de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Trec în anul doi de facultate, dar simt că nu îmi place ce fac. Mă gândesc continui la o altă facultate, la care cred că aș simți mai multă împlinire, aș face mai mult din ceea ce îmi place și m-aș putea axa pe domeniul care mă atrage. Totuși, facultatea începe imediat și nu știu ce aș mai putea să fac. Dacă îmi schimb facultatea, voi avea nevoie de meditații timp de un an, deci în acel timp nu o să am nimic altceva de făcut dacă renunț la facultate.

Mă simt foarte vinovată pentru că am lucrat mult să ajung aici și totuși nu îmi dau seama sigur dacă vreau altceva sau nu. Facultatea la care sunt îmi oferă oportunități mult mai bune și un viitor mai sigur. Cum îmi dau seama dacă ar trebui să fac o schimbare? Dacă vreau să iau decizia asta doar pentru că sunt la o facultate mai grea? Cum pot să am încredere în deciziile pe care le iau?”

tânără anonimă

Salut!

Întrebarea ta stă de ceva timp în inbox, dar iată că a venit momentul potrivit pentru a-i căuta un răspuns.

În primul rând, îți mulțumesc pentru încredere și pentru gradul mare de relatability al mesajului tău. Chiar dacă e foarte posibil să simți că ești singură în povestea asta, te asigur că mai sunt o mulțime de alți tineri aflați în situații foarte similare, care au nevoie, la fel ca și tine, de răspunsuri. 

Desigur, eu nu am cum să ofer decât un mic ghid de introspecție și gândire critică. Răspunsurile concrete sunt tot la tine – deja le ai, dar poate că nu ies încă în relief suficient de bine în peisajul interior al frământărilor tale.

Vinovăția are talentul ăsta special de a masca sau chiar de a face invizibile o mulțime de alte trăiri și sentimente relevante, păstrând oamenii în confuzie și indecizie. Hai să vedem cum putem să o neutralizăm!

Un alt fel de a privi lucrurile

Mai întâi, hai să-ți explic ce înțeleg eu din mesajul tău. Spui acolo că simți că nu îți place ce faci la facultate și că visezi la o altă specializare unde crezi că ai simți mai multă împlinire. Asta mă face să mă întreb cum ai ajuns, de fapt, să alegi specializarea unde deja ești înscrisă. Mai departe spui și că ai muncit mult ca să ajungi acolo și că această facultate „oferă oportunități mult mai bune și un viitor mai sigur”. 

De aici înțeleg că e un domeniu în care ai dezvoltat deja o serie de aptitudini prin efort intelectual, dedicație și răbdare, ceea ce este admirabil. Dar nu spui nimic despre ce te-a motivat inițial să depui acest efort. Să fie vorba despre oportunitățile mult mai bune? Să fie speranța la un viitor mult mai sigur? Sau să fie, de fapt, altceva? 

Influența familiei

De regulă, părinții au un cuvânt important de spus în alegerea domeniului de studii universitare al copiilor lor adolescenți – mai ales atunci când în discursul tinerilor apare acest tip de argumente despre viitor și oportunități. 

Pe de o parte, asta se întâmplă pentru că rolul de părinte îi face să se simtă responsabili pentru alegerile fiilor sau fiicelor lor. Pe de altă parte, pentru că, din perspectivă financiară, alegerea facultății copiilor este și un fel de investiție. Iar părinților le este greu să renunțe la control, mai ales atunci când pierderile potențiale se pot măsura și în bani. Dar asta nu înseamnă că au mereu dreptate.

Părinții directivi

Sigur că și responsabilitatea, și investiția financiară se fac cu cele mai bune intenții și cu iubire. Dar, din păcate, asta înseamnă uneori și că fiii sau fiicele acestor părinți foarte implicați în decizia specializării universitare a progeniturii nu ajung să-și asume pe deplin acel domeniu de studiu. Ei fac alegerea investind cu încredere și autoritate părintele/părinții, apoi depun efortul pentru a fi admiși la facultatea care le este părinților pe plac ca să dovedească că sunt capabili să reușească. 

Tinerii aflați într-o astfel de situație sunt motivați mai degrabă inconștient de dorința de a-și mulțumi părinții sau de a-i face mândri, fără să fie cu adevărat atrași de acel domeniu de studiu. Problema intervine când, odată admiși, realizează că domeniul respectiv nu este suficient de interesant pentru ei sau nu îi reprezintă suficient de bine – în sensul că nu este compatibil cu personalitatea și aspirațiile lor, lipsindu-le dimensiunea sensului (în sensul de meaningfulness). 

În astfel de situații, tinerii simt în mod paradoxal că nevoile lor nu au prioritate în felul în care își iau deciziile care le modelează viața și viziunea asupra viitorului. De fapt, ei sunt împiedicați să-și dezvolte autonomia tocmai de sentimentele de atașament și loialitate față de părinții care îi sprijină. Iar aceștia au dificultăți, la rândul lor, în a încuraja cu adevărat autonomizarea copiilor lor, deja tineri adulți. 

Părinții distanți

Într-un scenariu alternativ, este posibil ca părinții să nu fie prea implicați – poate chiar deloc – în alegerea domeniului de studiu, dar să ofere sprijinul financiar necesar pentru pregătire, meditații și întreținerea tinerilor pe perioada studiilor. Într-o astfel de situație, tinerilor li se pretinde mai degrabă seriozitate și responsabilitate, pe modelul „Eu îmi fac treaba mea de părinte, tu îți faci treaba ta de copil.” 

De asemenea, pot exista presiuni financiare sau planuri ale familiei care pleacă de la premisa că facultatea începută trebuie terminată, alternativele fiind percepute ca eșecuri sau probleme de evitat. 

Deși părinții din această categorie nu controlează neapărat alegerea domeniului de studiu, ei valorizează capacitatea fiului/fiicei de a lua decizii pentru sine, ignorând (inconștient sau nu) nevoia copiilor lor de a explora și alte direcții de dezvoltare. 

Astfel, tinerii pot să simtă că e inacceptabil să se răzgândească la mijlocul drumului sau că ar pierde aprecierea, sprijinul sau încrederea părinților dacă ar decide să încerce altă variantă. Iar din punctul acesta încep să se manifeste demotivarea pentru studiu, evadarea în fantezie, anxietatea și blocajul decizional, chiar și atunci când mintea lor rulează non-stop vise de schimbare a facultății.  

Nevoile de siguranță

Nevoile care primează, și în cazul tinerilor, și în cazul părinților, sunt nevoi de siguranță emoțională, traduse însă în comportament prin dinamici de supunere (la tineri) și control (la părinți) – ceea ce nu prea e sănătos. Autonomia tinerilor nu are un teren fertil într-un astfel de cadru. 

Chiar dacă la nivel declarativ părinții îi asigură pe tineri de sprijinul lor (deși asta nu se întâmplă mereu), mesajul este primit de aceștia cu o formă de condiționare atașată: „Te sprijin doar dacă sunt de acord cu alegerile tale.” Drept pentru care, ca să se simtă în siguranță, tinerii vor alege mai degrabă lucruri cu care și părinții lor ar fi de acord – inclusiv facultăți, parteneri de cuplu, etc. 

Temă de introspecție 1

O primă recomandare pentru tine ar fi să iei o foaie și un pix și să încerci să formulezi, în scris, răspunsurile tale la următoarele întrebări:

• Cum am ales domeniul acesta de studiu?
• Ce părere au părinții mei despre acest domeniu de studiu?
• Cum îmi imaginez că ar reacționa dacă le-aș spune că vreau să fac o altă facultate?
• Ce emoții simt atunci când îmi imaginez această discuție?
• Care sunt lucrurile care mă motivează și mă atrag la facultatea cealaltă?

Influența propriilor prejudecăți

Revenind la mesajul tău, tu mai spui și că, dacă ar fi să dai o șansă celuilalt domeniu, ai avea nevoie de meditații timp de un an. Mai mult, menționezi că nu ai avea nimic de făcut dacă ai renunța la facultatea la care ești acum. Iar aici eu văd niște convingeri iraționale și autolimitative răsărind printre rânduri. 

Convingerile iraționale sunt genul acela de idei fixe care nu se bazează neapărat pe realități incontestabile, ci mai degrabă reflectă fricile ascunse ale oamenilor și felul în care aceștia încearcă să se protejeze de ele. 

Convingerile autolimitative se referă la acele idei asumate ca fiind realitate, dar care au rolul de a restrânge câmpul de opțiuni ale oamenilor – adică de a le limita oportunitățile, într-un fel care să-i facă să simtă că fac ce trebuie, chiar dacă asta nu e neapărat în acord cu nevoile, dorințele sau aspirațiile lor.

Ce fac convingerile astea?

Atunci când o convingere este și irațională, și autolimitativă, efectul ei este cel mai dezastruos – în sensul că blochează orice decizie în direcția dorită de teama urmărilor neplăcute, dar blochează și capacitatea creierului de a analiza problema din alte perspective. Iar asta înseamnă că nicio soluție alternativă nu poate să apară, iar problema devine din ce în ce mai mare și mai angoasantă. 

În cazul tău, vorbim despre varianta de a încerca să dai admitere și la o altă facultate – cea pe care tu o simți mai aproape de aspirațiile tale și de personalitatea ta.

Tu pari să crezi că a da admitere la facultatea asta nu este posibil decât dacă renunți la facultatea la care ești deja studentă și faci un an de pregătire pentru admitere. Dar oare chiar așa să fie? Oare chiar nu există varianta în care poți să evoluezi strategic pe mai multe fronturi?

Temă de introspecție 2

Uite încă un set de întrebări la care să răspunzi în scris, ca să-ți analizezi pe îndelete emoțiile, gândurile și convingerile legate de această variantă a viitorului din imaginația ta:

• Ce fel de pregătire ar fi necesară pentru a da admitere la facultatea dorită de mine?
• Ce resurse ar implica această pregătire? (timp, bani, persoane, efort intelectual etc.)
• Cum aș putea să am acces la astfel de resurse?
• Ar fi posibil să îmbin pregătirea pentru admitere cu studiul din anul doi? Aici te invit să te uiți în jurul tău și să cauți inspirație în poveștile colegilor tăi care mai sunt studenți și la alte specializări sau care au joburi pentru a se întreține în timpul anilor de studenție. 
• Ce compromisuri sau sacrificii îmi închipui că ar fi necesare pentru a merge cu facultatea și pregătirea în paralel?

Cel mai util ar fi să și discuți despre toate astea cu niște prieteni sau, eventual, cu o persoană aflată pe rol de mentor (un profesor, un membru al familiei pe care îl admiri etc.). Poate că ai nevoie de un pic mai mult spațiu concret dedicat acestor idei care te apasă și nu-ți dau pace. Până nu le scoți din capul tău ca să le dai șansa să se hrănească și cu experiența și inteligența altora, ele vor rămâne doar niște vise fără corespondent în realitatea ta concretă. 

Percepția „greului” și expunerea la abuzuri 

Ultima direcție de reflecție pe care ți-o sugerez este legată de ceva ce ai scris chiar tu: „Dacă vreau să iau decizia asta doar pentru că sunt la o facultate mai grea?”. Ei bine, aici intră în scenă gândirea critică at its best.

Într-adevăr, sunt unele domenii de studiu considerate „mai grele” – din cauza efortului intelectual necesar, din cauza complexității domeniului, a structurării materiilor de studiu etc. – adică componenta pragmatică. Cât de bine se descurcă elevii sau studenții depinde de înzestrarea lor intelectuală și efortul depus efectiv pentru a învăța. Dar despre tine deja știm că ai muncit mult și ai ajuns aici, deci putem presupune că nu aici ar fi neapărat problema. 

În astfel de situații este extrem de importantă și componenta psiho-socială. De multe ori, școala pare grea (la orice nivel – de la școala primară și până la studiile universitare) pentru că mediul în care ar trebui să se producă învățarea nu este unul ideal. Ba din contră, mediul adesea poate să bifeze multe dintre caracteristicile unui mediu toxic.

Iată câteva dintre elementele astea, ca să-ți faci o idee mai clară despre ce ar trebui să evaluezi cu atenție în cazul tău:

• Singurătatea – dacă nu ai relații securizante în spațiul academic (colegi cu care să te înțelegi bine, profesori pe care să-i admiri etc.), este puțin probabil să nu îți fluctueze motivația și să nu ți se pară grea facultatea.
• Competiția – dacă mediul educațional este foarte individualist și bazat pe competiție, presiunea de a performa devine și mai grea, iar asta afectează negativ atașamentul sau interesul pentru materiile de studiu.
• Agresiunile din mediul academic – orice interacțiuni cu oamenii de la facultate care pot fi privite ca forme de abuz sau agresiune afectează negativ percepția asupra domeniului de studiu. Abuzurile emoționale, jignirile, amenințările, hărțuirea sexuală, umilirea în public – toate comportamentele din această sferă pot să facă materiile de studiu să pară mult mai grele decât sunt în realitate, pentru că cea mai mare parte a energiei psihice se consumă pe mecanismele de autoprotecție activate de expunerea la violență și abuzuri. 
• Dublul standard în evaluare – atunci când se copiază la greu, chiar dacă și tu copiezi uneori, motivația pentru studiu dispare și începi să simți dezgustul, odată cu pierderea respectului pentru actul educațional – atât predarea, cât și evaluarea. Materiile par și ele mai grele, căci notele mari obținute prin copiat, varianta „simplă” a celor care știu să se descurce, descurajează și duc în derizoriu orice efort onest de a-ți lua examenele pe merit.
• Lipsa profesionalismului în mediul universitar – când studenții nu se simt respectați, e puțin probabil să nu adune frustrări și să nu se demotiveze. Lipsa de respect față de studenți se poate manifesta prin întârzierea orarelor de studiu sau supraîncărcarea anumitor zile, lipsa profesorilor la cursuri sau comportamentul lor inadecvat în raport cu normele academice, corupția sau dezinteresul angajaților universității în relația studenților cu secretariatul facultății, administrația căminelor, biblioteca, practica de specialitate și multe, multe altele.
• Resurse educaționale inadecvate – ca să poți să faci performanță într-un domeniu, e necesar să ai la dispoziție și resursele potrivite. De la săli de cursuri încălzite și toalete echipate cu săpun și hârtie igienică – care cu greu pot fi considerate resurse educaționale, dar sunt absolut necesare – și până la suporturi de curs, manuale de studiu, echipamente digitale adecvate, acces la biblioteci de specialitate, cercetare recentă, practică de specialitate și câte și mai câte alte resurse fără de care diploma de la final nu are nicio valoare. 

Și acum te invit să te gândești din nou: este facultatea asta grea sau pare mult mai grea din cauza unor probleme sistemice, care pun toată greutatea pe umerii studentului și distrag atenția de la realitate? 

O privire necesară în partea cealaltă

Și dacă tot ești aici, oare ai putea să faci aceeași evaluare și pentru cealaltă facultate, cea la care crezi tu că te-ai simți mai împlinită?

Dacă nu ai făcut deja o documentare serioasă „în interior”, îți recomand să începi să o faci. Vorbește cu studenți, caută informații în presă sau în comunitățile online. Verifică-ți presupunerile sau prejudecățile cu privire la acel domeniu de studiu și viața de după, pentru a avea o imagine mai clară despre cum arată viața în interiorul acelui domeniu. 

S-ar putea să descoperi că „o facultate mai grea” e un termen extrem de subiectiv. Mai mult, s-ar putea să ajungi la concluzia că orice facultate este grea, dacă nu se potrivește cu chemarea interioară a studentului și interesele, curiozitățile și pasiunile sale. Iar dacă climatul psihosocial din acea facultate este unul dominat de abuzuri, cu siguranță și cei mai pasionați de domeniul de studiu vor întâmpina dificultăți, dezamăgiri și probleme în menținerea motivației pentru studiu.

Încrederea, deciziile și capacitatea de a-ți imagina viitorul

Ultima ta întrebare deschide și ultimul meu argument. „Cum pot să am încredere în deciziile pe care le iau?” îmi sugerează un blocaj emoțional care se bazează pe imposibilitatea de asumare a unor riscuri. 

Cum spuneam și mai sus, asta poate să depindă de felul în care se poziționează părinții tăi în relația cu tine. Dacă ei nu ți-au validat suficient capacitatea de a lua decizii, dacă nu ți-au oferit încurajarea și încrederea necesare pentru ca tu să explorezi oportunitățile de studiu liberă de obligații și frici, și mai ales dacă au obiceiul de a-ți critica sau ironiza deciziile – atunci este puțin probabil ca ție să-ți vină natural să ai încredere în propriile tale decizii.

Dar asta nu înseamnă că vei depinde toată viața de comportamentul lor sau că încrederea ta în tine și în deciziile tale va fi mereu condiționată de factori externi – fie părinții tăi, fie alți oameni sau alte circumstanțe. Dar vei ajunge să dobândești această autonomie decizională pas cu pas, căci nu ți-o poate oferi nimeni de-a gata. 

Cel mai important lucru este să-ți construiești o strategie de informare eficientă, ca să-ți poți planifica deciziile cât mai realist posibil. 

Deciziile care implică schimbări (mai mici sau mai mari) necesită o bună documentare în prealabil. De ce? Pentru că schimbarea înseamnă asumarea unor riscuri, iar documentarea face acele riscuri mai previzibile și mai ușor de neutralizat sau gestionat. Te poate feri de dezamăgiri și deziluzii ce pot fi prevenite prin consultarea cu experiențele altora și îți oferă șansa de a-ți ajusta strategia în funcție de poveștile de eșec sau succes pe care le întâlnești. Ce contează aici este să nu renunți prea repede la documentare – chiar dacă pare că deja e totul clar sau că nu mai are sens să cauți alte informații. 

Analiza de riscuri și beneficii

Riscurile despre care aminteam sunt întotdeauna dispuse pe mai multe planuri – de la chestii pragmatice de genul „un viitor mai sigur” și până la lucruri abstracte cum ar fi sentimentul de siguranță dat de aprobarea părinților sau cel dat de studierea unui domeniu ales „din pasiune”. Și sigur că mai poți găsi și tu niște dimensiuni ale potențialelor pierderi, cum ar fi riscul de pierde niște oameni (ex: colegii de la vechea facultate), riscul de a nu deveni independentă financiar prea curând, riscul de a nu reuși să te integrezi într-un grup nou, cel de a nu-ți găsi locul nici în noul domeniu de studiu și câte și mai câte. 

Aici te poate ajuta din nou să-ți pui gândurile pe hârtie și să-ți dai timp și spațiu pentru a te gândi, pe rând, la fiecare dintre riscurile identificate. Dacă nu le desparți și nu le analizezi separat, senzația de copleșire pe care ți-o creează toate la pachet poate fi complet invalidantă. 

Dar pe rând, fiecare dintre riscurile identificate poate să fie preîntâmpinat cu anumite acțiuni și, mai mult, poate să ascundă mai multe beneficii neașteptate, greu de observat sau valorizat dacă nu faci analiza asta pas cu pas. 

Unde vrei să ajungi

La finalul acestei analize, creierul tău se va simți mai în control pe perspectivele de viitor posibile, chiar dacă acum pare greu de crezut. Iar dacă vei coopta și un partener de analiză de încredere (un prieten, un mentor), s-ar putea ca senzația de reasigurare să fie încă și mai pronunțată. 

