ascuns mereu mărul la spate dacă părinții mei se certau. Am învățat să-l pun în frigider dacă se ceartă pe aragaz sau pe tigăi și am învățat să-l ascund în dulap dacă ei au ușa închisă pentru că sunt supărați.
Nu mi-am ascuns mărul niciodată când am mers cu părinții mei la film și mereu l-am lăsat pe masă dacă ieșeam cu prietenii noștri de familie la restaurant.

Între timp, am cam uitat de mărul meu. Acum îl țin mereu pe birou, unde mi-am întins toate caietele și unde mi-am aruncat multe haine. Mă rog, din când în când, mai vorbim. Îmi pune foarte multe întrebări la care nu am chef să răspund și mă roagă foarte des să-l plimb în locurile în care merg și eu. Eu nu vreau.

Într-o dimineață, m-am trezit și mărul meu avea o gaură maro. A fost și prima zi în care m-a întrebat ce-i aia dragoste. Eu n-am știut să-i răspund prea bine, iar primul meu gând a fost un lanț de ‘evenimente’ de-ale mele cu băieții pe care i-am cunoscut. I-am spus mărului meu ca eu știu doar ce este îndrăgosteala și că poate să fie foarte ușor un lucru rău.

Era miercuri și mie nu prea îmi plac zilele de miercuri. Am plecat agitată de dimineață și toată ziua m-am gândit ce înseamnă dragostea; cred că am și văzut-o la câțiva oameni în ziua aia și ba chiar cred că unii se și certau.
Când am ajuns seara acasă, mărul meu avea gaura maro și mai mare, era groaznic. Am stat să mă gândesc puțin, și i-am răspuns la întrebare.

Pentru mine dragostea înseamnă o grămadă de lucruri. Cred că dragostea înseamnă toate lucrurile pe care le-am făcut cu tine și tot ce m-ai învățat tu până acum. Dragostea și monotonie și veselie, și ceartă și înțelegere. Cel mai des am văzut dragoste la părinții mei, mai ales prin compromis. Să știi că eu te asociez foarte des cu părinții mei. – Andrada

Iubirea vine și se instalează

Eu unul sunt adeptul arhetipului în ce privește dragostea. Long story short: tata i-a spus mamei în clasa întâi că ea va fi soția lui, mama i-a dat o palmă și nu au mai vorbit despre ce s-a întâmplat până în liceu. Tata a făcut militarul, apoi școala militară, așa că o bună perioadă totul s-a rezumat la scrisori. Uneori cu, alteori fără răspuns. Ideea e că așa am ajuns eu să îmi dau seama că iubirea vine și se instalează în întreg stilul de viață, nu ca o rutină, ci mai degrabă ca nevoia constantă de a te ști iubit. – Alberto

Citește restul sfaturilor pe SUB25.

Read More

Ce am învăţat despre dragoste de la alţi adolescenţi

Sfaturi de dragoste de la adolescenți, pentru adolescenți.

Pe cei 10 adolescenți de mai jos i-am rugat să-mi zică câte ceva despre cum au trăit și înțeles ei până acum dragostea și ce din experiența lor ar vrea să dea mai departe pentru cineva care are nevoie de un sfat, dar nu știe unde să îl caute. Mi s-a părut ciudat să văd că cei mai mulți dintre ei, după ce mi-au răspuns, mi-au mulțumit. De parcă abia așteptau pe cineva care să îi tragă de limbă și să le ofere un spațiu în care să destăinuie o mică parte din momentele care i-au învățat iubirea nu ca-n filme. (Carina Cozminschi)

E ok să fii și singur/ă

Un lucru pe care l-am învățat pe pielea mea e că nu trebuie să fii într-o relație doar pentru că restul lumii sau restul prietenilor tăi sunt. Pe mine una m-ar fi ajutat să aud asta cu vreo 2-3 ani în urmă și acum mi se pare foarte important să-l audă adolescenții care vor, dar nu știu ce vor de la o relație. Cred că e mult mai important să-ți iei niște timp, să te cunoști pe tine, să-ți dai seama ce vrei mai întâi de la tine, și apoi de la celălalt, înainte să cauți. Știu că e aiurea că lumea din jurul tău e fericită și că ai impresia că numai tu nu ai parte/o să mori singur, dar crede-mă că toate vin la timpul lor și te lovesc când te aștepți mai puțin. – Ramona

