Category: Articole

…simt că nu reușesc să fac nimic bine…

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună!

În ultimul timp simt multă presiune pe mine, simt că nu reușesc să fac nimic bine, nu mai am motivație și nici ambiție. Mă simt judecată.”

cititoare anonimă

Salut!

Mesajul tău s-a rătăcit în inbox-ul meu și a rămas nedeschis din mai și până acum. Așa că îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat, dar voi încerca să îți ofer câteva variante de abordare a acestei stări pe care o descrii atât de succint. Nu am detalii nici despre vârsta ta, nici despre contextul tău de viață, așa că răspunsul meu va fi destul de general.

O altă chestie care pare că s-a rătăcit, însă, este întrebarea din mesajul tău. Așa că trebuie să mi-o imaginez eu, drept pentru care îmi voi organiza răspunsul în funcție de următoarele întrebări de ghidaj:

  • De unde vine toată presiunea pe care o simt?
  • E adevărat că nu reușesc să fac nimic bine?
  • Unde mi-au dispărut motivația și ambiția? Și cum fac să le recuperez?
  • Ce pot să fac atunci când mă simt judecată?

Să le luăm pe rând, așadar. 

De unde vine toată presiunea pe care o simt?

Bare with me, partea asta e cea mai lungă. Cel mai probabil, vorbim despre o senzație de presiune care se bazează atât pe surse externe – reale și cuantificabile, cât și pe surse interne – mai dificil de identificat și cuantificat. 

Sursele externe de stres

pot fi momente importante din viața ta – praguri existențiale, dacă vrei să le privești în felul acesta.

Ca surse de presiune în zona de rezistență și reziliență emoțională, ar putea fi o schimbare recentă în viața ta de zi cu zi, o pierdere importantă sau o relație conflictuală în ecosistemul tău relațional (ex: familie, grup de prieteni, relație de cuplu etc.). 

Ca surse de presiune în zona de performanță intelectuală și socială, pot fi provocările unui job nou sau cele legate de parcursul tău academic, un examen în viitorul apropiat sau o schimbare de treaptă, care implică și adaptarea la grupuri sau comunități noi (ex: de la liceu la facultate, de la o școală la alta). 

Cel mai probabil, vei putea identifica mai mulți astfel de factori de stres externi, care țin de mediul în care îți duci viața și care îți activează resursele psihice pentru ca tu să te adaptezi cât mai bine la ceea ce ai de făcut, de realizat, de trăit. 

Sursele interne de stres

se leagă mai degrabă de semnificația pe care tu o acorzi lucrurilor care se întâmplă în viața ta și de mecanismele de adaptare și apărare pe care le-ai dezvoltat până acum pentru a face față provocărilor vieții de zi cu zi. 

Oricât de confortabil ni s-ar părea uneori să alungăm un gând neplăcut cu raționamentul „E doar în capul meu!”, realitatea e că ce e în capul tău contează aproape la fel de mult ca ceea ce se regăsește și în realitatea obiectivă. Uneori chiar, contează mult mai mult – dar despre asta voi scrie cu altă ocazie. 

Acum aș vrea să îți orientez un pic atenția către scenariile pe care le derulezi în imaginația ta. Acele povești care încep și se desfășoară pe principiul „Și dacă…. atunci….” și care reprezintă viitorul tău, așa cum ar putea el să fie. De cele mai multe ori, dacă aceste scenarii nu sunt conștientizate și percepute ca produse ale imaginației, o zonă de testare pe teritoriul fanteziei, ele pot fi interpretate de sistemul tău psihic ca certitudini sau pericole reale. Ceea ce declanșează o întreagă armată de mecanisme defensive conștiente și inconștiente, toate menite să te apere și să te mențină în siguranță. 

Partea nasoală e că presiunea care se creează în felul ăsta e și foarte obositoare. 

Dacă toate resursele tale psihice deservesc doar scopuri de evitare a unor scenarii negative pe care ți le poți tu imagina, atunci e foarte puțin probabil să îți folosești resursele și pentru a-ți îmbogăți experiența într-un mod relaxat, creativ și liber. Adică doar consumi, nu te și reîncarci. 

Și aici nu mă refer la faptul că nu stai deloc degeaba – poți să consumi și aparent relaxându-te sau nefăcând mare lucru. Poți foarte bine să stai țintuită într-o canapea ore în șir, timp în care mintea ta să alerge pe câmpiile anxietății și să muncească de zor la prevenirea unor catastrofe imaginate. Și e groaznic de obositor dacă atenția ta e angrenată constant în astfel de călătorii interioare. Devine sufocant și, treptat, dispoziția ta migrează din spațiul anxietății în zona depresiei. 

Dacă resimți o dispoziție depresivă pe perioade mai lungi de timp – câteva săptămâni de exemplu, cea mai bună idee ar fi să consulți un specialist în sănătate mentală (psiholog sau psihiatru) pentru a primi niște recomandări potrivite pentru situația ta, posibil și un tratament. 

E adevărat că nu reușesc să fac nimic bine?

Pe scurt, răspunsul este NU. 

Ideea că nu reușești să faci nimic bine este, de regulă, un simptom al dispoziției depresive. Unele studii vorbesc despre faptul că persoanele deprimate sunt mai realiste (sau cel puțin au niveluri mai scăzute de optimism), dar asta nu înseamnă că orice gând care îți trece prin cap cu recurență are și calitate de adevăr obiectiv. 

Nu reușesc să fac nimic bine” este o generalizare negativă, o exagerare din zona raționalizărilor care vin din sentimente greu sau imposibil de exprimat. Cel mai probabil, ești supusă unor forme de abuz sau unor agresiuni emoționale mai dificil de identificat și pe care ai ajuns deja să le consideri parte din normalitate. 

Cum ai învățat să te privești pe tine

Vocea interioară care îți reproșează că nu faci nimic bine s-ar putea să fie o voce ușor de regăsit în ecosistemul tău relațional. Poate fi un părinte, o figură de autoritate (sau mai multe) sau chiar prieteni sau parteneri de cuplu care aruncă non-stop către tine cu critici, reproșuri și acuzații – mai mult sau mai puțin fondate. Dacă asta s-a întâmplat încă de foarte devreme în viața ta, probabil că nici nu ți-ai dat seama când ai început să le și crezi: să simți că așa ești tu și să acorzi mesajelor celorlalți calitate de adevăr absolut. 

Din fericire, el poate fi doar un adevăr subiectiv – poate așa pare pentru ei. Sau poate nu știu să comunice altfel decât prin imagini negative. Poate din perspectiva lor chiar așa se văd lucrurile, dar tu ai posibilitatea și puterea de a te comporta și altfel, de a te vedea pe tine și realitatea și din altă perspectivă – a ta și numai a ta. O perspectivă care își rezervă dreptul și libertatea de a relativiza noțiunile de bine și rău, astfel încât să creeze spațiu și pentru propria ta interpretare asupra lucrurilor. 

Dă-ți șansa de a te privi cu proprii tăi ochi, chiar dacă ai avut senzația că asta ai făcut și până acum. Dacă nu te-ar copleși ideea că nu faci nimic bine, care ar fi lucrurile de care ești mândră? Care sunt micile sau marile tale reușite invizibile pentru ceilalți? Ce ți-ar plăcea să faci în continuare pentru tine? Și pentru ce îți vine să te premiezi sau să te feliciți, chiar dacă nu o faci prea des cu voce tare?

Unde mi-au dispărut motivația și ambiția?

Pe scurt, ele au fost neutralizate odată cu epuizarea resurselor tale psihice. 

Motivația și ambiția nu pot funcționa eficient decât pe termen scurt pe baza unor condiționări negative – mecanisme de autoconstrângere de tipul „Fac X ca să evit Y”. Dacă ai abuzat inconștient de genul ăsta de autocondiționare și ai investit prea puțină atenție și energie în direcția „Fac X ca să obțin Z”, s-ar putea ca asta să fie sursa principală a lipsei tale de motivație și ambiție. 

Desigur, e ceva ce necesită o perioadă de ajustare și adaptare pentru a simți diferența – o perioadă în care să depui efort, conștient, pentru a-ți dezvolta și scenarii pozitive în imaginația ta, către care să te poți apoi îndrepta cu intenție. Scenarii în care îți lași sau să îți încurajezi mintea să genereze și imagini ale reușitelor, câștigurilor sau împlinirilor pe care le-ai putea avea, imagini ale unui viitor dezirabil, plăcut sau cel puțin confortabil. 

Și cum fac să le recuperez?

Sigur că motivația și ambiția se pot reactiva. Chiar dacă scenariile negative „ies” mai natural la suprafață, chiar dacă cele pozitive s-ar putea să fie descurajate de principii de genul „Nu-mi fac așteptări ca să nu fiu dezamăgit/-ă.”, calea către redresare trebuie să parcurgă o bună bucată de drum pe teritoriul viselor, dorințelor și obiectivelor personale – tot un fel de așteptări, dar unele încărcate deopotrivă cu speranță și optimism, dar și cu responsabilitate. Sau oare e mai bine să zic autoresponsabilizare?

Iar pe teritoriul ăsta, cel mai mult contează întrebări de genul „Eu ce-mi doresc? / Eu ce nevoi am? / Pe mine ce m-ar ajuta acum?”

Mulți dintre noi am primit o educație care conține multe principii contradictorii, cum ar fi, de exemplu, ciocnirea dintre „Nu te iubește nimeni cum te iubește familia ta.” versus „M-ai dezamăgit, așa că nu mai vreau să te văd / să-ți vorbesc.” Sau, în alt regim, „Tu ești cel mai special copil din lume.” versus „Nu ești în stare să faci nimic fără mine.”

Pe scurt, oscilații extreme, lipsite de sens pentru copil, dar care pun o mare presiune pe umerii săi și ai adultului în care se va transforma odată cu trecerea timpului. 

Singura variantă disponibilă pentru copilul care primește astfel de mesaje de la figurile sale de atașament și autoritate (părinții, bunicii, îngrijitorii din primii ani) este să le ia ca atare, cel puțin până când dezvoltă suficientă autonomie sau independență încât să se poată revolta împotriva acestor contradicții și absurdități. Abia atunci va putea copilul (interior) să înceapă, cu adevărat, să se întrebe  „Eu ce-mi doresc? / Eu ce nevoi am? / Pe mine ce m-ar ajuta acum?”

Iar după ce aceste întrebări încep să primească răspunsuri libere, oneste, necenzurate de frici și vinovății împrumutate sau inoculate, motivația și ambiția vor începe să se manifeste și ele, din nou, liber și neîngrădit – chiar și cu costul unor greșeli pe propria piele, uneori 🙂 Că doar din astea învățăm cel mai repede, nu?

Ce pot să fac atunci când mă simt judecată?

Ei bine, aici deja ne apropiem de final, așa că ține-te bine pentru o idee care s-ar putea să-ți zguduie un pic înțelegerea. 

Spui că te simți judecată – și probabil asta e și explicația scurtă pentru dispariția motivației și a ambiției. Dar ce este această judecată, mai exact?

Dacă ar fi să explicăm unui copil de 5 ani, ar trebui să zicem ceva de genul: ești judecat atunci când cineva mai deștept ca tine și care cunoaște mai bine ca tine regulile jocului decide că ai greșit și că trebuie să confrunți urmările greșelii – o pedeapsă, o mustrare, o eliminare temporară din joc sau una definitivă. 

Ce e de făcut?

Să încercăm să ne convingem că nu există niciun joc și nici reguli concrete pe care să le urmăm sau să le încălcăm? Sau mai bine să continuăm procesul de judecată și să ne dăm timp și spațiu emoțional pentru a ne imagina cea mai utilă urmare a greșelii cu pricina. Este ea oare o greșeală, indiferent de unde am privi-o? Am putea să-i găsim și niște beneficii, dacă ne uităm la ea din alt unghi?

A judeca nu e ceva negativ – e, de fapt, fix ceea ce ne clasifică drept ființe inteligente pe noi, oamenii. Partea care ne dă senzația de groază și generează blocajul emoțional (și fizic uneori) este condamnarea. Și mai mult decât orice, condamnarea pe nedrept – nedreptatea care ni se face, fără ca noi să avem ocazia să contestăm autoritatea celui/celei care ne judecă. 

Așadar, ce e bine să faci atunci când te simți judecată este să continui să gândești problema din mai multe unghiuri – să o analizezi până când ai suficiente argumente și variante alternative de interpretare, astfel încât să nu mai pară un adevăr absolut, un fapt cert care îți invalidează dreptul de a exista și de a te manifesta liber. 

Când te simți judecată, soluția este să judeci mai departe, să nu-ți oprești mintea din a gândi. Să cauți în continuare ieșirea prin labirintul raționamentelor și al argumentelor contradictorii. Iar pentru asta, uneori s-ar putea să ai nevoie de ajutor. 

Fie că începi să testezi și cu alți oameni ipotezele tale, fie că te documentezi din resursele aproape interminabile pe care ți le pune la dispoziție marele internet, fie că ceri sprijinul unui prieten, al unui mentor sau al unui specialist în sănătate mentală, a continua să judeci, a nu te opri din gândit, observat, trăit și interpretat, e singura variantă de a depăși momentele în care, emoțional, ți-e greu să mergi mai departe și îți vine să te oprești și atât. 

Vorbește cu ceilalți, ascultă-i și pe alții vorbind sau citește-le ideile așternute în scris. Exprimă-te în cuvinte și în imagini și în mișcări care să lase la suprafață energia aceea de frustrare într-un mod safe, până când încep să se clarifice răspunsurile la întrebările care țin de cum vrei tu să-ți arate viitorul și ce poți face pentru a ajunge acolo unde dorești, pentru a obține ceea ce-ți trebuie cu adevărat.