Odată cunoscute riscurile și resursele pe care le poți activa, deciziile vor putea fi deblocate. Iar încrederea ta nu se va mai măsura în termeni de „succes versus eșec”, ci în termeni de „Mă pot descurca orice s-ar întâmpla”, pentru că vei ști că există o mulțime de variante și oportunități de a soluționa chiar și cele mai neașteptate probleme. Măcar să apară ele 🙂 Dar poate nici măcar nu apar, cine știe? Tu vei fi pregătită oricum. 

Recapitulare

La final, vreau să sintetizez în cinci etape recomandarea mea, ca să-ți fie și mai ușor să o pui în aplicare:

1. Clarifică-ți cum ai ajuns unde ești, prin explorarea motivației personale de a studia ce studiezi și de a visa doar (deocamdată) să studiezi altceva.
2. Identifică-ți strategiile alternative: cum poți să îmbini utilul cu plăcutul sau cum poți să mergi și pe calea visată, în timp ce nu renunți nici la calea asigurată (cel puțin deocamdată). Inspiră-te din experiența altora și documentează-te serios.
3. Evaluează-ți relațiile și efectele pe care ele le au asupra motivației tale de a studia un domeniu sau altul. Cu cât găsești mai multe încălcări de limite personale și abuzuri la care ești expusă, cu atât ai mai multe șanse să rămâi blocată în lipsa de încredere în tine însăți.
4. Evaluează-ți riscurile din viitorul apropiat, discută-le și cu alți oameni și planifică-ți pașii în mod strategic.
5. Caută resursele de care ai nevoie: acordul sau sprijinul părinților sau al altor oameni, meditații, studiu individual, terapie, cărți, podcasturi sau alte materiale educaționale care să te ajute să ajungi mai aproape de ceea ce-ți dorești tu, lăsând loc și pentru răzgândiri, greșeli și învățare empirică. 

Viața nu e o cursă cu traseu prestabilit. Și, din fericire, nici nu ne putem păcăli prea mult că este, chiar dacă uneori ne place să o facem, pentru că așa pare că ne ferim mai bine de eșecuri și suferință. 

Eu îți urez succes și sper că planul acesta în 5 pași te va ajuta să mergi mai departe cu mai multă încredere 💛💛💛

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

„Mă simt ca şi cum aş fi moartă. Nu mai simt niciun interes față de nimeni din jurul meu, inclusiv față de mine însămi. De fapt, nu mai simt nimic pentru nimeni. Simt uneori că parcă nu mai am gânduri, nu mai vorbesc, dar nici nu sunt un ascultător activ. Cum mă vindec de asta?”

tânără anonimă

Hei

Oricine ai fi, dacă ai trăit sau trăiești așa ceva, te rog să ai răbdare cu tine. Cu tine și cu textul ăsta, în care voi încerca să-ți explic ce poate să însemne această stare și cum poți să o depășești.

„Ca și cum aș fi moartă”

De mii și mii de ani, oamenii se tot străduiesc să găsească răspunsuri acceptabile la o întrebare imposibil de răspuns. Cum se simte când mori? Și apoi, ce vine după ce mori? Mai e ceva acolo sau e doar nimic? Eu continui să fiu eu și să mă simt eu sau dispar pur și simplu în neantul inexistenței? 

Deși tehnologia modernă a făcut posibile tot felul de investigații la nivelul biofiziologiei umane, cum se simte moartea e încă ceva greu de descris. Deocamdată nu știm să explicăm complet nici măcar fenomenul conștiinței, așa că va trebui să mai avem niște răbdare până când ne vom putea lămuri cu privire la lucrurile astea… de viață și de moarte. 

Totuși, atât de mulți oameni și-au comparat experiența de viață cu moartea. Sau, de fapt, cu ceea ce-și închipuie, fiecare dintre ei, că ar fi moartea. Iar mesajul tău, dragă cititoare anonimă, e un mesaj destul de explicit în sensul acesta. 

Mesajul tău ne descrie succint la ce te referi tu când spui că te simți ca și când ai fi moartă: lipsa interesului pentru orice și oricine, inclusiv propria persoană. Lipsa gândurilor – uneori – și a inițiativei de a comunica sau chiar a capacității de a asculta, adică de a te conecta mental cu o altă persoană și de a-ți menține atenția pe acea interacțiune.

Totuși, mesajul tău conține o contradicție care pe mine mă bucură. Uite la ce mă refer: dacă într-adevăr nu ai simți niciun fel de interes pentru nimeni și nimic (yourself included), atunci de unde vine întrebarea ta de la final? Și cum de ai ajuns la noi pe site, să trimiți această întrebare? Nu cumva ai ignorat în introspecția ta o parte importantă (și interesantă, aș zice eu) a vieții tale interioare? Poate fix acea parte care-și dorește lucruri, are speranțe și e capabilă de conexiune cu alți oameni, poate chiar avidă, dar nu are permisiunea să se manifeste liber?

„Cum mă vindec de asta?”

În alte cuvinte, „Cum mă vindec de ceea ce mă face să mă simt ca și când aș fi moartă?”. Deja am făcut niște pași importanți. Iar dacă nu-ți dai seama de ce zic asta, îți și explic: 

• Am vorbit un pic mai lejer și mai detașat despre existență și inexistență, despre viață și moarte – nu ca și cum am avea vreo certitudine, ci acceptând că suntem limitați cu toții în acest fel și că nu avem încă răspunsuri clare; 
• Am descifrat simbolistica comparației tale „ca și când aș fi moartă”, ea indicând un blocaj în conectarea afectivă cu alte persoane sau mediul exterior, chiar dacă la nivel descriptiv e mai ușor să indici pur și simplu „lipsa interesului” 
• Am identificat o parte din tine care e ignorată sau blocată, cea responsabilă de conversația noastră în scris – acea parte interesată de vindecare

Și zici bine „vindecare”, căci ceea ce resimți intră în categoria bolilor psihice vindecabile. Totuși, eu prefer termenul de tulburări, căci e mai neutru și mai puțin stigmatizant, în același timp în care implică și ideea că oricine poate fi „tulburat” o perioadă, mai ales dacă factorii implicați sunt de așa natură încât să producă un dezechilibru psihic. Dar tot acolo e și partea bună: putem opera mici schimbări asupra acelor factori implicați, până când găsim o combinație care să-și facă treaba de reechilibrare, măcar pe termen scurt. Doar că trebuie să identificăm corect factorii respectivi 😀 dar ajungem și acolo.

Tulburarea la care mă refer este din sfera tulburărilor depresive. Nu m-aș arunca la un diagnostic mai specific, căci ar fi iresponsabil și lipsit de etică din partea mea. Dar pot să spun cu încredere că tulburările depresive sunt vindecabile. Există vindecare și calea către ea nu e chiar așa de complicată pe cât s-ar putea să pară pentru tine acum, în momentele astea dificile în care realizezi că nu te atrage și nu te interesează nimic. 

Ce presupun tulburările depresive? 

Dacă e să ne uităm la cum se diagnostichează depresia conform DSM 5 (un fel de manual de diagnostic psihiatric, actualizat periodic de specialiști), vom vedea o serie de elemente care ajută la identificarea stărilor depresive și a intensității lor:

• Stare persistentă de tristețe sau anxietate (mai mult de câteva zile, de regulă peste 2 săptămâni)
• Pierderea interesului sau plăcerii în activități obișnuite (activități care anterior produceau entuziasm, plăcere sau bucurie)
• Schimbări în greutate sau apetit (modificări ale greutății corporale sau a poftei de mâncare, în plus sau în minus)
• Insomnie sau hipersomnie (lipsa somnului, dificultatea de a adormi sau oboseală pronunțată și dificultatea de a sta treaz, inclusiv prezența viselor urâte sau a coșmarurilor)
• Agitație sau letargie (nivel foarte crescut sau foarte scăzut de energie fizică)
• Sentimente de inutilitate sau vinovăție (de multe ori și gânduri constante legate de subiectele care provoacă aceste sentimente)
• Dificultăți de concentrare sau de luare a deciziilor (inclusiv răzgândiri, regrete, frici legate de rezultatele deciziilor sau incapacitatea de a duce până la capăt un gând)
• Gânduri legate de moarte sau gânduri suicidale (inclusiv contemplarea calmă a ideilor legate de propria moarte, chiar și atunci când ele nu sunt însoțite de frică, dar și prezența gândurilor în care moartea apare ca un fel de scăpare/eliberare)

Un articol consistent și cu mai multe informații despre tulburările depresive și metodele de tratament poți găsi aici. Interviul clinic cu un psiholog clinician sau un psihiatru are scopul de a intra în detalii vizavi de fiecare dintre aceste elemente, astfel încât situația specifică de viață a persoanei în cauză să fie luată în considerare. Astfel, tratamentul recomandat de specialist are cele mai bune șanse de a aduce îmbunătățiri vizibile în viața persoanei, uneori chiar mai rapid decât ne-am putea aștepta. 

Când mă refer la tratamentul recomandat, nu mă refer automat la medicație psihiatrică prescrisă de specialist – deși în cazurile mai severe medicii psihiatri recomandă și medicație antidepresivă. Uneori, însă, recomandarea medicilor e ca persoana respectivă să înceapă o cură de psihoterapie. 

Cum ajută psihoterapia în cazurile de depresie 

Într-un astfel de tratament psihoterapeutic, oamenii învață să lucreze mai întâi de toate la relația cu propria persoană, dar și să identifice relațiile toxice, adică relațiile care le aduc suferință și față de care ar fi bine să ia distanță, cel puțin o perioadă. 

Iar asta e, de multe ori, suficient pentru a reechilibra o persoană aflată într-o stare depresivă cauzată de factori de stres externi sau interni, dar clari (adică bine delimitați în timp și spațiu) și modificabili (sau, cel puțin, temporari). Partea bună e că aproape orice în viața asta e temporar 😀 chiar și suferința pe care nu-ți închipui cum ai putea să o depășești.

Totuși, uneori, oamenii preferă sau au nevoie de soluții rapide și refuză sau nu au energie să investească într-un proces terapeutic – adică în dezvoltarea unei relații cu un specialist, ceea ce presupune o oarecare investiție de efort și resurse (de timp, financiare, de încredere etc.). 

Eu sper că vei găsi acolo, în interiorul tău, acea energie disponibilă pentru a mai face câțiva pași în direcția vindecării.

„Deci… eu ce trebuie să fac?”

Dacă îți pui problema așa, îmi pare rău să te dezamăgesc, dar nu TREBUIE nimic. Sau, cel puțin, nu am să-ți spun eu ce trebuie să faci tu. Eu pot să-ți spun, cel mult, ce cred că te-ar ajuta, ca să depășești această perioadă dificilă.

Dacă ți-e deja clar, mă bucur că ai prins mesajul. 

Dar dacă încă ai dubii, am să fiu și mai directă: în cazul în care te recunoști pe tine în elementele acelea de diagnostic pentru tulburările depresive, e indicat să cauți sprijin de specialitate. E cea mai sigură cale de a vindeca tulburarea depresivă, conform studiilor internaționale. Să aștepți să treacă de la sine nu e deloc o variantă rapidă, sănătoasă sau cu șanse bune de reușită, iar calitatea vieții tale va fi afectată pe termen nedefinit.

Așadar, poți să-ți faci o programare la un psiholog sau direct la un medic psihiatru – și poți obține aceste consultații gratuit în baza asigurării medicale, cu o trimitere de la medicul de familie. Evident, va trebui să îi spui medicului de familie cu ce te confrunți și că te-ai decis să cauți variante de tratament. Desigur, poți merge și direct către specialiști din mediul privat, fără să treci prin procedurile de mai sus, dar asta înseamnă și că vei plăti costurile respective. 

Ce poți să faci pe cont propriu

Până la sau pe lângă ajutorul unui specialist, ai și niște lucruri pe care le poți face pe cont propriu, dacă reușești să accezi acele resurse de automotivare care sigur se ascund pe undeva, sub un munte de tristețe și (auto)interdicții.

1. Ai putea să identifici relațiile care îți aduc suferință și să iei distanță de la ele

Mă refer la acele relații în care ești angajată, dar pe care le trăiești mai mereu într-un spectru emoțional dezagreabil. Adică acele relații în care te simți mai mereu „nașpa”, oricare ar fi nuanțele emoționale de „nașpa”. Ele pot varia de la stări mai difuze – intimidare, inadecvare, jenă, teamă, neîncredere sau disconfort – și până la emoții clare și bine definite – frică, rușine, vinovăție, neputință, furie, dezgust, dezamăgire și altele la fel de neplăcute. 

Deși pot părea normale, dintotdeauna așa sau „nimic ieșit din comun”, relațiile disfuncționale  generează stări depresive tocmai prin natura lor abuzivă constantă. 

Persoana sau persoanele celelalte din acest tip de relații îți încalcă limitele de confort, de identitate, de toleranță în multiple feluri – mai mult sau mai puțin subtile – și te fac să experimentezi constant sentimente dezagreabile. 

În teorie, comportamentele astea intră în sfera abuzurilor relaționale. Ele toate reprezintă abuzuri sau violență emoțională și se împart pe mai multe subcategorii: abuzuri verbale, abuzuri fizice, abuzuri sexuale, abuzuri financiare, abuzuri spirituale și, desigur, toate au și formate cibernetice, datorită tehnologiei moderne care face parte din viața noastră de zi cu zi. 

Mulți oameni încearcă să explice aceste sentimente dezagreabile (frica, rușinea, vinovăția, duria, dezgustul etc.) prin propria lor contribuție la ceea ce nu e OK în acea relație. Ei identifică acea contribuție proprie – eronat de multe ori – drept vină proprie, chiar dacă unui observator din exterior i-ar sări în ochi mai degrabă contribuția sau „vina” celorlalți oameni implicați. De exemplu „E vina mea că s-a enervat pe mine și mi-a zis că nu sunt în stare de nimic, pentru că chiar așa este.” sau „Eu i-am dat voie să mă rănească, pentru că m-am atașat de el/ea.” sau chiar „Mi-am căutat-o cu lumânarea, la ce puteam să mă aștept?”.

Dacă ai deja o serie de astfel de relații identificate, încearcă să iei distanță de la ele, cel puțin o perioadă. Asta nu înseamnă că trebuie să iei pauză de la toate relațiile tale – deși uneori tendința de izolare totală vine la pachet, ca o formă inconștientă și neintenționată de a masca faptul că ai nevoie să te distanțezi fix de oameni de care poate părea ciudat să te distanțezi. 

2. Ai putea să-ți investighezi cauzele pierderii a interesului

Uite un exercițiu pe care îl poți face, pentru care ai nevoie doar de o foaie și un pix. 

• Fă o listă cu relațiile tale active – Pune pe lista asta cel puțin 10 persoane, dar nu te opri acolo dacă încă mai ai idei. Important e să faci un inventar cât mai onest al oamenilor cu care interacționezi în mod constant. Abia după ce simți că ai terminat lista, poți trece la pasul următor.
• Evaluează calitatea relației – La fiecare persoană, completează o notă de la 1 la 10 (ca la școală, să fie simplu) pe care ai acorda-o pentru calitatea relației. Note mici – relații nașpa, note mari – relații bune. După ce termini cu toți oamenii de pe listă, treci la pasul următor.
• Notează sentimentele pe care le ai cel mai des în acea relație – La fiecare persoană, după nota relației, pune și câteva emoții sau sentimente pe care le simți în acea interacțiune. Pot fi și „bune” și „rele”, agreabile sau deazagreabile, dar important e să fii sinceră cu tine când le scrii. După ce termini cu toți oamenii de pe listă, treci la pasul următor.
• Revizuiește întreaga listă și încercuiește notele cele mai mici pe care le-ai acordat acelor relații –  Acelea sunt relațiile cu cel mai mare risc de a fi abuzive – și dintr-o parte, și din cealaltă (când sunt defensivi, oamenii pot deveni agresivi la adresa celor pe care îi percep ca fiind nedrepți, răi, periculoși). 
• Revizuiește întreaga listă și încercuiește emoțiile dezagreabile pe care le-ai notat – asta te ajută să-ți dai seama cam în ce spectru de trăiri afective ești predispusă să reacționezi în interacțiune cu ceilalți, atunci când îți simți limitele încălcate.

TO DO`s la final de exercițiu:

• Pentru toate relațiile cu note sub 4 sau cu aceste 4 emoții listate – frică, vinovăție, rușine, furie – gândește-te cum poți să iei niște distanță în mod real – și fă asta propunându-ți să profiți de acea distanță ca să te simți mai bine. S-ar putea să nu fie realizabil pentru toate lucrul ăsta, dar sigur vei putea găsi niște feluri de a-ți lua spațiu și timp pentru tine, oricare ar fi relația respectivă. 
• Pentru relațiile cu note între 5-7 sau cu emoții din ambele spectre – și agreabile, și dezagreabile – gândește-te dacă nu cumva ai fost indulgentă, căci s-ar putea ca unele dintre ele să fi fost supraevaluate. În cazul ăsta, se aplică ce am scris mai sus. Ca să ți se schimbe starea, e necesar să schimbi ceva și în mediul tău sau stimulii la care ești expusă. 
• Pentru relațiile cu note între 8-10 și predominant emoții pozitive sau agreabile, gândește-te cum poți petrece mai mult timp alături de acești oameni. Acestea sunt relațiile tale de suport și pot reprezenta resurse importante care să te ajute să depășești perioada depresivă. 

Dacă relațiile care-ți fac rău sunt cele mai apropiate (mama, tata, frați sau surori, parteneri de cuplu, cei mai buni prieteni etc.) s-ar putea să ai dileme generate de valorile culturale pe care le-ai absorbit în timp. Cum ar fi, de exemplu, ideea că nu e bine să-ți respingi familia, pentru că „doar fanilia te iubește necondiționat și îți vrea binele”. 

Dar dacă ți-e clar că nu-ți e bine, iar în interacțiune cu ei îți e rău, oare nu e un semn clar că niște distanță poate fi de ajutor, ca să vezi mai clar care sunt cauzele și factorii acestor probleme? Evident, folosesc termenii de „bine” și „rău” într-un fel simplu, reducționist, care poate fi contestat dacă intrăm în detalii. Dar ca să poți intra în detalii ai nevoie fix de…distanță de la conflicte, adică spațiu de gândire, liniște sau măcar câte o pauză de la ceea ce produce apariția suferinței. 

Tips & tricks pentru o recuperare rapidă

Alte activități de suport pe care le poți încerca sunt cele de mai jos. Chiar dacă îți vine să dai ochii peste cap și să zici „Nu mi-ar ieși mie așa ceva niciodată!”, citește cu atenție și dă-le măcar o șansă. Și prin o șansă mă refer la minim o săptămână în care să încerci activitatea aceea de 2-3 ori, ca să poți observa cum ți se schimbă percepția dacă nu renunți din prima. 

Journaling – Ia-ți un caiet sau deschide o notiță pe telefon și începe să-ți descarci acolo gândurile care ți se plimbă prin cap, oricare ar fi ele, în sesiuni de cel puțin 10 minute. Hai că nu e așa mult, nu? 

