De Silvia Guță, Duminică, 26 decembrie 2021

După o lună plină de discuții pe marginea campaniei PĂI, ȘI EU? lansată de In a Relationship, subiectul vaccinării copiilor și adolescenților este în continuare motiv de dezbateri publice. Deocamdată însă, spiritul sărbătorilor a cuprins din ce în ce mai mult preocupările oamenilor, care se bucură de o oarecare relaxare a restricțiilor ce implică, totuși, multe riscuri. La final de an, vom încerca să înțelegem cum privesc adolescenții viitorul și ce așteptări au de la ei înșiși și de la cei din jur. Pentru asta, am întrebat mai mulți tineri: „Tu ce cadou îți faci Crăciunul ăsta?”.

Printre cele mai „materiale” dintre cadourile pe care și le vor face unii tineri, se numără „o carte”, „un roman de dragoste”, „un saxofon”. Toate însă indică o oarecare tendință autoreflexivă, chiar artistică. Răspunsuri precum „un somn de 24h”, „o pauză”, „relaxare” și „odihnă” au apărut și ele frecvent, de multe ori în corelație cu procese de introspecție, meditație și autocunoaștere.

De la utilitatea materială la dezvoltarea personală

Pentru generațiile mai în vârstă, conceptul de cadou adesea este suprapus cu o necesitate a destinatarului – veșnica îmbinare a utilului cu plăcutului, care ne umple dulapurile cu pijamale, electrocasnice și tot felul de consumabile domestice. Bunuri de confort. Pentru tinerii care ne-au răspuns totuși, cadourile materiale par să fie cumva „expirate”. 

„Am ajuns la vârsta în care am epuizat toate dorințele materiale. De Crăciunul acesta nu-mi mai doresc nimic material. Bine, poate doar niște bani care să-mi asigure doza săptămânală de cafeină, savurată dimineața, în oraș. Cu această ocazie, vreau să-mi continui drumul spre descoperirea interioară. Vreau să-mi dăruiesc mai mult timp mie, să iau decizii bune de self care și să mut puțin focusul pe ce contează”.

adolescentă anonimă

Multe dintre răspunsuri vorbesc detaliat despre relația adolescenților cu propria persoană. Cu siguranță este vorba despre răspunsurile unor tineri care au avut acces la experiențe educaționale extrașcolare și nu putem generaliza aceste răspunsuri pentru întreaga generație Z din țara noastră. Dar ele ne arată cum se vede prezentul și viitorul prin ochii acelor tineri care au acces la ceva mai mult decât programa școlară obligatorie. 

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Ce își doresc tinerii de Sărbători: iubire de sine, încredere și curaj. „Lucrurile materiale le cumpărăm în timp”

De Silvia Guță, Duminică, 12 decembrie 2021

În contextul pandemiei, unul dintre cele mai importante lucruri asupra căruia oamenii simt că nu (mai) au control este calitatea educației pe care societatea noastră o poate asigura, în aceste condiții incerte, generațiilor tinere. Astăzi, psihoterapeuta Silvia Guță vorbește despre ce pot face profesorii pentru ca educația să continue, indiferent de părerea personală pe care aceștia o au cu privire la vaccin. 

Pandemia ne-a forțat pe toți să ne adaptăm la situații noi și să negociem cu fricile și iminența impactului negativ al tuturor lucrurilor pe care știm că nu le putem controla: răspândirea virusului, efectele secundare ale vaccinurilor, suprasolicitarea sistemului medical, instabilitatea financiară, restricțiile de circulație și multe, multe altele. 

Ce facem cu educația?

Deși nemulțumirile existau de multă vreme, mutarea școlii între mediul online și cursurile fizice a pus atât de multă presiune pe cadrele didactice, pe elevi și pe familiile lor încât gradul de nemulțumire al tuturor cu privire la sistemul de educație pare să fie mai ridicat decât oricând. Iar copiii și adolescenții sunt din ce în ce mai confuzi cu privire la diferența dintre bine și rău, ceea ce-i predispune la decizii riscante – pentru sine și/sau pentru cei din jur.

Conform unui comunicat recent al organizației Salvați Copiii, rezultatele unui studiu despre abuzurile asupra copiilor din România în 2020 indică faptul că, „deși în scădere, acte de violență comise asupra elevilor de către personalul din școli reprezintă, din declarațiile copiilor, 5%, iar abuzurile emoționale, 22%”. Asta în contextul în care violența emoțională din timpul cursurilor online nu poate fi neapărat cuantificată. Cel mai probabil, fenomenul violenței emoționale și fizice la care sunt expuși elevii în cadrul școlii este mai răspândit în realitate.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP. 5 sfaturi pentru profesori în discuțiile cu elevii, indiferent de opțiunea personală cu privire la vaccinare

Profesorii din școlile internaționale au la începutul anului școlar cursuri specializate pentru a recunoaște cazurile de abuz în rândul elevilor lor. Copiii încearcă de cele mai multe ori să le spună adulților din jur, prin comportament, că li se întâmplă ceva. Profesoara de limba română Diana Mihalache a explicat pentru Școala 9 cum a învățat să identifice copiii care au parte de relații abuzive acasă și cum să le adreseze.  

22.11.2021 de Bianca Vasile

Violența împotriva copiilor este în continuare un fenomen în România. Ajung în atenția autorităților doar 15 mii de cazuri de violență și abuz împotriva minorilor în fiecare an, însă specialiștii spun că este o pătură mult mai mare de situații neraportate. Școala este un filtru bun pentru identificarea elevilor care au relații toxice în familie. 