Îți doresc succes și sper ca data viitoare când ne scrii, dacă ne vei mai scrie, să pot răspunde la întrebările formulate chiar de tine, chiar dacă și ele vor veni cu o oarecare senzație de presiune și disconfort. Cu toții avem și zile mai grele, și zile mai ușoare – dar toate sunt la fel de importante în imaginea de ansamblu a existenței noastre.

Read More

Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună.

Am 30 de ani, am trecut printr-un divorț din cauza mea și a căderilor psihice pe care le-am avut, a urmat apoi o relație foarte toxică cu un pervers narcisic. La aproape un an și ceva, am cunoscut pe cineva care mi-a dat toate semnalele posibile și imposibile, mi-a spus și direct că este indisponibil emoțional, însă eu am repetat pattern-ul și m-am atașat de el, lăsându-l să îmi încalce limitele. 

Teoretic știu, dar practic tot îmi e greu să spun nu. Până acum am dus o viață de una singură, sunt în controlul total al finanțelor mele, și parcă ceva lipsește: pacea sufletească. 

Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?”

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc de încrederea pe care ne-o acorzi – atât proiectului In a Relationship, cât și mie, ca om din spatele tastaturii în secțiunea Întreabă-ne. Am să încerc să păstrez răspunsul acesta pe cât de scurt pot, dar cu siguranță nu va fi prea scurt sau simplu de parcurs. Pentru că și întrebarea ta e una complicată și cu multe straturi și mesajul tău merită toată atenția – a mea, dar mai ales a ta 🙂 și poate și a altor cititori de aici.

Am avut câteva momente de negocieri interne înainte de a decide cum să procedez cu mesajul tău. E prima dată când cineva ne scrie punând clar în context vârsta – una destul de trecută de anii adolescenței. In a relationship a deschis secțiunea Întreabă-ne ca zonă de suport și interacțiune directă cu adolescenții, drept pentru care am tratat toate întrebările primite anterior ca și când ar fi fost scrise de adolescenți, deși uneori existau indicatori ai faptului că cel/cea care ne-a scris trecuse de adolescență. 

Am considerat toate întrebările valide însă, iar răspunsurile au fost construite astfel încât să acopere cât mai multe variabile pentru care nu aveam context sau informații clare. Tot așa e și de data asta, dar cel puțin vârsta e clară.

Până la urmă, am decis să publicăm și acest răspuns, din mai multe motive:

  • Povestea ta și întrebarea formulată de tine pot ajuta și tinerii, și adulții să înțeleagă că pentru integrarea unor traume psihologice (așa numita „vindecare”), nu e de ajuns să știi teoria (adică să ai achiziția cognitivă), ci e necesară o restructurare a tiparelor de gândire și comportament. Iar asta presupune un efort constant și e mai degrabă un proces de tip încercare-eroare-învățare, un proces susținut în primul rând în intimitatea relației cu propria persoană și abia apoi în interacțiunile cu ceilalți. 
  • Întrebarea formulată la final „Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?” este adesea indicatorul faptului că oamenii cred că ar fi mai bine sau mai sănătos să nu se mai atașeze sau cel puțin să nu o facă „așa ușor”. În alte cuvinte, oamenii văd soluția sub forma de a-și impune o anumită distanță emoțională, care poate fi adesea resimțită ca izolare, singurătate sau teamă de angajament. Chiar dacă întrebarea pare să fie despre atașament, ea este, de fapt, o întrebare despre cum facem să menținem granițe sănătoase în relații. 

În mod clar, soluția nu este în izolare, ci într-o înțelegere mai aprofundată a propriei identități și a nevoilor pe care fiecare le are în interacțiune cu sine și lumea exterioară. Așadar, o să pornesc ca de obicei de la o analiză a cuvintelor tale, căutând să văd și ceea ce reiese printre rânduri. 

„Din cauza mea” – agresorul internalizat

Încă de la început, mesajul tău e încărcat emoțional: „am trecut printr-un divorț din cauza mea și a căderilor psihice pe care le-am avut”. Fără alte detalii legate de aceste „căderi psihice”, e foarte greu de înțeles la ce se referă ele. 

Dar ce știu cu siguranță e că, foarte des, oamenii numesc „cădere psihică” momentele în care nu mai pot accepta o anumită stare a lucrurilor, o anumită realitate percepută sau chiar momentele în care apar gânduri și comportamente de revoltă, indignare, furie sau depresie – acestea fiind, însă, reacții comportamentale apărute în legătură cu niște factori ce pot fi bine delimitați la o analiză mai atentă. 

Pentru a-i delimita cât mai eficient însă, de multe ori e nevoie de ajutor din afară – și nu orice fel de ajutor, ci unul de specialitate. Mă întreb acum dacă ai apelat la consiliere sau psihoterapie pentru a te recupera după ceea ce tu numești „căderi psihice”.

Aceste reacții nu sunt negative sau rele în sine, ci sunt reacții menite să contribuie la corectarea unor situații în care persoana respectivă este supusă unor presiuni, unor nedreptăți sau unor abuzuri – din partea unor indivizi sau din partea unor sisteme (familia, locul de muncă, birocrația, societatea în general etc.). „Căderile psihice” determină luarea de măsuri într-un fel sau altul și pot să contribuie la apariția unor conștientizări importante. 

Eșecul unei relații nu vine doar dintr-o parte

În plus, dacă vorbim de divorț, vorbim de dinamica relațională dintre doi oameni – cel puțin. 

La cifra asta se mai adaugă mulți alții implicați direct sau indirect în acea dinamică relațională (părinți, copii, prieteni, colegi de lucru etc.), dar hai să încercăm să vorbim doar de cei doi parteneri, de dragul simplificării schemei logice. 

Un divorț nu se produce niciodată doar din cauza unuia dintre parteneri, la fel cum nici relația de cuplu în sine nu se poate dezvolta și nu poate supraviețui fără contribuția ambilor parteneri. Și la divorț e la fel: fiecare are contribuția sa – chiar dacă uneori pare foarte ușor să „dai vina” pe unul dintre parteneri sau să atribui mai multă responsabilitate unuia decât celuilalt. 

Printre rânduri, eu aici citesc o oarecare tendință de a-ți asuma responsabilitatea poate mai mult decât e cazul, poate dincolo de ceea ce depinde cu adevărat de tine. Dacă prin această exprimare vrei să spui că ești conștientă că ai contribuit activ și că te consideri vinovată pentru despărțire, sigur că asta poate fi adevărat, cel puțin din niște puncte de vedere. 

În lumina care crește și descrește, umbrele sunt înșelătoare

O exprimare atât de rigidă („din cauza mea”) îmi ridică un semnal de alarmă de potențial gaslighting – o formă de abuz emoțional prin care agresorul real, aflat într-o poziție de putere, manipulează percepția și emoțiile victimei, făcând-o să se îndoiască de propriul discernământ și de propria capacitate de a înțelege realitatea sau de a lua decizii „corecte”. 

Asta menține victima într-o poziție de inferioritate de putere, dependență și regresie emoțională – niște motive suficient de bune pentru a-i crea măcar sentimente de revoltă, nu?

Uneori gaslighting-ul e conștient – atunci când agresorul știe că face un abuz și poate recunoaște asta față de sine (sau chiar față de alți oameni). Alteori, gaslighting-ul e inconștient și manipularea are loc involuntar, în virtutea jocului de putere inconștient din relația de cuplu. Persoana aflată pe rol de agresor face ceea ce face (manipulări, amenințări, șantaj emoțional etc.) pentru a se păstra pe sine în siguranță sau în poziție de avantaj, percepându-se pe sine ca fiind victima adevărată și fiind foarte puțin dispusă să recunoască caracterul abuziv al propriilor comportamente. 

În ambele cazuri, rezultatul poate fi descris ca o „cădere psihică” a victimei reale – aici adăugâdu-se și această tendință de învinovățire a victimei, atât de caracteristică în cultura noastră. De la „Ți-ai căutat-o cu lumânarea” și până la „Nu ar avea aceste crize de gelozie dacă nu m-ar iubi cu adevărat”, cultura relațiilor de cuplu de la noi cultivă foarte multe comportamente care perpetuează abuzul și jocul de putere din cadrul cuplurilor. Dar asta le face doar greu de identificat, ascunse sub percepția de „normalitate” – nu neapărat și mai ușor de suportat. 

Mersul în cerc, e de fapt, o spirală

Faptul că după divorț a urmat o relație cu o persoană pe care tu o numești „pervers narcisic” este încă un indicator al fragilității imaginii tale de sine și al nevoii tale de a închide ochii la semnalele de alarmă. 

Narcisicii fac love bombing la început de relație, te inundă cu atenția lor și te fac să te simți cel mai special om de pe pământ, chiar dacă abia au avut timp să te cunoască. Îți cer și îți promit totul, pentru ca apoi să se retragă fără explicații din ceea ce părea un angajament serios sau o fascinație complet autentică. Dacă persoana respectivă chiar suferă de o tulburare de personalitate narcisică diagnosticată (ceea ce foarte rar se și întâmplă, însă), asta susține și mai mult ipoteza mea anterioară – faptul că s-ar putea să fii ceva mai vulnerabilă la manipulare & love bombing decât e firesc să fie o persoană în căutare de iubire și siguranță. 

Oricine poate fi cumva manipulat, păcălit, dus de nas – cel puțin o vreme. Dar unii oameni se consideră pe sine cumva inferiori sau nedemni de iubire, drept pentru care tind să închidă ochii sau să accepte comportamente ale partenerilor romantici care altora le-ar părea de-a dreptul abuzive și inacceptabile. Și nu mă refer aici doar la gesturile încărcate cu energie negativă (replici tăioase, promisiuni încălcate, minciuni cusute cu ață albă). 

Mă refer în special la gesturile încărcate cu energie pozitivă, dar care pot părea suspicioase la o privire mai atentă. E OK să nu ți se pară credibil când cineva care te știe de câteva zile vorbește entuziast despre un viitor strălucit împreună. E în regulă să dai un pas în spate când primești un val de complimente care te scaldă într-o lumină angelică, venite de la cineva care te atinge fără consimțământul tău, bazându-se doar pe presupunerea că asta îți dorești și tu. E firesc să ți se aprindă beculețele de alarmă când ți se pare că persoana respectivă sare etape și avansează la mutat împreună, vacanțe și crize manifeste de gelozie cât ai zice relație. 

Iar asta e corelația nu foarte ascunsă dintre relațiile romantice și relațiile cu figurile de atașament & autoritate din viața oamenilor. Ajungem acolo în curând.

De unde pleacă spirala

A treia relație romantică pe care o descrii succint – cea cu persoana care ți-a dat „toate semnalele posibile și imposibile” că e indisponibil emoțional, e un fel de cireașa de pe tortul introspecției. Spui că te-ai atașat de el „lăsându-l să îmi încalce limitele” – dar nu specifici ce fel de „atașament” e în discuție aici și nici ce limite ți-a încălcat. Te-ai îndrăgostit – poate asta vrei să spui? 

Mie asta îmi cam sună ca o urmare firească a unei convingeri subconștiente că „dragostea adevărată presupune renunțare la sine” – o expresie repetată adesea pe pilot automat în lecțiile de viață predate de adulți copiilor. Genul ăsta de învățătură, preluată fără activarea gândirii critice (că doar vine de la cineva de încredere, nu?) și aplicată apoi fără să fie respectat principiul reciprocității sau al respectului, poate să facă mult rău. 

Dacă această persoană ți-a încălcat limitele după ce îți dăduse toate semnalele posibile și imposibile și deja îți spusese direct că e indisponibil emoțional (sau că nu vrea o relație serioasă, îndrăznesc să îmi imaginez), înseamnă că și tu i-ai permis asta sau poate chiar ai contribuit activ. Adică și tu ți-ai încălcat limitele. Dar nu doar limitele, ci și principiile și valorile. 

Și probabil că abia aici ajungem cu adevărat la discuția despre pattern-ul tău și sentimentele tale de vinovăție, născute din această supraresponsabilizare inconștientă. 

El nu este doar un tipar de atașament romantic, ci un tipar de gândire, o structură de valori și principii mai mult sau mai puțin conștiente, pe care în anumite situații nu vrei sau nu poți să le iei în calcul în deciziile tale. E un tipar de comportament prin care te fentezi pe tine însăți, ca să ajungi mai repede la gratificația pe care o cauți – recompensa efortului de a-ți lăsa granițele încălcate de persoana aceea de care te-ai atașat. Adică de care ai început să fii cumva dependentă – sau cel puțin să simți asta și să te comporți ca atare.

Atașamentul se construiește față de o persoană care îți satisface niște nevoi emoționale – sau pe care tu o investești cu rolul (sau cel puțin potențialul) de a-ți satisface acele nevoi, indiferent de cât de dispusă e acea persoană să joace rolul respectiv.

Ca să simți că te-ai atașat de cineva, nici măcar nu trebuie să fii prea conștientă care-s acele nevoi specifice pe care ți le satisface. Adesea, oamenii le identifică eronat sau superficial. De exemplu, nu e suficient să zici „Vreau să fiu iubită” și gata, ai identificat nevoia reală. Ea e mult mai complexă și mai nuanțată de atât. Știi și tu asta, iar încercările de a reduce aceste conținuturi psihice la propoziții scurte, simple și ușor de pus în lista de bifat obiective sunt încercări care conduc către suferință pe oricine e în căutare de conexiune autentică, nu de frumusețe de suprafață.