Cea mai simplă strategie de implementat startul relației cu jurnalul este să-ți pui o alarmă pe telefon la o anumită oră din zi în care știi tu că ai nivelul de energie un pic mai ridicat. Poate fi dimineața, în miezul zilei sau seara, înainte de culcare – nu contează neapărat ora, dar contează cum îți formulezi mesajul acesta de reminder, ca să fie și un mesaj de încurajare, care să-ți stimuleze un pic motivația de a nu-i da dismiss din prima. Eu aș propune ceva de genul „10 minute de descărcat gânduri” sau „Momentul meu de făcut liniște în cap” sau „Pauză de la stres” sau orice altă variantă e mai aproape de tine și nevoile tale.

Mișcare – Deși s-ar putea să-ți fi sărit gândul direct la un sport specific, transpirație și efort muscular intens, nu la asta mă refer. La fel ca și în cazul jurnalului care-ți pune în mișcare gândurile în alt fel decât merg ele în mod normal, exercițiile de mișcare pentru corp au ca scop să îți pună în mișcare sângele și mușchii, altfel decât o fac ele în mod normal. 

Poate să fie un challenge de genuflexiuni, unde să pornești de la o serie de minim 15 și apoi să crești progresiv pe măsură ce începe să-ți și placă. Sau poate să fie un clip de pe net pentru flexibilitate și mobilitate, nu mai lung de 10-15 minute la început, care să-ți crească atenția pe corp și să creeze un pic de spațiu între vertebre și pe la încheieturi. Sau poate să fie un mic dans pe melodia ta preferată, în mijlocul camerei sau pe scările blocului, în sus și în jos, ca să-ți crească un pic pulsul și să te oxigenezi mai intens. 

Muzică up-beat – Poate asculți muzică constant, poate nu. Dar sunetele din jurul tău au o influență asupra stării tale mentale, așa că poți încerca să te revitalizezi prin influența subliminală pe care o poate avea muzica asupra creierului tău. Dacă asculți muzică, dar preferi melodiile de dor, de tristețe sau de supărare, să știi că ele s-ar putea să-ți amplifice stările de demotivare și deconectare.

Ca stiluri de muzică ți-aș recomanda genul de melodii pe care-ți vine să dansezi, chiar dacă au sau nu cuvinte. Îmi aduc aminte acum de Jungle și ți-i dau ca exemplu, ba chiar te invit să te uiți și la videoclipurile lor. Nu ai cum să-i asculți sau să le privești videoclipurile și să nu-ți vină să miști măcar capul în ritmurile lor fluide. Dar artiști ca ei mai sunt o grămadă, așa că fă-ți timp pentru un playlist de veselie și dă-i play în căști sau în boxe cât de des poți. 

Prieteni – Da, știu, s-ar putea să nu ai mereu energie, dar izolarea socială nu face decât să te judeci și mai aspru în sinea ta, ceea ce în mod clar are un efect negativ asupra stării tale psihice. Caută-i pe oamenii cu care-ți place să te vezi, scrie-le sau dă-le un telefon, chiar dacă îți vine să te abții pentru că știi că au treabă sau te gândești că au altceva mai bun de făcut. Uneori, e nevoie de un pic mai mult efort ca să te mobilizezi să aranjezi o ieșire, dar în sinea ta știi că merită efortul, chiar dacă ți-e teamă să nu fii awkward sau să lași cine știe ce impresie.

Ajută pe cineva – Unii oameni ajung să se simtă deconectați și demotivați pentru că nu mai văd sensul lucrurilor pe care le fac în mod normal. Asta poate însemna și că au ajuns într-o etapă a vieții mai matură, în care au nevoie de un upgrade la sens, adică să facă lucruri mai meaningfull.

Și ca să nu te apuci să vânezi pe stradă oameni în căutare de ajutor – ceea ce poate fi amuzant, dar și periculos – ai putea să arunci o privire pe variantele de voluntariat din locul în care trăiești sau chiar online. Sigur ai niște aptitudini de care alții au nevoie, chiar dacă nu te-ai gândit la asta așa până acum. Și sigur o privire încărcată de recunoștință îți va încălzi sufletul – fie că ajuți un copil la teme, că faci cumpărăturile pentru un vecin în vârstă sau că pui brățări de acces la evenimente la un festival de cultură, muzică sau orice altceva ți-e ție interesant. Give it a try!

💛💛💛

Cam atât deocamdată de la mine. Sper că am reușit să adun aici suficiente informații și idei ca să ai de unde alege, dar să și găsești ceva ce funcționează pentru tine. Iar dacă ai nevoie de mai mult sprijin, te rog nu ezita să-l ceri. De la oamenii apropiați sau de specialiști, de la necunoscuți de pe forumuri și grupuri online sau din cărți și podcasturi, pe lumea asta sunt o mulțime de oameni care se străduiesc să trăiască mai bine și mulți dintre ei reușesc să simtă asta atunci când îi ajută și pe ceilalți. Poate și tu ești unul dintre ei, cine știe?

de IOANA MOLDOVEANU

***ilustrație originală semnată de Roma Gavrilă preluată de pe snoop.ro

Snoop.ro publică o investigație pentru care au fost intervievate 18 persoane – victime și martori între anii 1995-2024. Imaginea de ansamblu astfel construită ne arată niște derapaje comportamentale inacceptabile din partea unui cunoscut sociolog și profesor universitar, derapaje care au produs traume psihologice greu de vindecat victimelor sale.

In a Relationship le felicită pe victimele și martorii implicați în această investigație, dar și pe jurnaliștii care au scos aceste povești la lumină. Vă mulțumim tuturor și avem încredere că, prin astfel de eforturi, tot mai mulți oameni vor înțelege că secretizarea abuzurilor avantajează doar abuzatorii.

Citeşte întregul articol pe snoop.ro: Maestrul manipulării: „Dezbracă-te să-mi arăți că ai încredere în tine”

„Tremuram și mă dezbrăcam”, povestește plângând Alexandra Costa, fostă studentă la SNSPA, cum a ajuns în vara lui 2014 să-și dea hainele jos în fața profesorului ei de sociologie, Alfred Bulai.

Avea 19 ani și venise la București din Bechet, județul Dolj. Bulai avea 51 de ani și era atunci prodecanul Facultății de Științe Politice.

S-a întâmplat la finalul stagiului de practică pe care profesorul îl organizează aproape în fiecare an cu studenții din anul I și II la Sociologie, într-o zonă rurală. Aceștia învață să aplice chestionare și fac interviuri cu localnicii. La final, Bulai le dă feedback individual, la el în cameră, unde este cazat.

„Într-un loc care să fie privat”, motivează Bulai în conversația pe care a avut-o cu Snoop.

Pentru întâlnirea cu Alexandra, profesorul pregătise terenul într-o discuție anterioară, în care insistase pe „defectele” ei, pe „faptul că nu sunt sigură pe mine și trebuie să lucrez la asta”, spune ea. Apoi, la el în cameră, o întreabă: 

„Acum ești mai sigură pe tine? (…) Vreau să văd că ai încredere în tine să te dezbraci”, povestește fosta studentă.

„Mi-am dat hainele jos și mi-a zis: «Și chiloții»”

Profesorul îi face în timpul ăsta complimente: „Ce țâțe șmechere ai, gagico”, spune ea.

Apoi „mi-a zis să mă duc la el (…) Nu mai stătusem niciodată în picioare dezbrăcată în fața cuiva. Și mi-a zis «Ia uite ce sexy ești, cum să n-ai încredere în tine». Și mi-a pus mâna pe țâțe (…) și pe fund. (…) Tremuram, nu mai eram coerentă”, retrăiește ea momentul. 

Profesorul îi dă voie să se îmbrace.

Contactat de Snoop, Bulai neagă că ar fi cerut vreodată vreunei studente să se dezbrace în cadrul acestor întâlniri individuale.

[…]

Citeşte întregul articol pe snoop.ro: Maestrul manipulării: „Dezbracă-te să-mi arăți că ai încredere în tine”

„Catedra de abuz” este un proiect jurnalistic pornit în 2022 pe RISE Project și continuat acum și pe Snoop. Monitorizează hărțuirea și abuzul sexual în școlile, liceele și universitățile din țară. Dacă și tu te-ai confruntat cu o situație de abuz în SNSPA sau în altă unitate de învățământ, scrise la ioana.moldoveanu@snoop.ro și completează formularul de pe https://www.riseproject.ro/catedra-de-abuz/ ca să pui abuzul pe hartă.

de ANDRA MUREȘAN, ilustrații de ROMA GAVRILĂ

Citeşte întregul articol pe Scena9: „Un soi de abuz”

***ilustrație originală preluată de pe Scena9.ro

La sfârșitul lunii februarie, poeta Mălina Lipară Văraru a scris despre cum profesorul universitar și criticul literar Alexandru Matei îi trimitea încă de când ea abia terminase liceul mesaje în care îi spunea că e frumoasă și cam „bună” și îi cerea să-i trimită poze cu ea. În aceeași zi a apărut și postarea scriitoarei Cătălina Bălan, care dezvăluia, și ea cu dovezi, că profesorul a abordat-o când avea 17 ani. Traducătoarea, jurnalista și scriitoarea Alina Purcaru a scris la rândul ei despre un moment în care Matei a încercat să o sărute, fără consimțământ.

Postările au adunat sute de reacții și au continuat dezbaterea despre limitele pe care le încalcă profesorii în relație cu studentele, dar și despre dezechilibre de putere dintre bărbați și femei în sfera culturală românească. 

Am adunat mărturii de la alte șapte femei care l-au acuzat pe Alexandru Matei de conduită sexuală neadecvată și comportament nepotrivit, iar trei dintre ele erau minore atunci când le-a abordat. Cel puțin patru femei ne-au spus că știu de mult mai multe studente care au avut experiențe similare cu  profesorul. Am încercat să luăm legătura cu ele, însă nu au găsit puterea să mai vorbească despre asta. 

Toate arată un mecanism comun: Alexandru Matei se folosea de poziția lui de profesor și de prestigiul intelectual pentru a pretinde diferite favoruri (sexuale, amoroase, profesionale) de la femeile pe care le aborda, fie că erau sau nu studentele lui. 

Mărturiile au fost verificate prin mesajele pe care ni le-au arătat femeile cu care am vorbit, iar acolo unde era cazul, am discutat cu martori care ne-au confirmat lucrurile. Alexandru Matei recunoaște chiar el, în conversațiile cu foste studente, că ceea ce a făcut el s-ar încadra la abuz de putere. Nu chiar hărțuire, ci mai degrabă „un soi de abuz”.

Alexandru Matei este profesor de limba franceză la Facultatea de Litere din cadrul Universității Transilvania din Brașov, unde predă din 2019. De asemenea, a fost profesor colaborator la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, din 2017 până în 2024. Are 49 de ani, iar de-a lungul timpului a predat și la universitățile Spiru Haret, Lumina și Ovidius din Constanța. 

Multă lume îl știe și drept fiul poetei Angela Marinescu, unul dintre cele mai importante nume din poezia contemporană de la noi, drept cronicar sau traducător, iar discuțiile despre avansurile pe care le face tinerelor cu care interacționează circulau de multă vreme în cercurile literare, spun mai multe femei cu care am vorbit. Cu toate acestea, studentele îl vedeau ca pe un om respectat în interiorul micuței bule a intelectualității românești.

Contactat telefonic de către Scena9, profesorul a declarat că, în multe dintre aceste cazuri, a avut un „comportament inadecvat”. Totuși, consideră că acțiunile lui nu s-ar încadra în ceea ce numim „abuz de putere”. A recunoscut că le scria tinerelor fete dintr-o „nevoie de validare” și și-a cerut scuze „dacă ceea ce am făcut eu a rănit persoane”. 

Lucrurile nu s-au rezumat doar la mesaje trimise pe social media. Profesorul a încercat să le sărute cu forța pe trei dintre femeile cu care am vorbit. Am aflat în timpul documentării că a făcut asta și cu o studentă de la Brașov, însă tânăra nu a vrut să vorbească despre acel moment pentru că îi este frică de influența pe care profesorul încă o are în facultate. Una dintre ele s-a trezit în timp ce el era peste ea și o trăgea de haine, când erau amândoi în camera de cămin. Despre acest episod Matei spune că încerca doar să o trezească.

Unele femei ne-au povestit că nu au vorbit până acum din respect pentru mama lui. După moartea Angelei Marinescu au simțit că pot în sfârșit să împărtășească experiențele lor fără să o rănească pe una dintre poetele pe care le respectau cel mai mult.

Citeşte întregul articol pe Scena9: „Un soi de abuz”

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Iată că a venit momentul să aducem în discuție aici unul dintre cele mai complexe și dureroase subiecte: greutatea corporală. Am primit deja mai multe mesaje cu o tematică similară, așa că voi aduce împreună două dintre ele, pentru a construi un răspuns cât mai complet. Iar subiectul acesta e cu atât mai relevant acum, când se apropie vara și se reactivează fenomenul „summer body”, o formă de presiune socială care degenerează într-o mulțime de probleme de sănătate mintală, în special în cazul fetelor și femeilor tinere.

Totuși, vreau să încep prin a le mulțumi tinerelor care au trimis aceste două mesaje, pentru deschiderea, curajul și seninătatea cu care ne invită pe noi toți în interiorul acestei experiențe personale. În aceste mesaje, ele reușesc să adune o mulțime de imagini, sentimente și idei care gravitează în mintea atâtor alte femei de toate vârstele, afectându-le calitatea vieții și relația cu propria persoană. 

Și nu doar femei, desigur. Problematica greutății corporale e la fel de răspândită și în cazul bărbaților. Mesajele noastre vin, însă, de la două fete.

Iată primul mesaj:

„M-am resemnat că niciun băiat nu se va uita la mine din cauza kilogramelor în plus. Merg în club cu prietenii şi permanent vreau să plâng pentru că mă simt complexată de cum arăt. 

Am încercat toate stilurile de îmbrăcăminte: nimic nu-mi vine bine. Am încercat toate tipurile de diete şi moduri de a slăbi: inutile; am slăbit câteva kilograme care s-au pus înapoi cu prima masă mai consistentă.

Trag de mine prea mult la facultate, sperând ca măcar performanțele şcolare să mă facă atrăgătoare. Cum fac să ies din această buclă şi să rezolv această problemă?”

– tânără anonimă

Și al doilea mesaj:

Întrebarea mea vine dintr-o zonă cumva super inconfortabilă, tocmai pentru că acest subiect este unul greu de dus într-o conversație cu oricine. Ei bine, sunt grasă. Sunt grasă, am peste 100 de kg și am aproape 25 de ani. Sunt grasă și simt să râd și să plâng în timp ce scriu asta, pentru că atât de mult am încercat să pretind și să mă mint singură că nu e așa… (Din cauza oamenilor…) 

Sunt grasă, iar serile trecute, într-un fast-food, un străin mi-a atras observația: De ce mă aflu acolo, având în vedere kilogramele? Sunt grasă și simt nevoia să le înghit inclusiv cuvintele, odată cu tot dulcele pe care îl găsesc. Poate așa nu mă vor mai durea atât de mult vorbele lor. Poate în felul ăsta nu o să mai car pe umerii mei greutatea cuvintelor lor și nu mă voi mai pedepsi mâncând și mai mult, „făcându-le în ciudă”. 

Vorbesc părinții, vorbesc surorile (care au taliile atât de subțiri, nu au burtă deloc și brațele lor sunt perfecte…), vorbesc colegii la muncă, străinii – mai nou. Toată lumea vorbește, iar singura mea protecție este mâncarea. 

Mă simt atât de vinovată pentru tot. Mă privesc în oglindă și mă găsesc extrem de dezgustătoare. Urăsc faptul că eu sunt cea mai mare apariție dintr-o poză de grup. Urăsc să îmi întâlnesc reflexia într-un ecran/ fereastră/ oglindă și să îmi întâlnesc chipul gras, bărbia dublă și zâmbetul. Mi se pare hidos când cineva ca mine… zâmbește. 

Dar nici nu pot arăta că mă doare. Sigur modul în care mă lovesc cuvintele lor, este și despre mine. Despre nivelul meu de toleranță a unor cuvinte pe care nu știu să le gestionez. 🙂 

Încep să cred că până și faptul că nu am un partener, poate avea legătură cu kilogramele mele. Și, sigur, nimeni nu își dorește un om superficial alături, care pune mai degrabă preț pe aspectul fizic decât pe interior. Dar eu simt cum se degradează și interiorul din cauza faptului că nu știu cum să gestionez această experiență. 

Tentația este atât de mare… Mi-aș putea șterge imediat lacrimile de pe obraz, să deschid frigiderul și să mă simt mai bine mâncând orice prostie cu mult zahăr. Cum încetez să mă auto-sabotez? Cum încetez să mă mai simt vinovată pentru kilogramele mele? 

P.S. Dacă există cititori care au în jurul lor persoane ce se confruntă cu kilogramele, vă rog mult de tot, nu puneți presiune pe ele… Nu le ajutați așa 🙂 – Mulțumesc anticipat pentru posibilele răspunsuri.

– tânără anonimă

De data aceasta, nu voi trece prin analiză de text și nici nu voi recurge la recomandări punctuale, căci problematica greutatății corporale este vastă și extrem de diversă. Iar programe de slăbit, aplicații de suport și alte instrumente sunt sigură că ați încercat deja.

Am să încerc însă o sinteză care să ajute cât mai mulți oameni, începând cu voi două, fetelor.

Să ne uităm mai întâi la ce lipsește

Prima dată, niște observații despre ceea ce nu am regăsit (mai) deloc în aceste mesaje:

1. Nicio urmă de rezistență critică la standardele de frumusețe
2. Nicio referință directă la sentimentele de la baza relației cu mâncarea
3. Niciun avantaj/beneficiu recunoscut ca urmare a greutății mai mari 
4. Niciun detaliu (sau foarte puține) despre relația cu sportul și efortul fizic

Încep cu ele pentru că, de regulă, aceste elemente pot să producă schimbarea de perspectivă necesară pentru a genera modificări atât în gândire, cât și în comportamente și decizii. Așadar, hai să intrăm în detalii pe aceste patru idei, pornind de la contextul în care ne regăsim cu toții.

Bear with me, o să fie un răspuns lung, poate cel mai lung de până acum. Dar e presărat cu exerciții practice și nu trebuie citit tot odată. 

Contextul cultural îți modelează gândirea și comportamentul

De regulă, oamenii interpretează automat contextul de viață ca pe ceva constant, nemodificabil. Dar evident că nu e așa: contextul este exact ceea ce se modifică de la un moment la altul, și e diferit de fiecare dată. Cu cât vom generaliza mai mult, cu atât avem mai multe șanse să pierdem detalii semnificative ale contextului. Dar voi încerca o generalizare, totuși – una safe, pe cât posibil.

Contextul nostru de azi arată cam așa: facem parte dintr-o societate în curs de globalizare. Locuim într-o țară postcomunistă, cu o populație cu multe traume transgeneraționale neasumate și, desigur, nevindecate. Sunt o mulțime: de la război și dezrădăcinare (adică plecarea din comunitatea/țara natală), foamete sau sărăcie și până la frica terorizantă de persecuție și excludere socială pentru orice faptă sau idee neconformă cu ideologia regimului comunist. Toate aceste experiențe emoționale extreme pot fi regăsite în experiențele de viață ale familiilor noastre, nu mai departe de 2-3 generații. 

Aceste experiențe cu caracter traumatic au modelat gândirea și comportamentul oamenilor și au generat o mulțime de mecanisme de autoprotecție inconștiente. Ele sunt, prin urmare, neintenționale și nu au o logică evidentă de tip cauză-efect, care să le lege de trauma inițială. În plus, ele sunt transmise de la părinți și bunici la copii pe calea imitației, a valorilor morale și a sfaturilor date din dragoste și grijă. 

