Category: Articole

Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate […] și mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?

Întrebare:

„Bună! Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură. Spune că eu nu pot ajunge nimic în viața asta. El este marcat foarte mult de ce am făcut în trecutul meu. Și i-am dat fiecare detaliu din trecutul meu, iar el mereu îmi spune că sunt doar o mincinoasă și că nu crede nimic din ce spun. I-am repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze pe el cu nimic trecutul meu, atâta timp cât nu ne-a afectat relația. Dar el mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?”

adolescentă anonimă

Bună!

Povestea ta, deși spusă în doar câteva rânduri, este o poveste tristă și deopotrivă comună. Îmi pare rău că trăiești încă în interiorul acestei capcane, dar voi încerca să te ajut să găsești o cale de a-ți clarifica următorii pași ca să te simți mai bine. Și trebuie să plec de la cuvintele tale. 

„Ce să mă fac?”

e o întrebare atât de normală, încât rareori ne oprim să ne întrebăm ce reflectă. Eu aș zice că e o întrebare care ne dă un hint important, prin magia simbolismului limbii în care gândim și comunicăm.

Ce să mă fac?”, deși o expresie aparent inofensivă, face referință la propria persoană ca la un obiect – ceea ce ne setează pe o idee greșită, căci nu suntem obiecte, ci indivizi cu sentimente și personalități distincte. CE este un pronume simplu, cu o mulțime de funcții în gramatica limbii române. Dar, în această întrebare prin care oamenii exprimă adesea descurajarea și nevoia de ajutor, CE poate fi privit și ca un simbol al convingerii inconștiente că eul trebuie să se comporte într-un anumit fel, să capete anumite atribute sau o anumită imagine prin propriile forțe: „Ce să MĂ FAC?” unde verbul este folosit la persoana I singular. În plus, „să mă fac” folosit în locul lui „să fac” indică o abordare autoreflexivă a problemei identificate, problemă care, desigur, cere o soluție.

În ceea ce privește rezolvarea de care este nevoie, acest „Ce să mă fac?” poate să ceară o schimbare reală, profundă a sinelui, sau o schimbare aparentă, de suprafață – dar ambele indică implicit ideea că responsabilitatea sau puterea de a schimba ceva este la cel care își pune această întrebare. Și asta cred și eu despre tine: că schimbarea este în puterea și în responsabilitatea ta.

Relația și semnalele de alarmă

Descrierea scurtă a conflictelor din relația ta de cuplu indică existența unor conflicte de valori între tine și partenerul tău – cele legate de perspectivele diferite pe care le aveți în prezent asupra trecutului tău și a felului în care el influențează prezentul vostru.

Totuși, faptul că el „este marcat foarte mult” de ce ai făcut tu în trecut nu este o scuză pentru faptul că își manifestă acele sentimente prin jigniri și alte forme de violență emoțională față de tine. Indiferent care sunt lucrurile pe care i le-ai povestit sau felul în care a înțeles el acele evenimente din trecutul tău (btw, ai putea verifica dacă într-adevăr a înțeles corect ce i-ai povestit și dacă are toate detaliile necesare pentru a înțelege corect), ar trebui să îți fie deja clar că nu e ok să răspundă cu abuzuri și să te aducă în rol de victimă, el fiind în rol de agresor. Această dinamică este toxică și compromite șansele de a avea o relație sănătoasă, indiferent cât de bine poate să te facă să te simți în alte momente.

Cum am ajuns aici? Trecutul chiar contează.

De asemenea, e important să te gândești un pic în retrospectivă cum a ajuns partenerul tău să aibă toate acele informații (uite și un alt articol pe același subiect).

Le-ai oferit tu, pur și simplu, pentru că te simțeai în siguranță cu el, aveai încredere că nu te va judeca și ți-ai dorit sentimentul de pace al unei relații în care poți să renunți la secrete și măști sociale?