Diana Mihalache, profesoară de limba română la Verita International School din București, a povestit pentru Școala 9 cum sunt gestionate abuzurile în cadrul școlilor private. A lucrat în domeniul educației încă din facultate, ca educatoare în grădinițe de stat și apoi a început să lucreze în școlile private. „De când sunt în mediul școlii private, mi-am dorit ca unele din lucrurile pe care le fac aici să le cunoască și colegii mei din școlile de stat”, spune profesoara. Și unul dintre lucrurile pe care le împărtășește este tocmai tema sensibilă a violenței împotriva copiilor. 

Școala 9: În școlile private sunt desfășurate în fiecare an cursuri de recunoaștere a abuzurilor pentru profesori. Cum decurg aceste cursuri?

Diana Mihalache: Eu am experiență în două școli internaționale. La fiecare început de an, se fac aceste cursuri de protecția copilului, iar ele sunt făcute ori de către cineva din școală, adică directorul instituției sau unul din directori, care are la rândul lui formare în zona respectivă sau de psihologii care lucrează la școală. Ei împart de obicei cursurile astea pe care le facem, adică împart abuzul în patru tipuri mari: abuz verbal, abuz fizic, abuz sexual și abuz emoțional.

O altă metodă prin care se pot instrui profesorii în acest domeniu este prin intermediul unor platforme educaționale. Una din ele se numește EduCare, este din Marea Britanie și acolo sunt o mulțime de cursuri, de exemplu, unul dintre cele pe care le-am făcut eu se numeste Child Protection Course (curs de protecția copilului – n.r.). 

De asemenea, ceea ce mai trebuie reținut este că într-o școală internațională există persoane desemnate cărora li se pot adresa atât profesorii, cât și copiii. Dacă un copil are o problemă, se poate adresa direct acelui profesor care este abilitat exact pe problema asta cu protecția copilului. 

Îmi puteți da exemple de câteva instituții la care se poate apela pentru ajutor?

Știu că există un serviciu care se numește Telefonul copilului care poate fi apelat. Lucrurile depind de la caz la caz. De exemplu, dacă un copil vine la cineva din școală și spune că are o problemă acasă, atunci copilul în primul rând este consiliat la nivelul școlii sau se poate încerca o discuție cu familia, atât timp cât lucrurile sunt în regulă pentru copilul respectiv.

Dacă lucrurile sunt mai complicate, acei angajați abilitați să se ocupe de acest subiect pot merge mai departe, până la poliție dacă este nevoie, dar în general lucrurile nu se întâmplă așa, în general se încearcă o consiliere.

Ce să nu faci după ce recunoști un copil abuzat 

Cum ați proceda dumneavoastră dacă ați semnala un astfel de abuz?

Indiferent care ar fi cazul, dacă observ în clasă un copil mai retras sau mai trist care are probleme sau dacă un copil vine singur la mine, în principiu aș încuraja copilul să spună dacă ceva este în neregulă. În al doilea rând aș încerca să-i ofer suportul emoțional de care are nevoie, să-i spun că sunt acolo pentru el. 

Copiii nu se deschid întotdeauna și nici nu trebuie să insiști, e suficient să spui: „sunt aici pentru tine, dacă te pot ajuta cu ceva, te rog să-mi spui sau dacă vrei să-mi spui ceva, te ascult cu atenție”, dar nu mai mult de atât. Dacă insiști, s-ar putea să obții efectul opus față de cel pe care îl doreai. Asta aș face eu, l-aș asigura că sunt acolo să-l ascult și să-l ajut, iar mai departe aș vorbi cu oamenii abilitați în direcția aceasta.

Chiar dacă după ce recunoaștem un copil abuzat ne dorim să-l ajutăm cât mai repede și cât mai mult, există niște lucruri pe care nu le putem face și niște bariere de care trebuie să ținem cont, pentru că altfel putem obține un rezultat nedorit. 

Care sunt semnele comportamentale prin care recunoașteți un copil care este victima unui abuz sau care vă ridică un semn de întrebare?

Există mai multe semne prin îmi dau seama dacă un copil este abuzat sau nu, care se separă în diferite categorii. În primul rând avem semnele de neglijare, adică absența și întârzierea la ore, igiena precară, hainele în stare proastă. Când vorbim de abuzul fizic, ne gândim la cicatrici, arsuri, mușcături, tăieturi, semne și vânătăi, iar când vorbim de abuzul emoțional, vorbim despre un comportament inexplicabil, haotic și dezvoltare fizică și emoțională întârziată.

Cel mai important lucru când vine vorba de un copil abuzat este să nu insistăm și să nu-l presăm cu întrebările. De multe ori, copiii nu se deschid, ori de rușine, ori de frică sau pur și simplu pentru că se gândesc că lucrurile vor trece de la sine, neconștientizând urmările acestor abuzuri.

Astfel, pentru a-i ajuta și pentru a-i face să prindă încredere în noi este foarte important să știm cum să-i abordăm. Cum vorbim cu copiii abuzați?

Aici este o întreagă știință, că nu te duci la el și-l întrebi „Georgică, te-a bătut mama ta?”. Nu funcționează lucrurile așa, întrebările trebuie puse în așa fel încât copilul să se simtă în siguranță. 