Multe dintre valorile și reperele noastre se referă și la relația cu mâncarea, mai specific prin:

• Modurile de exprimare a afecțiunii, în special în familie & relații apropiate, unde mâncarea este adesea înlocuitor de declarații sau dovezi de iubire, precum și un mod de a compensa pentru sărăcia și lipsurile din trecut. Uneori e vorba de trecutul recent, alteori e vorba de evenimente de zeci de ani, impregnate în memoria colectivă a familiei.
• Mecanismele predominante de gestionare a emoțiilor dezagreabile, a anxietății și a stresului, față de care mulți oameni reacționează cu mâncat compulsiv sau ronțăit, dar și cu refuzul mâncării sau alte probleme care țin de alimentație și digestia alimentelor.
• Relația cu efortul fizic și disconfortul fizic, ambele implicate în menținerea motivației pentru sport și mișcare, ca măsură de prevenție a creșterii în greutate.

Metode de intervenție la intersecția științelor moderne

Cei de mai sus sunt numai câțiva dintre factorii psihologici dependenți de contextul cultural implicați în problematica greutății corporale, fiecare persoană având propria configurație de cauze și factori, pe lângă aspectele care țin de funcționarea fiziologică (echilibrul hormonal, funcționarea tiroidei sau a sistemului digestiv, calitatea microbiomului intestinal etc.). 

Pentru a clarifica toate aceste aspecte implicate în controlul greutății corporale, există abordări științifice moderne, transdisciplinare. Acestea implică atât medici și nutriționiști, cât și antrenori personali, psihologi și/sau psihoterapeuți, pentru a crea programe de intervenție personalizate pentru clienți.

Poate sună un pic cam inaccesibil sau neobișnuit pentru felul în care privim noi, în sud-estul Europei, relația noastră cu medicina sau problemele legate de corp. Dar nu e nimic nou, de fapt. Și dacă e clar în ce fel este nevoie de medici, nutriționiști sau antrenori personali pentru a slăbi în mod sănătos, ei bine, s-ar putea să te întrebi „Ce treabă au psihologii cu slăbitul?!”

Înainte de a merge mai departe însă, trebuie să subliniez ideea că există o mulțime de oameni sănătoși din punct de vedere medical, care nu se aliniază cu standardele moderne de fitness. Adică există o mulțime de oameni perfect sănătoși, activi, mobili, flexibili fizic și echilibrați psihic care nu sunt slabi, ba din contră, se identifică ca persoane grase, care se simt bine în corpul lor.

Și, uneori, chiar și acești oameni trec prin perioade în care își doresc să slăbească, ca urmare a presiunii sociale și a standardelor de frumusețe moderne. Despre asta vom vorbi în cele ce urmează, dar mai întâi…

Aportul psihologiei în lupta cu kilogramele

Pentru o idee mai clară asupra felului în care poate contribui psihologia într-o astfel de abordare transdisciplinară având ca obiectiv controlul greutății, iată și câteva întrebări de suport pentru primii pași în direcția asta. Ele pot fi folosite ca întrebări orientative pentru oricine vrea să-și investigheze propria relație cu mâncarea și greutatea corporală, așa că te invit să răspunzi la ele chiar acum. Sau după ce termini de citit textul ăsta kilometric.

• Care sunt sentimentele și emoțiile pe care le asociez cu mâncarea preferată? 
• Ce fel de gusturi combin cel mai des și în ce fel aleg alimentele/produsele pe care le mănânc? 
• În ce stări afective mă regăsesc atunci când îmi doresc să mânânc? (ex: stare de anxietate, de nerăbdare, de plictiseală, de gol, de dor, de poftă etc.) 
• Care sunt verbele pe care le folosesc cel mai frecvent ca să descriu relația mea cu mâncarea? Ar putea fi, printre altele, verbe ca „a ronțăi”, „a devora”, „a înghiți”, „a băga în mine”, „a consuma”, „a ciuguli”, „a înfuleca”, „a savura” etc. Ce semnificație au verbele folosite cel mai des? Exprimă ele o judecată de valoare implicită față de actul de a mânca?
• Prefer să mănânc singur/-ă sau alături de alți oameni? 
• În timp ce mănânc singur, prefer să mă uit la un video sau să vorbesc cu cineva, fie și la telefon?
• Îmi place mai mult să mănânc sau să pregătesc mâncare?
• Ce emoții și ce gânduri am în timp ce mănânc? Dar imediat după ce mănânc?

Chiar și numai citind acest exercițiu, deja ai avansat câțiva pași în direcția unei relații mai sănătoase atât cu propriul corp și cu imaginea ta corporală. Dar îți garantez că răspunsurile astea merită mai multă atenție. Deocamdată, să mergem mai departe.

Deci, eu ce trebuie să fac?

Dacă te întrebi asta, îmi pare rău să-ți spun că, prima dată, trebuie să ai răbdare. Drumul e lung și complicat, căci ceea ce trebuie să faci este, de fapt, un fel de reprogramare mentală. 

Am să încerc aici o prescurtare pe pași, ca o sinteză a celor patru teme mari pe care le voi dezvolta în continuare, dar și ca o încercare de a te convinge să citești până la capăt. Cum am mai spus, nu trebuie să citești tot odată, dar sper că pot să îți stârnesc curiozitatea ca să te întorci aici.

Pentru început, ai de studiat felul în care te raportezi la standardele de frumusețe moderne. Trecând printr-un astfel de proces, poate rezulta o repoziționare automată vizavi de imaginea propriului corp, dar ți se poate clarifica și motivația personală pentru a slăbi.

Apoi, ai de parcurs un proces de introspecție și conștientizare a sentimentelor confuze care stau la baza relației tale cu mâncarea. Odată înțelese mai bine nevoile reale pe care le ai la nivel emoțional și pe care încerci să le satisfaci prin mâncare, vei putea să le cauți moduri de satisfacere alternative, schimbându-ți relația cu mâncarea treptat. Desigur, mă refer la alte nevoi încă necunoscute sau neclare, dincolo de foame sau nevoia de nutriție echilibrată, care generează uneori „pofte” foarte specifice.

În paralel, îți poți identifica și analiza experiențele de viață cu impact semnificativ asupra relației tale cu corpul, cu imaginea corporală și cu felul în care te percepi pe tine, ca parte din societate/familie/grupuri. Aici deja vorbim de problematici mai sensibile, unde ideal ar fi să ai un partener de drum, de preferat un specialist în sănătate mintală. Sau măcar un grup de suport, unde mai mulți oameni să împărtășească experiențe de viață diverse și să se susțină reciproc.

Făcând câțiva pași în direcțiile de mai sus, vei ajunge într-un punct mental în care să poți relua analiza relației tale cu sportul, mișcarea și efortul fizic ca metode de prevenire a creșterii în greutate. Realitatea e că ele pot fi mai mult decât instrumente – pot fi plăceri, pasiuni sau doar rutine de viață sănătoasă și echilibrată. Odată ce înțelegi cum ai ajuns să nu incluzi sau să eviți efortul fizic constant, vei putea să faci și aici niște progrese, căci motivația pentru efort e foarte diferită în funcție de perspectiva în care te plasezi. 

Hai să le luăm pe rând, cu detalii.

1. Cum construim rezistență la standardele de frumusețe promovate de societate

Iată niște întrebări pentru introspecție și documentare, pe care le recomand oricui citește textul acesta cu gândul că și el/ea s-a confruntat cu complexe vizavi de propriul corp (și nu doar cele legate de greutate):

• Ce înseamnă frumusețea?
• Cine zice că frumosul (așa cum e văzut azi) este neapărat și sănătos? 
• De ce simt oamenii o dorință atât de copleșitoare de a se încadra în standardele estetice ale societății în care trăiesc? 
• La ce ne ajută aceste standarde de frumusețe – ca indivizi și ca societate?

Ei bine, pentru a putea să-ți pui astfel de întrebări, ar trebui să ai suficient timp sau spațiu mental ca să chestionezi contextul în care ai ajuns să gândești și să simți ceea ce te preocupă. Cu alte cuvinte, îți trebuie și niște educație – iar asta nu depinde doar de tine, desigur. Depinde în principal de locul și momentul în care te-ai nimerit să vii pe lume și de mediul în care te-ai dezvoltat. Și abia apoi de tine. 

Standardele sociale și frumusețea

Revenind la contextul social, observăm că nici după mai bine de 30 de ani de la restartul societății românești în democrație și capitalism nu putem spune că suntem bine, ca societate. Inegalități sociale uriașe, standarde duble și corupție, competiție nedreaptă, acces inechitabil la resurse, violență interpersonală și violență sistemică cât cuprinde și lista poate continua, din păcate.

Cum poți să reușești, tu, individ, să te simți bine și pe calea cea bună, în această lume plină de contradicții și nedreptăți? Desigur, pornind de la regulile după care și se pare că funcționează societatea. 

Fie că-ți dai seama sau nu, aceste reguli includ niște elemente de estetică, adesea amestecate confuz cu elementele de etică (adică norme, valori & principii morale). Altfel spus, oamenii cred adesea că ce e frumos e și bun – și invers. Respectiv, ce e urât e și rău – și viceversa. Genul ăsta de corelație automată este o relicvă a unor sisteme filozofice care datează de peste 2500 de ani. Dar să fie oare așa, cu adevărat? 

În prezent, oamenii de pretutindeni cred că cine arată bine, are parte de un drum mai ușor în viață. Oamenii frumoși par să fie tratați cu mai multă considerație și mai mult respect. Ba chiar există studii care demonstrează aceste avantaje ale oamenilor frumoși.

În consecință, frumusețea în sine a devenit ceva ce se poate cumpăra, dezvolta, disimula. Și oricât ar mai rezista expresia asta în limbajul nostru, „grasă și frumoasă” nu mai reprezintă un ideal pentru populația feminină modernă.

E important să reținem că standardele estetice după care ne ghidăm astăzi sunt produse ale societății de consum – sau să ne reamintim, pentru că lucrul ăsta se uită foarte ușor.

Frumusețea promovată în societatea consumeristă a ajuns deja deosebit de periculoasă – atât pentru sănătatea oamenilor, cât și pentru stabilitatea lor financiară. Iar odată cu platformele de socializare online și masca „produselor sănătoase” din discursurile reclamelor, capcana autoperfecționării fizice, mentale sau psihice este din ce în ce mai greu de evitat – dacă nu deja imposibil. 

De la căutarea perfecțiunii la tulburări psihice e doar un pas

Standardele nerealiste de frumusețe reprezintă unul dintre factorii majori în apariția tulburărilor psihice numite dismorfii corporale sau dismorfofobii, dar și în permanenta „luptă cu kilogramele” – războiul autodeclarat al perfecțiunii corporale, indiferent dacă e vorba de kilograme în plus sau în minus. 

Paradoxal este că, deși se discută de zeci de ani despre anorexie, bulimie, mâncat compulsiv sau alte tulburări de alimentație, există încă o mulțime de oameni care nu au idee ce înseamnă cuvintele acestea sau care, deși au auzit de ele, nu cred că astfel de diagnostice li se pot aplica lor sau apropiaților lor.

De fapt, aceste probleme aparent „personale”, adesea secretizate de teama consecințelor, sunt probleme de sănătate publică și au un element comun invizibil. 

Inevitabila nevoie de a te simți în siguranță

Oamenii au nevoie să corespundă cât mai mult standardelor de frumusețe pentru că sunt programați să caute sentimentul de siguranță. Atunci când nu se simt în siguranță, ei experimentează stări intense de frică, angoasă, anxietate sau furie. 

Dacă aceste emoții (firești dealtfel) au fost codate la nivel psihic ca inacceptabile sau nemanifestabile (prin educație sau modele de comportament din proximitate), oamenii vor simți în locul lor sentimente de rușine, dezgust, silă, greață, uneori chiar vină, resemnare sau tristețe profundă. 

Dar, desigur, toate aceste emoții „se simt” extrem de amestecate și confuze, generând de cele mai multe ori doar o stare greu de pus în cuvinte, ca un gol interior uriaș care se cere a fi umplut. Sau, la polul opus, ca un preaplin interior, care se cere a fi golit, eliberat, ușurat. Corelația cu mâncatul compulsiv sau refuzul mâncării e destul de evidentă acum, nu?

De unde pornesc și cum se întăresc convingerile iraționale

De cele mai multe ori, în lipsa altor repere concrete, oamenii pornesc în căutarea siguranței emoționale încercând să elimine cauzele lucrurilor care i-au rănit sau le-au produs acele sentimente de suferință, inadecvare sau inferioritate. 

Uneori, cauzele se regăsesc sub forma comentariilor altor oameni cu privire la anumite „defecte” corporale, mentale sau psihice – clasicele „Te-ai făcut cât o vacă/un porc!” și o mulțime de alte remarci care pun în lumină, într-un mod umilitor și deloc empatic, un așa-zis „defect” corporal. Iar de aici pornesc convingeri iraționale de genul „SUNT o vacă/un porc.” și se declanșează, de exemplu, lupta cu kilogramele. 

În alte cazuri poate fi ceva ce declanșează lupta cu acneea și alte probleme ale tenului, dar și o mulțime de alte preocupări stresante: epilarea, îngrijirea unghiilor și a părului, alegerea vestimentației etc. O mulțime de lucruri concrete care au de-a face cu imaginea corporală. Desigur, tot de aici pot să apară și măștile sociale de duritate, invulnerabilitate sau chiar perfecționismul, ca fenomen psihosocial. 

Alteori, cauzele sunt identificate sub forma inadecvării propriei persoane la niște reguli, standarde sau modele considerate pozitive de majoritatea celor din jurul lor – „Nu sunt eu suficient de … ”. Pentru că așa funcționează creierul în copilărie: este egocentric și lipsit de experiență în construcții logice. 

Drept pentru care, creierului de copil îi este extrem de simplu să extragă concluzii care, deși nerealiste și extrem de dureroase, sună foarte… credibil. De exemplu, „Din vina mea se ceară părinții mei.” sau „Din cauza mea nu mă place nimeni.” sau „Tot ce pot să fac ca să mă simt mai bine este să mănânc ceva dulce.”.

Dacă toată lumea zice asta, înseamnă că așa e

Dacă mai sunt și confirmate de adulți sau alți oameni din jur, concluziile de genul acesta devin convingeri iraționale care se așează la baza construcției identității copiilor – adică a viitorilor adulți. Și chiar dacă timpul trece, odată intrate în programul de bază al personalității, astfel de convingeri iraționale sunt foarte greu de înlocuit sau de eliminat. 

Ca atunci când, după o copilărie în care ai primit ciocolată de la toți adulții care veneau în vizită în semn de afecțiune sau ca o „atenție”, te descoperi cumpărându-ți ciocolată de fiecare dată când ai nevoie de un boost emoțional. Era și o expresie care circula la un moment dat: „Nu dați banii pe prostii, luați bomboane la copii!”. Oare chiar credea cineva în asta? Probabil că da, din păcate. Tot un fel de convingere irațională și asta. 

Ca să facă față convingerilor iraționale și consecințelor lor negative, oamenii aleg adesea să-și investească (aproape) toată energia în dezvoltarea intelectuală, în carieră sau într-o altă activitate care le oferă satisfacție, chiar dacă nu ajung niciodată să fie mulțumiți de ei înșiși cu adevărat.

Tot convingerile iraționale reprezintă exact acea parte a personalității care este supervulnerabilă la tehnicile de marketing moderne. Aceste mesaje sunt construite în așa fel încât să apese butoanele emoționale ale oamenilor, determinându-i să cumpere diverse produse și servicii de care „AU NEVOIE” ca să se simtă mai bine în pielea lor, mai atractivi, mai acceptați, mai … mai … mai … 

Frumusețea, bat-o vina, mă ține în siguranță

Când vine vorba de frumusețe, există o mulțime de produse și servicii care promit să mascheze, să amelioreze sau chiar să vindece exact aspectele acelea pe care cultura noastră le cataloghează ca „defecte”. De la creme și machiaje și haine până la tehnici chirurgicale de modificare a corpului, frumusețea este o industrie uriașă, a cărei principală miză e „cum se vede corpul meu în ochii celorlalți”. 

Iar pentru că fiecare dintre noi are nevoie să se simtă în siguranță, vom vrea să arătăm bine în ochii celorlalți, devenind treptat, din copilărie până în adolescență, cei mai mari critici ai propriei persoane. 

Da, da – începe să se contureze mai clar circularitatea acestui fenomen. Chiar dacă ni se pare că suntem în căutarea frumuseții, a succesului sau a împăcării interioare, ceea ce căutăm cu toții, de fapt, este siguranța emoțională sau, mai concret, senzația difuză de a fi în siguranță. Și când nu o avem, nu ne place ce simțim. 

2. Sentimentele care stau la baza relației cu mâncarea

Paradoxul inevitabil 

Hai să continuăm ideea de mai sus cu un raționament simplu.

Dacă suntem noi înșine cei mai mari critici ai propriei persoane (și mai și credem că asta ne asigură succesul), devine foarte probabil să nu reușim niciodată să ne simțim mulțumiți de noi. Sau, dacă o facem, momentul acela de mulțumire sau împlinire se simte doar ca o picătură într-un ocean de insatisfacție și critică. 

Mai mult decât atât, critica aceea pe care ne-o adresăm noi înșine, în intimitatea gândurilor noastre, nu e neapărat asertivă sau respectuoasă, chiar dacă vine dintr-o intenție pozitivă. Ba din contră, vocea noastră autocritică poate fi un abuzator prin excelență – unul greu de contestat, câtă vreme vine din interior și are ca misiune să ne fie nouă bine. 

Și dacă vocea autocritică a devenit un abuzator intern, autosabotându-ne, iar mesaje similare vin către noi și de la alți oameni, atunci pare că avem o singură concluzie evidentă: „E ceva în neregulă cu mine!”. În astfel de condiții, cum să nu-ți vină să cauți sau să faci constant lucrurile alea despre care știi deja că-ți pot aduce măcar puțină plăcere, satisfacție sau alinare? 

Pentru unii e vorba de iubire sau de mâncare, pentru alții e vorba de alcool sau droguri sau chiar sex, pentru alți oameni e succesul academic, faima sau avansarea în carieră – toate pot deveni dependențe nocive, care absorb toată atenția celor dependenți de ele, făcându-i să se simtă pe moment mai în siguranță, mai adecvați, mai… OK cu ei înșiși. 

Ce facem cu emoțiile neplăcute

Mecanismele de gestionare a emoțiilor dezagreabile se referă la acele lucruri pe care oamenii le fac ca să iasă din stările afective neplăcute. Fie că vorbim de tristețe, deprimare, anxietate sau furie, rușine sau vină – toate au acest numitor comun: dezagreabilitatea. 

Uneori, ea e atât de mare și copleșitoare, încât psihicul o cataloghează ca pe un pericol uriaș și declanșează comportamente menite să o contracareze (citește aici mai multe despre mecanismele de apărare ale inconștientului). Ele se manifestă în comportamente pe „pilot automat”, inconștiente și lipsite de controlul voinței. Adică nici măcar nu e nevoie de o deliberare sau o negociere internă în plan conștient, că deja ne trezim făcând acele lucruri care ne „salvează” de la sentimentele dezagreabile, adesea numite „negative”. 