Sau mai degrabă a insistat el cu tot felul de întrebări și scenarii fanteziste, presărate cu tot felul de frici personale, până când ai decis să-i spui tot ce era de spus, în speranța că te va crede, va aprecia sinceritatea ta și te va iubi și mai mult?

Dacă realitatea ta e mai aproape de a doua variantă, ai multe red flags ignorate deja de ceva timp. Hmm… te definești oare ca o persoană optimistă? 🙂 Dar ce vreau să spun cu red flags? Ei bine, mă refer la acele semnale care te pot face să identifici un pericol, un abuz sau ceva ce merge într-o direcție toxică. Asta e o altă întrebare interesantă: ce te-a făcut să ignori toate acele semnale de alarmă.

Red flags în comportamentul fiecăruia

În situația povesitită de tine, indicii de comportament (ex: „iubitul meu din jigniri foarte urate nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură, că eu nu pot ajunge nimic în viața asta.”) sugerează un partener cu tendințe anxioase (posibil disimulate și ascunse bine de ceilalți) și nevoie mare de control, cu potențial de posesivitate, gelozie sau dependență/exploatare emoțională.

Un astfel de partener ar putea avea și un grad ridicat de narcisism la nivelul personalității, ceea ce înseamnă că va fi centrat pe propriile nevoi și obiective mai tot timpul și se va folosi de ceilalți pentru a-și satisface nevoile personale, indiferent de costurile implicate sau suferința provocată altora.

Nivelul de empatie în relațiile narcisicilor este foarte redus, în timp ce tendințele manipulative, cele disimulative și șantajul sunt parte din viața de zi cu zi. O astfel de persoană se va purta la fel și în relația de cuplu, chiar dacă la începutul relației și în scurte reprize reușește să își arate doar „partea bună”. Partenerii persoanelor cu tendințe narcisice sunt prinși în capcana abuzului narcisic, despre care am scris pe larg aici și te-aș trimite și aici, pentru cum să treci peste o relație cu un narcisist.

Deși este dificil să părăsești o astfel de relație, este posibil și adesea foarte necesar – mai ales atunci când partenerul nu manifestă niciun fel de disponibilitate de a-și recunoaște greșelile și de a lucra activ pentru a-și modifica atitudinile și comportamentul. În cazul vostru cum este?

El recunoaște când greșește? După ce te jignește urmează măcar o sesiune de scuze și câteva zile de pace în relație sau abuzul este deja generalizat, cum pare să indice mesajul tău? Faptul că i-ai „repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze trecutul” tău nu schimbă mare lucru, dacă problemele lui de încredere și nesiguranțele pe care le are au surse mai profunde sau mai vechi decât relația voastră de cuplu. Cum ziceam, pari o persoană optimistă, dar s-ar putea să ai nevoie de repere mai clare pentru felul în care îți iei deciziile în cuplu. Unele lucruri nu se schimbă decât dacă participă și alți oameni la acea schimbare, oricât de mult ne-am dori să nu fie așa.

Ipoteze, cauze și perspective

O potențială explicație pentru felul în care se poartă cu tine îl reprezintă fricile și traumele sale din trecut. Poate a fost înșelat în alte relații de cuplu, poate a fost abandonat sau abuzat fizic și emoțional în copilărie, poate i se pare că te pierde sau că ai putea să-ți pierzi interesul/iubirea pentru el – chiar și așa, insultele și jignirile sale nu rezolvă nimic.

Nici fricile lui nu scad, nici trecutul tău (sau ceea ce îl deranjează apropo de trecutul tău) nu se va schimba, doar pentru că te face să te simți vinovată, rușinată sau responsabilă pentru felul în care reacționează el la trecutul tău. E doar o răzbunare pe care el o aplică probabil inconștient, astfel încât să păstreze balanța puterii din relație înclinată în favoarea sa.