Cum ne imaginăm iubirea

Cu toții avem nevoie să fim iubiți, dar contează mult mai mult cum ne imaginăm că arată acea iubire, cum o definim și cum o recunoaștem. Pentru că apoi urmează partea mai grea: cum despărțim iubirea de ceea ce nu vrem să primim de la acea persoană pe care am investit-o cu rolul de partener romantic și de la care așteptăm iubire? 

Ei bine, genul ăsta de problemă are o logică internă – nu una evidentă, pentru că e o logică profund emoțională. Ea vine din confuzia creată în relațiile cu figurile de atașament și autoritate – părinții, de regulă, dar pot fi și înlocuitorii lor (bunici sau alte rude, îngrijitori din copilărie) – oamenii care s-au ocupat de tine în prima parte a vieții tale, când chiar erai cu adevărat dependentă de disponibilitatea lor ca să poți supraviețui. 

Tiparul pe care îl recreezi, probabil, are de-a face cu o luptă încă neînțeleasă și invizibilă, poate încă nepurtată conștient și asumat, o luptă de a revendica ce ți se cuvenea de la cineva care nu a avut disponibilitatea sau posibilitatea de a-ți oferi. Ce anume? Poate fi iubire, poate fi prezență, poate fi grijă, consolare, validare, protecție sau disciplină – poate fi orice ar fi putut să te facă să te simți în siguranță și acceptată așa cum ești, doar pentru că ești. 

Iubirea, logica emoțională și meritocrația

Dar dacă totuși ți s-au asigurat condițiile ca să supraviețuiești – Ți-am dat tot ce am putut, tot ce am avut– și la pachet cu asta a venit și mult abuz, multă neglijare, multă nesiguranță, cel mai probabil copilul care erai tu a învățat să pună cumva lucrurile în ordine în capul său. A învățat să-și reprezinte realitatea în termenii în care aceasta îi era descrisă: „Nu te mai iubesc pentru că nu mă asculți.”, „Te bat pentru că meriți!” sau „Copile, tu pe mine mă bagi în pământ!” sunt doar câteva din manipulările emoționale profund abuzive pe care adulții copleșiți, lipsiți de resurse sau imaturi emoțional le-au practicat în relație cu copiii lor.

Și nici nu trebuie să fie așa evidente. Mai putem avea și „Te iubesc pentru că ești cea mai cuminte.”, „Fără tine viața mea nu ar avea sens!” sau, pur și simplu, experiența de a pierde o figură de atașament și autoritate din imediata ta proximitate în prima parte a vieții – fie prin divorț, plecare la muncă în străinătate sau deces.

Nu știu cum a fost la tine, dar cu siguranță nu meritai să ți se întâmple asta și să ți se creeze impresia că abuzurile erau urmarea corectă a comportamentului tău sau dovezi de iubire și grijă pentru tinew sau pentru viitorul tău. 

Într-o astfel de situație, soluția nu este să nu te mai atașezi de oameni așa ușor – cum pare că încă speri tu. Soluția este să crești iubirea față de tine – s-o crești atât de mult încât să-ți permiți să confrunți rănile astea neînchise din sufletul tău și să-ți revendici dreptul și puterea de a-ți construi realitatea. 

Autonomia și respectul de sine

E minunat că ești în controlul total al finanțelor tale! Felicitări pentru reziliența de care ai dat dovadă și capacitatea de a duce o viață independentă, trecând peste dificultățile pe care le-ai întâmpinat și pe care le numești „căderi psihice”.

Totuși, bănuiala mea e că ai în continuare pe cineva foarte aproape de tine – în preajma ta sau (deja) doar în sufletul tău și în amintirile tale – o figură de autoritate severă, critică și perfecționistă, care nu te lasă să te bucuri de viață.

Caută să o identifici printre oamenii pe care îi iubești cel mai mult – oamenii față de care ai respect, admirație sau față de care te simți îndatorată profund. Oamenii care, fără să vrea sau fără să știe, au aceeași tendință narcisică pe care o (re)găsești atât de atractivă și probabil și cumva familiară în partenerii tăi romantici. 

Nu trebuie să fie neapărat figura masculină sau paternă din copilăria ta, poate la fel de bine să fie și o femeie. Ghidează-te mai degrabă după firul roșu al puterii – poate chiar răspunzând la întrebările astea: 

  • Cine lua (sau ia) deciziile importante? 
  • Care e persoana care deține(a) puterea, autoritatea, întâietatea în sistemul familial în care ai crescut? 
  • Cine are sau avea rolul de a-i trage la răspundere pe ceilalți și pe tine? 
  • De cine ți-era sau încă îți este cel mai frică, pe lângă toată iubirea și admirația? 

Și dacă deja ai răspunsurile la o parte din aceste întrebări, deja știi că nu e suficient doar să le ai îndosariate la capitolul traume din copilărie. Ai ceva de revendicat și ceva de făcut în acea relație – sau acele relații, pentru că da, pot fi mai multe. 

Ai de revendicat puterea ta de a renunța la modelul pe care l-au reprezentat pentru tine, puterea ta de a-ți restructura valorile și principiile după care te ghidezi în viață și mai ales în relațiile romantice, felul în care ele se împletesc cu viața ta sexuală și tot ceea ce înseamnă, pentru tine, comportamente de gratificație, de căutare a plăcerii – de la mâncare și până la sexualitate, de la cum îți cheltuiești banii și până la experiențele pe care ți le permiți, incluzând aici experiențele de intimitate cu alți oameni. 

Soluția nu este să nu te mai atașezi așa ușor, ci să înveți să construiești atașament (mai) sănătos, să păstrezi și distanța, să spui și NU, să îți dai timp și să și amâni unele plăceri, mai ales atunci când satisfacerea lor îți încalcă unele limite sau intră în conflict cu nevoile sau valorile tale. 

Iubirea se învață și se exersează, nu se exercită

E destul de greu să înveți să relaționezi și să iubești în alt fel decât ai făcut-o dintotdeauna, fără să exersezi asta într-o altă relație – o perioadă cel puțin. De data asta, încearcă să parcurgi drumul acesta alături de un profesionist în sănătate mintală, care să te ghideze prin labirintul oglinzilor care-ți deformează imaginea – acest labirint al relațiilor noastre de zi cu zi, care ne influențează, zi de zi, direcția de dezvoltare și identitatea, nu doar imaginea de sine. 

Dacă ai mai avut experiențe de psihoterapie și nu te-au convins, nu renunța totuși la idee! Psihoterapeuții au rolul de a te însoți doar o parte din drum oricum – caută-l pe cel potrivit pentru tine acum, în această parte a vieții tale. Mergi pe recomandări, testează câteva interacțiuni și alege după cum te face să te simți și să gândești. 

Ia-ți timp să alegi, pune-le acestor oameni toate întrebările la care simți că ai nevoie de răspunsuri și nu presupune că e prea devreme sau interzis să întrebi ceva. Oferă feedback onest și deschis, chiar dacă simți că ai putea fi percepută ca lipsită de respect: exercițiul tău acum e să dezvolți din ce în ce mai mult respect față de tine însăți. Cu ceilalți probabil că deja te descurci destul de bine. 

Citește cărți și ascultă podcasturi și emisiuni despre lucrurile care te interesează – dar fii atentă să alegi autori acreditați și cu studii de specialitate, la fel ca și în cazul psihoterapeuților. O carte cu care ai putea începe, dacă nu cumva deja ai citit-o, este „Revoluția iubirii”, scrisă de Gáspár György . Nu vei găsi o soluție simplă și rapidă – sunt convinsă că știi asta deja – dar exersarea conexiunii autentice începe cu tine și relația ta cu tine, cu hrana ta emoțională și intelectuală și spirituală.

Succes!

Read More

România are o lege nouă care pedepsește REVENGE PORN

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Începând cu 14 iulie 2023, România se poate număra printre țările care incriminează pornografia din răzbunare – o formă de agresiune până recent ignorată de legislația noastră.

In a Relationship a fost unul dintre primele proiectele din societatea civilă care au popularizat termenul de revenge porn, organizând ateliere și educând atât adolescenții, cât și publicul general cu privire la pericolele acestui fenomen. Personal, mă bucur enorm că avem această lege și am resimțit știrea asta ca pe un fel de mică victorie, un motiv în plus să continui să lucrez la dezvoltarea proiectului In a Relationship, alături de echipa Fundației Friends For Friends.

Potrivit actului normativ recent promulgat, difuzarea de imagini intime ale unei persoane, fără acordul acesteia, va constitui infracțiune penală și se va putea pedepsi cu închisoare de la 6 luni până la 3 ani. Mai multe detalii pot fi găsite în articole care explică textul legii pe Presshub sau pe vedemjust.ro. În plus, expunerea de motive depusă la Parlament în 2019 de senatoarea Florina Presadă poate fi citită aici – un document consistent, care cuprinde atât exemple de situații concrete, cât și clarificări și paralele cu legislațiile altor state.

De ce ne trebuie o astfel de lege?

Revenge porn sau „pornografia din răzbunare”, denumită și „pornografia non-consensuală” este o practică destul de comună. Ea se răspândește rapid prin intermediul internetului și al mijloacelor de comunicare digitale, făcând uneori aproape imposibilă stoparea rapidă a distribuirii imaginilor compromițătoare.

De când majoritatea telefoanelor mobile au și camere de luat vederi, fenomenul a luat o amploare uriașă, care afectează oameni de toate vârstele. Deși cifrele oficiale de raportare către autorități nu au reușit să scoată în evidență adevărata amploare a acestui fenomen, cazurile de pornografie non-consensuală vizează în special persoane de sex feminin tinere și foarte tinere, cu acces redus sau limitat la noțiuni de educație media, securitate digitală sau educație sexuală.

Agresorul – în cazul acesta o persoană care are acces la imagini cu conținut intim ale victimei – alege să publice sau să distribuie acele imagini cu scopul de a compromite sau de a leza imaginea victimei, ca formă de răzbunare sau ca modalitate de a-i produce suferință victimei. Uneori, persoana pe rol de agresor este la fel de lipsit/-ă de educație media sau educație sexuală ca și victima, dar are conștiința faptului că distribuirea acelor imagini va produce un efect negativ asupra victimei, la nivel emoțional sau la nivel social. În anumite cazuri, distribuirea imaginilor este însoțită și de amenințări, șantaj sau hărțuire.

Efectele psihologice ale expunerii prin revenge porn

A fi victima unui astfel de comportament este unul dintre cele mai traumatizante lucruri posibile, căci o astfel de expunere poate ușor să transforme și alte persoane în distribuitori ai imaginilor cu conținut intim. Astfel, în timp ce unii oameni doar se amuză, victimele sunt lipsite de orice putere de a se apăra.

Efectul expunerii cauzate de un gest de revenge porn este, însă, iremediabil – în special atunci când imaginile sunt distribuite în comunitatea de apartenență a victimei – clasa sau școala, cartierul, orașul, locul de muncă sau comunitățile online în care activează aceasta. Victima este adesea ridiculizată, marginalizată, persecutată și umilită la nivelul comunității sau chiar pedepsită aspru – mai ales în cazul în care aceasta este minoră și se află încă sub tutela părinților sau familiei.

O astfel de experiență generează adesea victimelor tulburări de anxietate și depresie, scăderea stimei de sine – uneori până la ură față de propria persoană, scăderea încrederii în sine și în ceilalți, probleme de intimitate, comportamente de izolare, de autopedepsire sau supracompensare, probleme identitare etc. În unele cazuri, este posibil ca victima să ajungă să se identifice cu eticheta socială negativă dobândită ca urmare a expunerii imaginilor intime, dar mai ales ca urmare a reacțiilor de blamare a victimei din partea apropiaților și comunității de apartenență, ceea ce poate duce la un comportament autodistructiv, inclusiv tentative de suicid.

Pentru a preveni instalarea tulburărilor post-traumatice, este absolut necesară consultarea unui specialist în sănătate mintală pentru o evaluare a stării de sănătate și echilibru psihic. De regulă, este necesar și un proces de psihoterapie prin care se poate integra și vindeca experiența traumatică, urmările acesteia la nivel psihic putând fi minimizate cu ajutorul unui specialist. Procesul de consiliere și psihoterapie este adesea necesar și aparținătorilor victimei (familie, părinți, etc.).

Informarea și educația orientată pe prevenția unor astfel de practici este, însă, necesară tuturor.

Ce urmează după lege?

În mod firesc, o inițiativă legislativă devenită lege promulgată va avea nevoie de niște măsuri care să faciliteze atât popularizarea, cât și aplicarea:

  • organizarea unor campanii de informare publică cu privire la incriminarea faptelor care intră în categoria de revenge porn / pornografie din răzbunare, precum și popularizarea drepturilor pe care le au victimele (dreptul la viață privată, la imagine, la intimitate etc.);
  • sesiuni de formare și instruire pentru oamenii din structurile de implementare a legii (sistemul de justiție, cel medical, cel educațional etc.);
  • includerea informațiilor de bază despre pornografia din răzbunare în educația dedicată copiilor și tinerilor, într-un mod adaptat vârstei lor, care să contribuie la prevenția acestui fenomen și gestionarea mai sănătoase a situațiilor de acest gen, atunci când apar;

Bineînțeles, acestea sunt doar trei dintre cele mai importante direcții de continuare, odată ce ne putem bucura de existența noii legi. Invit și sper ca autoritățile și societatea civilă să sprijine aceste demersuri și să dezvolte noi instrumente de intervenție, care să ne permită tuturor să ducem o viață decentă și să ne simțim în siguranță.

Read More

După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Inițial, am primit o întrebare pe Instagram – o întrebare pentru care am cerut clarificări și context. Și le-am primit, le-am considerat relevante și pentru alți tineri care ne urmăresc, așa că le-am adus aici, pe site.