Dar realitatea e că nu există emoții negative – ci doar interpretarea noastră le oferă această valență negativă, în urma unor judecăți de valoare. Iar dacă singurul nostru scop conștient e să nu le mai (re)simțim, vom face… cam orice ca să scăpăm de ele: de la lucruri care ne fac bine (de preferat, dar nu se întâmplă mereu) și până la lucruri care ne fac rău (astea sigur că nu-s de preferat, dar se întâmplă frecvent să ne trezim că le facem iar și iar, deși știm că ne fac rău). 

Un pic de ajutor pentru o schimbare de strategie

Unul dintre lucrurile pe care le fac oamenii care merg la terapie alături de psihoretapeut/-ă este să identifice și să analizeze aceste mecanisme de gestionare a emoțiilor dezagreabile. Odată conștientizate, devine mai simplu să le triem și să alegem în funcție de alte obiective, ceva mai sănătoase. 

De exemplu, în terapie poți exersa noi strategii de soluționare a problemelor emoționale, pornind de la întrebări de genul celor de mai jos, care pot fi folosite și ca ghidaj de introspecție pentru journaling atunci când te confrunți cu emoții dezagrabile:

• Ce emoții simt cu adevărat acum? (mereu sunt mai multe deodată)
• Ce anume mi-a declanșat aceste reacții?
• Ce îmi vine să fac? (comportamente concrete, imaginate doar sau manifestate deja) 
• Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe moment?
• Ce aș putea să fac acum ca să mă simt mai bine pe termen lung? 
• Cum pot adresa cauza acestor emoții, mai degrabă decât să le ignor sau trec peste ele ca și când mesajul lor nu ar fi important?
• Cum pot exprima în mod sănătos aceste trăiri emoționale dezagreabile, dar complexe?
• Cine sunt oamenii din anturajul meu la care pot apela pentru suport emoțional, nu doar pentru distragere/distracție?

Pentru un pic de ajutor la identificarea emoțiilor, poți folosi „Roata emoțiilor” de la Pagina de psihologie, o traducere în limba română a unui model dezvoltat pe baza cercetărilor și teoriilor dezvoltate de R. Plutchick și G. Willcox.

3. De la emoții dezagreabile la beneficii ascunse: 5 piste de investigat

Oamenii care au probleme cu greutatea corporală descoperă adesea că întrebări ca cele de mai sus le produc conștientizări surprinzătoare, atât din sfera relației lor cu mâncarea, dar și cu oamenii din viețile lor. Ba chiar uneori ajung să descopere și „beneficiile” ascunse ale felului în care arată corpul lor, cum ar fi cele cinci explicate pe scurt mai jos și care au legătură cu greutatea corporală. 

Este o listă incompletă, dar ea poate declanșa niște momente AHA! și poate crește motivația de a merge la psiholog, cel puțin pentru câteva ședințe de lucru concentrate pe o tematică bine definită. De ce la psiholog? Pentru că genul ăsta de subiecte se abordează mai eficient alături de un specialist – ai să înțelegi imediat de ce zic asta 🙂

Greutatea în surplus poate să te protejeze de un anumit tip de atenție nedorită 

Hărțuire și abuzuri emoționale sau fizice, incluzând de forme de (micro)agresiuni cu componentă sexuală. Cum așa? Pentru că s-ar putea să crezi în sinea ta că, dacă ai o greutate mai mare, ești „mai puțin atrăgător/ atrăgătoare”. Adică supraponderabilitatea poate funcționa ca o „armură”, o metodă de apărare inconștientă față de un pericol (din trecut sau din experiența altora), ca o metodă de satisfacere a nevoii de a fi în siguranță. 

De regulă, amintirile experiențelor de genul acesta sunt încadrate la categoria „mai bine nu mă gândesc la asta” și oamenii reușesc cu adevărat să facă abstracție de ele în plan conștient, confruntându-se doar cu probleme aflate mai aproape de „suprafață”, mai vizibile și ușor de identificat ca factori de disconfort.

Greutatea mai mare poate ilustra și o determinare de a nu (mai) părea mic, slab și vulnerabil în ochii celorlalți 

Asta chiar dacă aduce după sine o mulțime de alte vulnerabilități. Să fii sau să te simți „mare și puternic/-ă” poate să plece de la cum arată corpul tău – și în ochii tăi, și în ochii celorlalți. În astfel de cazuri, este utilă rememorarea poveștii de viață, astfel încât să se identifice mai clar momentul și contextul de viață în care persoana respectivă a început să câștige în greutate. 

Greutatea peste medie poate reprezenta, la nivel simbolic, o formă de apartenență și loialitate familială. 

Dacă întreaga familie sau persoanele investite cu afecțiune și autoritate din familia de proveniență sunt supraponderale, s-ar putea ca greutatea mai mare să nu fie privită ca o problemă decât târziu în viață. Și atunci să fie foarte dificil de slăbit, chiar dacă există motivație puternică pentru asta. 

În unele cazuri, slăbitul poate să se simtă ca un fel de „trădare”, oricât de ciudat ar părea. Sau, din contră, greutatea foarte diferită de a celorlalți membri ai familiei poate fi o formă de revolă, o loialitate refuzată. În astfel de situații, e util să ai un ghid profesionist pentru a-ți (re)analiza relația cu familia și a reconfigura felul în care se manifestă atașamentul, loialitatea sau revolta, dezamăgirea în relație cu cei dragi. 

Supraponderabilitatea poate să reprezinte și o formă inconștientă de evitare a relațiilor romantice

Această interpretare are în substrat teama de respindere sau de abandon a persoanei. Greutatea poate să ofere un „pretext” foarte credibil și ușor de acceptat la nivel rațional pentru amânarea sau evitarea abordării potențialilor parteneri, persoana în cauză gândindu-se că prima dată trebuie să slăbească și abia apoi va putea să-și facă vise sau să se aștepte la vreun „succes” în plan romantic. 

Teama de respingere sau de abandon este, de regulă, o reacție la experiențe personale traumatice, de singurătate și neputință. Sau chiar de frică de moarte asociată cu experiența abandonului, chiar dacă în mod obiectiv persoana nu a fost în pericol de moarte. Cu cât abandonul sau respingerea au fost trăite mai devreme în viață și cu cât au fost mai recurente, cu atât poate fi mai mare rezistența inconștientă a oamenilor de a investi din nou într-o relație afectivă cum e cea romantică, chiar dacă la nivel conștient își doresc asta din tot sufletul.

Greutatea mai mare decât media poate să reprezinte o formă de gestionare a doliului 

Sau, mai exact, poate reprezenta imposibilitatea oamenilor de a accepta pierderea cuiva drag (de regulă un părinte sau o rudă foarte apropiată). Pierderea unei persoane cu rol semnificativ poate genera o stare de depresie prelungită și gânduri de inutilitate sau lipsă de speranță pentru viitor. Acestea se manifestă adesea printr-un „abandon de sine” – adică neglijarea completă a propriilor nevoi, inclusiv cele care țin de imaginea corporală și cea socială, percepute ca vanitate fără rost („Ce sens are să încerc să arăt bine, dacă nimic nu îmi mai aduce bucurie?”). 

Uneori, chiar dacă din exterior pare că persoana a depășit doliul și și-a reluat viața și responsabilitățile, felul în care acești oameni arată sugerează că duc cu sine povara celui pierdut în propriul corp („încorporarea” din literatura psihanalitică), transpusă în supraponderabilitate, în unele cazuri.

În terapie, astfel de experiențe personale pot fi identificate și analizate în context, pentru a fi corelate și integrate cât mai sănătos, facilitând reorganizarea comportamentului astfel încât să corespundă nevoilor și obiectivelor personale din prezent. 

Atenționare: nu-ți ignora emoțiile dezagreabile produse de acest text!

Dacă ceva din lista de mai sus îți produce o reacție (mult) mai intensă decât un AHA!, ceva mai spre „Mă simt triggered”, ți-ar prinde bine să-ți dai un răgaz și să bei niște apă, să faci niște pași sau chiar să faci o pauză de la citit. Textul ăsta nu pleacă nicăieri, va fi aici și mai târziu, când vei putea continua lectura. Dar ține minte că, dacă ai avut o astfel de reacție, înseamnă că ai nevoie de niște ajutor pentru lucrurile alea care încă te dor.

4. Greutatea și rezistența la durere-efort-disconfort

Ne apropiem de final și intrăm pe ultima pistă de investigație, unde s-ar putea să ne împiedicăm de alte amintiri neplăcute. Sau chiar uitate până azi, șterse, amestecate sau interpretate în cu totul alt fel până acum. Ipoteza de la care plecăm este că greutatea peste medie poate fi rezultatul (dar și cauza) unei relații disfuncționale cu sportul, mișcarea și efortul fizic. 

Iar aceste trei concepte (sportul, mișcarea și efortul fizic) mă duc automat cu gândul la felul în care se construiește în structura unei personalități toleranța la frustrare, efort și durere fizică sau emoțională. În timp, desigur, din copilărie și până în viața de adult, cu diverse variații în funcție de experiența personală a fiecăruia. Și aici contează din nou foarte mult mediul în care oamenii se dezvoltă. Iar primul mediu e familia, de regulă. 

NOTĂ: Niște investigații medicale ar putea să scoată la lumină cum îți funcționează metabolismul și ce poți face pentru a-ți îmbunătăți sănătatea, dacă greutatea este deja o problemă medicală sau reprezintă un risc pentru sănătatea ta pe viitor. Așa că e bine să luăm în considerare și varianta unor analize mai complexe: o vizită la medicul de familie poate fi de mare ajutor.

Copiii și învățarea: monkey see, monkey do

Totuși, dacă ne referim la mediul de dezvoltare, observăm că mulți copii vin pe lume în familii care nu practică constant muncă fizică sau activități sportive, sau în familii care devalorizează sau disprețuiesc efortul fizic. Asta se întâmplă fie pentru că efortul fizic e greu sau neplăcut, fie pentru că e asociat cu „munca de jos”.

În alte situații, mai puțin frecvente însă, copiii au anumite diagnostice medicale care-i fac pe părinți să devină supraprotectivi și să le limiteze foarte mult mișcarea fizică – uneori chiar să le-o interzică total. Tot nevoia de a fi în siguranță e „de vină” și în astfel de cazuri. Copiii învață mimetic și modelul parental este principalul lor ghid pentru ce e bine și ce e rău în prima parte a vieții. 

În prima categorie, ceva mai abstractă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni o umilință publică sau un disconfort personal, fizic sau mental.

În a doua categorie, mai concretă, mișcarea și efortul fizic sunt evitate pentru a preveni complicațiile medicale sau pentru a diminua riscurile percepute de părinți la adresa sănătății copilului. Și subliniez percepute de părinți pentru că, de regulă, aici poate apărea o problemă: cu cât îi e mai frică părintelui „să nu se întâmple ceva rău”, cu atât e mai descurajat copilul să experimenteze mișcarea liberă și să-și dezvolte o toleranță sănătoasă la durere-efort-disconfort.

Lipsindu-le o disciplină a mișcării sau modele familiale de raportare pozitivă la mișcare și efort fizic, copiii cresc în adolescenți și apoi adulți din ce în ce mai sedentari, consumând constant mai multe alimente decât au nevoie pentru a funcționa normal. (***Atenție: Nu e valabil atunci când există o boală sau o condiție medicală care determină greutatea corporală peste medie).

Astfel, oamenii intră într-un cerc vicios al frustrării legate de propriul corp: „Nu mă simt bine în corpul meu.” ⇒ „Ar trebui să fac niște sport ca să slăbesc sănătos.” ⇒ „Sunt prea gras/-ă și obosesc repede.” ⇒ „Nu îmi place să mă mișc.” ⇒ „Nu am răbdarea/motivația să fac sport.” ⇒ „Oricum nu se văd rezultatele.” ⇒ „Mai bine renunț (cel puțin până când o să fiu din nou suficient de frustrat/-ă ca să mai încerc o dată.)” 

Sună familiar? Probabil. Așa arată toleranța scăzută la durere-efort-disconfort în relație cu sportul și mișcarea.

Toleranța durere-efort-disconfort vs toleranța la abuzul emoțional

Acum imaginează-ți cum e când un copil vede genul ăsta de relație cu corpul la cineva din familie. Și, eventual, copilul acela mai primește de la părintele respectiv tot felul de „sfaturi” – bine intenționate, dar complet lipsite de empatie:

• fie cu rol de prevenție a creșterii în greutate (ex: „Nu mai băga atâta în tine că o să ajungi ca mine!”)
• fie cu rol de motivare pentru slăbit (ex: „Mai dă și tu jos din șuncile alea, că râde lumea de noi!”).

Exemple ar mai putea fi multe – cuvinte grele, care nu fac nimic altceva decât să îngreuneze și mai tare drumul copiilor către a se simți bine în corpul lor. 

Sigur că sunt și părinți care au grijă la sentimentele copiilor, dar din păcate mulți părinți nu au răbdarea sau înțelegerea necesare pentru a vorbi respectuos cu copiii lor despre corp și greutate. Și sunt o mulțime de părinți care ori nu au timp, ori nu au energie să deschidă astfel de conversații, mai ales dacă și ei au propriile lor probleme cu imaginea corporală sau greutatea și subiectul li se pare prea dificil de abordat. 

Copiii care cresc în astfel de medii dezvoltă treptat o toleranță foarte mare la abuz emoțional și neglijență emoțională, în același timp în care motivația și încrederea lor în ei înșiși scad sau, în cel mai bun caz, stagnează.

Dar asta înseamnă și că întreaga lor maturizare emoțională stagnează: capacitatea de a pune granițe, de a comunica asertiv, de a se apăra în fața altora, încrederea în sine, optimismul – toate rămân la cote scăzute și sunt zdruncinate cu fiecare experiență de umilire, ironizare sau critică, chiar dacă la suprafață copilul înțelege că intenția părintelui e bună. 

În același timp, toleranța lor la durere-efort-disconfort din punct de vedere fizic scade. Asta poate avea legătură cu teama de umilire, expunere sau eșec sau cu lipsa încrederii sau a speranței că pot exista consecințe pozitive sau satisfăcătoare. Mai sunt și altele, dar astea sunt printre cele mai frecvent întâlnite.

Pe scurt, ajungem la un fel de atitudine de genul „Deja sufăr destul, de ce să mă chinui și mai tare?”. O resemnare aparentă, peste un ocean de suferință internă.

5 întrebări de introspecție pentru relația cu sportul, mișcarea și efortul fizic

Dacă și pentru tine sportul e ceva neplăcut, nemotivant sau plictisitor, iată cum poți dobândi un pic mai multă înțelegere despre cum ai ajuns să te raportezi așa la mișcare, în 5 întrebări pentru jurnalul tău de autoanaliză:

1. Ce fel de amintiri am din primii ani de școală de la orele de educație fizică? Aici intră și alte sporturi practicate în copilărie, dacă e cazul.
2. Cum se distra familia mea cel mai des? Erau prin activități care includeau mișcare și efort fizic (plimbări sau excursii, sporturi, dans etc.) sau mai degrabă activități sedentare sau mese festive?
3. Ce motivație am în prezent când (încerc să) fac sport? Elaborează cât mai mult, pornind de la tipul sportului, dacă e o activitate solitară sau una de grup, dacă vrei să slăbești sau să faci mușchi sau orice altceva se potrivește cu tine.
4. Cu cine mă compar automat când vine vorba de limitele corpului meu în sport și mișcare? Aici gândește-te la oamenii din viața ta sau de pe internet cu care tinzi să te compari atunci când încerci să duci până la capăt un set de exerciții, de exemplu. Te compari cu oameni care sunt la același nivel cu tine sau cu sportivi profesioniști? Ce efect are comparația asupra ta?
5. Cum mă motivez pentru a continua să depun efort? Îmi spun că pot și mă încurajez sau mai degrabă mă cert și mă „biciuiesc” în sinea mea pentru cât de greu îmi este? Gândește-te aici la toate lucrurile pe care le faci pentru a te motiva și încearcă să-ți dai seama ce e cu adevărat motivant și ce e tot o sursă de suferință.

La fiecare dintre ele, încearcă să-ți dai seama ce poți îmbunătăți măcar un pic, chiar de azi. Sigur că vei mai avea de lucrat și mâine la lucrurile astea, dar poate o să o faci cu mai puțină suferință decât ieri.

Unde e suferință, e încă viață 

Oamenii au nenumărate motive de suferință, la fel ca și motive de bucurie. Din păcate, însă, atenția noastră e mereu captată de experiențele și lucrurile care ne aduc suferință, fie și numai la nivel de posibilitate întrevăzută la orizont – acea frică de suferință pe care oricine o cunoaște măcar un pic.

Dar acolo unde există un suflet care să-și observe suferința, există și viață. Și odată cu viața există și posibilitatea ieșirii din suferință, posibilitatea de a te bucura și de plăcere, relaxare și succes, oricât ar fi de mici și efemere.

Ca să te ajuți să construiești speranță și un spațiu mai calm de dezbatere și negociere în interiorul tău, îți recomand din nou răbdare. Cu tine, cu corpul tău, cu cei din jur. Și mai recomand și psihoterapie, desigur, dar știu și că pentru mulți această opțiune e încă inaccesibilă.

Îți mai recomand însă o carte – De ce mi-e foame de dr. Marie Thirion și două episoade de podcast din colecția de la Reconectat: 

• REZONANȚE Ep. 1. Revendicarea corpului cu fiecare îmbucătură de Alexandra Bădescu
• REZONANȚE Ep. 7. Viața într-un corp gras de Iuliana Dumitru

Din carte, las aici un mic fragment, care sumarizează și paginile de mai sus:

„Apetitul este un echilibru, dar nu unul înnăscut. Este un echilibru care se construiește, se modifică, se dereglează și se modifică din nou. Bineînțeles, într-un mediu stabil, cu un program zilnic precis, el pare a fi definitiv dobândit. Însă, imediat ce are ocazia, corpul revine la vechile obiceiuri. De unde și decepțiile ce au urmat atâtor diete eșuate.

Poate că, înțelegând mai bine diverșii parametri ai acestui echilibru și numeroșii factori posibili ai dezechilibrului, vom ajunge să apreciem altfel foamea, această minunată pulsiune care ne face să trăim, să savurăm, să creștem și să dăinuim…“ 

dr. Marie Thirion, „De ce mi-e foame?“

Succes și pe data viitoare!

În dimineața zilei de 21 mai, încă o poveste despre un abuz sexual de demult a ieșit la suprafață. Presa mainstream nu va putea ignora acest subiect, căci este despre jurnaliști și dezvăluirea a apărut în conexiune cu Gala Premiilor Superscrieri, organizată de Fundatia Friends for Friends.

Încă din 2016, Fundatia Friends for Friends derulează proiectul In a Relationship, un proiect dedicat tinerilor și axat pe psihoeducație, având ca obiectiv prevenția violenței și a abuzurilor. Proiectul a pornit de la relațiile romantice ale tinerilor și adresează numeroase tipuri de abuzuri prezente în viețile oamenilor, de la abuzurile sexuale la cele cibernetice și de la violența sistemică până la violența îndreptată împotriva propriei persoane.