Fricile sale, nesiguranțele legate de sine sau de relația voastră sunt cele care îl fac să se simtă lipsit de putere, vulnerabil sau chiar slab. Tocmai de aceea, s-ar putea să manifeste inconștient tendința de a te pedepsi și de a te păstra captivă în această relație, pe care el o simte totuși ca fiindu-i absolut necesară.

S-ar putea să fie chiar foarte sincer când spune că nu-și imaginează viața fără tine, dar asta poate însemna că el e pur și simplu dependent de validările, resursele și statutul pe care i le oferă relația, nu neapărat că te iubește și își dorește sincer să fii și tu fericită. Iar tu asta ar fi sănătos să vrei pentru tine de la un partener/ o relație de cuplu, nu-i așa?

Tu ce vrei de la relația aceasta de acum înainte?

Chiar dacă până acum nu ai stat să te gândești la ce-ți dorești de la un partener/o relație sau ai considerat că trebuie să faci diverse sacrificii pentru binele relației/partenerului, ia în considerare ideea asta măcar de acum înainte. Sacrificiile nu sunt sănătoase în relații, mai ales în cele de cuplu.

Direcția către care e bine să aspiri este cea a negocierilor urmate de compromisuri agreate de comun acord, căci ele setează un cadru mult mai sănătos pentru orice relație. Cu cât sunt negociate și discutate mai clar și mai onest limitele personale, preferințele, emoțiile, nevoile și dorințele fiecăruia, cu atât mai bine, căci asta garantează cele mai bune șanse de a ajunge la soluții care să-i mulțumească pe toți cei implicați.

Așa că e timpul să îți iei o pauză de la stinsul de focuri mici, astfel încât să-ți aduni energia, răbdarea și curajul de a-ți căuta răspunsul la întrebarea reală pe care o ai, dar încă nu ai verbalizat-o. Eu intuiesc că e undeva în zona „Îmi mai doresc această relație?”, dar sigur că poate fi formulată în multe alte feluri. Important este să începi să te gândești la subiectul acesta: cât de mult bine îți face relația asta cu adevărat. Și apoi, cât de mare e schimbarea de care ai avea nevoie pentru a-ți fi bine. Este vorba de o schimbare care stă doar în puterea ta? De asta mă cam îndoiesc, căci e nevoie ca și partenerul tău să schimbe ceva din comportamentul său pentru ca lucrurile să se echilibreze cu adevărat.

Incertitudinea ca încurajare pentru viitor

Sper că măcar următorii pași sunt ceva mai clari acum, dar sunt convinsă că nu e o ușurare prea mare lucrul acesta. Conștientizarea abuzului la care ești expus sau la care îi expui inconștient pe ceilalți este un lucru tare greu și îți poate crea rezistențe sau să te împingă în negare uneori, dar miza stă tocmai în contactul cu realitatea.

Nimeni nu poate să trăiască izolat într-o fantezie, de fapt. Mai devreme sau mai târziu, realitatea te va lovi cu neprevăzutele ei. Și nimeni nu știe ce urmează, până la urmă. Dar dacă îți asumi cu onestitate propriul adevăr și propria putere de a-ți influența evoluția ca persoană, vei fi pe calea cea bună, chiar dacă ea va fi încă presărată cu suferințe și frici, mai mici sau mai mari, mai predictibile sau mai surprinzătoare.

Read More

CONVERSAȚIILE DESPRE RĂZBOI

de psih. Silvia Guță, 2 Mar 2022

În această perioadă încărcată de tensiune, felul în care adulții se poartă reprezintă un model pentru copii și adolescenți. Desigur, modelele pot fi și negative, dar pentru că responsabilitatea este întotdeauna la adulți, părinții și alți adulți din proximitatea copiilor și adolescenților au o sarcină dificilă.

In a Relationship vine în ajutorul tuturor adulților care vor să-i sprijine pe copiii și tineri să treacă mai ușor prin perioada aceasta cu o serie de recomandări, împărțite pe două categorii de vârstă: sub 8 ani și peste 8 ani.