Citește întregul articol pe Școala9.ro

De Silvia Guță, Duminică, 07 noiembrie 2021

În contextul pandemiei și al polarizării tot mai acute a societății pe tema vaccinare vs antivaccinare, copiii și tinerii de azi pierd cel mai mult din drepturile și libertățile lor. Cine se mai gândește la ei și cum pot părinții să intervină pentru a le asigura accesul la educație, de a fi protejați de abuzuri și violență, precum și dreptul de a fi informați corect despre deciziile care le afectează sănătatea? 5 recomandări de a comunica, în diverse situații, de la psihoterapeuta Silvia Guță.

Într-un interviu pentru Școala9, profesorul de filosofie Doru Căstăian propune o abordare care dozează echilibrat modelul personal și evită abuzul de autoritate a profesorilor în discuțiile pe marginea pandemiei și vaccinării. A ajuns să scrie despre asta și pentru că elevii îi pun întrebări și vor să înțeleagă. 

În alte țări europene precum Franța sau Marea Britanie, adolescenții de peste 16 ani nu au nevoie de acordul părinților pentru a se vaccina – tinerii par să fie considerați apți să ia decizia pe cont propriu mai devreme de 18 ani. Autoritățile noastre nu vor să-și pună astfel de întrebări dificile. 

În România, prea puțini oameni și prea puține autorități le asigură copiilor dreptul de a fi corect informați, de a avea acces egal la educație, de a fi protejați de abuzuri și de violență, de a li se cere consimțământul pentru deciziile care le afectează sănătatea.

Focus pe sănătatea psihică

În pandemie, sănătatea psihică a tinerelor generații este deosebit de vulnerabilă. În loc de niște ani relativ relaxați și lipsiți de probleme existențiale majore, această generație de tineri trebuie să găsească o cale de a se adapta la pandemie în cea mai fragilă și ușor influențabilă perioadă a existenței lor. 

Copiii și tinerii de astăzi trăiesc cea mai imprevizibilă și tensionată perioadă din istoria recentă a societății noastre. Educația lor este afectată major, precum și toate rutinele de zi cu zi. Climatul de conflict permanent și amenințare este nociv pentru dezvoltarea psihicului lor, care este nevoit să dezvolte numeroase mecanisme de apărare conștiente și inconștiente. Aceste procese de adaptare necesită multă energie psihică, dar și reasigurări și sprijin din exterior, adică modele pozitive și constante din partea familiei și a școlii.

Din nefericire pentru tineri, și adulții din jurul lor sunt la fel de confuzi, speriați și frustrați. Nu mai au disponibilitate pentru explicații, negocieri, dezbateri sau consolare, ci sunt ei înșiși setați pe survival mode (n.r. – modul de supraviețuire). 

Pentru mulți copii și tineri, venirea pandemiei a însemnat o mulțime de alte schimbări capitale:

• Conștientizarea bruscă a riscurilor financiare prin care trece familia – în special atunci când veniturile familiei au fost afectate de carantină și schimbările din piața muncii. Chiar dacă poate părea ridicol din exterior, faptul că părinții nu și-au mai permis să le cumpere o pereche nouă de adidași sau să le înlocuiască telefonul cu ecran spart poate fi o sursă uriașă de anxietate și angoasă pentru copiii și adolescenți, mai ales dacă „sărăcia” era un concept foarte îndepărtat de ei până la venirea pandemiei. 
• Expunerea la stările de anxietate, momentele de enervare sau furie ale părinților sau diversele conflicte care au apărut în familie pe marginea restricțiilor și a dificultăților aduse de pandemie. Dintre cele mai toxice pentru sănătatea emoțională a tinerilor se numără anxietatea părinților legată de problemele financiare ale familiei și violența domestică ce decurge uneori din probleme financiare.
• Expunerea la conflictele de cuplu ale părinților, pe fondul creșterii tensiunii și a ratei violenței domestice, odată cu carantina și lipsurile financiare. Chiar dacă părinții se împacă după ceartă, copiii se simt blocați la mijloc între cei doi părinți și suferă din cauza certurilor, fie că exprimă asta sau nu, fie că se implică activ sau stau deoparte. 
• Pierderea disciplinei școlare și a accesului nemijlocit la învățare. Chiar și elevii care au avut asigurate dispozitive și conexiune la internet au înregistrat pierderi în învățare, din cauza calității scăzute a actului didactic, încă insuficient de bine adaptat la predarea în online.
• Expunerea la discursurile negativiste și opiniile contradictorii și vehemente ale diverșilor adulți din viața lor sau ale influencerilor. Fenomenul hate speech și discriminarea au crescut ca intensitate peste tot în jurul lor și în online sub efectul pandemiei. Pe stradă, în familie, la școală, pe net – peste tot se vorbește despre pandemie și efectele ei frustrante, înfricoșătoare, contrariante, ceea ce-i agresează emoțional pe copii și tineri. 
• Pierderea legăturilor sociale și îndepărtarea de prieteni. Aceste relații s-au deteriorat considerabil odată cu școala online și reducerea activităților extrașcolare, precum și limitarea libertății adolescenților pe fondul măsurilor de siguranță.
• Conflictele cu prietenii și colegii pe marginea respectării regulilor și restricțiilor, în special a opiniei despre vaccinare. Copiii și adolescenții reflectă convingerile familiei, de obicei, iar atunci când convingerile familiilor sunt opuse, apar și certuri și conflicte între copii și adolescenți, în care se vehiculează tot felul de etichete jignitoare și umilitoare.
• Expunerea ridicată la moarte. Atât în știrile din media, cât și în proximitatea lor, prin poveștile despre rude, cunoscuți, profesori & alte persoane care s-au infectat și au dezvoltat forme letale ale bolii. Rezultatul este o creștere a anxietății generale a tinerei generații, chiar dacă uneori copiii și tinerii nu știu să o și verbalizeze.
• În special la adolescenți – conflictele cu părinții din cauza interzicerii sau forțării vaccinării. De multe ori, tineri ai căror părinți refuză vaccinarea și-ar dori să se vaccineze, fie și doar pentru a beneficia de avantajele legale, dar nu reușesc să-și convingă părinții să le dea acordul pentru vaccinare. În alte situații (mai rare, ce-i drept), tineri care se tem de vaccinare sunt obligați de părinți să se vaccineze. Rezultă o mulțime de conflicte în familie – conversații pline de abuzuri verbale și emoționale, care de obicei se încheie printr-o demonstrație de forță din partea părintelui (pedeapsa sau refuzul continuării discuției sunt cele mai frecvente), care forțează astfel supunerea sau resemnarea adolescentului. 