„După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?

Persoana în cauza sunt chiar eu. 

Da, îmi doresc acest lucru. Limitele pe care le resimt sunt legate mai mult sau mai puțin de o teama de atașament / commitment. În sensul că, trecând printr-un proces de autocunoaștere, mi-au ajuns la lumină anumite comportamente proprii și comportamente pe care le-am acceptat din partea cealaltă, pentru ca la momentul respectiv mi se păreau ok (fiind familiare). 

Dorința, da există. Doar ca acum as vrea să învăț să gestionez mai bine lucrurile, să fiu deschisă la a mă lasă văzută și cu părțile bune, dar și cu cele mai puțin bune. 

Ce am observat acum la nivel social, este faptul că relațiile au ajuns sa fie destul de superficiale și doar pe dorința de a merge totul bine. Când, din punctul meu de vedere, nu putem să fugim de situațiile de dezacord sau conflict ci sa învățăm cum ne raportăm la ele și cum se pot rezolva.”

tânără anonimă

Bună!

Și mulțumim de încrederea pe care ne-o acorzi, trimițându-ne o astfel de întrebare, alături de întregul context. Am decis să o tratăm direct în secțiunea de întrebări de pe site – tocmai pentru a-i putea acorda spațiul și atenția necesare. 

Comparații involuntare, rezultate neclare

Totuși, pentru început, aș vrea să subliniez câteva aspecte care mi-au atras atenția încă de la prima citire. Întrebarea ta nu pare să aibă un reper prea concret. „Cum aș putea să gestionez mai bine” implică o comparație deja – dar pare că nici tu nu ești foarte sigură ce vrei să compari acolo. Poate așa, în mare, trecutul cu viitorul? În sensul că ai vrea ca relația din viitor să fie mai echilibrată sau mai sănătoasă decât cea din trecut? Sau poate în sensul că ai vrea să nu mai resimți un anumit disconfort pe care îl trăiești în prezent?

În partea de context, vorbești despre teama de atașament – și o numești clar și concis, legând-o de conștientizările pe care le-ai avut în procesul tău de autocunoaștere. E mare lucru să te apropii de tine însuți/însăți suficient de mult încât să poți vedea și să poți recunoaște în tine teama de atașament și de angajament. E un moment deopotrivă liniștitor, dar și angoasant – căci mută problema relațională și mai mult la propria persoană, oricât de clare și evidente au fost comportamentele NOT OK din trecut – ale partenerului sau ale tale. 

Generalizări care produc confuzie

Totuși, acel  „mai bine” încă nu are un fundament concret, chiar și după ce ne spui mai multe despre trecutul tău și cum ai vrea să arate viitorul. Și da, e greu de găsit un reper stabil și realist, mai ales atunci când operăm cu generalizări – așa cum reiese din ultimul tău paragraf: „Relațiile au ajuns să fie destul de superficiale și doar pe dorința de a merge totul bine”.

Deși ai dreptate când susții că nu e sănătos să fugim de situațiile de dezacord sau conflict, asta nu pare să te ajute prea mult în a fi mai puțin confuză. De regulă, asta se întâmplă atunci când nu identificăm corect conflictul sau contradicția pe care se bazează întregul raționament. Iar generalizările nu ne ajută deloc, căci ne distrag atenția de la ce e autentic și o îndreaptă către ceea ce pare să se întâmple la suprafață.

O încercare de interpretare

De fapt, textul tău îmi transmite altceva printre rânduri – și voi încerca să fac un pic de lumină aici, deși mă bazez destul de mult pe intuiție și pe o interpretare atentă a cuvintelor prin care ai ales – conștient sau inconștient – să te exprimi. O să pornesc de la întrebarea ta originală, ca să încerc să-i ofer un răspuns.

„După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?”

Dorința de a construi o relație sănătoasă este o dorință cât se poate de sănătoasă și admirabilă – adică e o dorință mai mult decât acceptabilă social, care nu ar trebui, teoretic, să aibă nevoie de mecanisme complicate de gestionare. O resimți, recunoști că există în tine, te feliciți că ai ajuns în punctul acela al vieții în care poți fi atentă la aspecte de finețe ale relațiilor, apoi te pui pe treabă ca să îți dai seama cum o satisfaci – sau ce anume poți face ca să îți îndeplinești această dorință.

Rezistențele inconștiente de luat în calcul

Ce transpare însă din întrebarea ta inițială, chiar și fără context, este o oarecare rezistență la a-ți dori o relație sănătoasă – spun asta pentru că a apărut exprimarea aceea cu gestionarea „mai bine”. Și sincer, nu ai fi prima persoană care să trăiască confuzia unei astfel de rezistențe înrădăcinate în conținuturile psihice ale inconștientului. 

De multe ori, relațiile sănătoase sunt… plictisitoare. Prea cuminți, prea liniare, prea așezate. Unde e adrenalina? Unde e entuziasmul? Eu zic că aici s-ar putea să avem o problemă de altă natură, exprimată într-o altă întrebare: cum arată de fapt o relație sănătoasă în reprezentarea ta? Întreabă-te asta cât se poate de serios și dă-ți spațiu și timp să-ți răspunzi pe bune. 

Cultura noastră ne educă subliminal despre cum ar trebui să fie o relație de dragoste: de mici auzim că dragostea se trăiește „cu năbădăi”, că „nu există iubire fără suferință”, că abuzurile, dramele și traumele sunt „sarea și piperul” vieții de zi cu zi – și multe alte formule de formule similare care prescriu anumite scenarii de derulare pentru poveștile de iubire. Și, oricât de clar am conștientiza că unele din modelele astea sunt nocive, asta tot nu e suficient ca să le putem înlocui cu ceva „mai bun”. Pentru că a (re)nega ceva nu e echivalent cu a înlocui acel ceva cu ceva mai bun. 

Teama de atașament vine și ea de undeva

Și aici deja ne uităm la mecanismele dependenței afective. Dragostea poate fi trăită în multe feluri – dar fiecare dintre noi, pe baza experienței personale de la începutul vieții și până în prezent, are un anumit tipar de relaționare cu dragostea – mai ales cea romantică. Ca să afli mai multe despre asta, caută cartea „Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp” (Robert J. Sternberg), unde sunt descrise 7 feluri de dragoste romantică foarte diferite, pornind de la 3 factori care se configurează în proporții diferite: intimitatea, pasiunea și angajamentul. 

Pentru unii oameni – cei cu stiluri de atașament mai degrabă anxioase – dragostea chiar se simte ca un drog: dă hype, dă plăcere intensă, dă validare, dă dependență. Dar dependența are o stigmă socială puternică – oricare ar fi obiectul dependenței. Cine vrea să fie dependent de ceva? Sau, mai rău, de cineva care poate să nu te placă la fel de mult cum îl/o placi tu?

De aici putem desprinde ușor firele care explică (cel puțin parțial) teama de atașament și/sau angajament despre care vorbeai. Pe lângă faptul că nu dorim să fim răniți din nou, în cazul în care lucrurile nu merg bine, nici nu ne dorim să devenim dependenți – să ajungem să trăim senzația aia că „viața mea nu are rost fără el/ea”. În psihoterapie, conflictul acesta interior este descris uneori ca o oscilație involuntară, inconștientă inițial, între teama de a fi singur și cea de a fi absorbit/-ă de celălalt sau de a te pierde pe tine în relație. 

Nu există soluții de-a gata, dar putem avea curajul de a testa alternative

În altă ordine de idei, acesta este și motivul pentru care eu consider că sunt nocive conceptele de genul „jumătatea” sau „THE ONE” – tocmai pentru că ele definesc dragostea ca o singularitate, o experiență irepetabilă cu altă persoană, ceea ce îi face pe oameni foarte temători – și să o găsească, și să o piardă. 

Revenind la întrebarea ta, cei 4 ani în care ai fost „solo” sunt, probabil, 4 ani în care te-ai recuperat după o relație (sau mai multe) în care ai fost rănită și în care ai rănit la rândul tău, 4 ani în care ai pus în ordine anumite lucruri din viața ta emoțională, te-ai înțeles mai bine pe tine și, cu siguranță, te-ai maturizat.

Dar dacă „solo” înseamnă că ai evitat activ orice interacțiune cu potențiali parteneri romantici – de teamă, din dezgust sau cu mândrie – acești 4 ani s-ar putea să fie constituit pentru tine și o barieră mentală din ce în ce mai dificilă. 4 ani în care te-ai simțit indisponibilă și te-ai comportat ca atare. Cum faci să te disponibilizezi din nou într-un mod sănătos? Și nu doar pentru că așa pare că fac toți oamenii (își caută împlinirea în relații de cuplu), ci pentru că te simți pregătită pentru o relație cu sens, în care să crești alături de altcineva. „La bine și la greu” se zice, nu?

Abia acum cred că am ajuns la esența întrebării tale. Și îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar cred că periplul ăsta uneori inconfortabil în lumea ideilor și reprezentărilor despre dragoste e absolut necesar pentru a deveni oameni mai disponibili și apți pentru experiența dragostei mature.

Cred că, de fapt, nu ai nevoie de un răspuns, ci ai nevoie de o încurajare, pentru că îți este dificil să accepți faptul că vei mai suferi din dragoste și în viitor. Iar încurajarea de care cred că ai nevoie sună cam așa: dă o șansă iubirii să ți se întâmple!

Epilog (ne)poetic: relațiile sănătoase se bazează pe încercare și eroare

Până să poată să se transforme într-o relație de cuplu sănătoasă, orice interacțiune cu viitorul partener are un punct de plecare, nu? Poate fi o atracție fizică, o chimie incontestabilă apărută de la prima vedere, poate fi o prietenie de ani și ani, sau poate fi o relație profesională satisfăcătoare, dar intrigantă pe alocuri. Sau poate fi o întâlnire random de pe o aplicație de dating, într-o seară în care nu voiai să stai singură sau căutai doar sex. Oricare din variantele astea sunt posibile. Dragostea nu e generalizare, e trăire autentică, dincolo de orice reguli și norme și idealuri.

Dragostea adevărată se întâmplă atunci când uiți să o cauți activ, cu intenție și fervoare, dar nu uiți de tine și nici de respectul pentru celălalt. Dragostea adevărată e un proces, și uneori doare – dar tu deja ești pregătită pentru potențialul revelator al conflictelor și dezacordurilor, al ezitărilor și evitărilor și confruntărilor. Pare că știi teoria deja, sau cel puțin o parte importantă din ea.

Cred că mai rămâne doar să-ți dai voie să încerci, să primești sau să inviți pe cineva în dansul ăsta abstract. Cred că doar așa poți să gestionezi mai bine dorința aceea de a construi o relație sănătoasă.

Read More

Ce înseamnă iubirea pentru voi? Cum ați defini-o?

De psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Acum câteva zile, In a Relationship a lansat pe insta un story cu o întrebare. 

Ce înseamnă iubirea pentru voi? Cum ați defini-o?

story in_a_rel

Printre răspunsurile primite, am găsit o mulțime de idei. Și idei asemănătoare între ele – doar vorbeau toate despre iubire, nu? Dar și idei foarte diferite – până la urmă, suntem oameni și gândim diferit. E firesc să avem definiții diferite ale iubirii. 

Am găsit însă printre aceste idei și câteva red flags / semnale de alarmă, dar și green flags – adică niște definiții sănătoase, într-o traducere aproximativă a expresiei. Hai să trecem împreună prin aceste răspunsuri!

„Chiar nu știu”

Dacă nu ar fi apărut și un astfel de răspuns, nivelul mediu de sinceritate al tuturor răspunsurilor ar fi fost mult mai mic 🙂 

E normal să nu știi ce e iubirea pentru tine – cu atât mai mult cu cât definiția asta personală se mai și schimbă odată cu timpul. Într-un fel înțelegi iubirea în copilărie, în alt fel se simte și se reflectă în cuvinte în adolescență sau în viața de adult. 

Pe scurt, e un green flag să poți spune deschis că nu știi care e definiția ta, căci genul acesta de răspuns deschide un nou unghi de înțelegere, o nouă căutare mai conștientă decât înainte: căutarea propriei definiții, cea valabilă pentru prezentul tău, aici și acum, până când viața, nevoile tale și perspectiva ta asupra lucrurilor o vor schimba din nou.

Poate fi un red flag însă dacă te limitezi aici și nu cauți mai departe. Dar e cam greu să nu-ți dorești măcar un pic, măcar la un moment dat, mai târziu în viață, să găsești totuși o definiție cu care să rezonezi și tu. 

„Iubire = ușor, Iubire = confortabil, Iubire = simplu” / „Să trăiești sentimentul, emoția iubirii, o stare de bine și fericire supremă”

În aceste răspunsuri s-au strecurat niște red flags, deși ele sunt clar bine intenționate. Aceste răspunsuri par să sugereze o convingere: că iubirea e simplă, confortabilă și ușoară, că se resimte doar ca o experiență agreabilă și că oferă acces la o „fericire supremă”. 

Ei bine, s-ar putea ca aici să ne fi răspuns niște oameni foarte îndrăgostiți – îndrăgostiți de cineva anume, o persoană care le răspunde la fel sau i-a dat peste cap și i-a proiectat în magia plină de optimism și inimioare a iubirii împărtășite. Sau niște oameni îndrăgostiți de însăși starea de îndrăgostire. E o dragoste tânără, însă, aceea care încă nu are parte de umbre sau dificultăți. E o dragoste de adolescență, imatură, care se arde repede și se lasă înlocuită ușor de alta la fel.