E important să îți pui întrebări despre relația ta pe parcurs

Cred că cel mai mult am învățat despre relații uitându-mă la ale altora. De multe ori, ca prieten al cuiva care se află într-o relație toxică ți-ar fi foarte simplu să te gândești doar la cât de multe motive ar avea cei doi să se despartă. Relația prietenei mele cu un băiat a durat din clasa a 7-a până în clasa a 10-a. Noi, colegele ei, eram niște fetițe cu multe păreri, nu neapărat pozitive, care îl priveau pe respectivul, atribuindu-i tot felul de etichete caraghioase pentru a o incomoda pe prietena noastră: „Hai mă, da’ tu nu vezi că fuckboy…”, „Nu te merită, bă!”. Ei nu părea să îi pese. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat, iar după anii ăștia am început să înțeleg care e motivul pentru care Andreea nu a dat ascultare cuvintelor noastre. O relație toxică îți poate pune multe bariere, mai ales că nu știi cum ar putea fi altfel sau nu știi că așa nu e normal. Cu o primă relație, oricând ar fi asta, trebuie să fii confortabil, să faci ce simți când simți și să nu dai ascultare prietenelor tale prostănace și cu foarte multe păreri. Până la urmă, ele doar vorbesc prostii. O sa crească și ele și o să vadă cum e.

Dar ce se întâmplă în momentul în care ele cresc și tu rămâi pe loc? Când ele continuă să îți zică aceleași lucruri, dar ambalate diferit și din ce în ce mai coerent? Oare ți-ai da seama când încep să aibă dreptate? E foarte important ca, de la un punct încolo, chiar și după ce ești complet acomodat cu stilul în care funcționează relația ta, să reîncepi să îți pui întrebări. Și poate chiar să întrebi pe cineva de încredere ce părere are, dacă tu ai început să ai dubii. E foarte greu, dacă nu imposibil, să te desprinzi și să privești obiectiv un lucru ca dragostea ta față de o persoană. Nu e nimic nesănatos în a le pune întrebări oamenilor și a le asculta sfaturile, atâta timp cât ai încredere în ei. Ar fi păcat ca, la vârsta asta, să iubești din obișnuință sau pentru că n-ai ieșire. Îți mulțumesc, Andreea, pentru lecția asta importantă, chiar dacă îmi pare rău că pe tine te-a durut. – Una

O relație nu e pentru likeuri

Simt că oamenii din jurul meu au o relație pentru status și pentru like-uri. Nu sunt sigură că asta e adevărata fericire. Parcă prea mult ne transpunem relatiile în mediul online și mi se pare toxic. Să înlocuim asta cu cuvinte sincere, multe zâmbete si iubire reală, nu pe facebook. – Ilinca

Citește continuarea pe SUB25.

Read More

Infografic. Ce frici și speranțe au puștii din România?

Articol publicat pe Scena9.ro
de Venera Dimulescu, ilustrații de Sorina Vazelina

Ce nesiguranțe au tinerii din România și cum se gândesc ei la viitor? Cât de integrați sunt în societate și cât de pregătiți sunt pentru un job? În cine au cea mai mare încredere și de cine se tem? Am citit cel mai recent și amplu studiu despre puștii din sud-estul Europei, cu răspunsuri culese din zece țări, la începutul anului 2018.

Vezi continuarea pe Scena9.ro

Read More

12 adolescenți vorbesc despre fricile lor

Articol publicat pe Scena9.ro
de Venera Dimulescu, ilustrații de Laurie Mouret

O fată se oprește din vorbit și începe să plângă. „Nu pot să mai zic”, se scuză ea în fața colegilor și a profei de istorie și își ascunde obrajii aprinși între palme. Are 15 ani și frica ei cea mai mare e ceva ce a cunoscut deja: pierderea prietenilor. După ea, aproximativ 20 de puști adunați în cerc dau glas propriilor spaime, iar ora de dirigenție începe să semene cu o ședință de terapie în grup.