Mii de tineri din întreaga țară au beneficiat deja de resursele dezvoltate în cadrul proiectului și sperăm că în viitor astfel de povești ale victimelor nu vor mai rămâne secretizate ani întregi.Riscurile pe care și le asumă victimele atunci când decid să vorbească public despre astfel de secrete sunt uriașe, așa că avem cu toții datoria de a ne cântări gândurile și emoțiile înainte de a ne exprima poziția vizavi de acest subiect.

Retraumatizarea victimei este un fenomen real și greu de prevenit în social media, dar și cancelarea persoanelor acuzate este tot o formă de violență și are ca efect traumatizarea celor luați în vizor, indiferent dacă acuzele sunt sau nu îndreptățite. Ce este incontestabil este că victimele au dreptul să-și spună povestea, iar datoria noastră este să le oferim acest spațiu care, poate, va însemna un pas în plus spre vindecare și reconstrucția propriei identități dincolo de rolul de victimă.

Pare că societatea noastră este suficient de matură pentru a găzdui astfel de dezbateri publice, dar este important să nu ne rătăcim în detalii. În astfel de momente, e util să mutăm atenția către contextul macro în care astfel de povești de abuz au avut și încă mai au loc.

Trăim într-un context în care, în continuare, educația sexuală este un tabu pentru școlile din România, educația psihorelațională este un privilegiu, iar adolescenții se lansează în viață și în relații romantice și sexuale fără niciun fel de ghidaj și suport. Un context în care autoritățile publice nu par să aibă în prim plan interesul copiilor și al tinerilor, ci mai degrabă se ascund după tradiții, pudoare și tabuuri care avatajează doar abuzatorii pe termen lung. Cu asta avem de luptat, nu cu persoane individuale, victime ale unui sistem dominat de abuzuri și victime ale lipsei de educație.

Presiunea publică poate, desigur, să sancționeze abuzatorii și să-i marginalizeze, să-i linșeze mediatic ca într-un act de răzbunare – proverbiala „sete de sânge”. Și poate oamenii vor percepe un fel de restabilire a justiției într-o astfel de situație.

Dar adevărata presiune trebuie pusă pe decidenți, pe autoritățile publice responsabile de cadrul legislativ cu privire la abuzurile sexuale, finanțarea educației și a formării specialiștilor, prevenția violenței, suportul victimelor și câte și mai câte alte lucruri care, deși asumate public, nu au reprezentat (încă) priorități reale. Nici ale autorităților, nici ale populației.

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Disclaimer: Întrebarea de mai jos e, de fapt, un mic eseu. Am decis să îl publicăm pe tot, pentru claritate, dar dacă nu ai timp sau răbdare, poți sări peste citirea lui, căci urmează oricum un rezumat în răspuns.

Întrebarea cât un mic eseu

Bună! 

Am și eu o dilemă, nu m-am simțit așa de când am fost adus pe pământ. 

Am cunoscut o fată, pusesem și eu ochii pe dânsa, la sală. Ca primă interacțiune, m-a văzut în club și m-a abordat (ea lucrând acolo) cu întrebări de genul „Ce păr frumos ai, de ce l-ai scurtat?”. După, la sală, ea m-a abordat random cu un subiect interesant de istorie și așa am discutat între seturi vreo 10 minute. Probabil mi-a văzut spada medievală cu care mă antrenam, eu practicând scrima medievală. 

Am văzut ca are ceva la mână, niște înțepături ca de branulă sau injecție la mână, așa că weekend-ul care urma am fost acasă (fiind student la Sibiu și plecând acasă la țară) i-am adus niște bandaje speciale, mă gândeam că are nevoie. 

Fast forward, ne-am mai întâlnit după o săptămână la sală, mi-a cerut telefonul să-mi dea numărul ei (recunoscând ulterior ca făcuse rost de el și se interesase de mine) și chiar în acea seară am discutat de la ora 12 până la 8 dimineața, iar eu la 9 intram la lucru. Nu a fost o problemă, mi-a făcut plăcere. S-a deschis foarte mult față de mine atât de repede, a și dat dovadă de interes față de mine, încet parcă prindeam drag. Spre sfârșitul conversației, mi-a spus ca trebuie să-mi spună ceva, „Am prieten” – m-am mirat și am zis ca înțeleg. Unul la depărtare foarte mare, erau împreună de vreo lună.  

Fast forward – au urmat discuții multe, ieșiri multe. Văzând că are unele probleme de sănătate, m-am oferit să ajut, măcar ca și suport moral – să o ajut la o branulă, să fiu acolo pentru ea, să o sun să-i reamintesc că e ora pentru branulă, am fost odată și la urgențe – a apelat la mine să fiu alături de ea. 

Am cumpărat și un controller în plus pentru PlayStation ca să jucăm împreună, spusese că i-ar plăcea. Voiam să fiu acolo pentru ea pentru simplul fapt că nici mie nu-mi surâdea să fiu în așa momente singur. Îmi făcea de mâncare, ceai, o ajutam cu gătitul, spălatul de vase, găteam la cămin și îi aduceam, am și dormit la ea în câteva rânduri (propunerea ei). Niște gesturi foarte meaningful pentru mine. 

Mă simțeam în același timp prost pentru acel băiat, mă simțeam prost pentru că eram o opțiune. Am vorbit despre acestea și i-am dat timp și spațiu de gândire asupra. Normal că dacă era să se despartă de acel băiat nu aș fi sărit într-o relație cu ea, trebuia să lucrăm puțin la noi, să o luăm ușor. 

Însă lucrurile au mers repede, am dus-o acasă văzând-o bolnăvioară (stand la o oră de casa mea de la țară) și i-am cunoscut și familia, aflând după că ei erau „team Alex” – adică prezentam interes? Pentru ea sau familie? Am fost și la mine acasă, să o duc la mine, la munte, la aer curat. Unde s-a relaxat, a scris și pictat, ne-am plimbat. Ne-am și sărutat, mi-a plăcut, dar m-am simțit prost, am plâns enorm de mult pentru băiatul ăla și pentru situația în care ne aflăm. 

Totul a continuat cu noi la Sibiu, îmi făceam timp pentru ea, chiar dacă aveam un program încărcat. Mi-a făcut niște cadouri frumoase, i-am făcut și eu – zisese că nimeni nu i-a mai făcut așa cadouri (fusese în nenumărate relații toxice, după spusele ei, acasă a avut nenorocul de abandon din partea unui părinte, multe și nevrute), dar eram dispus să ajut. Fiind și antrenoare personală, m-a învățat noi chestii la sală, lucru care înseamnă enorm pentru mine. 

Nu mă înțelegeți greșit, am avut și eu problemele mele. Am rămas fără mamă, tata plecat în străinătate, trăiam cu bunica, am ajuns să dorm prin gări, multe. Dar niciodată nu am ales să fiu ca și oamenii care m-au rănit – asta am văzut la ea câteodată, recurgea la toxicitate, manipulare și seducție ca să ajungă unde vrea. 

După acest episod cu sala, a început să ia iarăși medicamente pentru depresie – văzusem Xanax și Cipralex (cred că asa se numea) – totul s-a schimbat. Mă lua și mă lăsa. Voia să încheiem și tot îmi scria că îi apar în vise și tot la mine se gândește. I-am spus ei eu „Dacă mă vrei, mă alegi”. 

Vinerea trecută, seara, vorbise cu prietenul ei despre treaba asta și s-au despărțit. Mai târziu în seara mi-a dat un mesaj „Dormi?”. Am răspuns cu un delay mai mare pentru că aveam treburi căminești, că nu dorm. „Vreau să te vad” – suspiciunea mea se ridica, am întrebat dacă sunt alte motive, zicea că nu, doar voia să mă vadă. 

Ps: în seara în care spunea că trebuie să încheiem, ca să rămână în continuare cu acel tip, a vrut sa mă sărute pasional, m-am dat la o parte și am întrebat-o plângând „Ce e asta?”, la care ea – „Așa îmi iau eu rămas bun.” – „Nu cu mine.” răspund eu. 

Revenind – contrar suspiciunilor mele, am mers. Am vorbit puțin, era într-un halat de satin și fără mare lucru dedesubt. Era clar la ce voia să dea curs, am dat-o de pe mine ușor prima dată, dar a doua dată a spus ca s-a despărțit de iubitul ei și vrea măcar o dată să facă ce vrea. A urmat o partidă de sex, cred că era clar. 

După, a spus să discutăm – am zis ok. A spus că fostul partener i-a spus niște chestii care au avut un impact mare asupra, dar nu a vrut să-mi spună ce, spunând ca unele lucruri „Sunt doar pentru ea”. A spus practic că ea căuta altceva – am rămas mut. Altceva din ce punct de vedere? Sexual? Fizic? Emoțional? Nu a dat un răspuns fix, zicând ceva de genul „Cam așa”. 

Încet m-am îmbrăcat, și am dat să plec pentru că asta se voia. Mi-a spus că sunt un băiat minunat, să am grijă de bunica și Demon (câinele meu) – am rămas mut – o zicea cumva, nu știu să exprim cum. Când să plec, a spus dacă poate măcar să mă îmbrățișeze, ne-am îmbrățișat și am plecat. 

După tot ce mi se părea mie că am avut împreună, tot ce am clădit, tot build-up-ul s-a „consumat” într-o partidă de sex? La mesaje răspundea, dar total altcumva, și incoerent – oare de la medicamente? M-a întrebat dacă am ajuns acasă bine (trebuind să plec la țară) la care eu am întrebat de ce întreabă asta, „Era amical.”, „Doar n-o să fiu o scorpie, dar dacă asta te ajută, e ok”, „Am hotărât ceva înainte de aseară și vreau s-o respect”, „Nu mai încerca să mă faci să mă răzgândesc”, „Hai să ne comportăm ca niște adulți” – astea au fost niște mesaje care au urmat după niște lungi mesaje de ale mele, când explicam cum mă simt și că nu înțeleg ce se întâmplă. 

I-am cerut și ieri o explicație – concluzia ei spunea că vrea timp pentru ea, iar după o să mă caute ea. Am întrebat-o dacă aia e decizia ei până la urmă (pentru că prea multe decizii a luat și nu mai știam de capul meu). A spus că da, dar nu știe cât o să dureze perioada asta, să nu mă simt legat de ea, dar i-ar plăcea să ne mai întâlnim și să vorbim, într-adevăr. 

A fost de ajuns, i-am zis să mă lase în pace. 

Mult mai multe sunt de zis, mult mai multe detalii, dar sper să mă fi făcut înțeles. Nu știu ce să simt. Mă simt folosit. Mă simt obosit. Îmi vine să plâng când mă gândesc la o grămadă de momente frumoase și contrastul cum s-a terminat. 

Ce a fost toată șandramaua asta? Ce să fac? Cum să procedez? 

Vă mulțumesc mult pentru atenție! 🫀

Răspunsul din perspectivă psihologică

Bună!

Înainte de a-ți răspunde, simt nevoia să spun asta. Am avut adesea îndoieli că postările și articolele noastre de la In a Relationship sunt citite și de băieți & tineri bărbați, căci majoritatea întrebărilor și a reacțiilor vin de la fete & tinere femei. Iar în rarele mesaje primite de la băieți, de regulă nu puteam număra mai mult de 15 cuvinte. 

Mesajul tău a venit ca o compensație pentru toate celelalte întrebări gândite, poate, dar netrimise. Simțite, dar neexprimate de o mulțime de tineri – la fel de confuzi și la fel de răniți după experiențe romantice (sau de alt fel) despre care poate nu vorbesc cu nimeni. 

Așa că îți mulțumesc – o dată pentru încrederea și curajul de a pune în scris toată povestea asta, și încă o dată pentru că ne-ai dat un semn că, dincolo de tăcerea aparentă tinerilor bărbați în online, există totuși un interes puternic pentru înțelegerea dinamicii psihologice a relațiilor. 

Așa că hai să vedem cum altfel putem să privim această poveste ca să dobândim mai multă claritate. Și îmi propun claritate pentru că întrebarea ta „Ce a fost toată șandramaua asta?” îmi sugerează multă confuzie, dar și dezamăgire, furie și chiar dezgust. Iar cine a trăit mixul ăsta de emoții știe foarte bine că nu e deloc agreabil.

Un rezumat comentat

Citind și recitind lungul tău mesaj, am realizat că îmi dă senzația unei ficțiuni, ba chiar m-am întrebat pe alocuri dacă nu cumva chiar e o ficțiune. Analizând ce anume mi-a dat senzația asta, mi-am dat seama că povestea ta conține efectiv bucăți de dialog, replici și frânturi de mesaje vorbite sau scrise. Așa se scrie ficțiune, de regulă – și poate de aici și senzația mea, plus faptul că povestea asta a venit cu nume proprii – și al tău, și al ei. Ca să protejez însă identitatea voastră, am ales să exclud numele pe care le-ai folosit din mesajul publicat.

Ce mi-e clar, însă, e că povestea asta nu e ceva nou. E ceva ce am mai auzit sau citit, evident cu detalii diferite. Ca să esențializez, am să încerc o variantă de rezumat explicativ cu bullet points, ca la analiza narațiunii.

Un băiat observă o fată și devine cumva interesat de ea, dar e ocupat cu treburile și pasiunile lui și nu face nimic pentru a o aborda. Aici putem identifica un potențial fundal psihic anxios, precum și un orgoliu puternic în cazul băiatului. S-ar putea ca el să evite cel puțin o perioadă interacțiunile cu persoane care-l atrag, pentru a evita riscurile de a fi respins sau perceput negativ, în orice fel. 

Fata îl observă și ea pe băiat și găsește o variantă de a deschide conversația. Asta face lucrurile mai simple pentru băiat, căci nu mai trebuie să facă față pericolului de a fi respins dacă face el primul pas. Aici orgoliul băiatului e provocat (chiar dacă nu la un nivel conștient) – pe de o parte în mod pozitiv, căci primește o validare suprinzătoare; pe de altă parte negativ, pentru că s-ar putea ca el să creadă că era datoria lui masculină să facă primul pas. Este posibil ca inițiativa fetei să-l fi intimidat, să-l fi entuziasmat sau să-i genereze anumite prejudecăți cu privire la personalitatea fetei.

Băiatul realizează că fata are niște probleme, așa că se folosește de această observație ca să îi ofere un cadou foarte specific, care să transmită mesajul că și el este interesat de ea. Aici băiatul compensează (conștient și intenționat sau inconștient) pentru faptul că ea a făcut primul pas către el, ducând jocul seducției mai departe, într-un raport de putere reechilibrat. Totuși, folosirea vulnerabilității fetei pentru a reechilibra raportul de putere poate fi și un red flag. Nu neapărat pentru intențiile îndoielnice ale băiatului, cât mai degrabă pentru imaturitatea lui sau pentru tendința de a fi pe placul celorlalți.

Fata și băiatul se scufundă într-o conversație nesfârșită, granițele lor devin difuze și încep să-și imagineze mai clar o potențială relație romantică, dar la finalul ei apare cea mai concretă dintre granițe din partea fetei: „Am prieten”. Dezvăluirea aceasta vine ca o declarație de interes și de indisponibilitate în același timp. Aici vedem manifestarea tiparelor lor de atașament – odată trecute primele bariere și testări reciproce, ambii renunță la precauția emoțională și tind automat către o relație fuzională. 

Băiatul acceptă această provocare de tip friendzone lansată de fată, drept pentru care încarcă să o ajute cu ce poate, pentru a-și asigura accesul în viața ei. Băiatul e scindat între competiția cu celălalt băiat din viața fetei și empatia pentru acesta, semn că îi sunt zguduite valorile morale. Aici se observă dualitatea și ambivalența băiatului – își încalcă principiile pentru a păstra legătura cu ea, sperând conștient sau inconștient că, odată cu timpul și datorită comportamentului lui exemplar, ea va renunța la celălalt băiat în favoarea lui.

Relația se dezvoltă: și fata, și băiatul încep să ofere și să primească din ce în ce mai mult unul de la celălalt. Se dezvoltă atașamentul, dincolo de validarea și plăcerea dată de a fi interesanți, atractivi sau importanți unul pentru celălalt. Aici putem observa cum cei doi se identifică unul cu celălalt pe baza traumelor de abandon similare din trecutul fiecăruia – ambii au crescut fără un părinte. Când oamenii se pot identifica cu experiențele altora, de regulă, crește și nivelul de încredere și confort cu celălalt, ceea ce poate contribui la renunțarea inconștientă la barierele autoprotective.

Băiatul simte din ce în ce mai clar disconfortul de a fi în friendzone și empatizează cu „celălalt băiat”, dezvoltând și resentimente față de fată, în același timp cu atașamentul. Aici putem vedea cum băiatul începe să își contureze două imagini diferite ale fetei – „fata bună”, cea care îl ajută, îi face cadouri și îl face să se simtă important, dar și „fata rea”, cea care îl manipulează, îl seduce și îl ține în așteptare, folosindu-se de disponibilitatea lui. Când persoana cealaltă nu are un comportament consistent și pare să trimită mesaje contradictorii (mixed messages), oamenii recurg inconștient la genul acesta de disociere involuntară. Ea se poate traduce într-o tendință automată de a controla sau chiar manipula lucrurile, în așa fel încât să reducă apariția comportamentelor nedorite din partea celeilalte persoane și să o poată vedea doar ca pe varianta „bună”. Asta vine la pachet și cu riscul de a „închide ochii” la manifestările și comportamentele variantei „rele”.

Ieșirea din friendzone se întâmplă „pe teritoriul” băiatului, la el acasă, devenind din ce în ce mai clar pentru el că își dorește o relație romantică exclusivă cu fata. Aici vedem cum băiatul pierde controlul asupra situației, forțând granițele prestabilite ale relației de prietenie, înainte ca ea să fi ieșit din cealaltă relație. În egală măsură, se poate ca fata să fi fost cea care a făcut pasul către primul sărut – dar contextul rămâne același, cel mai important factor invizibil fiind „teritoriul” băiatului, adică acel spațiu în care el are cea mai mare putere asupra ei, devenind irezistibil din punct de vedere al dinamicii romantice.

Resentimentele băiatului față de fată încep să se contureze mai clar în observații despre comportamentele ei indezirabile, chiar abuzive (toxicitate, manipulare și seducție). Aici se observă cum persoana iubită se transformă din ce în ce mai mult în inamic, atunci când e indisponibilă. Observațiile sale, oricât ar fi de realiste, nu îl ajută pe băiat să pună granițe mai clare și să se retragă într-o zonă sigură a interacțiunii, ambii scufundându-se și mai mult în această relație toxică. Relația este toxică pentru simplul fapt că amândoi o percep ca fiind interzisă, inaccesibilă sau imorală, adică le generează conflicte interne puternice.

Fata e într-o stare din ce în ce mai vulnerabilă din punct de vedere psihologic, apelând la medicație psihiatrică, deși nu știm alte detalii despre asta. Vulnerabilitatea și fragilitatea ei se observă și în comportamentul ambivalent și presărat cu răzgândiri față de băiat (de fapt, cel mai probabil, față de ambii băieți din viața ei). Presiunea de a alege un singur partener este din ce în ce mai mare – în parte pentru a se putea percepe ea însăși ca fiind o persoană bună, în parte pentru a nu le mai genera suferință celor doi băieți. Aici se vede cum băiatul se consideră mai degrabă victimă, proiectând rolul de abuzator asupra fetei. Totuși, el nu observă sau nu recunoaște că și el insistă să o seducă, încercând să joace rolul de prieten, deși intențiile lui sunt diferite. Continuă să pună presiune asupra ei ca să-l aleagă pe el, contribuind la dezechilibrul ei psihic, pe măsură ce el însuși se afundă într-un haos emoțional. 