S-ar putea, de asemenea, ca cei care au răspuns așa să fie, pur și simplu, convinși că asta trebuie să caute, că așa trebuie să arate sau să se simtă iubirea adevărată. Iar în cazul acesta, semnalul de alarmă e și mai mare, căci s-ar putea să fi ajuns la astfel de convingeri prin îmbrățișarea necritică unor modele romantice idealizate – povești prezentate superficial, dar glamorous – că doar e plin netul de reclame care vând produse în numele iubirii. Și e plină lumea de oameni hiperoptimiști, care refuză să ia în calcul toate aspectele realității de sub nasul lor. Iar asta le face rău și lor, și altora.

„Atenție și implicare, prezență” / „Sinceritate, încredere, grijă, înțelegere, compasiune” / „Comunicare, ascultare și încredere” / „That feeling of safety and warmth”

Aici deja vorbim de niște idei muncite – de cei care ni le-au trimis și de alți oameni din jurul lor (fizic sau virtual, desigur), pentru că ele exprimă o înțelegere a procesualității iubirii. O componență complexă de atitudini, comportamente și sentimente, care creează, întrețin și protejează iubirea – atât iubirea pentru celălalt, cât și iubirea pentru propria persoană. 

Definițiile acestea intră mai mult la green flags, dacă e să ne luăm după ideile pe care le exprimă ele. Dar cuvintele sună bine când sunt aranjate bine, însă mai contează și comportamentul de după. Uneori, lecția teoretică e învățată (și demonstrată și altora prin sfaturi și declarații de tot felul), chiar dacă la nivel emoțional oamenii nu știu încă să aplice ceea ce implică lecția aceea. 

E important să ne dăm timp să observăm cât de profund sunt asumate aceste definiții – atât la noi înșine, cât și la ceilalți, dar mai ales la partenerii romantici. Pentru că una e să zici, și alta e să faci, știm cu toții. 

E important să ne dăm timp să căutăm autenticitatea, chiar dacă e neplăcut uneori și avem senzația că „gândim prea mult” și „despicăm firul în patru”, că dragostea se trăiește, nu se gândește și nu se planifică. 

Realitatea e că toți avem nevoie să iubim și să fim iubiți – iar nevoia asta ne poate face adesea orbi la ceea ce e cu adevărat toxic sau disfuncțional, în noi sau în ceilalți. 

„Când îți pasă de cineva” / „Îți pasă de cealaltă persoană și ai face orice pentru ea. Vrei să trăiți momente frumoase împreună” / „Locul unde nu trebuie să arăt prezentabil și să vorbesc elegant, unde pot fi eu”

Definițiile astea sunt orientate pe ceea ce face conexiunea respectivă pentru mine și pentru celălalt. Astfel de definiții sunt de regulă semne bune – green flags – dar asta nu înseamnă că nu au și o parte de risc implicit. 

De exemplu, un posibil red flag ar fi acel „ai face orice pentru ea” – ceva atât de absolut ca ORICE implică idealizarea lipsei de granițe. Da, poate sună frumos așa, zis în cuvinte, dar ORICE înseamnă și să omori pe cineva, de exemplu. Sau să faci ceva ce contravine total valorilor tale, chiar dacă nu ceva atât de grav ca o crimă. Una e să vrei „să trăiți momente frumoase împreună” – că cine nu vrea, la o adică? – și alta e să faci ORICE pentru cineva. 

Iar realitatea e că momentele frumoase ies în evidență doar în raport cu cele mai puțin frumoase, poate chiar grele sau urâte de tot. Și o relație bazată pe iubire depășește și gestionează sănătos și momente care nu-s tocmai frumoase, nu-i așa? Vorba aceea, „la bine și la greu”.

De asemenea, să vrei și să te simți liber să fii tu însuți/însăți într-o relație e mare lucru. Dar aici red flag-ul vine din context: cât de normal e, pentru tine, să nu te simți liber să fii tu însuți/însăți? Dacă asta se întâmplă adesea și e o trăire constantă, s-ar putea ca prima relație la care ai de lucrat e cea cu propria persoană, până să devii capabil să susții o relație de cuplu bazată pe iubire. 

Din păcate, oamenii care nu se iubesc suficient pe ei înșiși rareori sunt capabili să primească sau să ofere iubire în relație cu altcineva.

A arăta prezentabil, a vorbi într-un anumit fel – astea sunt comportamente de adaptare la diverse cerințe ale grupurilor sociale. Ele reflectă și apar în concordanță cu nevoile firești ale oamenilor de a fi iubiți, acceptați, valorizați, validați.

Dar doar pentru că te simți confortabil să nu depui efort ca să te asiguri că ești iubit, acceptat, valorizat sau validat, asta nu înseamnă că aceea e o relație bazată pe iubire necondiționată. S-ar putea să fie pur și simplu lipsă de maturitate, de atenție sau nepăsare – știi, genul acela de dezinteres care se confundă cu toleranța? Oamenii care au suferit în urma discriminării și intoleranței altora s-ar putea să fie mai predispuși să confunde toleranța autentică fix cu nepăsarea și indisponibilitatea afectivă – mai ales în relații de cuplu.

În plus, și partenerii de cuplu au nevoie de respect și de efortul nostru constant de a-i percepe ca pe indivizi distincți, cu gânduri, idei, sentimente proprii. Chiar dacă așa arată unele modele romantice idealizate în cultura noastră, iubirea nu transformă doi oameni într-un întreg (nu, nu suntem incompleți dacă nu avem o „pereche”) – și nici nu-i face să ghicească gândurile sau nevoile partenerilor lor, fără ca aceștia să le verbalizeze vreodată.  

Iubirea adevărată e conexiune, comunicare și efort constant, chiar dacă nu e genul ăla de efort pe care urăști să-l faci, iar tu încă nu știi că e posibil să simți așa ceva. Iubirea e motivație pură să fii acolo și pentru celălalt, și pentru tine. 

Și așa ajungem la ultima categorie de răspunsuri:

„Să oferi și să primești, înseamnă reciprocitate, înseamnă să-i vrei binele și să-ți vrea binele!” / „E un verb, nu doar o emoție. E vorba despre a arăta conștient că iubești pe cineva” / „Citat dintr-o carte – Attention, Acceptance, Appreciation, Affection, Allowing”

Iubirea conștientă, bazată pe respect, toleranță și muncă asumată, din ambele părți, pentru păstrarea în echilibru a relației – odată cu felul în care fiecare dintre parteneri se schimbă și oscilează și evoluează. 

Aici nu mai vorbim de red flags, căci aceste definiții sunt dintre cele mai safe și mai mature. Ce nu zic ele, însă, dar implică într-un fel discret, este că iubirea nu înseamnă neapărat uniune, apropiere sau vreo formă de contact direct. Și da, asta poate veni la pachet cu suferință.

Dar dragostea romantică nu e mereu reciprocă, iar astfel de respingeri și dezamăgiri, dacă nu sunt devastatoare, ne ajută pe toți să evoluăm, să ne maturizăm și să devenim din ce în ce mai disponibili și capabili de iubire autentică. 

Iar pentru când chiar sunt/se simt devastatoare, când respingerile și dezamăgirile în dragoste te traumatizează pe bune, ține minte că există soluții! Omenirea a creat deja atâtea cărți, filme, terapii și o mulțime de metode de a (te) explora, de a te înțelege mai bine și de a te vindeca!

Caută în continuare și le vei găsi – condiția e să vrei să le descoperi pe cele potrivite pentru tine. Și să te iubești în continuare, chiar dacă asta înseamnă să accepți și că e nevoie să schimbi unele lucruri la tine și la imaginea ta ideală despre iubire, ca să fiți mai echilibrați – și tu, și ea, iubirea din mintea ta 🙂

Read More

Ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac. Ce ar trebui să fac?

Întrebare:

„Bună ziua. Am o problemă în ceea ce privește orientarea mea sexuală. Sunt cu o fată împreună de ceva timp, mama a văzut mesajele de la ea acum câteva zile și de atunci nu mai am pace. Noi suntem împreună pe ascuns, o iubesc cum n-am iubit pe nimeni altcineva, dar părinții mei nu sunt de acord cu asta. Mama e foarte credincioasă și-mi spune ca n-am cum să fiu așa, că trebuie să trec peste, dar nu am cum să trec peste omul ce mă iubește, chiar nu am cum, ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac, dar nu fac decât să fiu eu însămi. Ce ar trebui să fac, o iubesc extrem de mult, mama mă amenință că pleacă cu sora mea mai mică de acasă și ne va despărți. Nu vrea să înțeleagă prin ce trec, a zis ca nu-i posibil.”

adolescentă anonimă

Bună,

Și mulțumesc pentru încrederea pe care o arată mesajul tău, deși știu că ea e însoțită și de multe emoții neplăcute.

Mesajul tău sună ca o poveste standard a comingout-ului accidental: atât de mulți tineri au trecut și probabil vor mai trece prin astfel de situații, din păcate. Ceea ce trăiești tu acum se poate descrie metaforic ca o tornadă de emoții la intersecția mai multor sisteme de gândire și mai multor tipuri de iubire și frică. Și tornada asta nu te cuprinde doar pe tine, ea lovește și poate chiar să distrugă orice îi stă în cale. Iubirea mamei tale pentru tine – „copilul ei” adică parte din ea însăși – și credința ei în Dumnezeu o fac să respingă puternic o astfel de realitate, ca și când împotrivirea ei ar avea forța de a schimba realitatea. E clar că ea asta și-ar dori, pentru a putea calma conflictul intern cu care se luptă. Sau poate amândoi părinții tăi și-ar dori asta, dar accentul tău cade pe reacția mamei tale.

Dacă ar fi să pun în cuvinte cam cum ar putea suna discursul intern al mamei tale, îmi imaginez că ar fi cam așa:

„Îmi iubesc fiica și văd că suferă, dar ea sfidează și încalcă una dintre cele mai profunde convingeri personale pe care le am. Iar asta mă face pe mine să sufăr, să mă tem și să nu mă mai pot încrede în iubirea și acceptarea divină. Mă determină să mă lupt cu ea, pentru a o aduce pe calea cea bună – așa cum o văd și o înțeleg eu – pentru că asta e datoria mea de mamă. Și pentru că nu vreau să comitem un păcat de neiertat – nici ea, nici eu – în fața lui Dumnezeu. Și pentru că nu aș ști cum să explic asta altor oameni și nici cum să continui să o iubesc pe fiica mea, pe care acum nu pot decât să o văd ca anormală, păcătoasă și în pericol de a fi exclusă, persecutată, rănită.

Mi-e greu să văd și să accept că acțiunile mele sunt cele care o persecută, o exclud și o rănesc – dar eu știu că fac asta din iubire și pentru că așa trebuie să reacționeze un părinte și un creștin adevărat. Așa că am să chem în ajutor alt creștin adevărat, cu studii în psihologie, care să o ajute pe fiica mea să revină pe calea cea bună, să înțeleagă ceea ce eu nu pot sau nu știu să îi explic. ”

E multă confuzie, frică și durere în discursul ăsta. Și la fel și în mesajul tău. Din păcate, însă, nu există o cale simplă de a soluționa o astfel de problemă. Totuși, sunt câteva lucruri pe care ți le pot recomanda:

1. Pentru emoțiile tale

Încearcă să incluzi printre gândurile tale, măcar de câteva ori pe zi, ideea că situația asta nasoală e ceva temporar. Chiar dacă pare incredibil acum, ăsta este adevărul și e bine să-l ai în vedere, căci te va ajuta să găsești resursele de răbdare și energie ca să treci mai ușor prin suferința pe care ți-o provoacă acum reacția mamei tale și toate fricile pe care ți le-a activat. Odată ce începi să incluzi ideea asta în sistemul tău de gândire, îți va fi mai ușor și să cauți soluții la micile probleme de moment, cum ar fi:

Cum să gestionezi interacțiunile cu mama ta / familia ta

Probabil te gândești dacă e mai bine să eviți subiectul sau să-l abordezi de fiecare dată când ai ocazia. Tu decizi ce vrei să faci. Dacă vrei totuși să discuți despre subiectul acesta, încearcă să-ți păstrezi pe cât posibil calmul, respirând adânc și conștient de 3 ori înainte de orice replică. S-ar putea să te ajute și să închizi ochii câteva momente, ca să te recentrezi.

Pe de altă parte, e posibil ca mama ta să fie cea care deschide constant subiectul, făcându-te să te simți presată și sufocată și amenințându-te cu diverse lucruri. Ține cont, totuși, și de faptul că ceea ce o face pe mama ta să fie atât de abuzivă în raport cu tine este faptul că ea însăși este rănită și speriată, adică a intrat pe modul de apărare. Paradoxal, tu ești și agresorul, și victima ei – ceea ce te pune într-o situație foarte dificilă, ce-i drept, dar nu imposibilă.

Dacă îi spui că înțelegi că e supărată și rănită și că simte nevoia de o soluție rapidă, s-ar putea să se mai calmeze, chiar dacă vei continua prin a spune că și tu te simți la fel, dar nu crezi că există o soluție rapidă. Ar mai fi de folos să o reasiguri că o iubești în continuare, chiar dacă simți că, acum, apropierea de ea e dureroasă și îți vine să te îndepărtezi ca să te protejezi. Și, mai ales, chiar dacă ea pare să nu te mai iubească la fel cum te iubea înainte să dea peste mesajele respective. Ai putea inclusiv să-i aduci aminte că ai încercat să o protejezi de acest adevăr și că îți pare rău că a aflat în felul acela, fără a-i comunica tu direct – ceea ce probabil ar fi fost mai puțin dureros pentru voi amândouă.