Pentru copii mici (sub 7-8 ani)

Copiii mici au nevoie să fie protejați cât mai mult – atât de știrile legate de război, cât și de reacțiile emoționale ale adulților cauzate de știrile despre război. 

Pentru copiii sub 7-8 ani, sentimentul de securitate emoțională și fizică este vital pentru dezvoltarea normală a psihicului, iar expunerea la imagini sau reacții emoționale tumultuoase poate fi extrem de destabilizantă.  

Simptomele unei traumatizări emoționale prin expunerea la violența războiului 
  • Anxietăți și frici declanșate de nevoia de siguranță fizică și emoțională, în jurul unor teme ca:
    • Armele și războiul; 
    • Separarea fizică de părinți (inclusiv refuzul de a merge la școală);
    • Ideea de pierdere, dispariție sau moarte;
  • Comportamente compulsive – gesturi repetitive și redundante, cu efect de calmare și reasigurare, pe fondul creșterii nevoii de control și de consolare;
  • Comportamente impulsive – gesturi violente bruște sau neașteptate, cu reacții disproporționate față de stimulii aparenți, pe fondul creșterii nevoii de siguranță, detensionare și autoexprimare emoțională;
  • Scăderea sau creșterea poftei de mâncare poate apărea în corelație cu nivelul crescut de anxietate;
  • Insomnie sau somn prelungit, uneori somn cu coșmaruri sau enurezis nocturn, inclusiv refuzul de a dormi singuri;
  • Probleme de concentrare, inclusiv daydreaming – tendința de a evada în propria imaginație, neglijând (aproape) complet sarcinile și rutinele zilnice, pe fondul anxietății, demotivării și pierderii sensului de a respecta regulile și rutinele obișnuite;

=> Dacă apar astfel de simptome la copiii mici, este nevoie de intervenția unui specialist în sănătate mentală. 

Copiii sunt mai atenți decât cred adulții

Dacă unele informații deja au ajuns la copiii sub 7-8 ani, ceea ce este foarte probabil, având în vedere cât de aproape de graniță se întâmplă evenimentele îngrijorătoare, este absolut necesară intervenția adulților:

  • Primul pas: verificarea lucrurilor pe care le-au înțeles copiii din informațiile la care au fost expuși – sunt recomandate întrebările „de curiozitate” din aproape în aproape și evitarea tonului acuzativ, critic sau a întreruperilor și contrazicerii imediate din partea adulților
  • Al doilea pas: prezentarea unor informații corecte, dacă este cazul, pentru a-i ajuta să integreze informația într-un mod care să le reconfirme sentimentul de siguranță – personală și a familiei, dar uneori chiar și a țării. 
  • Al treilea pas: Gravitatea conflictului armat trebuie prezentată în cuvinte inteligibile pentru copii, cât mai simplu și mai concret, fără exagerări sau termeni încărcați emoțional, care le pot submina adulților încercările de a-i calma pe copii. De exemplu: „Războiul este rău”, „Utilizarea forței și a armelor produce suferință” sau „Familia noastră este în siguranță”. 

Foarte important: Adulții trebuie mai întâi să proceseze ei înșiși la nivel emoțional informațiile despre război, pentru a fi apoi capabili să-i ajute și pe copii să o facă. 

Când familia are legături directe cu războiul

Dacă este vorba despre copii mici care au părinți sau rude apropiate implicate activ în evenimentele din jurul războiului, este absolut necesar ca adulții din jur să ia anumite măsuri:

  • să le explice copiilor ce se întâmplă cu acei membri ai familiei în cuvinte potrivite pentru vârsta copiilor și capacitatea lor de procesare – ce fac, unde sunt, ce responsabilități au;
  • să-i reasigure pe copii că sunt iubiți și în siguranță;
  • să le spună copiilor că iar părinții sau rudele respective se vor întoarce la ei imediat ce va fi posibil;
  • să evite secretizarea unor informații care au oricum efecte emoționale puternice asupra adulților din jurul copiilor – secretizarea poate să-i anxieteze pe copii, să-i facă să-și piardă încrederea în adulți și să le declanșeze reacții impredictibile.