„Tinerii români par să se teamă în mai mare măsură de aproape orice comparativ cu tinerii din regiune”, spune un studiu recent, la care au participat peste 10 000 de puști cu vârste între 14 și 29 de ani din zece țări din Europa de Sud-Est. 70% dintre respondenții români recunosc că se luptă cu cel puțin o frică, iar frica lor cea mai mare dintre variantele propuse de cercetători este corupția. Care sunt fricile lor în 2020? Am mers în două licee din București, unul de cartier și altul central, ca să-i întrebăm pe puști ce frici au. Ne-am așezat în cerc cu 24 de elevi de a zecea de la Colegiul Național „Octav Onicescu” din Berceni și apoi cu 12 elevi de a unșpea de la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” și ne-am mărturisit, pe rând, cele mai înfricoșătoare gânduri.

Mai întâi le-am spus temerile noastre, de femei de 30 de ani, și le-am povestit de frica de a naște un copil bolnav, de a fi ridicole sau de groaza deadline-urilor. Pe măsură ce ne mărturiseau și puștii propriile lor frici, vedeam că empatia și solidaritatea sudaseră relațiile dintre ei, iar vulnerabilitățile colegilor nu erau repezite sau batjocorite. Ne-au surprins. Când noi eram de vârsta lor, la discuțiile de genul ăsta sigur s-ar fi râs și nimeni n-ar fi avut curajul să fie atât de sincer. Dar asta doar ne putem imagina, pentru că nu am avut niciodată ocazia să participăm la discuții în afara cerințelor din programa școlară, iar orele de dirigenție se transformau, de cele mai multe ori, în ore de predare. Acum, când o fată povestea ceva traumatizant și izbucnea în lacrimi, colega de lângă o lua de mână sau își punea capul pe umărul ei. Băieții, pe de altă parte, nu și-au arătat lacrimile în fața noastră, însă au fost înțelegători cu durerile celorlalți. La primul liceu, diriginta a rămas în clasă și și-a împărtășit și ea la început, propriile frici, printre care teama de boală și degradare și teama de a dobândi un viciu. La al doilea, profa nu a rămas la oră, pentru că se aștepta ca discuția să fie intensă și nu a vrut ca elevii să aibă vreo reținere din cauza ei.

Psihiatrul francez Christophe André spune, în cartea Psihologia fricii, că există patru mari motive care ne guvernează spaimele: o traumă mare – cum ar fi moartea cuiva sau un accident; experiența repetată a unei trăiri dureroase; faptul că am fost martori la fricile părinților sau că am auzit constant de la cineva că un anumit lucru e periculos. Le-am regăsit pe toate în cele două săli de clasă.

Chiar dacă eșantionul nostru nu are o proporție egală între genuri (fetele au fost de două ori mai multe decât băieții), am observat că fetele spun că se tem mai tare de eșec și de părerea celor din jur decât băieții. Nevoia de a-i mulțumi mereu pe părinți se transformă, uneori, într-o presiune prea mare de a nu face un pas greșit care ar putea să le curme șansa la succes și independență. Cei 11 băieți, în schimb, au vorbit despre temeri mult mai concrete, cum e zburatul cu avionul sau frica de examene. Unul dintre ei a recunoscut că nu-și cunoaște propriile frici, iar altul ne-a rugat să-i respectăm decizia de a-și ține frica pentru el.

Vă invităm să citiți mărturiile curajoase ale unei generații conectate la problemele din societate și din familiile lor.

„Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul”

Maria, 15 ani
Cea mai mare frică a mea este să nu îmi dezamăgesc părinții, adică să moară fără să vadă că am reușit ceea ce și-au propus ei pentru mine: să fiu independentă și să am succes în tot ce fac, să reușesc să am o casă, o familie, să reușesc cu locul de muncă, pur și simplu să fiu o persoană care să nu poată fi în niciun fel doborâtă de alții.
Și legat de surorile mele, mi-e frică să nu le pierd, pentru că am mai avut un frate care a murit înainte. Glasul Mariei se stinge și îi dau lacrimile.