Spune-i și ce te-a împiedicat să îi povestești despre relația ta – dacă ai spațiu și disponibilitate, desigur – și încearcă să faci cât mai clar faptul că îți era frică și de reacția ei, și de reacția altora – ceea ce te-a făcut să te simți permanent în pericol și foarte singură. Știu că așa se simt în general oamenii care țin un secret dureros, de-asta îmi permit să presupun ce ai simțit tu până să descopere ea mesajele.

Cum gestionezi relația cu prietena ta

Probabil te întrebi dacă e mai bine să știe ce ți se întâmplă sau nu. Eu cred că ai nevoie de toată susținerea în acest moment, așa că nu încerca să te ascunzi de ea sau de alți prieteni care te pot sprijini în perioada asta dificilă. Și când zic prieteni, nu mă refer doar la persoane de vârsta ta: poate ai un profesor sau un alt adult din proximitate (familie, vecini, antrenor la ceva sporturi etc.) cu care să poți vorbi deschis și care să poată susține măcar emoțional. Cam așa cum ai făcut scriindu-mi mie, aici 🙂

Cum gestionezi relația cu tine

Adică dacă să te crezi greșită (cum pare că zice mama ta, din cauza fricilor ei) sau dacă să ai încredere că e ok să fii așa cum simți că ești. Aici eu ți-aș sugera un alt gând de introdus în sistemul tău de gândire: toți oamenii se schimbă atâta vreme cât trăiesc. Cu toții ne schimbăm și e foarte bine că e așa – altfel nu ne-am maturiza niciodată și nimic din noi și din relațiile noastre nu ar putea evolua.

Iubirea sfâșietoare pe care o simți tu acum se duce în multe direcții: către prietena ta, către mama ta, către sora ta mai mică, probabil și alte persoane importante pentru tine. Dar cel mai important e să ții aproape de conștiința ta iubirea de sine – oricum ai fi și oricum te-ar vedea ceilalți, iubirea de sine e în noi și se manifestă în însuși instinctul nostru de a supraviețui. Nu e același lucru cu a te plăcea pe tine însăți – desigur că pot fi momente în care, chiar dacă te iubești, să nu te placi sau să-ți fie greu să accepți anumite părți ale tale. Ni se întâmplă tuturor. E parte din procesul continuu de schimbare care ne caracterizează viețile. Oricât ar fi (sau ar părea) de rigide unele dintre convingerile noastre, chiar și ele au șanse să se schimbe, în condițiile potrivite – uneori superlent, alteori deodată. Ca în momentele acelea AHA! când accesarea unei noi perspective face imposibilă întoarcerea la înțelegerea anterioară.

Mai lent sau mai rapid, și percepția ta despre ceea ce trăiești se va schimba – și la fel și percepția mamei tale. Ce v-ar putea ajuta pe amândouă acum să grăbiți un pic procesul ăsta e să aveți acces la informații de specialitate, despre cum au trecut alți oameni prin genul ăsta de moment. Poți găsi câteva pe Paginadepsihologie.ro într-un articol numit #InterviurileSimonei: Copiii LGBTQIA+ au nevoie de părinții lor – interviu cu psihoterapeuții Cristina Petrescu-Ghenea și Lari Rotaru sau aici, într-un ghid numit DE LA PĂRINTE INFORMAT LA PĂRINTE ALIAT, care are vreo 3 pagini de recomandări de citit & vizionat la final.

2. Pentru drepturile tale

Cum faci să afli de unde poți primi ajutor: de ceva timp există numărul de urgență 119 – un număr dedicat copiilor și adolescenților aflați în situații complicate și care au nevoie de ajutor. Acolo poți primi și consiliere de urgență, și informații despre ce trebuie să faci ca să îți vină în ajutor autoritățile statului. Știu că încrederea în autorități e mică, în general, în țara noastră – dar ți-aș recomanda să nu neglijezi complet varianta asta. Până la urmă, dacă ești încă minoră și persoana care te abuzează e chiar mama ta, ai dreptul la protecție și sprijin din partea autorităților statului. Discriminarea și abuzul emoțional pe criterii de orientare sexuală, precum și impunerea unor credințe sau convingeri religioase, sunt interzise de legea din România, iar tu ai dreptul la protecție. Uite un fragment dintr-un articol de promovare de la lansarea numărului de urgență 119:
„La telefonul copilului – 119, se va răspunde zilnic, 24 de ore din 24, şi este vorba despre un apel gratuit, deci o linie verde.
Cine poate să sune la 119? Poate să sune un copil care se simte abuzat, traumatizat, neglijat, victimă a violenţei de orice tip, fizică sau emoţională, psihică.”

În plus, ar trebui să știi că în codul deontologic al profesiei de psiholog se precizează în mod explicit că psihologilor nu le este permis să prejudicieze sau să discrimineze pe bază de orientare sexuală. Dacă vei ajunge în interacțiune cu un psiholog sau psihoterapeut care să te facă să te simți discriminată, poți apela la poliție sau la Colegiul Psihologilor din România pentru a depune o plângere la Comisia de deontologie și disciplină (deontologie@copsi.ro). Sau la ambele, desigur. Dar să ai în vedere că, oricât ar fi de convinși părinții tăi că te vor duce la un specialist care să te „repare” în sensul ăla, se prea poate ca specialistul cu pricina să nu aibă nici cea mai mică intenție să încerce vreo terapie de conversie, chiar dacă se identifică drept o persoană creștină.

Dacă ești minoră, o altă variantă ar fi să suni sau să mergi pur și simplu la sediul DGASPC-ului din apropiere (dacă ești în București, la cel de sector). Pe site-urile acestor direcții generale de asistență socială și protecție a copiilor vei găsi cel puțin un număr de contact, dar în general toate ar trebui să aibă un departament numit Serviciul Asistență în Situații de Abuz, Neglijare, Trafic și Exploatare a Copilului. Cu specialiștii de acolo poți vorbi liber, pentru a le explica situația în care ești. Este datoria lor să facă tot ce pot ca să te ajute și să te protejeze. Dacă ești încă minoră, amenințările mamei de a pleca de acasă cu sora ta mai mică nu sunt doar dureroase pentru tine, ci și ilegale și intră la abuz emoțional și neglijență parentală – datoria ei de părinte se referă la ambii copii, și tu și sora ta.

Și chiar dacă ești deja majoră, tot poți afla mai multe despre ce pârghii și oportunități ai de a ieși din această situație. Ba chiar ți-ar fi mai ușor, căci nu ai mai avea nevoie de acordul parental pentru a accesa grupuri de suport sau servicii de consiliere pentru a trece mai ușor prin aceste momente dificile.

Alte locuri unde poți găsi sprijin sunt în zona organizațiilor neguvernamentale, iar prima pe listă este asociația ACCEPT – dă un scroll la ei pe site și vezi ce găsești la secțiunea Consiliere – de regulă au tot felul de activități și grupuri de suport pentru oameni din comunitate, inclusiv consiliere psihologică și juridică. Mai sunt și asociația MOZAIQ sau DepreHUB, unde poți găsi resurse de tot felul, dar cel mai important e să ai răbdare să te informezi, ca să-ți faci curaj să și contactezi specialiștii care te pot ajuta.

Sper că răspunsul meu te va ajuta să mai faci câțiva pași înainte – dar chiar dacă ți se pare că bați pasul pe loc, ai răbdare cu tine și ai încredere că, într-un fel sau altul, vei găsi calea de a rezolva, rând pe rând, tot ceea ce acum ți se pare de nerezolvat. Iubirea e ceva ce tuturor ne trebuie și pentru care toți ne luptăm, chiar dacă asta înseamnă să ne forțăm uneori în afara zonei noastre de confort. La început e șocul, dar după orice șoc urmează reacomodarea și readaptarea.

Read More

Reportaj RECORDER: „Toate sunteți ale mele!” Arhidiaconul și elevele de la Seminar

Colega noastră Silvia Ciubotaru (Guță), psihologă și coordonatoarea proiectului In a Relationship, a fost invitată de echipa Recorder să contribuie la realizarea unui reportaj care scoate în evidență multiple forme de abuz în relația dintre un profesor și elevele cărora le era diriginte într-un seminar teologic din România. 

Proiectul In a Relationship a fost înființat la Fundația Friends For Friends în 2016, cu intenția de a studia violența din relațiile adolescenților pentru a contribui activ la prevenția fenomenului de violență domestică. Întrebările care cereau răspunsuri erau simple și clare: Cum ajung tinerii români să fie violenți în relațiile de cuplu? Ce anume îi determină să devină agresivi cu cei pe care îi iubesc? Cât de normalizată este violența de cuplu în societatea noastră? Și ce forme ia această violență?

În cei aproape 8 ani de activitate, In a Relationship s-a dezvoltat constant și a făcut un viraj important către o misiune de educație împotriva abuzurilor de orice fel – un viraj inspirat de nevoia de informare pe care In a Relationship a identificat-o în interacțiunile cu adolescenții din România. 

Ca să ne putem proteja de violență și abuzuri – fie în calitate de potențială victimă, fie în calitate de potențial agresor – avem nevoie de informație clară, de modele pozitive și de legi actualizate.

Formele noi ale comportamentelor abuzive, așa cum sunt abuzurile din mediul online de exemplu, trebuie să fie reflectate și în legislație, astfel încât autoritățile statului să poată interveni și victimele să fie protejate, iar agresorii să fie trași la răspundere și, bineînțeles, educați pentru a nu recidiva.

Astăzi, concepte precum grooming, gaslighting, stalking sau victim blaming nu mai sunt doar niște noțiuni neclare, împrumutate din filmele de la Hollywood sau neologisme accesibile doar unor categorii sociale restrânse. Ele sunt comportamente ușor de recunoscut pentru din ce în ce mai mulți oameni: comportamente cu caracter abuziv, adică forme de manifestare ale violenței din relațiile interumane. O parte din ele au fost traduse în limba română, însă unele sunt cunoscute încă sub denumirea originală în limba engleză – așa cum este și cazul abuzului de putere cu componentă sexuală manifestă sau latentă numit „grooming”. 

Acest tip de abuz reiese și din investigația jurnaliștilor de la Recorder, pe baza dovezilor prezentate de o adolescentă care le-a cerut ajutorul. Și nu este singurul tip de abuz prezentat pe parcursul reportajului.

Suntem alături de Cătălina – oricare ar fi numele real din spatele acestui pseudonim cu rol de protejare a identității victimei adolescente. Îi mulțumim pentru gestul său de curaj și o felicităm pentru determinarea de a contribui activ la întreruperea acestui ciclu de abuz în fața căruia alte persoane au ales să închidă ochii. 

Echipa FFFF & In a Relationship

Read More

Ascuns în văzul tuturor. O perspectivă criminologică a investigației prezentate în Libertatea

Ca urmare a publicării investigației jurnalistice semnte de Diana Meseșan și Medeea Stan în ziarul Libertatea (episodul 1, episodul 2, episodul 3), In a Relationship a luat legătura cu Dan Rusu, doctor în criminologie și profesor la Universitatea din Birmingham.

Mai jos, preluăm o opinie publicată în social media de expertul în criminologie și răspunsurile acestuia la patru întrebări lansate de In A Relationship, pentru a-i ajuta pe tineri să înțeleagă mai bine tipul de abuz implicat într-o astfel de poveste.

Deși cazul este încă prelucrat în justiție și este responsabilitatea autorităților să decidă care este adevărul și să facă dreptate, considerăm că apariția în spațiul public a unor astfel de povești reprezintă o oportunitate de a clarifica anumite valori și concepte, astfel încât tinerii să fie mai protejați și să poată recunoaște semnele abuzului din timp.

Ascuns în văzul tuturor

de Dan Rusu (preluare de pe contul personal de facebook)

Concomitent cu publicarea investigației din Libertatea, am observat două, poate trei mari teme discutate în bula mea de pe Facebook. Printre astea se numără (1) măritișul astronautului, (2) slăbuț pe serviciile de informații, (3) cartea prințului Harry. Nu sunt în măsură să fac programul nimănui și bineînțeles că suntem aici pentru divertisment. Ce am citit în Libertatea este greu de digerat, dar eu cred că este important să o facem. 

Slavoj Zizek vorbește într-una din cărțile lui despre procesul de „fetishistic disavowal” – atunci când cunoaștem un adevăr, un fapt, dar preferăm să ne facem că el nu există și ne comportăm ca și cum nu ar exista.

Subiectul este traumatizant, dar cred că trebuie totuși discutat.

Mai jos abordez o serie de lucruri ce mi-au atras atenția în cazul prezentat de Libertatea: (1) utilizarea activismului ca unealtă în abuz, (2) vulnerabilitatea structurală a fetelor (și băieților) din societatea noastră, (3) obsesia pentru virginitate și puritate persoanei acuzate (cum este prezentată în articol).

Este importantă identitatea publică/socială a acestui individ?

Cavadino și Dignan discută într-o carte relevantă pentru studenții de penologie cum zidurile închisorilor au un dublu rol – de a ține pușcăriașii înăuntru și pe noi afară. Cu alte cuvinte, acele ziduri sunt, practic și metaforic, motivele crizei de vizibilitate cu care se confruntă sistemul penitenciar. Nu știm ce se întâmplă acolo, ce abuzuri au loc, nu auzim vocile acestor oameni, oricât de mult ar fi greșit ei (sau majoritatea dintre ei). Tocmai din acest motiv, cei ce se revoltă în penitenciare tind să se urce pe acoperișul închisorii odată ce au scăpat din celule – este reprezentarea dorinței acestora de vizibilitate, nevoia de a fi văzuți și înțeleși. În interiorul acestor ziduri prizonierii trăiesc o viată panoptică – fiecare mișcare le este analizată și controlată de către temniceri. 