Copiii nu-și manifestă emoțiile ca adulții

Copiii mici s-ar putea să nu-și manifeste în mod direct sau verbal fricile și îngrijorările cu privire la război, mai ales dacă informațiile despre război au ajuns la ei altfel decât prin intermediul părinților sau dacă aceștia nu le spun nimic din proprie inițiativă despre evenimentele respective. În astfel de situații, copiii s-ar putea simți cumva vinovați și se pot teme să deschidă subiectul, ceea ce-i poate face și mai vulnerabili, pe termen mediu-lung. 

Cel mai bine pentru copii este să primească astfel de informații direct de la părinții lor, în cuvinte simple, ușor de vizualizat și să simtă că-și pot exprima liber sentimentele și gândurile în interiorul familiei. 


Pentru copii mai mari & adolescenți

Pentru a fi capabili să-i ajute pe copii și pe tineri să integreze vești despre războiul de lângă granița noastră, părinții și adulții semnificativi (bunicii, rudele, profesorii etc.) trebuie să fie conștienți de importanța rolului lor. 

Adulții trebuie să ia inițiativa de a deschide aceste conversații, pentru a asigura un flux sănătos al informației către și dinspre copii și adolescenți, adaptându-și mesajele și discursul la vârsta acestora.

Aceste conversații trebuie să fie cât mai calme, cât mai asertive și focusul adulților trebuie să fie pe construirea spațiului dedicat exprimării libere a opiniilor copiilor și adolescenților.

Nu toți copiii & adolescenții își manifestă la fel emoțiile

Chiar dacă unii dintre ei spun că nu le pasă sau nu îi afectează, nu este suficient și nici plauzibil. La fel și în cazul adulților. Un război care are loc într-o țară vecină creează o rezonanță emoțională puternică în toți oamenii, indiferent de vârstă, educație sau statut social, atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient.

Oferiți-vă timp și spațiu mental pentru a discuta, o dată la câteva zile, despre cum se așează știrile despre război în mintea fiecărui membru al familiei. 

Cel mai bun deschizător de drumuri pentru astfel de discuții este modelul adulților. Chiar dacă ați discutat o dată și a părut că au înțeles, nu uitați să reveniți asupra subiectului pe măsură ce evenimentele se desfășoară.

Adulții ar trebui să se abțină de la tendințele autoritare

Chiar dacă părerile sau ideile copiilor și adolescenților sunt greșite sau exagerate, adulții ar trebui să se abțină de la a-i întrerupe sau critica pentru felul în care văd lucrurile. O astfel de atitudine din partea adulților va scădea dramatic disponibilitatea copiilor și tinerilor de a discuta cu ei.

Dacă informațiile copiilor/ adolescenților sunt greșite sau incomplete, cea mai sănătoasă abordare din partea adulților este să-i ajute să verifice pe cont propriu validitatea informațiilor din mai multe surse de încredere/ oficiale, educându-i astfel cum să-și selecteze sursele de informare și cum să surfeze valurile de informații cu care îi bombardează social media. 

În plus, este necesară impunerea unei limite de timp rezonabile pentru citirea știrilor sau urmărirea evenimentelor în online – atât pentru adulți, cât și pentru copii și adolescenți, pentru a evita apariția sentimentelor de copleșire și a avea suficient spațiu mental pentru a procesa informațiile importante. Limita de timp trebuie să fie negociată alături de adolescenți, nu impusă artificial sau cu forța.

Întrebările incomode cer răspunsuri

Atunci când pun întrebări incomode de tipul „Ce o să se întâmple?” sau „Ce facem dacă vine războiul și la noi?”, este dreptul lor să primească răspunsuri. Ca părinte, s-ar putea să-ți fie greu să spui „Nu știu” – dar de data asta poți spune cu mâna pe inimă că „Nimeni nu știe”. 