Fata se desparte de „celălalt” și îl cheamă pe băiat la ea, iar acesta este momentul în care se întâmplă primul lor contact sexual. Băiatul avea niște „suspiciuni” (deși nu știm în legătură cu ce anume), dar nu este capabil să se abțină de la a da curs invitației ei. Aici vedem efectul confuziei și al dorințelor sexuale bazate pe nevoi extrem de amânate și frustrate. Din perspectiva băiatului, pare că el a acceptat intimitatea fizică cu fata doar după ce a aflat că ea ieșise din relația anterioară – cu alte cuvinte, era „corect” sau cel puțin nu imoral din partea lui, deși nu avea nicio altă garanție că acesta era adevărul. Jocul seducției este cu atât mai confuzant cu cât există și percepția unor obstacole, drept pentru care ambii – și băiatul, și fata – ajung să grăbească momentul contactului sexual, ignorându-și nevoia de siguranță emoțională și forțându-și propriile limite de confort pentru a-și satisface anumite nevoi – atât nevoi sexuale, cât și nevoi emoționale (de afecțiune, de afirmare a libertății de decizie, de orgoliu, de validare, poate chiar și de răzbunare). 

Imediat după contactul sexual, percepția celor doi se schimbă și iluzia se destramă – un fel de caleașcă transformată în dovleac la miezul nopții. Deși avem la dispoziție doar perspectiva băiatului, putem presupune că, în cazul lui, odată cu sexul, obstacolele dispăruseră și putea spera la o relație exclusivă. În cazul fetei, pare că ea e cea care deschide o discuție în care nu (mai) este dispusă să dezvăluie toate informațiile pe care băiatul le solicită – ca și când contactul sexual a fost un fel de macaz pentru direcția în care ea urma să meargă. Îi spune băiatului că vrea altceva, dar fără să precizeze ce anume, ceea ce generează o răsturnare completă de situație pentru băiat, propulsându-l în șoc și anxietate. Pe de o parte, pentru că orgoliul i-a fost rănit de această respingere surprinzătoare, pe de altă parte pentru că ambiguitatea din comportamentul fetei i-au generat temeri dintre cele mai greu de conținut. Îmbrățișarea de la finalul întâlnirii pare să fi fost trăită de băiat cu o angoasă uriasă, prefigurând despărțirea, posibil și groaza lui că fata ar putea recurge la gesturi autodistructive, pe fundalul problemelor de sănătate mintală.

Băiatul încearcă să clarifice situația dintre el și fată, oferind și cerând explicații logice, care să-i satisfacă nevoia de a înțelege ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple. Fata încearcă să joace un rol de prietenă, dar el deja o privește mai mult ca pe „fata rea”, căci ea este responsabilă de suferința, confuzia și dezamăgirea lui. Aici vedem cum fiecare dintre ei revine la propriile mecanisme de autoapărare, încercând să se reechilibreze emoțional. Băiatul are nevoie de informații și pune în continuare presiune pe fată, învinovățind-o probabil pentru durerea lui, dar nedezvăluind în mesaj conținutul mesajelor lui către ea. Este posibil ca mesajele lui să reflecte chiar ambivalența puternică pentru ea – pe de o parte persoana iubită, dar și inamicul inexplicabil. Fata este și ea confuză și are nevoie să se separe de el din punct de vedere romantic. Nu reușește nici ea să pună granițe prea ferme, pentru că probabil nu vrea să-și altereze complet imaginea de sine – nu vrea să fie „o scorpie”. Din cauza asta, preferă să păstreze contactul cu băiatul, cu prețul de a prelungi pe termen nedefinit suferința amândurora. 

Băiatul îi cere fetei să-l lase în pace, semn că a ajuns la limita capacității sale de procesare și conținere emoțională. Afirmă că se simte obosit și folosit, realizează că este dereglat emoțional și caută repere noi care să-l ajute să se redreseze. Aici vedem reinstaurarea granițelor și limitelor personale, dar numai după ce dezechilibrul a fost produs. În plus, nu știm cât de bine vor respecta cei doi această graniță reinstaurată de băiat – e destul de posibil ca cei doi să caute să intre din nou în contact, mai devreme sau mai târziu, abandonul fiind o experiență comună pentru ei și extrem de dificil de integrat, înțeles și acceptat. 

Și niște recomandări

Și acum că am analizat povestea, hai să vedem și ce răspunsuri pot primi cele trei întrebări: „Ce a fost toată șandramaua asta? Ce să fac? Cum să procedez?”

În primul rând, „șandramaua” a fost o poveste de dragoste cu năbădăi, o istorie relațională condusă în zig-zag de lipsa de experiență, imaturitatea și impulsivitatea fiecăruia dintre cei doi (dacă nu chiar trei) parteneri. 

Dar îmi place cumva eticheta de „șandrama”, căci metafora, deși depreciativă, ilustrează ideea unei case, a unui spațiu destinat locuirii. Definiția din DEX zice că șandramaua e o „Construcție primitivă de scânduri. / Clădire veche, dărăpănată, gata să se dărâme.”

Practic, întrebarea ta ne spune indirect că ai/ați căutat o casă, emoțional vorbind, în această aventură romantică plină de frustrare și confuzie. Și așa fac toți oamenii când caută să construiască relații romantice în care să se simtă iubiți, acceptați, apreciați și în siguranță. 

Dar, din păcate, de data asta nu a funcționat așa de bine. Sper că explicațiile pe care le-am notat mai sus să-ți ofere măcar niște piste de reinterpretare, pentru a privi ce s-a întâmplat între voi și dintr-o altă perspectivă. 

Deși sunt convinsă că nu-ți vor plăcea neapărat toate ideile de mai sus și poate unele nici nu au legătură cu realitatea ta autentică, ține-ți mintea deschisă. Acceptă provocarea de a te gândi la tine ca la o ființă extrem de complexă, care nu ia decizii exclusiv raționale și care, uneori, are scopuri inconștiente. La fel ca noi toți, și tu ai scopuri și motivații ascunse până și față de tine însuți, nu doar față de ceilalți – pentru simplul fapt că ești încă tânăr și insuficient de maturizat din punct de vedere cerebral și emoțional. 

Știu că doare și că, probabil, ești într-o situație complet dezagreabilă, oscilând între a da vina pe ea și a da vina pe tine. Nu căuta vinovați, chiar dacă asta s-ar putea să-ți dea satisfacție pe moment! Încearcă doar să iei distanță de toată povestea și să-ți dai timp să procesezi emoțional ce s-a întâmplat, cu focus pe cele 3 obiective de mai jos:

• Limitează contactul cu ea cel puțin o perioadă de câteva săptămâni, pentru a reduce șansele de a intra într-o nouă spirală a relaționării toxice. Dacă atracția încă există (și probabil există), riscul de a reîncerca o relație mult prea devreme e prea mare și nu vă va face bine niciunuia dintre voi. 
• Acceptă faptul că nevoia ta de explicații din partea ei reprezintă, de fapt, și o speranță de a repara ceea ce a fost sfâșiat în interiorul tău. Nimic din ceea ce-ți poate spune ea nu are cum să vindece complet ceea ce te doare. Pe de o parte pentru că și ea e la fel de confuză probabil, pe de altă parte pentru că rănile emoționale care te dor nu au apărut odată cu ea, unele erau mai vechi și doar au fost redeschise odată cu această experiență. 
• Documentează-te cu privire la formele de abuz din relațiile romantice, ca să-ți clarifici ce din comportamentul fiecăruia dintre voi a contribuit la felul în care s-a întâmplat relația dintre voi. 

Unele lucruri vor deveni mai clare odată cu timpul, altele se vor clarifica atunci când vei avea curaj să te uiți la ele și să le confrunți – iar asta nu e neapărat ceva ce poți face doar prin puterea voinței, ci depinde mult mai mult de nivelul de maturitate (intelectuală și emoțională) și de siguranță (emotional safety) pe care le vei dezvolta în timp, cu muncă și efort, desigur.

Așa că ajută-te să ajungi acolo cu lecturi și studiu individual – poți porni chiar de la pachetul acesta de două cărți cu titlul „Terapia copilului interior”, scrise de Robert Jackman. După lectura primei cărți, cu noțiuni mai teoretice, ai și un set de 60 de exerciții terapeutice pe care le poți parcurge rând pe rând, crescându-ți nivelul de profunzime în autocunoaștere și autoacceptare. 

De asemenea, poți apela la consiliere psihologică sau psihoterapie, atât individual, cât și la nivel de grup. Nu amâna prea mult, mai ales dacă în continuare te simți extrem de confuz și instabil emoțional. Timpul nu vindecă rănile emoționale, doar le acoperă – iar tu probabil ai și alte răni acoperite, pe lângă cea povestită aici.

Pentru că ai menționat că ești în Sibiu, te invit să cauți atelierele pentru tineri organizate de colegele de la ALEG, dar poți începe cu resursele online dezvoltate de ele. 

Succes!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Salut!

Am 23 de ani. De la 17(abia impliniți) la 20 i was groomed de un bărbat in his early 30. Încep să procesez și să conștientizez asta abia acum și nu știu ce să fac cu tot dezgustul și ura și senzațiile pe care le simt în corp. Cred că întrebarea e: Cum fac față faptului că i was groomed când conștientizez asta?”

cititoare anonimă

Bună!

În primul rând, mulțumesc în numele tuturor celor ce se vor recunoaște în povestea ta, chiar și așa schematică și cu puține detalii. Cele mai importante dintre ele, însă, sunt acolo: vârsta ta și vârsta lui, pe de o parte. Și sentimentele de dezgust, ură și senzațiile corporale asociate cu ele, atunci când revizitezi acele amintiri cu mintea ta de acum, mai matură și mai informată. 

Am să încerc să fac o descriere cât mai amănunțită a dinamicii dintre agresorul de tip groomer și victima / victimele sale, cu scopul de a te ajuta să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat în acea relație, din punct de vedere emoțional. Asta s-ar putea să fie cea mai importantă parte a procesului tău de a gestiona sentimentele de dezgust și ură, precum și altele la fel de dezagreabile, dar mai greu de pus în cuvinte. 

Câteva repere teoretice

Grooming-ul este o formă extrem de răspândită de abuz de putere, care nu are întotdeauna o componentă sexuală sau romantică activă – dar o conține, cel puțin la nivel de fantasmă sau proiecție de viitor.

Diferența de vârstă 

Totuși, grooming-ul are câteva elemente specifice, pornind de la primul de pe listă – o diferență considerabilă de vârstă între victimă și agresor. 

Această diferență de vârstă poate fi redusă până la 3 ani, în perioada pre-adolescenței și în adolescență – căci atunci se simt cel mai acut aceste diferențe de nivel de dezvoltare cognitivă, emoțională și fiziologică între agresor și victimă.

Grooming-ul este însă posibil și mai târziu în viață – iar distanța de vârstă poate fi extrem de variată, pornind de la diferențe de 4-5 ani (foarte normalizate și acceptabile social) și până la zeci de ani de viață care despart victima de agresor. 

Diferența de statut

Altă caracteristică a grooming-ului implică o diferență mare de statut / poziție de putere. Asta se reflectă de regulă într-un statut de autoritate (rudă mai în vârstă, profesor, șef, artist etc.) care plasează agresorul pe o poziție de superioritate în raport cu victima.

Victima îi este inferioară agresorului nu doar din punct de vedere al vârstei, ci și din punct de vedere al educației, accesului la informație și resurse sau, cel puțin, din punct de vedere al stimei de sine.

Cele mai întâlnite forme de raport între agresor și victimă sunt relațiile de rudenie (de exemplu: unchi-nepoată sau mătușă-nepot etc.), relațiile de tip profesor-elev, șef-angajat, bogat-sărac, dar și adult-adolescent, oricare ar fi rolul sau rolurile sociale pe care agresorul și victima le ocupă. 

Durata îndelungată 

Grooming-ul este, de cele mai multe ori, un plan cu bătaie lungă pe care agresorul îl dezvoltă treptat, cu răbdare și cu mult efort. Asta nu înseamnă, însă, că este singurul plan de acest gen pe care agresorul îl dezvoltă. El mai degrabă reprezintă un modus operandi – un fel de strategie general valabilă, activată pe pilot automat în mai multe relații.

Un groomer întreține adesea mai multe relații cu potențiale victime, în paralel. Astfel de oameni pot fi văzuți în general ca figuri respectabile, chiar autoritare uneori, dar au și anumite atitudini, gesturi sau glumițe care pot fi etichetate ca „libidinoșenii” sau „being too pushy” de o persoană cu stimă de sine stabilă și granițe clare. 

Fixația agresorului

Scopul declarat și asumat al agresorului de tip groomer nu este neapărat câștigarea încrederii victimei pentru a beneficia ulterior de favoruri sexuale din partea acesteia. De multe ori, agresorul poate fi convins că urmărește cucerirea/seducția victimei. Scopul său poate fi descris ca o obsesie sau o poveste de iubire interzisă.

Agresorul poate avea diverse grade de conștientizare a abuzului – de la inconștiență completă (normalizare absolută = „Nu văd nimic rău în asta, de ce m-aș opri?”) și până la conștientizare foarte clară („Știu că nu e deloc bine ce fac, dar nu mă pot abține.”). În astfel de situații, este posibil ca agresorul să împărtășească chiar și cu victima grooming-ului sentimentele sale de vinovăție, frică sau regret. Iar asta poate să reprezinte pentru victimă o dovadă în plus că agresorul e, de fapt, sincer și bine intenționat. Astfel, conștientizarea abuzului și desprinderea sunt și mai dificile.

Agresorul este capabil să își reprime sau să își amâne satisfacerea fanteziei sexuale, tocmai pentru că ea nu corespunde nevoii primare aflate la baza dinamicii relaționale cu victima sa. Nevoia primară reală a agresorului de tip groomer nu este nevoia de sex, ci este o nevoie de afecțiune. Groomer-ul visează și are nevoie să se simtă iubit, dorit, admirat și valorizat pozitiv. Aceste nevoi nu ar mai putea fi satisfăcute dacă agresorul ar apela la un comportament agresiv evident. 

Tehnici de „cucerire” abuzive

Dacă s-ar grăbi sau ar pune prea multă presiune deodată, agresorul ar risca să fie părăsit, respins și devalorizat (adică să-și piardă imaginea pozitivă) sau chiar să fie pedepsit/sancționat public, caz în care șansele sale de a avea acces la victimă/victime ar scădea considerabil. 

Prin urmare, agresorul de tip groomer apelează mai degrabă la alte forme de violență, mai puțin agresive și evidente: 

• manipularea și izolarea victimei de alți apropiați, pentru a-și crește influența asupra victimei
• autovictimizarea, pentru a face victima să se simtă vinovată sau responsabilă
• șantajul emoțional și amenințarea, pentru a-i forța limitele de toleranță
• discursul axat pe beneficiile și avantajele victimei, pentru a-i crește disponibilitatea de a rămâne în relație

și altele asemenea, din ce în ce mai pronunțate pe măsură ce relația evoluează. 

Grooming-ul, o relație care se încheie fără să se termine

Din fericire, unele situații de grooming se încheie înainte ca victima să fie implicată în interacțiuni sexuale cu agresorul. Asta se întâmplă în cazul în care victimei îi devine prea evident faptul că relația cu groomer-ul e o interacțiune ciudată, dubioasă sau nenaturală, de care începe să se distanțeze treptat. 

În alte cazuri, distanțarea se întâmplă datorită intervenției unor alți apropiați (prieteni, rude etc.), care observă pericolul și o determină pe victimă să se retragă din interacțiunea cu groomer-ul, uneori inclusiv prin interdicții sau pedepse. 

Totuși, sunt și multe situații în care victimele grooming-ului nu conștientizează nici peste ani de zile calitatea abuzivă a relației respective. Chiar dacă o percep ca fiind o relație toxică, păstrează o imagine deformată a realității acelei relații – imaginea creată și întreținută atât de groomer, cât și de lipsa de informare sau lipsa modelelor pozitive din jurul victimei.

Efectele grooming-ului asupra victimelor

Cel mai frecvent, victimele grooming-ului trăiesc inițial un sentiment de mândrie asociat cu relația cu groomer-ul. Ele primesc de la groomer un tip de atenție care le validează, de regulă pentru atractivitatea fizică sau, în alte cazuri, pentru inteligența sau maturitatea lor. 

Groomer-ul este capabil să-și adapteze discursul și complimentele conform nevoilor emoționale ale victimei, adesea exprimate non-verbal (prin gesturi, vestimentație, atitudine etc.) și relativ ușor de dedus. 

Ce contează cel mai mult, însă, este faptul că aceste nevoi sunt necunoscute sau prea puțin conștientizate de victimă. Drept pentru care, atunci când groomer-ul le satisface fie și superficial, asta le produce victimelor o reacție de încântare, plăcere sau chiar uimire și fascinație, care le face să-i acorde groomer-ului din ce în ce mai multă atenție și încredere. Uneori, chiar și afecțiune autentică, dependență emoțională sau atracție sexuală puternică. 

Recalibrarea victimei după conștientizarea abuzului

În timp, sentimentele de mândrie sau entuziasm asociate cu relația cu groomer-ul se pot transforma în vinovăție, rușine, ură. Asta se întâmplă de regulă odată cu conștientizarea caracterului interzis sau nepotrivit al relației și în special atunci când ea începe să migreze în zona romantică sau sexuală. 

Incapabile să recunoască faptul că au fost manipulate, șantajate emoțional sau chiar abuzate sexual, victimelor nu le rămâne decât varianta de a se considera responsabile pentru relația respectivă, ba chiar principalul vinovat pentru ceea ce nu a mers bine. Adică își asumă și responsabilitatea, și vinovăția pentru ceva ce, de fapt, nu a fost niciodată cu adevărat în puterea lor. Mai precis, pentru capacitatea groomer-ului (altfel spus, persoana adultă aflată într-o poziție de putere/superioritate) de a le respecta ca ființe umane, nu doar obiecte ale pasiunii sau obsesiei proprii.

Ca urmare a acestei auto-responsabilizări sau auto-culpabilizări, victimele grooming-ului vor avea din ce în ce mai multe sentimente de vinovăție, rușine, repulsie, dezgust sau chiar ură – atât față de groomer, cât și față de propria persoană. Acestea sunt cu atât mai pregnante, cu cât relația a evoluat mai mult într-o direcție de intimitate fizică, nu doar emoțională. 

De asemenea, sentimentele de vină, rușine, dezgust sau ură sunt cu atât mai intense și de durată, cu cât victima a avut parte de mai multe lucruri considerate de ea însăși drept avantaje sau beneficii din partea groomer-ului. De exemplu, situațiile în care victima a acceptat diverse cadouri, favoruri sau chiar bani din partea agresorului, chiar dacă deja era parțial conștientă de caracterul nepotrivit al relației. 

Secretizarea abuzului și consecințele secretizării 

Auto-responsabilizarea și auto-culpabilizarea pot fi legate și de păstrarea secretului relației respective, în situațiile în care groomer-ul a condiționat sau șantajat victima să nu dezvăluie nimănui adevărata natură a relației.