Felul în care părinții se raportează la problematica vaccinării îi afectează direct pe copii și adolescenți, indiferent de poziția acestora, dar mai ales atunci când părinții și copiii au opinii diferite.

Ceea ce par să indice procentajele vaccinării și studiile cu privire la acordul sau dezacordul părinților vizavi de vaccinare ne relevă un numitor comun al situației în care se află cei mai mulți dintre copiii și adolescenții români.  Părinții lor se tem de vaccinare mai tare decât de boală și o mare parte dintre ei ar dori continuarea cursurilor fizice la școală, fără obligativitatea vaccinării elevilor. Școala online înseamnă goluri mari în educația copiilor, căci sistemul educațional nu este capabil să asigure aceeași eficiență a actului didactic. 

Însă continuarea școlii fizice s-a dovedit a fi, deja de mai multe ori, un factor major în creșterea ratei de transmitere COVID-19, reprezentând un pericol constant, adică un stres permanent pentru toată lumea: și pentru adulți, dar în special pentru copii și tineri. 

Dacă de la adulți ne putem aștepta să-și clarifice singuri problemele și dilemele, de la copii și adolescenți nu putem pretinde să se descurce pe cont propriu. Ca părinte, este responsabilitatea ta de a veni în întâmpinarea nevoilor copilului tău.

Cinci recomandări pentru părinți

Ca să ai o relație mai sănătoasă cu copilul tău în pandemie, iată care sunt primele 5 lucruri la care poți lucra:

1. Arată-ți constant interesul în legătură cu felul în care trăiește fiul tău/fiica ta toate restricțiile și schimbările din ultima vreme, inclusiv subiectul vaccinării!

Nu te mulțumi să-(ț)i spui că dacă ar vrea să vorbească cu tine, știe că ești acolo. Și nu te grăbi să-i povestești despre cât de greu este pentru tine, căci s-ar putea să se simtă împovărat/ă și să se închidă în sine. Copii și tinerii au nevoie de inițiativa adulților uneori, pentru a se asigura că e în regulă să vorbească despre lucruri mai sensibile, care pot duce către contradicții și certuri. Astfel, ei învață să aibă încredere în ei înșiși și să-și confrunte temerile și frământările interne în siguranță, cu sprijinul unui părinte.

2. Încurajează-ți fiul/fiica să-și exprime propriile opinii și oferă-i spațiu pentru a face asta!

Ascultă până la capăt ce are de spus despre pandemie sau vaccinare fără contraziceri, pune-i întrebări acolo unde ți se pare neclar și asigură-te că depui efort să înțelegi care e poziția lui/ei, chiar dacă nu ești de acord cu acea poziție. Păstrează o atitudine respectuoasă pe parcursul conversației și nu aluneca în glume, critici sau ironizări. Așa îți pregătești fiul/fiica pentru negocierile pe care va trebui să le ducă în fiecare zi a vieții sale, pretinzând și oferind în același timp respect partenerului de conversație. 

3. Implică-ți activ adolescentul/adolescenta în deciziile care îi privesc în mod direct sănătatea, inclusiv vaccinarea anti-COVID!

Documentați-vă, dezbateți argumentele pro & contra și căutați cea mai bună soluție împreună. Fiul tău/fiica ta se va obișnui astfel să își trateze propria sănătate cu responsabilitate, conștientizându-i importanța și valoarea pentru întreaga sa viață. Va ști că este atât dreptul, cât și responsabilitatea sa și va înțelege cât de necesară este știința pentru asigurarea unei vieți sănătoase.

4. Conștientizează că un stil parental autoritar și rigid îi face pe tineri să se îndepărteze de părinți și să le ascundă mai multe lucruri! Cu cât vei fi mai strict, mai exigent și mai vehement ca părinte în privința regulilor și restricțiilor (inclusiv problematica vaccinării), cu atât ai mai multe șanse să nu știi ce gândește și ce simte cu adevărat fiul tău/fiica ta, pentru că se teme prea tare de reacțiile tale pentru a-ți spune adevărul. Chiar dacă acum s-ar putea să ți se pară acceptabil că fiul tău/ fiica ta face unele lucruri de frica ta, pe termen lung relația voastră și sănătatea emoțională a fiecăruia dintre voi vor avea de suferit, dacă nu schimbi dinamica aceasta.