Căutați împreună răspunsuri și opinii din partea experților, dacă e cazul, dar evită să-i oferi copilului sau adolescentului garanții ce nu pot fi susținute. 

Cel mai bine este să cultivăm gândirea critică a copiilor și adolescenților într-o astfel de situație, astfel încât să poată să-și dezvolte mecanisme de apărare ale psihicului mai mature și mai sigure cum sunt relativizarea, umorul sau sublimarea prin artă și evitând negarea realității, somatizarea, raționalizările reductive sau reprimarea emoțională. 

Cultivarea valorilor morale pozitive

În special în cazul copiilor mai mari și a adolescenților, părinții ar trebui să-i ajute să-și cultive empatia, solidaritatea și umanitatea. Ei pot face asta prin acțiuni de sprijin pentru refugiații din Ucraina, fără însă a-i lăsa să-și epuizeze toate resursele emoționale și materiale încă din primele zile. 

E important să ne distribuim echilibrat energia și resursele, astfel încât să evităm risipa, încurcăturile și suprapunerile care creează haos, dezamăgire și frustrare. 

Micile bucurii

Nu uitați de îmbrățișările de care au nevoie copiii de orice vârstă, cuvintele calde și micile bucurii de zi cu zi. Bucuriile mici pot apărea în orice moment dacă decidem să ni le facem. Ele sunt mici gesturi de afecțiune sau normalitate, cum ar fi mâncarea preferată sau surprizele, fie ele și în forma unui GIF amuzant. 

Cu cât sunt mai apropiate și mai sigure relațiile copiilor și adolescenților cu părinții și familia, cu atât se vor simți mai în siguranță, mai protejați și mai iubiți. Iar acesta va fi un avantaj pentru ei, indiferent ce greutăți vor fi nevoiți să confrunte. 

Read More

Dragobete în vremea pandemiei

Dragobetele e o sărbătoare plină de mister și credințe vechi, distilate prin țesătura timpului până în zilele noastre. Scopul ei este să celebreze dragostea tânără și merge mână-în-mână cu natura care se trezește la viață după frigurile iernii. Ei bine, anul acesta Dragobetele vine la In a Relationship ca pretext de conversații despre dragostea tânără din vremea pandemiei și a internetului.

Între 24-26 Februarie, te invităm la conversație, alături de Gen revistă de la Forum Apulum și Versus Magazine.

Ce pregătim?

2 dezbateri + 2 ateliere online gratuite despre relațiile de cuplu ale tinerilor sub efectul pandemiei, ca să-ți fie mai ușor să te orientezi în dragoste în perioada următoare.

Dă join la dezbaterile live pe facebook și înscrie-te și tu la atelierele online!


💋 Gen Z & dating apps | Dezbatere online | 24 feb, 19:00-20:00

Love, Unmatched: Gen Z și dating apps” este titlul unui articol marca Gen, Revistă semnat de Diana Mirancea, masterandă SNSPA și editat de Teodor Tiță, unul dintre mentorii revistei inițiate de Forum Apulum. Diana și Teo sunt invitații Silviei, psihoterapeuta In a Relationship, într-o dezbatere live despre motivele care i-au determinat să aleagă acest subiect și felul în care a decurs colaborarea lor până la publicarea textului în Gen, Revistă.

Join aici: shorturl.at/jmLV8

👀 Red Flags – Mai are rost? | Dezbatere online | 25 feb, 19:00-20:00

Al doilea subiect al seriei de evenimente este o discuție live pe facebook despre Red Flags – acele semnale vizibile încă de la primele întâlniri romantice, pe care oamenii de toate vârstele le observă sau le ratează, le ignoră sau le interpretează. „Semaforul – o discuție cu Silvia Guță” este punctul de plecare al acestei dezbateri, un text scris de Vladimir Ciobanu și editat de Cătălina Perju. Articolul va apărea în „U.A.O. (Umor, Amor și Omor)” în luna martie, cel de-al treilea număr tipărit al revistei realizate de redacția Versus Magazine, o redacție formată exclusiv din liceeni și studenți români.