Ana, 16 ani
Poate ar fi frica de oameni, pentru că am crescut uitându-mă la știri și părinții mei mereu îmi spun să am grijă pe stradă, să am grijă cu oamenii, pentru că nu știi ce pot să-ți facă. Dacă merg undeva cu prietenii mei, nu mă simt în siguranță și de-aia nu prea ies afară. Și lumea mă consideră antisocială, doar că nu sunt așa, sunt doar foarte speriată. De exemplu, mie mi-este foarte frică acum, pentru că nu îmi place să vorbesc în fața oamenilor.

Citește continuarea pe Scena9

Read More

Abuz cibernetic

Înainte să-ți zboare mintea la hackeri care minează bitcoins într-un subsol prost luminat și scot troieni din sertare, e bine să știi că abuzul cibernetic e ceva mult mai puțin SF decât sună. Odată ce mare parte din viețile noastre s-au mutat în online, abuzul nu putea să fie mai fraier și să nu-și găsească căile proprii în digital. 

Așa că agresiunile verbale, abuzurile emoționale și furturile de identitate s-au luat de mână cu cafeluța de dimineață și au intrat pe Facebook, Instagram și TikTok în căutare de victime noi. Ai zice că au luat și cursuri de info, pentru că s-au prins repede de punctele slabe ale platformelor, pe unde să-și scuipe mai eficient veninul.

🤖 Ne-am pus în papucii boților și am adunat o listă de exemple de abuzuri cibernetice, un „Așa nu” pentru oricine se dă pe valurile netului:

🛑 Tot ce înseamnă interzis: de adăugat anumite persoane la prieteni, de a da follow la anumite conturi, de a comenta/reacționa. Să interzici oricare dintre lucrurile astea cuiva e o formă de a le limita libertatea personală.

😠 Agresiunile verbale, unde intră insultele, hate speech-ul, batjocura. Platformele sociale au o reputație proastă când vine vorba de recunoscut conținutul ofensator, așa că te încurajăm să dai report de fiecare dată când vezi agresiuni online, pentru ca energia aia negativă să dispară cât mai repede din universul nostru digital.

🔎 Subiect sensibil, știm, dar stalking-ul e o formă de abuz. Online-ul a făcut ca stalking-ul să pară mult mai puțin dubios decât e în realitate – doar imaginează-ți cum ar fi ca cineva să te urmărească peste tot pe unde mergi, să-ți asculte conversațiile și apoi să înceapă să-i urmărească și pe prietenii tăi ca să afle mai multe chestii despre tine. Cum ziceam, dubios.

🕵️‍♂️ S-o faci pe detectivul prin mesajele cuiva ar trebui citit s-o faci pe hoțul. La fel cu orice invadare a conturilor/electronicelor personale ale cuiva: faptul că nu vrei să fii prins/ă, e un prim semn că ceea ce faci nu e ok. Și nu, mesajele cuiva cu noul iubit/ noua iubită nu sunt o amenințare națională care trebuie descoperită și făcută publică, ci o intimitate pe care o invadezi. 

💬 Să faci urât la seen e o formă de abuz. Dacă trimiți mesaje constant și îi învinovățești pe cei care nu-ți răspund imediat, decât să începi să ameninți și insulți, poate ar fi timpul să faci pace cu seen-ul. 

📸 În anul 2020 ar trebui să fie evident că să trimiți sau să ceri fotografii cu conținut sexual fără consimțământul persoanei din imagini e o formă de abuz. Iar dacă o persoană ți-a trimis la un moment dat fotografii intime, nu înseamnă că ți-a dat voie și să le arăți la prieteni/tot liceul, mai ales dacă o faci din răzbunare. Asta se numește revenge porn și este subiectul unei propuneri de lege, care cuprinde pedepse de 3 ani de închisoare pentru agresori. 

Read More

Abuz financiar

Nu vreau banii tăi, nu sunt pe interes e refrenul pe care-l cântă orice relație sănătoasă.

Abuzul financiar se referă la comportamente prin care o persoană controlează sau limitează accesul cuiva la propriile finanțe sau chiar îi bagă direct mâna în buzunar – pe principiul împrumută-mi și mie niște bani ca să nu-i mai vezi înapoi niciodată. Așa că, dacă ai rămas fără bani și cauți soluții, să intri într-o relație n-ar trebui să fie pe lista ta de idei. Nici să te folosești de relația pe care o ai deja ca de-un card fără limită de extragere nu-i o variantă bună.

Read More