5. Cere-ți scuze dacă se întâmplă să-ți pierzi controlul și să-ți expui adolescentul/adolescenta la o ieșire violentă!

Chiar și cei mai buni părinți din lume se mai pierd cu firea uneori. Dar ce-i diferențiază de părinții „nașpa” sunt deciziile și comportamentele lor din restul timpului. După ce te calmezi, scuzele sunt absolut necesare – fie că te-ai enervat în conversație cu fiul tău/fiica ta, fie că te-a auzit sau te-a văzut dezlănțuindu-ți furia într-o situație care nu îl/o implica în niciun fel. Asigură-te că nu simte presiune să-l ierți, ci că vrei să înțeleagă că știi că ai greșit și că nu e ok să folosească violența. Astfel, îi dai copilului tău o lecție despre responsabilitate și asumare. Copilul tău va învăța direct de la tine că și furia este o emoție normală, pe care cu toții o trăim uneori, dar important este să nu o lăsăm să devină distructivă.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Cum să discuți cu copilul tău despre pandemie și vaccinare

De Silvia Guță, Duminică, 21 noiembrie 2021

Patru tineri români au vorbit cu psihoterapeuta Silvia Guță despre conflictul dintre ei și părinții lor, generat de problematica vaccinării. În episodul de astăzi din rubrica „In a Relationship”, aceștia povestesc efectele războiului mediatic între vacciniști și antivacciniști asupra relației cu adulții de acasă, dar și cu profesorii.    

Problemele de acasă

„La întrebarea «De ce nu ești vaccinată?», de fiecare dată răspunsul meu vine pe un ton ușor dezamăgit: «Ai mei nu mă lasă…». Dezamăgire, frustrare, neputință – asta simți când tu, un om relativ rațional, vrei să te vaccinezi și nu poți, din cauza dezaprobării părinților tăi. Ești constrâns de anul – sau anii – lipsă până la 18”, povestește Corina*, o elevă de liceu care a înțeles că discuția despre vaccinare a creat o prăpastie între ea și părinții ei.  În situația Corinei se regăsesc mulți alți tineri din România.

Autoritățile române nu-și permit să chestioneze dreptul părinților de a decide pentru copiii lor minori, nici măcar când deciziile lor pot pune în pericol sănătatea sau bunăstarea copiilor.  Asta se întâmplă și în cazul educației sexuale sau în cel al abuzurilor și violenței domestice împotriva copiilor. 

O problemă de mentalitate

În alte state precum Marea Britanie sau Franța, adolescenții de peste 16 ani se pot vaccina fără acordul părinților, încă de când vaccinurile au fost autorizate pentru categoria lor de vârstă.  Autoritățile îi consideră pe adolescenți apți să-și dea consimțământul informat pentru vaccinarea împotriva Covid-19 înainte de a atinge vârsta majoratului legal.  Restricțiile aplicate celor nevaccinați pot, de asemenea, să le limiteze accesul minorilor la activități și socializarea necesară mai ales la această vârstă.  

„Periodic noi restricții pentru nevaccinați, noi limitări ale oportunităților mele de a socializa, de a mă recrea și chiar educa. Ieri, spre exemplu, nu m-am putut înscrie la un voluntariat din cauza faptului că nu sunt vaccinată. S-a creat o prăpastie între mine și ei…”. Corina, adolescentă

Emoțiile prin care trec adolescenții cărora vaccinarea le este respinsă de părinți

Adolescenții minori care se regăsesc în poziția de a dori să se vaccineze, dar care nu primesc acordul părinților lor au de gestionat multe emoții puternice, pe fondul izolării și restricțiilor din ce în ce mai severe pentru persoanele nevaccinate:

• Frustrarea generată de interdicția pe care o percep a fi „irațională” sau „excesiv de precaută” e doar una dintre ele, dar apar și: 
• Frica de îmbolnăvire – atât pentru ei înșiși, cât și pentru părinții lor sau alte persoane pe care ar putea să le contamineze fără să vrea (bunici, rude, prieteni etc.)
• Deconectarea de colegi și prieteni și pierderea sau răcirea anumitor relații sociale; Incertitudinea și demotivarea generate de pierderea rutinelor zilnice și a libertății de mișcare;
• Nedreptatea și neputința pe care o resimt, combinată cu furia sau rușinea asociate cu felul în care gândesc părinții lor. 

„O dată la trei zile mereu începe o nouă ceartă, cauzată de știrile false citite de ei pe Facebook sau de legislația actualizată, urmărită cu atenție de mine. Argumentele mele sunt invalidate de fiecare dată, lăsându-mă profund dezamăgită și izolată emoțional”, mai spune Corina.  

Deocamdată, nu știm cine sau ce va mai putea construi un pod peste această prăpastie dintre adolescenți și părinții lor. 

Dependența tinerilor de sprijinul părinților

Un alt fenomen foarte răspândit în rândul tinerilor trecuți de 18 ani este ascunderea față de părinți a deciziei de vaccinare, pentru a nu genera certuri și scandal în familie.  De cealaltă parte, însă, și unii adulți au recurs la această soluție de a omite intenționat subiectul vaccinării. 

Victor*, un student care se temea de reacția părinților săi, povestește interacțiunea cu aceștia: „Mi-am anunțat părinții foarte târziu că vreau să-mi fac vaccinul. În drum spre centrul de vaccinare, i-am sunat pe rând să le dau vestea. Mama mea a fost foarte ok, ba chiar s-a bucurat. În schimb, tatăl meu s-a supărat foarte tare: a început să-mi țină un discurs lung și plin de frică cum că o să mor de la substanțele din el. Tatăl meu este un conspiraționist convins. Aleg de multe ori să nu mă contrazic cu el, este totuși un om matur, în deplinătatea minții, care poate lua decizii pe cont propriu. Până la urmă, cu toții avem dreptul la o opinie, fie că unii ar considera-o corectă sau greșită. Așa că am ales să-l ascult, să-i aud opinia. «Da, o să am grijă. Da, o să te anunț din timp de acum. Nu, nu o să mor».” 