Join aici: shorturl.at/knES0

💞 Relațiile romantice – ce căutăm și cum alegem | Atelier online | 26 feb, 12:00-13:30

Momentan, ne pregătim cu oarecare optimism să ieșim de sub restricțiile pandemice și să ne reluăm viața ca mai înainte. Dar pentru asta avem nevoie de niște antrenament mental și emoțional. În domeniul relațiilor de cuplu, In a Relationship propune un atelier cu titlul „Relațiile romantice – ce căutăm și cum alegem”, în care participanții pot începe să-și răspundă la niște întrebări importante, cum ar fi ce căutăm și cum alegem.

Înscrie-te aici: https://forms.gle/ewTBJwVQeFGkY1dEA

💙 Social Media și standardele de frumusețe nerealiste | Atelier online | 26 feb, 15:00-16:30

Deși cu toții știm că frumusețea este subiectivă și că standardele de frumusețe sunt rezultatul unor factori culturali dificil de analizat rând pe rând, ajungem să dezvoltăm tot felul de conflicte interne și interpersonale care pleacă de la felul în care oamenii înțeleg, văd și tratează frumusețea. Estetica este importantă, dar contează la fel de mult și credințele, valorile și experiența personală pe care fiecare a acumulat-o pe cont propriu, formându-și preferințe, idealuri și reguli care ne ajută să ne orientăm în alegerile noastre de relație – în special relații romantice.

Înscrie-te aici: https://forms.gle/7XH4wNkquxUEKjA39

PS: Dă cu share, să ajungă la cât mai mulți teens! #StrongerTogether                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                     

Read More

Infografic. Ce frici și speranțe au puștii din România?

Articol publicat pe Scena9.ro
de Venera Dimulescu, ilustrații de Sorina Vazelina

Ce nesiguranțe au tinerii din România și cum se gândesc ei la viitor? Cât de integrați sunt în societate și cât de pregătiți sunt pentru un job? În cine au cea mai mare încredere și de cine se tem? Am citit cel mai recent și amplu studiu despre puștii din sud-estul Europei, cu răspunsuri culese din zece țări, la începutul anului 2018.

Vezi continuarea pe Scena9.ro

Read More

12 adolescenți vorbesc despre fricile lor

Articol publicat pe Scena9.ro
de Venera Dimulescu, ilustrații de Laurie Mouret

O fată se oprește din vorbit și începe să plângă. „Nu pot să mai zic”, se scuză ea în fața colegilor și a profei de istorie și își ascunde obrajii aprinși între palme. Are 15 ani și frica ei cea mai mare e ceva ce a cunoscut deja: pierderea prietenilor. După ea, aproximativ 20 de puști adunați în cerc dau glas propriilor spaime, iar ora de dirigenție începe să semene cu o ședință de terapie în grup.

„Tinerii români par să se teamă în mai mare măsură de aproape orice comparativ cu tinerii din regiune”, spune un studiu recent, la care au participat peste 10 000 de puști cu vârste între 14 și 29 de ani din zece țări din Europa de Sud-Est. 70% dintre respondenții români recunosc că se luptă cu cel puțin o frică, iar frica lor cea mai mare dintre variantele propuse de cercetători este corupția. Care sunt fricile lor în 2020? Am mers în două licee din București, unul de cartier și altul central, ca să-i întrebăm pe puști ce frici au. Ne-am așezat în cerc cu 24 de elevi de a zecea de la Colegiul Național „Octav Onicescu” din Berceni și apoi cu 12 elevi de a unșpea de la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” și ne-am mărturisit, pe rând, cele mai înfricoșătoare gânduri.