În schimb, ideologia sau manipularea funcționează diferit, întrucât ea preia forma realității – rar înțelegem că trăim într-o minciună sau într-o temniță, iar urcatul pe acoperiș apare doar după ce ai fost salvat.

Presupusul prădător din București pare să fi folosit în mod abil filosofia vegană (ca mod etic de trai), activismul pentru drepturile animalelor, și alte „cauze drepte (a se înțelege morale)” pentru a-și facilita accesul către fete, dar și pentru a le menține în prizonierat. În definitiv, doar un om drept, bun, și altruist poate milita pentru drepturile altora, iar o astfel de imagine este în contradicție cu cea a unui criminal. Aceștia sunt, în general, ghidați de interesul propriu, sunt egocentrici și machiavelici. Poate mai important, această filosofie a fost folosită de presupusul agresor pentru a-și facilita un ascunziș situat în văzul tuturor

Nu vrem să știm prea multe despre oamenii ăștia; pentru mulți dintre noi, veganii par excentrici și se situează la marginea societății prin stilul lor „radical” de viață. Poate asta explică de ce autoritățile române nu au pus nicio întrebare în toți acești ani? Presupusa infracționalitate a lui Alexadru Marcu nu are nimic de-a face cu stilul de viață adoptat de vegani sau activiști de tot felul – în schimb, acesta pare să-și fi găsit o ascunzătoare aproape perfectă acolo. Vă amintiți că tocmai homofobia americană a făcut posibil omorul în serie a lui Jeffery Dahmer? Asta ne duce la următorul punct, ce ține de vulnerabilitatea fetelor din țara noastră.

Atenția noastră trebuie îndreptată către factorii ce au vulnerabilizat aceste fete

Demonizarea presupusului abuzator este, poate, reacția naturală a fiecăruia dintre noi, și, dacă vor exista condamnări, cu atât mai justificat va părea acest lucru. În schimb, cred că este mai important să analizăm factorii ce au dus la vulnerabilizarea acestor fete. Găsim în investigația publicației faptul că aceste fete proveneau din familii defavorizate, cu părinți absenți. Presupusul abuzator le oferea un loc de muncă și un acoperiș deasupra capului. 

Știm că o mare parte a copiilor ce fug de acasă fac asta pentru a scăpa de abuzurile (de tot felul) la care sunt supuse de membrii familiilor lor. Acești copii au o stimă de sine foarte scăzută, simt că nu au nicio valoare, se simt trădați de propria familie, și caută disperați un loc ce le poate oferi atenția și dragostea pe care o merită. Abuzatorii caută să capitalizeze tocmai pe aceste vulnerabilități și caută să satisfacă nevoia de familie, de apartenentă, siguranță și bani a acestor copii. Tocmai din acest motiv, grupul se organizează ierarhic. După câștigarea încrederii, controlul devine din ce în ce mai presant. Grooming-ul se transformă în abuz, copiii sunt din ce în ce mai controlați. 

De ce sunt atât de mulți copii vulnerabili în România? De ce nu vorbesc victimele mai devreme?

Pentru a cere ajutor, trebuie să înțelegi în primul rând că ești victima unui abuz, ori asta nu se întâmplă întotdeauna. Agresorii învinovățesc victimele pentru ce li se întâmplă, le explică că abuzul este ceva natural, chiar benefic, ba chiar că ar trebui să le placă. Mai mult, aceștia discută despre cauze comune ideologice, despre nevoia de a trece peste greutăți împreună, etc. Cu alte cuvinte, acești copii sunt manipulați. 

Abuzatorul este carismatic și preia figura tatălui, cu care victimele încep să se identifice. Abuzatorul este omniscient și omnipotent – el știe ce este cel mai bine pentru toată lumea. Mai mult, întrucât fetele depind în totalitate de abuzator prin prisma locuinței și locului de muncă (cum se discută în investigația din Libertatea), este cu atât mai greu să plece.

Un alt motiv ar fi că își fac griji că nu vor fi crezute (de familie, de autorități, de colegi, etc) că au fost victimele unor abuzuri. Multe victime nu divulgă pentru mult timp tocmai pentru că vor fi învinuite pentru ce s-a întâmplat. Identitatea publică, etică, de activist, jucată de potențialul agresor poate să fi contribuit la această frică a fetelor. După cazul Caracal, multe persoane și-au pierdut total încrederea în Poliția Română – foarte puțini mai cred că structurile noastre pot rezolva vreo problemă. Tot mai multe persoane se simt singure.

Obsesia agresorului pentru virginitate/puritate

Se discută mult în articol despre obsesia acuzatului pentru virginitate, puritate. Puritatea reprezentată de virginitate apare ca factor de selecție a potențialelor victime

În limbajul nostru se folosește sintagma de „luare a virginității”. Este un proces în care puritatea este luată simbolic de către o altă persoană. În definitiv, acest lucru reprezintă un act de control, care asigură relevanța celui care deposedează în viața celui care a pierdut ceva. Putem face o paralelă cu simbolismul omorului. Stein (2007:8) vorbește despre puterea omorului asupra agresorului: „omorul îl face pe ucigaș omnipotent și imortal – ucigașul si victima sunt legați pentru totdeauna”. 

Poate asta explică obsesia pentru virginitate a agresorului – îi asigură continua sa relevanță în viața celor ce i-au supraviețuit abuzului. De fapt, este un mod de a ucide identitatea trecută a victimelor și a construi una comună. Tocmai din acest motiv, noi nu trebuie să identificăm astfel de fete (sau băieți) prin prisma abuzului suferit

În UK se folosește termenul de „supraviețuitor” (survivor) a unor abuzuri, mai degrabă decât „victimă”, tocmai pentru a nu identifica persoana respectivă prin prisma abuzului. Trebuie ajutate aceste persoane să treacă peste abuz, să găsească „growth out of trauma” (vedeti van Ginneken, 2016) și să-și trăiască viața mai departe – nu ca victime, ci ca supraviețuitori.

Referințe:

  • Cavadino M., Dignan J., Mair G., and Bennett J. (2020) The Penal System: An introduction, 6th edition, SAGE: London
  • Crewe, B. (2011). Depth, weight, tightness: Revisiting the pains of imprisonment. Punishment and Society, 13(5), pp. 509–529
  • Stein, A. (2007) Prologue to Violence: Child Abuse, Dissociation, and Crime, Mahwah: The Analytic Press.
  • van Ginneken E., J., C. (2016) Making Sense of Imprisonment: Narratives of Posttraumatic Growth Among Female Prisoners. International Journal of Offender Therapy and Comparative Criminology, 60(2), pp. 208-227
  • Burke M., C. (2019) Working with the human trafficking survivor, Routledge: New York Jelic E., L., and Winters G., M., Johnson B., N. (2023). Identification of red flag child sexual grooming behaviour, Child Abuse and Neglect, vol., 136, pp. 1- 13

INR: Vorbim despre GROOMING, o formă de abuz care presupune o interacțiune de durată pentru a fi posibilă. Ne poți indica 3-5 lucruri care pot să îi ajute pe tineri să-și dea seama că ar putea fi manipulați sau abuzați de cineva care se pricepe la așa ceva?

Înainte ca abuzul fizic să aibă loc, abuzatorul trebuie să (1) acceseze victima, (2) să o izoleze, (3) și să-i câștige încrederea (victimei, familiei, comunității). După, aceștia caută să (4) desensibilizeze minorul la acte sexuale – aici, se folosesc în general filme pornografice, sau descrierea unor acte sexuale din trecutul agresorilor pentru a introduce treptat victim în fantezia lor. După abuz agresorul (sau agresoarea) au (5) rolul de a menține victimă într-un cerc vicios unde abuzul poate fi continuat.

Trebuie să urmărim cele 5 stadii, fiecare având  un set de comportamente specifice. Printre cele mai semnificative comportamente de risc la care trebuie să fim atenți se află expunerea corpului gol în fața copiilor, împărțirea de material pornografic unui copil, sau când aflăm că un adult urmărește copii dezbrăcându-se. Mai mult, să fim atenți la adulți care povestesc trecutul lor sexual copiilor, sau care ating în mod frecvent pe o perioadă de timp îndelungată copii. Trebuie în schimb să înțelegem contextul acestor comportamente, întrucât multe dintre ele pot fi perfect normale în anumite situații (de exemplu un adult poate îmbrăca un copil la bazinul de înot, etc).

Pentru relații între potențiali parteneri romantici adulți care riscă să devină abuzivi se află izolarea partenerului de prieteni și familie, concentrarea resurselor financiare la unul dintre parteneri, monitorizarea timpului, degradarea și umilirea partenerului, intimidarea, sau atunci când ni se spune că nu suntem destul de buni, de inteligenți, etc. 

INR: Ai menționat importanța virginității în ceea ce materialul jurnalistic prezintă a fi un proces de selecție a victimelor. Pe de altă parte, virginitatea este, încă, o valoare puternică în societatea noastră, mai ales atunci când vorbim de persoane de sex feminin. Prin urmare, multe dintre fetele și femeile din România s-ar putea să fie destul de obișnuite să fie interogate sau chiar controlate cu privire la virginitate. Este posibil ca preocuparea excesivă sau constantă pentru virginitate să fie un red flag de potențial abuz? 

Cred că poate fi un red flag, mie mi se pare o preocupare ciudată, dar trebuie analizat fiecare caz individual – nu vrem să stereotipizăm discuția. În schimb, ceea ce semnalați aici sunt o serie de stereotipuri de gen ce pot influența modul în care percepem și răspundem abuzurilor sexuale. 

Există o serie de „mituri ale violului”, în engleză „rape myths”, ce se bazează pe astfel de stereotipuri și care pot descuraja victimele să raporteze la poliție ce s-a întâmplat. Ba chiar instanțele de judecată pot fi afectate de aceste mituri. De exemplu, se consideră că bărbații nu-și pot controla dorințele sexuale, iar astfel este rolul victimei de a se proteja, sau dacă a flirtat la o întâlnire o fată,  înseamnă că și-a dat consimțământul pentru un act sexual. Alte exemple se referă la starea în care se afla victima (de exemplu, dacă a consumat alcool este văzută ca vinovată), ori dacă purta anumite haine (o curte din Peru a respins o acuzație de viol întrucât acea femeie purta lenjerie intimă roșie atunci când a fost violată). Toate aceste mituri trebuie contestate. 

INR: După publicarea investigației mulți oameni, în special femei, au lăsat comentarii în social media în care spuneau că simt furie, rușine și vinovăție, ori pentru că au cumpărat produse de la standurile respective de bijuterii handmade, ori pentru că, trecând pe lângă standurile respective, li s-a părut ceva dubios sau ciudat în legătură cu fetele care lucrau acolo, dar nu au intervenit cu nimic și nici nu au încercat să afle mai multe. 
Cum se explică această reacție de non-implicare a potențialilor martori și cum ar putea ea să fie combătută, astfel încât abuzatorii să nu mai rămână atât de mult timp ascunși în văzul tuturor?

Cea mai simplă explicație pentru această non-implicare este faptul că întotdeauna considerăm că problema altcuiva nu este treaba noastră.

Fiecare dintre noi crede că altcineva se va îngriji de acea persoană, că va cere ajutor de la autorități, dar nu vom fi noi aceia. Această atitudine este explicată în psihologia socială prin „Bystandar Efect” (trad: efectul spectatorului). Această teorie spune că suntem reticenți să ajutăm alte persoane atunci când suntem într-un loc populat. Pentru a combate această atitudine, trebuie să încercăm să nu mai fim atât de individualiști și să nu cedăm responsabilitatea întotdeauna altora. 

INR: Ai menționat încrederea scăzută a românilor în autorități și impactul negativ pe care l-au avut asupra opiniei publice cazuri recente, cum ar fi cazul Caracal – un caz extrem de tragic, dar aș putea adăuga și cazul școlii de dans din Constanța sau cel cu agenția de modeling din Iași care au apărut întâi în presă. O mulțime de adolescente au fost exploatate și abuzate emoțional și sexual timp de ani întregi înainte să intervină autoritățile.
Cumva, pare că apelăm la autorități doar când abuzul a ajuns deja la extrem și vrem neapărat să îi pedepsească cineva pe abuzatori. Dar autoritățile pot interveni mult înainte ca abuzul să se cronicizeze. Care sunt acele autorități responsabile și în măsură de a interveni în astfel de cazuri de abuzuri și exploatare a minorilor?

Serviciile sociale, familia, școala, sau locul de muncă sunt instituții care pot preveni abuzul sexual. Pentru asta avem nevoie de finanțare, de oameni pregătiți și pasionați care să lucreze acolo și care vor să facă o diferență. Avem nevoie de familii care să fie lângă copiii lor, de o societate care să fie mai puțin individualistă și egoistă și cu adevărat interesată de viitorul copiilor ei. 

Read More

Zilele #inarelationship: rețeaua neoficială de educație împotriva abuzurilor

Vino să construim împreună rețeaua neoficială de educație împotriva abuzurilor & violenței!

Ne dorim să contribuim la deschiderea unor discuții despre multiplele forme de abuz la care sunt expuși tinerii și soluțiile sau resursele pe care le propun mai multe organizații din societatea civilă, ca răspuns la nevoile identificate în lucrul cu tinerii.

Evenimentul se întâmplă pe 25 și 26 noiembrie (vineri și sâmbătă) și este dedicat tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor.