Sub amenințarea contaminării, tendințele autoritare și anxioase ale părinților au luat amploare, în încercarea acestora de a proteja întreaga familie. Rezultatele acestor strategii sunt însă predominant negative: 

• o comunicare superficială și lacunară între membrii familiei;
• sentimente de singurătate și înstrăinare;
• anxietate, nesiguranță și deprimare; 
• lipsa suportului emoțional, sentimente de abandon și lipsă de importanță;
• scăderea toleranței și a încrederii între părinți și copii. 

E important de reținut că acei copii puși în situația de a se confrunta cu fricile existențiale ale părinților pentru a-și dobândi/redobândi autonomia au mai multe șanse să renunțe, să fie epuizați de lupta emoțională și să cedeze controlul în fața celor care insistă să-l dețină.  Adică părinților, la început, dar și partenerilor de cuplu dominatori mai târziu în viață, șefilor abuzivi și exploatatori și, desigur, autorităților publice, indiferent cât de bine își fac treaba sau cât de mult rău fac societății.  Criza politică actuală este una dintre dovezile incontestabile ale acestui fenomen vechi din societatea noastră. 

Problemele de la școală

Mutând focusul pe școală, iată doar câteva dintre marile probleme actuale din sistemul nostru de educație:

• inconsistența mesajelor oficiale și a strategiilor de adaptare la condițiile impuse de pandemie;
• modelele de comportament contradictorii ale cadrelor didactice;
• reacțiile și măsurile întârziate, contradictorii sau fezabile doar pe hârtie; 
• tendințele autoritare pronunțate ale cadrelor didactice;
• abuzurile emoționale practicate ca metode de motivare pentru învățare;
• lipsa condițiilor minime (igienă, căldură, conexiune la internet etc.) și a resurselor educaționale adaptate pe necesitățile momentului.

Cumulate, toate aceste surse de stres sunt extrem de nocive pentru copii și adolescenți. Știm asta la nivel teoretic, dar deocamdată ne e destul de greu să estimăm impactul real al acestor condiții precare în care își trăiesc generațiile tinere anii de școală.

„Unii dintre profesorii noștri își dau masca jos când încep să vorbească argumentând prin: Vreau să mă auziți bine, Mă deranjează perișorii de la mască, Oricum nu masca e soluția. Își continuă discursul în mod normal, uitându-se la cei 26 de elevi din fața lor care evident poartă masca. Iar noi nu putem să nu ne întrebăm: «Oare ei nu se simt aiurea?! Nu le pasă chiar deloc de mine, de colegii mei, de normele pe care, vrem-nu vrem, trebuie să le respectăm?»”, povestește Raluca.

Raluca* este și ea tot elevă de liceu și, chiar dacă este printre norocoșii care nu se confruntă acasă cu conflicte legate de vaccinare, este unul dintre elevii care-și pierd treptat încrederea în școală și în societate, cu fiecare astfel de dezamăgire experimentată. 

Perspectiva profesorilor

Cu o mulțime de responsabilități și prea puțin suport din partea autorităților pentru a putea garanta calitatea actului didactic, profesorii români sunt adesea etichetați și blamați „la grămadă”, adică prin generalizări grosiere ale cazurilor negative. Din păcate, acest lucru îi demotivează și-i stresează inclusiv pe cei care-și dau cu adevărat interesul.

În plus, trebuie să ne amintim că și profesorii sunt oameni: se pot afla ei înșiși în situații vulnerabile – de la incertitudinea generată de pandemie până la problemele din familie sau burnout-ul profesional, un fenomen din ce în ce mai răspândit. 

Când respectul și resursele lipsesc, chiar dacă elevii nu sunt cauza principală a problemelor profesorilor, ei sunt cei care încasează răbufnirile și frustrările acestora.  În școală, profesorii stresați, copleșiți și în căutare de certitudini devin canalele de transmisie a conspirațiilor și ideologiilor radicale, sporind astfel șansele ca elevii lor să manifeste același gen de comportament. 

„Scad și ei în ochii noștri, așa cum le cade masca sub bărbie” 

„Nivelul conversației automat scade, nu îi mai putem asculta așa cum am fi făcut-o în mod normal, scad și ei în ochii noștri, așa cum le cade masca sub bărbie. Probabil că nimeni nu știe despre atitudinea lor în afară de elevi și probabil că nimeni altcineva nu va afla, astfel niciodată nu se vor aplica sancțiuni”, explică Raluca.  

Când profesorul din fața clasei face constant dovada opoziției față de reglementările și recomandările autorităților, efectele se vor putea observa la toți elevii care sunt martorii acestor comportamente.  Fie că profesorul este neglijent față de măsurile de igienă, fie că elaborează de la catedră teorii conspiraționiste nefondate și nedemonstrate științific, elevii vor fi contaminați de aceste idei sau cel puțin confuzați de comportamentul dascălilor lor. 