Mai întâi le-am spus temerile noastre, de femei de 30 de ani, și le-am povestit de frica de a naște un copil bolnav, de a fi ridicole sau de groaza deadline-urilor. Pe măsură ce ne mărturiseau și puștii propriile lor frici, vedeam că empatia și solidaritatea sudaseră relațiile dintre ei, iar vulnerabilitățile colegilor nu erau repezite sau batjocorite. Ne-au surprins. Când noi eram de vârsta lor, la discuțiile de genul ăsta sigur s-ar fi râs și nimeni n-ar fi avut curajul să fie atât de sincer. Dar asta doar ne putem imagina, pentru că nu am avut niciodată ocazia să participăm la discuții în afara cerințelor din programa școlară, iar orele de dirigenție se transformau, de cele mai multe ori, în ore de predare. Acum, când o fată povestea ceva traumatizant și izbucnea în lacrimi, colega de lângă o lua de mână sau își punea capul pe umărul ei. Băieții, pe de altă parte, nu și-au arătat lacrimile în fața noastră, însă au fost înțelegători cu durerile celorlalți. La primul liceu, diriginta a rămas în clasă și și-a împărtășit și ea la început, propriile frici, printre care teama de boală și degradare și teama de a dobândi un viciu. La al doilea, profa nu a rămas la oră, pentru că se aștepta ca discuția să fie intensă și nu a vrut ca elevii să aibă vreo reținere din cauza ei.

Psihiatrul francez Christophe André spune, în cartea Psihologia fricii, că există patru mari motive care ne guvernează spaimele: o traumă mare – cum ar fi moartea cuiva sau un accident; experiența repetată a unei trăiri dureroase; faptul că am fost martori la fricile părinților sau că am auzit constant de la cineva că un anumit lucru e periculos. Le-am regăsit pe toate în cele două săli de clasă.

Chiar dacă eșantionul nostru nu are o proporție egală între genuri (fetele au fost de două ori mai multe decât băieții), am observat că fetele spun că se tem mai tare de eșec și de părerea celor din jur decât băieții. Nevoia de a-i mulțumi mereu pe părinți se transformă, uneori, într-o presiune prea mare de a nu face un pas greșit care ar putea să le curme șansa la succes și independență. Cei 11 băieți, în schimb, au vorbit despre temeri mult mai concrete, cum e zburatul cu avionul sau frica de examene. Unul dintre ei a recunoscut că nu-și cunoaște propriile frici, iar altul ne-a rugat să-i respectăm decizia de a-și ține frica pentru el.

Vă invităm să citiți mărturiile curajoase ale unei generații conectate la problemele din societate și din familiile lor.

„Mi-e frică să nu-mi pierd zâmbetul”

Maria, 15 ani
Cea mai mare frică a mea este să nu îmi dezamăgesc părinții, adică să moară fără să vadă că am reușit ceea ce și-au propus ei pentru mine: să fiu independentă și să am succes în tot ce fac, să reușesc să am o casă, o familie, să reușesc cu locul de muncă, pur și simplu să fiu o persoană care să nu poată fi în niciun fel doborâtă de alții.
Și legat de surorile mele, mi-e frică să nu le pierd, pentru că am mai avut un frate care a murit înainte. Glasul Mariei se stinge și îi dau lacrimile.

Ana, 16 ani
Poate ar fi frica de oameni, pentru că am crescut uitându-mă la știri și părinții mei mereu îmi spun să am grijă pe stradă, să am grijă cu oamenii, pentru că nu știi ce pot să-ți facă. Dacă merg undeva cu prietenii mei, nu mă simt în siguranță și de-aia nu prea ies afară. Și lumea mă consideră antisocială, doar că nu sunt așa, sunt doar foarte speriată. De exemplu, mie mi-este foarte frică acum, pentru că nu îmi place să vorbesc în fața oamenilor.

Citește continuarea pe Scena9

Read More