❗ 𝙇𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞𝙡𝙚 𝙨𝙪𝙣𝙩 𝙡𝙞𝙢𝙞𝙩𝙖𝙩𝙚, 𝙞𝙖𝙧 𝙚𝙫𝙚𝙣𝙞𝙢𝙚𝙣𝙩𝙪𝙡 𝙚𝙨𝙩𝙚 𝙞̂𝙣 𝙥𝙧𝙞𝙢𝙪𝙡 𝙧𝙖̂𝙣𝙙 𝙥𝙚 𝙗𝙖𝙯𝙖̆ 𝙙𝙚 𝙞𝙣𝙫𝙞𝙩𝙖𝙩̦𝙞𝙚. 𝘼𝙫𝙚𝙢 𝙘𝙖̂𝙩𝙚𝙫𝙖 𝙡𝙤𝙘𝙪𝙧𝙞 𝙧𝙚𝙯𝙚𝙧𝙫𝙖𝙩𝙚 𝙨̦𝙞 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙖𝙡𝙩𝙚 𝙥𝙚𝙧𝙨𝙤𝙖𝙣𝙚 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙧𝙚𝙨𝙖𝙩𝙚 𝙙𝙚 𝙨𝙪𝙗𝙞𝙚𝙘𝙩, 𝙖𝙨̦𝙖 𝙘𝙖̆ 𝙩𝙚 𝙧𝙪𝙜𝙖̆𝙢 𝙨𝙖̆ 𝙩𝙚 𝙞̂𝙣𝙨𝙘𝙧𝙞𝙞 𝙙𝙖𝙘𝙖̆ 𝙞̂𝙩̦𝙞 𝙙𝙤𝙧𝙚𝙨̦𝙩𝙞 𝙨𝙖̆ 𝙥𝙖𝙧𝙩𝙞𝙘𝙞𝙥𝙞 (𝙨̦𝙞 𝙣𝙪 𝙖𝙞 𝙥𝙧𝙞𝙢𝙞𝙩 𝙨̦𝙞 𝙞𝙣𝙫𝙞𝙩𝙖𝙩̦𝙞𝙚 𝙥𝙚 𝙢𝙖𝙞𝙡).

👉👉👉 REZERVĂ AICI UN LOC:

rezervă prin eventbrite.com

CU CE TE AȘTEPTĂM ÎN PROGRAM

VINERI, 25 NOIEMBRIE

🟨 14:00 – 15:00 WELCOME & PERFORMANCE „Generația nevorbită”
🟨 15:00 – 16:15 TALK In a relationship with love

Iubirea și abuzul: cât de necesară este educația despre emoții, corp și relații

MODEREAZĂ: Karin Ungureanu – PR Manager Fundația9

  • Andreea Bujor – Directoare PR & Advocay, World Vision România
  • Cristina Petrescu-Ghenea – psihiatră, psihoterapeută, autoare
  • Diana Meseșan – jurnalistă Libertatea
  • Theodora Dumitrică – psihologă, reprezentantă CSR Avon România

pauză food & drinks 15 min

🟨 16:30 – 17:45 TALK In a Relationship with myself

Adolescenții, trauma și tiparele de comportament autodistructive

MODEREAZĂ: Maria David – Studentă Psihologie, SNSPA

  • Mădălina Dorobanțu – actriță, co-fondatoare Studiourile Ferentari
  • Diana Lupu – psihoterapeută, colaboratoare A.L.E.G.
  • Robert Florea – director Centrul Municipiului București pentru Resurse și Asistență Educațională

pauză food & drinks 15 min

🟨 17:45 – 19:00 Networking & music

SÂMBĂTĂ, 26 NOIEMBRIE

🟨 13:30 – 14:00 WELCOME
🟨 14:00 – 15:00 SPECTACOL TEATRU SONOR

Dialog incomplet despre limite

  • Audiție spectacol de teatru sonor din stagiunea „Ceilalți viruși” de la Teatrul Improbabil
  • Sesiune de Q&A cu echipa: Mădălina Stoica – dramaturgă & regizoare și Ștefana Micu – actriță

pauză food & drinks 15 min

🟨 15:15 – 16:30 TALK In a Relationship with work&fun

Responsabilitate și distracție: limite și repere sănătoase în viața socială a tinerilor

MODEREAZĂ: Vlad Dumitrescu – director de programe la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile

  • Ilinca Prisăcariu – regizoare & manager cultural, Teatrul Improbabil / Hey pisi
  • Diana Filimon – președintă Forum Apulum, coordonatoare Gen Revistă & Gen Știri
  • Șerban Suciu – student SNSPA, activist drepturile tinerilor
  • Mihaela Michailov – dramaturgă, fondatoare Centrul Replika & profesoară universitar UNATC

pauză food & drinks 15 min


🟨 16:45 – 18:00 TALK In a Relationship with authority

Când autoritatea devine abuzivă: abuzul sistemic asupra tinerilor

MODEREAZĂ: Monica Jitariuc – Consultantă de comunicare și trainer

  • Cosmin Pojoranu – comunicator și activist Funky Citizens
  • Antonia Pup – studentă UVT & coordonatoare advocacy la Societatea Academică din România
  • Silvia Ciubotaru (Guță) – coordonatoare In a Relationship
  • Gelu Duminică – sociolog, profesor universitar, director Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”

pauză food & drinks 1 h


🟨 19:00 – 20:45 SPECTACOL DE TEATRU TÂNĂR

Brainstorm

Trupa 3,14, Colegiul Național „B. P. Hașdeu”, Buzău – coordonator prof. Dănuț Solcan

Cu: Andreea Marcu, Andrei Citrea, Anca Toader, Sabin Popa, Alexia Moise, Bianca Toader, Ruxandra Meșterelu, Maia Răduță, Izabela Scarlat, Vlad Galeș, Alexandra Hanganu, Mario State, Iris Balotă, Sara Oncioiu și Adelina Ghica

—-

„In a Relationship” este un proiect de prevenție a violenței domestice creat în 2016 de Fundația Friends For Friends, în parteneriat cu Avon România și parte din Campania Respectului.

Read More

Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?

Întrebare:

„Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”

adolescentă anonimă

Bună!

Și mulțumesc pentru întrebarea ta – e o întrebare cu care vor rezona mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc de la clarificarea conceptului de teamă de abandon – o temă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii de toate vârstele, în relațiile lor cele mai apropiate.

Ce este frica de abandon?

În general, frica de abandon este rezultatul expunerii la situații care sunt trăite cu frică intensă și neajutorare completă la nivel emoțional – cel mai adesea experiențe din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur.

La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, imaginația este greu de deosebit de realitate și trăirile afective sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume. Bebelușul este total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Așa că rolul fricii de abandon este inițial este unul adaptativ – determină copilul să se conformeze unor reguli care pot să-i asigure supraviețuirea, chiar dacă i se par nedrepte odată ce dezvoltă gândire critică.

Mai târziu însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura personalității prin rănile emoționale încă deschise, lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon:

  • plecarea sau moartea unui părinte/bunic din orice motiv, inclusiv boală;
  • divorțul părinților sau conflicte între părinți care includ separarea temporară a cuplului parental;
  • separarea fizică a membrilor familiei din orice motive;
  • venirea pe lume a unui alt copil în familie, care poate monopoliza atenția mamei;
  • un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și din exterior pare că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână întipărită undeva în fundal, activându-se doar în contact cu anumiți declanșatori / evenimentele „trigger.

Nici măcar atunci când este activată, teama de abandon nu este neapărat conștientă și asumată. Ea se poate manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente în direcția evitării situațiilor de abandon – chiar și la nivel simbolic. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțională alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o teamă de abandon.

S-ar putea să am o teamă de abandon. Ce fac cu ea?

Întrebarea e cât se poate de validă: ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Ei bine, teama de abandon se poate vindeca într-un proces terapeutic, iar declanșatorii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și cu efecte semnificativ mai de durată, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Ca resurse pentru a aborda teama de abandon din perspectivă psihologică, îți recomand următorii pași, a căror ordine nu e neapărat bătută în cuie.

Cunoaște-te pe tine!

Fă efortul conștient de a identifica declanșatorii pentru acele experiențe emoționale dezagreabile din viața ta – situații în care ajungi să te simți unsafe, singură și neajutorată sau speriată și furioasă, geloasă și posesivă sau defensivă și evitantă. Sau toate în același timp.

Dacă te gândești la lucrurile astea în retrospectivă va fi mai ușor să identifici aceste sentimente, căci pe moment intensitatea trăirii afective poate să blocheze procesarea cognitivă sau să o facă mai puțin eficientă. În timp însă, cu antrenament, această analiză retrospectivă îți va crea un nou automatism care te va ajuta să identifici mai rapid și mai corect emoțiile, chiar și atunci când ele au tendința să te copleșească. Asta îți va oferi mai mult autocontrol și mai mult tact în reacția comportamentală din acele momente în care ți se declanșează spontan teama de abandon, sub efectul factorilor de mediu. Efectul resimțit va fi acela al scăderii frecvenței reacțiilor de tip PTSD (reacțiile caracteristice tulburării de stres post-traumatic) – acele tipare de răspuns afectiv și comportamental pe care le manifești atunci când te simți în pericol de abandon.

Spune-ți povestea!

Împărtășește-ți povestea sau măcar părți din ea. A-ți spune povestea de viață sau a povesti cuiva diverse evenimente semnificative din viața ta și efectele pe care le-au avut asupra ta reprezintă un mod foarte firesc de a te pune în conexiune cu propria ta persoană, în siguranța unui spațiu relațional, adică în același timp în care te conectezi și cu altcineva.

Genul acesta de conversație poate să creeze intimitate și să ofere apropiere, conexiune, validare, ba chiar protecție în anumite cazuri, ceea ce contracarează efectele traumei de abandon.

Deocamdată, astfel de contexte cu potențial de vulnerabilizare și intimitate pot să ți se pară neplăcute sau periculoase, dar asta probabil se întâmplă pe baza unei reacții inconștiente de autoprotecție. Mecanismul e simplu: dacă nu avem relații importante, nu există nici riscuri prea mari să suferim după pierderea lor, așa că resimțim ca dezagreabile, plicticoase sau chiar dezgustătoare cele mai multe dintre momentele spontane de apropiere sau intimitate, fie ea emoțională sau fizică.

Acest tipar de autoprotecție poate fi updatat și îmbunătățit, iar tu poți contribui conștient la acest proces de evoluție. Cum faci asta? Prin căutarea și alegerea unor momente în care să-ți asumi conștient riscurile necesare pentru a-ți da ocazia să experimentezi câteva momente de intimitate și încredere într-o altă persoană.

Sigur că vei mai și greși, ceilalți vor greși și ei, ceva suferință tot s-ar putea să apară. Dar cu cât vei avea mai multe astfel de ancore de intimitate și încredere în experiența ta directă, cu atât îți va fi mai ușor să eviți relațiile toxice și să îți menții echilibrul emoțional pe perioade mai lungi.

În plus, sentimentul de singurătate existențială este mai puțin apăsător, cu cât te simți mai conectat cu alte ființe umane, în care te poți oglindi și care îți oglindesc la rândul lor propriile trăiri și experiențe, fără să reducă însă din unicitatea și imprevizibilul fiecărei povești de viață.

Dă-ți timp să procesezi!

Când simți că emoțiile te copleșesc și începi să recunoști tiparul comportamental al luptei împotriva suferinței cauzată de un (potențial) abandon, oprește-te și dă-ți timp să-ți lipezești gândurile și emoțiile.

Dacă ești într-o conversație care deja s-a încins, retrage-te cu mențiunea că realizezi că ceva se întâmplă cu tine și că are de-a face și cu trecutul, nu doar cu prezentul. Înainte de a te retrage, asigură cealaltă persoană că puteți continua conversația după o pauză de calmare.

Folosește pauza ca să faci o listă mentală sau în scris cu toate emoțiile pe care poți să ți le identifici. Apoi notează-ți și nevoile active din acele momente – emoțiile te vor ajuta să le descoperi și să le pui în cuvinte. Încearcă să le grupezi pe cele corelate cu conversația „încinsă” și să le separi de celelalte nevoi active, dar care nu au legătură cu subiectul conversației. Ele pot totuși să fie factori de influență (binecunoscutul „și-a vărsat nervii pe altcineva”), ceea ce te poate face să realizezi că și tu ai contribuit la declanșarea conflictului – poate chiar inconștient. Poate chiar ți-ai vărsat nervii în altă parte, fără să vrei și fără să-ți dai seama, ceea ce înseamnă că ai opțiunea de a reveni cu scuze.

Totuși, analiza nevoilor trebuie să continue și după acest pas.

  • Ce ți-ai fi dorit să facă cealaltă persoană?
  • Ce nevoie emoțională reflectă această dorință?
  • Ce sens are acea nevoie pentru siguranța ta sau pentru siguranța relației respective?

Poate deja ai identificat declanșatorii fricii de abandon dacă ai ajuns până aici, dar important este ce alegi să faci de acum înainte.

Ai putea reveni în conversație cu aceste observații – o nouă perspectivă personală asupra celor întâmplate. Sau ai putea să-ți mai iei niște timp să procesezi ce simți pentru persoana cealaltă înainte de a reveni în conversație. S-ar putea să fie încă multă supărare, dezamăgire, furie sau teamă față de cealaltă persoană implicată, dar dacă accesezi și partea de toleranță, înțelegere și empatie, sunt din ce în ce mai puține șanse să ajungeți din nou la conflict.

Important este ca pe măsură ce tu te cunoști și te înțelegi mai bine, să-i ajuți și pe ceilalți să te cunoască și să te înțeleagă mai bine, împărtășindu-ți observațiile, propria perspectivă și experiența de viață. Adică spunându-ți povestea sau cel puțin your side of the story. Da, s-ar putea să iasă scântei din când în când, dar comunicarea asertivă este mereu calea mai scurtă către înțelegere reciprocă și cooperare. Iar noi, oamenii, chiar avem nevoie de cooperare pentru a nu ne simți abandonați.

Read More