În general, vom identifica reacții negative în astfel de situații, chiar dacă o parte a elevilor se bucură pe moment că ora trece mai repede și nu-i scoate nimeni la tablă.  Cel mai des întâlnim sentimente de:

• Nedreptate și revoltă – elevii sunt sancționați (inclusiv prin note) sau cel puțin „certați” atunci când nu respectă regulile, în timp ce adulții par să le poată ignora fără probleme, ca în fabula cu câinele și cățelul. Unde-i justiția socială?
• Demotivare – aplicată și în respectarea regulilor, și în învățare. Dacă alții nu-și respectă îndatoririle, ei de ce s-ar simți obligați să o facă?
• Speranțe iluzorii și dezamăgiri repetate – de fiecare dată când adulții din jurul lor s-au relaxat cu măsurile de protecție, copiii și tinerii au sperat că viața lor va reveni la normal și s-au entuziasmat. La câteva săptămâni / luni distanță, însă, s-au confruntat cu un nou val de infectări și de restricții, cu atât mai greu de acceptat și gestionat.

„Mi-ar plăcea să văd că suntem cu toții egali din punctul ăsta de vedere, că trebuie cu toții să respectăm regulile pentru că, deși statistic, tinerii au mai puține șanse să dezvolte forme grave ale bolii, cu toții avem acasă un bunic, un părinte sau o persoană dintr-o categorie vulnerabilă”, adaugă Raluca.

„Neputința de a-mi convinge părinții”

Alexandra*, o altă adolescentă ai cărei părinți nu vor să-și asume riscurile semnificativ mai mici, dar totuși existente ale vaccinării, concluzionează:

„Este greu să aud ce se petrece în spitalele pline cu pacienți în stare critică, nevaccinați. Este greu să mă gândesc că e și vina mea, că eu contribui la rata extrem de mică de vaccinare a României. Am 17 ani. Peste un an, această grijă va fi o amintire neplăcută. Însă cred că partea cea mai grea este neputința de a îmi convinge părinții, cei pentru care virusul reprezintă un risc mult mai mare, să ia decizia corectă pentru propria sănătate.”

*Numele adolescenților au fost schimbate pentru a le proteja identitatea în fața expunerii publice.

Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | „Tatăl meu este un conspiraționist convins”. Problemele tinerilor care vor să se vaccineze, dar părinții lor se opun

„Profesorul nu ar trebui să pretindă că deține adevărul absolut despre vaccinare”, indiferent dacă s-a vaccinat sau nu, spune profesorul de filosofie Doru Căstăian într-un interviu pentru Școala 9. Am vorbit cu cadrul didactic și despre cazul recent, publicat de Libertatea, al profesoarei din Botoșani care le-a spus elevilor că dacă te vaccinezi, „ajungi legumă peste doi ani”.

21.10.2021 Florinela Iosip

Școala 9: Ce părere aveți despre cazul profesoarei de muzică din Botoșani, care le-a spus elevilor că vaccinul anti-covid te transformă într-o legumă? Cât de reprezentativă este această poziționare pentru cadrele didactice din România?

Doru Căstăian: Am avea nevoie de un studiu sociologic ca să vă pot da un răspuns exact. Însă, din ce am văzut la colegii mei de la Casa Corpului Didactic, la liceul și la facultatea unde predau sau pe Facebook, nu cred că este tipic pentru sistemul de învățământ. 

Chiar dacă ne raportăm la procentul de profesori nevaccinați, de aproximativ 40%, vreau să cred că cei mai mulți dintre ei știu să facă diferența între ceea ce cred ei despre vaccinare și care este rolul lor în clasă. Una este să nu vrei tu să te vaccinezi și alta este să le spui elevilor să nu se vaccineze, invocând temeri personale și mituri în loc de argumente științifice.

În spațiul public sunt criticați nu doar profesorii care le spun copiilor să nu se vaccineze, ci și cei care le spun că trebuie să-și facă vaccinul. 

Profesorii trebuie să se obișnuiască că indiferent ce vor spune la catedră vor exista colegi de cancelarie, părinți sau elevi nemulțumiți. Eu nu cred în niciuna dintre aceste abordări. Profesorul nu ar trebui să vină la catedră și să pretindă că deține adevărul absolut despre vaccinare, drept urmare e îndreptățit să le spună ce să facă.

Și-atunci cum ar trebui profesorii să le vorbească elevilor despre vaccinare?

M-am tot gândit cum este mai etic, și-am ales, cred eu, o cale moderată. Dacă un elev deschide acest subiect, răspund că eu și familia mea ne-am vaccinat. Le spun că eu consider că vaccinarea este calea rațională și cea mai eficientă prin care pot avea grijă de mine și de cei din jurul meu. Dar acest  „eu consider” face toată diferența. Una este să le spui că tu ai o anumită părere și alta este să-ți impui punctul de vedere, folosindu-te de autoritatea de la catedră. 

Apoi, îi îndrum să citească părerile experților în sănătate publică, iar dacă au mai multe întrebări să apeleze la medicii din proximitatea lor, inclusiv medicii de familie. 

Eu le vorbesc despre nevoia ca ei să fie responsabili pentru binele lor și pentru binele societății – indiferent dacă vor să se vaccineze sau nu. Până la urmă, este datoria fiecărui profesor să contribuie la formarea copiilor în adulți și cetățeni responsabili, dar trebuie să faci asta fără să-ți impui ideile într-un mod agresiv. 

Citește întregul articol pe Școala9.ro

În cel puțin 25 de județe zeci sau sute de copii și părinți au apelat de la începutul anului la liniile telefonice, asigurate de inspectoratele școlare, pentru a cere ajutor în legătură cu gestionarea emoțiilor. Potrivit datelor solicitate de Școala 9, cele mai frecvente probleme raportate de familii au fost despre cyberbullying, singurătatea copiilor și anxietatea lor în privința infectării sau a lipsei de acces la școala online.

09.11.2021 de Florinela Iosip

Pe 14 octombrie, la 11.30, Anna Bulbariu (13 ani), elevă în clasa a VII-a, primește un mesaj de la dirigintă că Vlad, prietenul ei cel mai bun din clasă, are Covid. Înainte să afle vestea, tocmai ce își pusese geaca pe ea ca să meargă la școală. Anna își dă jos geaca. Se așază în fața laptopului pentru școala care, acum, este din nou online. Conexiunea la internet iar nu merge. Inima îi bate tot mai tare,  respiră greu, îi este greață și o doare stomacul.

„Dacă am și eu covid? Dacă o să mor? Dacă îi dau și lui Eric (fratele său de 9 ani, care nu e vaccinat-n.r.)”, îi spune mamei ei, Irina Bulbariu. Părintele crede că acesta a fost primul atac de panică din viața fiicei sale. Irina, pe lângă profesia de economist, este studentă la un masterat de psihologie. Face studii în acest domeniu ca să-și înțeleagă mai bine copiii.

„Anna se simte vinovată pentru tataie”

De când a început pandemia, puștoaica a trăit mereu cu frica de-a lua Covid. Anul trecut, în perioada stării de urgență, părinții împreună cu fratele său ieșeau afară în jurul blocurilor ca să ia o gură de aer. Anna rareori îi însoțea.

Din noiembrie, de când și-a pierdut bunicul din cauza Covid, anxietatea ei a crescut. „Anna se simte vinovată pentru tataie, deși noi i-am spus că nu știm de unde s-a infectat, mai ales că noi ne-am testat și am ieșit cu toții negativ.”

După ce a murit bunicul său, Anna a făcut terapie cu consilierul de la școală în care a vorbit doar despre această pierdere. 

„Nu știu ce au discutat. Mi-a zis doar că a plâns și că uneori se mai trezește noaptea și plânge după tataie. M-a întrebat dacă și eu fac asta. I-am zis că da și că este normal să ținem doliu după el”, povestește mama Annei.

Tânăra s-a vaccinat pe 2 iunie. A fost primul copil din România vaccinat de Valeriu Gheorghiță. A făcut-o pentru că voia să-și îmbrățișeze prietenii și ca să nu o piardă și pe bunica, ea fiind și mai vulnerabilă în fața Covid-ului pentru că are cancer.

Însă și după ce s-a vaccinat, teama nu a dispărut. Tânăra nu și-a văzut bunica decât de trei ori de la începutul pandemiei, la sala de sport unde face volei este singura dintre fete care poartă masca, iar la școală este stresată din cauza colegilor care nu poartă masca corect și nu sunt vaccinați – doar alți doi colegi sunt vaccinați în afară de ea.

„Odată unui copil i s-a rupt masca și Anna l-a avertizat că, dacă nu-și  pune altă mască, se duce la doamna dirigintă și la director. Și Anna nu este de felul ei pârâcioasă, dar îi este frică să nu se infecteze”, mai explică părintele.

Anna mea nu mai este Anna mea. Copilul meu era numai un zâmbet.

Irina Bulbariu, mama Annei

Citește întregul articol pe Școala9.ro

Peste jumătate (54%) dintre părinții elevilor cu vârste între 12 și 18 ani spun că nu s-au vaccinat până acum, iar dintre aceștia doar 11% admit că ar putea exista cineva sau ceva care să-i convingă să se vaccineze, iar cei care sunt invocați cel mai des sunt medicii, potrivit unui sondaj IRES primit de Edupedu.ro.

Motivele pentru care aceștia nu s-au vaccinat încă au fost chestionate de autorii studiului printr-o întrebare deschisă, adică nu au avut de bifat răspunsuri predefinite.

Motivul invocat de cei mai mulți (32%) dintre părinți care nu s-au vaccinat până acum este ”lipsa încrederii în vaccin”, ”frica de efectele adverse” ale vaccinului sau ”frica de moarte” este un motiv invocat de 12%.

Alți 12% susțin că ”nu există virusul” ori sunt de părere că ”pandemia este o conspirație”, iar 6% spun că au contraindicații medicale.

Mai mult de trei sferturi (77%) dintre părinții nevaccinați susțin că nu ar putea fi determinați de nimeni și de nimic să se imunizeze.

11% admit că ar putea exista factori care să îi determine să se vaccineze. Cei mai mulți dintre aceștia (25%) recunosc că s-ar imuniza dacă ar fi obligați, pe 11% i-ar determina dacă ar beneficia de mai multe libertăți, 9% ar fi convinși dacă ar avea certitudinea că vaccinul este sigur/ eficient, iar 9% de mai multă informație cu privire la vaccin.

8% dintre părinții nevaccinați spun că ar putea fi convinși de cineva.

Medicii sau specialiștii în domeniul medical sunt cei care i-ar putea determina să se imunizeze pe cei mai mulți (45%), membrii familiei ocupă și ei un loc important (17%), fiind urmați de angajator (9%), preot (5%) sau prieteni (4%).

Sondajul IRES a fost făcut pe un eșantion de1.032 de părinți care au copii cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani și este reprezentativ pentru populația adultă, neinstituționalizată din România. Studiul are o eroare maximă tolerată de ± 3,1%, fiind realizat în perioada 16 – 29 septembrie 2021 prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).

• Studiul integral poate fi descărcat de aici.

Citește întreaga știre pe Edupedu.ro