Când se întâmplă asta, de regulă, abuzatorul e conștient de gravitatea faptelor sale. El pune presiune pe victimă pentru a păstra aparențele și a fi ferit de oprobiul sau judecata celorlalți, inclusiv de măsurile care ar trebui luate de familia victimei și/sau autoritățile publice, în cazul în care victima este minoră.

Această strategie de izolare a victimei este una dintre principalele tehnici ale agresorului de a păstra puterea în relație. Ea se bazează atât pe frica de consecințe negative pe care o poate avea victima (ex: dezamăgirea celorlalți, devalorizarea, deteriorarea imaginii sociale, limitarea libertății etc.), cât și pe frica de a pierde acele avantaje sau beneficii pe care groomer-ul i le oferă (ex: scăderea notelor dacă refuză avansurile profesorului sau pierderea statutului social obținut prin asocierea cu groomer-ul).

Confruntarea adevărului ca pas către vindecare

Chiar și după încheierea relației abuzive, una dintre cele mai subtile surse de auto-învinovățire pentru victimele grooming-ului se bazează pe faptul că nu și-au confruntat niciodată agresorul. Nu atât pentru a-l face pe acesta să recunoască că a fost abuziv sau să-și ceară scuze, cât pentru a-și recăpăta puterea în raport cu agresorul și propria persoană. 

Lipsa unei discuții în care victima să-și revendice statutul de victimă și să-și afirme noua înțelegere asupra relației poate să reprezinte, în propria opinie, o dovadă în plus de slăbiciune, imaturitate sau chiar prostie (ex: „Sunt o proastă/un prost pentru că nu i-am reproșat niciodată că a profitat de mine.” / „E vina mea că nu am avut curaj să le spun tuturor ce fel de om este.”). 

Din fericire, adevărul are o putere vindecătoare chiar și fără ca el să fie recunoscut sau conștientizat de agresor. Pentru cele mai multe dintre victimele grooming-ului, recalibrarea propriei înțelegeri asupra evenimentelor din trecut este primul pas către identificarea și procesarea traumei emoționale reprezentate de relația abuzivă. 

Sprijinul de specialitate

Pe drumul către vindecare, însă, victimele grooming-ului vor avea de parcurs mai multe etape, presărate cu multe obstacole. Prejudecățile, lipsa de informație, lipsa resurselor emoționale și a sprijinului din exterior pentru a traversa aceste etape pot face acest drum destul de anevoios. 

Tocmai de aceea, este recomandat ca persoanele care conștientizează că au trecut printr-o astfel de experiență să apeleze la sprijin de specialitate. Fie că aleg să citească și să se documenteze pe subiectul grooming-ului, fie că aleg să apeleze la un specialist în sănătate mintală, cel mai important este să nu-și neglijeze nevoia de a ști mai mult. Deși dificil, un pas uriaș pentru o victimă este să-și ofere permisiunea de a privi trecutul dintr-o altă perspectivă și de a se ierta pentru vulnerabilitatea, imaturitatea sau naivitatea din trecut. 

Psihoterapia individuală poate fi extrem de utilă pentru a facilita acest proces, dar la fel de utile pot fi și grupurile de suport sau psihoterapia de grup, unde experiențele povestite de ceilalți membri au capacitatea de a mobiliza resursele emoționale personale pentru confruntarea și procesarea propriei traume. 

La final…

Realizez că am scris acest text nu doar pentru tine, tânăra anonimă care a trimis acest mesaj aici pe In a Relationship.

Realizez că am vorbit cu toată lumea deodată – și cu cei care au trăit pe pielea lor rolul de victimă a grooming-ului, cât și cu cei care au fost martorii unor astfel de relații abuzive sau chiar agresorii inconștienți. Cu toții avem nevoie să primim această educație și prea puțini o primim la timpul potrivit. 

Sper să înțelegi din răspunsul meu că grooming-ul este unul dintre cele mai răspândite și normalizate tipuri de abuz relațional – în special atunci când vine vorba de fete sau femei tinere și bărbați maturi.

Din păcate, asta e moștenirea culturii noastre și nu avem cum să o ignorăm sau să o ocolim. Dar avem cum să devenim mai conștienți și cu siguranță putem să contribuim activ la eradicarea acestor tradiții și practici traumatizante. 

Te încurajez să-ți cauți oameni de încredere cu care să discuți despre experiența ta, iar aici intră, desigur, și psihoterapia. Chiar dacă nu vei nimeri din prima la un specialist cu care să rezonezi, ai încredere în tine și în intuiția ta. Caută mai departe persoana potrivită care să te însoțească și să te ghideze pe drumul vindecării.

Și până atunci, uite trei lucruri pe care le poți face când te confrunți cu emoții dezagreabile:

• Să-ți scrii gândurile într-un jurnal – Poate că o rescriere a istoriei tale personale va debloca mai rapid acele resorturi interne care să-ți aducă liniște, claritate și speranță pentru viitor. Nu te feri să-l faci cu ou și cu oțet în paginile jurnalului pe groomer sau pe oricine altcineva ți-a provocat suferință. În intimitatea gândurilor tale și a paginilor de jurnal, ai dreptul să-ți manifești furia și indignarea exact așa cum sunt ele. De fapt, există studii care demonstrează că înjurătura în sine are o forță vindecătoare surprinzătoare, așa că nu te feri de genul ăsta de descărcare a supărării, căci nu face rău nimănui. E doar felul tău de a te elibera. Iar scrisul este, în sine, terapeutic.
• Să-ți miști corpul – Dansul, sportul, chiar și munca fizică au capacitatea de a te reconecta cu corpul tău și a reface unele dintre conexiunile blocate de experiențele traumatice, eliberând stresul și tensiunea stocate în contracturile mușchilor. În plus, efortul fizic crește forța și masa musculară, iar un corp tonifiat, gata oricând de autoapărare sau fugă, poate să-ți crească senzația de a fi în siguranță în orice context.
• Să înlocuiești pe cât posibil autocritica și autopedeapsa cu blândețe față de tine însăți – Chiar și gesturi mici de autoapreciere și autoacceptare pot să facă mari diferențe când vine vorba de gestionarea emoțiilor precum dezgustul, ura, rușinea sau furia. În loc să te cerți că simți ce simți, mai bine pune-ți melodia preferată în căști sau dă un scroll pe pagina de instagram de la in_a_rel, ca să-ți iei de acolo un boost de energie pozitivă. Tu știi cel mai bine ce înseamnă blândețe, iubire sau autoacceptare pentru tine – oferă-ți fix lucrurile astea mici, zi de zi. Doar tu ai puterea asta. 

Succes!

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Hello 🙂 !!

Mă confrunt cu o problemă de câțiva ani, pe planul romantic. Pentru puțin context, am simțit prima iubire romantică în adolescență, cam pe la 14 ani, și a fost atât de intensă și dureroasă încât acum, 5 ani mai târziu, nu pot dezvolta sentimente de iubire pentru cineva în sensul romantic. Am încercat să simt, dar doar mi-am indus eu că ar trebui să o fac. Nu știu ce ar însemna asta, dar parcă nimeni nu mă mai satisface, încât să pot simți ceva. Mă gândesc că de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o, dar totuși mi se pare prea de tot.

Care ar putea fi motivele pentru care nu mai pot iubi? Mulțumesc! Sending great thoughts <3”

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc și pentru mesaj, și pentru încredere, și pentru ocazia de a dezvolta subiectul acesta al imposibilității de a simți din nou iubire romantică. Am mai primit o întrebare pe subiectul acesta, dar cu mult mai puțin context. Adică deloc.

„De ce nu pot să iubesc?”

cititor anonim

Așa că am să tratez ambele răspunsuri la pachet, pe cât posibil. E mai puțin personal așa, dar îmi dă ocazia să răspund la două întrebări odată și să mai scad din numărul de întrebări care-și așteaptă răspunsul. Sper să fie ok și pentru voi, cei care ați trimis aceste întrebări.

Se poate să nu poți să iubești?

Să plecăm totuși de la ideea de bază – imposibilitatea de a simți iubire romantică. E oare posibil așa ceva? Uite 3 ipoteze de luat în calcul.

O tulburare de personalitate

Ei bine, da, dar în anumite condiții. Desigur, prima eliminată de pe listă ar trebui să fie ipoteza unei tulburări de personalitate antisociale. În această tulburare se întâlnesc mai multe caracteristici, cum ar fi lipsa de empatie pentru alți oameni, comportamentul agresiv și impulsiv, lipsa moralității și a interesului sau a respectului pentru normele sociale. 

Deși oamenii cu o astfel de tulburare de personalitate sunt adesea inteligenți și își pot construi și menține o imagine pozitivă în societate, ei nu se pot conecta emoțional în mod autentic cu alți oameni. Cel puțin, nu la modul obișnuit, fără ca iubirea lor să devină o obsesie cu potențialul de a răni pe cineva. Pe scurt, putem spune că acești oameni nu pot iubi.

Daaaar cum noi nu facem aici testări psihologice standardizate, vom considera că am eliminat această ipoteză pentru că încă ne situăm în anii adolescenței. Iar diagnosticele clinice de tulburări de personalitate se pot pune abia la vârstă adultă.

Din păcate însă, încă nu îmi e foarte clar dacă vârsta adultă e considerată vârsta majoratului legal (18 ani) sau cea a finalizării dezvoltării cortexului prefrontal (aprox. 25 ani). Cred că depinde de abordarea, etica și profesionalismul clinicianului.

O dificultate de procesare

Următoarea ipoteză de eliminat este cea legată de un termen foarte simpatic: alexitimia. Care, de altfel, se referă la o situație nu tocmai simpatică, mai precis dificultatea de a experimenta, identifica și exprima emoțiile sau de a le distinge de senzațiile corporale. 

Alexitimia nu e o afecțiune în sine, ci mai degrabă o trăsătură de personalitate, adesea asociată cu diverse alte afecțiuni, cum ar fi depresia, tulburarea de stres posttraumatic sau tulburarea de spectru autist.

Alexitimia poate să aibă mare legătură și cu mediul de viață și accesul la educație. Lipsa unor modele comportamentale sau lipsa vocabularului necesar pentru a putea identifica și exprima emoțiile se manifestă fix la fel. Important de reținut este că alexitima e ceva care se poate trata și schimba, cu un pic de efort longterm, susținut și de psihoterapie. 

Totuși, înclin să cred că nu este vorba de alexitimie în niciunul dintre cele două mesaje, deși doar unul mi-a dat și contextul necesar pentru o astfel de presupunere. O altă ipoteză de studiat este cea legată de un termen mai nou – cel de aromantism. 

O particularitate de personalitate

Persoanele care se identifică astfel – persoane aromantice – pot să nu simtă atracție sau dorință de a se implica în relații romantice. E o chestie diferită de asexualitate – lipsa atracției sau dorinței sexuale. Aromantismul nu e un diagnostic psihiatric și nici nu e ceva foarte studiat și cunoscut, drept pentru care probabil nu ați mai auzit de așa ceva.

Și poate că pare incredibil, dar literatura de specialitate atestă existența acestor configurații de personalitate și le clasează în spectrul normalității. În plus, mai există și coordonata cronologică – unii oameni se identifică drept aromantici în anumite perioade ale vieții lor, în timp ce alții nu simt genul acesta de atracție niciodată, fără să devină o problemă pentru ei sau un impediment de a dezvolta relații echilibrate, autentice și profunde.

Daaar presupun că nici despre asta nu e vorba aici, deși tot mesajul cu un pic de context mă face să presupun asta. Să mergem mai departe. 

„Stop joc” – paradoxul autoprotecției

Următoarea ipoteză se bazează pe cercetările și practica psihoterapeutică în domeniul atașamentului uman. Deși, în mare parte, putem spune că e o ipoteză de bun simț. Și o indică, evident, mesajul cu mai multe detalii. Ipoteza asta sună cam așa, dacă e să-i dau o notă de manual de psihologie:

Experiențele negative din trecut cu iubirea romantică au generat formarea unor mecanisme de protecție ale psihicului pentru a evita repetarea expunerii la același gen de pericol. 

Mai pe șleau, te-a durut atât de tare, încât ai zis „stop joc” și ai da orice ca să nu mai treci încă o dată prin așa ceva. Ai da până și plăcerea, entuziasmul și oportunitatea de a te îndrăgosti din nou. 

Doar că nu renunți la lucrurile astea în mod conștient și asumat, evident. Că de-aia ți se pare „prea de tot”. Ci păstrezi în interiorul tău niște conflicte și te sprijini pe gândirea ta rațională pentru a discredita orice oportunitate de a te îndrăgosti din nou. Omori orice șansă din fașă, ca să folosesc o metaforă cam la fel de dură ca mecanismele tale de protecție.  

Blocajul romantic e reversibil

Vestea bună, însă, e că apariția unor astfel de apărări nu e deloc neobișnuită și e ceva complet reversibil. Vestea și mai bună e că ai și șanse să simți iubire romantică din nou, fără să treci prin dezamăgiri și suferințe similare. Mai ales dacă depui niște efort și îți aloci niște timp ca să lucrezi conștient și asumat la mecanismele tale de protecție. 

Și dacă îți vine să mă întrebi „Dar cum naiba să lucrezi conștient la mecanismele de protecție inconștiente?”, să știi că ai primit o medalie. Cel puțin una metaforică, căci ai pus punctul pe i și ai scos în evidență cel mai mare paradox al psihologiei. 

Cum lucrăm ca să schimbăm ceea ce nu putem să vedem și nici să controlăm din interiorul nostru?

Curiozitatea de a cunoaște

Ei bine, dacă ai ajuns cu lectura până aici, deja o faci. Pentru că deja manifești curiozitate și dorință de cunoaștere, două elemente extrem de importante în capacitatea oamenilor de a prelucra propriile conținuturi psihice, fie ele conștiente sau inconștiente. Fie conștient sau inconștient. Pentru că, din fericire, nu trebuie să procesăm conștient tot ce face creierul nostru pentru noi, zi de zi, clipă de clipă. De regulă, funcționează de minune pe pilot automat și cred că ăsta este unul dintre cele mai mari motive de recunoștință pentru evoluția noastră, ca specie, pe lângă curiozitate și dorință de cunoaștere. 

Din păcate însă, disponibilitatea și curiozitatea pentru cunoaștere poate să fie împiedicată de o mulțime de factori – de la factorii de mediu și până la anumite norme impuse prin educație și modelare culturală. Așa că aș vrea să încurajez și eu aceste trăsături, apelând la o întrebare retorică:

Dacă nu cunoști problema, cum să poți spera să o rezolvi?

Și aici ne întoarcem către experiențele din trecut care au creat mecanismele de autoprotecție împotriva îndrăgostirii. O parte din ele sunt prezente chiar în mesajul cu mai multe detalii: „de vină pot fi standardele înalte, frica sau chiar independența emoțională pe care am dezvoltat-o”. Acestea se referă la aspecte ușor de observat la o introspecție onestă, dar nu sunt suficient de dezvoltate și înțelese ca să poată fi și ocolite. Hai să trecem împreună prin cele trei și alte câteva, ca să ajungem și la soluții. 

Standardele înalte

Altfel spus, perfecționismul sau convingerea că, undeva acolo în lumea cea mare, sigur există o persoană perfectă pentru a primi dragostea mea, fără să ca eu să fiu în pericol să sufăr. 

Ei bine, asta e o convingere nerealistă, bazată pe o logică simplistă, de genul „A fost vina mea că nu mi-am ales bine de cine să mă îndrăgostesc.” Oh, really? De parcă oamenii chiar pot să aleagă de cine se îndrăgostesc, în adevăratul sens al cuvântului. Sapolsky zice că nu alegem nimic, vreodată, cu adevărat liberi de orice constrângere sau predeterminare. Dar nu intrăm acum în această dezbatere mondială. 

Mai degrabă, o folosesc ca rampă de lansare pentru o altă întrebare retorică, care poate fi foarte puternică în lupta cu standardele înalte. Ea sună cam așa:

Și dacă într-adevăr există acea persoană perfectă pentru a primi dragostea mea fără ca eu să fiu în pericol să sufăr, ce îmi garantează că mă voi îndrăgosti de acea persoană sau că ea se va îndrăgosti de mine?

Frica

Un proverb românesc spune că „Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. Și da, cei mai mulți oameni fug de frică, nu de plăcere. Până și celebrul Forest Gump a început să fugă tot de frică, până să descopere plăcerea. De fapt, cu toții avem un întreg sistem neuronal care știe să reacționeze pe pilot automat la frică cu fuga – am scris recent aici despre frică și reacția amigdaliană de autoprotecție. 

Eu una mi-aș dori să pot elimina complet, din capul meu și al altor oameni, ideea că frica este un motiv de rușine. Dar mi-aș dori și să pot păstra convingerea puternică a faptului că frica este o reacție sănătoasă, menită să ne protejeze. O reacție emoțională de care să ascultăm, fără ca asta să însemne mereu să și fugim de ceea ce ne provoacă frică. 

În cazul îndrăgostirii, frica e ușor de ghicit. Pe de o parte, pentru că orice necunoscut, nou, imprevizibil provoacă (și) frică. Pe de altă parte, pentru că, odată experimentate părțile nasoale ale îndrăgostelii, s-ar putea să nu mai vrei să ajungi niciodată acolo. 

Frica de o frică și mai mare

De fapt, experiența negativă din trecut s-ar putea să blocheze dezvoltarea sau conștientizarea unor sentimente de atracție sau afecțiune și printr-un alt mecanism. 

Dacă evenimentele negative din trecut sunt considerate un episod încheiat, s-ar putea ca frica să nu se refere la riscul de a suferi în același fel din nou, așa cum e cel mai simplu de presupus. Frica s-ar putea să se refere la apariția unor noi lucruri de care să te temi, la multiplicarea motivelor pentru care persoana să nu-și permită sau să considere a fi periculos să simtă din nou atracție sau afecțiune pentru cineva. Pe scurt, o frică de frici noi. 

Cineva, undeva, cândva definea curajul nu prin absența fricii, ci prin decizia de a merge mai departe, chiar și în prezența fricii. Din fericire, pentru îndrăgostire nu e nevoie prea mare de curaj din acela intenționat, planificat, adunat fir cu fir din neant. 

De curaj de genul ăsta e nevoie pentru a-ți asuma angajamente și relații romantice, nu ca să te îndrăgostești și atât. Dar cred că a privi îndrăgostirea ca pe un curaj de a te maturiza odată cu experiența romantică, oricare ar fi ea, este un antidot bun pentru frica de a încerca din nou. 

Frica și nevoia de ajutor

Pe de altă parte, frica intensă poate indica și nevoia de ajutor. Dacă relația romantică anterioară a fost abuzivă, cu siguranță vei avea nevoie de ajutor ca să-ți poți asuma încă o încercare. 

Iar ajutorul poate să vină din cărțile pe care le citești, filmele și podcasturile pe care le urmărești, oamenii cu care discuți. Și, desigur, din niște ședințe individuale cu un specialist în sănătate mintală, care să-ți ofere o perspectivă nouă asupra propriei tale povești de dragoste din trecut și asupra rănilor deschise cu care ai rămas. 

Independența emoțională

Uh, iată că am ajuns la o chestie serioasă. De ce zic asta? Pentru că independența emoțională este, de fapt, o trăsătură valorizată pozitiv, asociată cu maturitatea emoțională și echilibrul psihic. Daaar (un mare dar) asta e valabil la adulți. 

Independența emoțională este adesea complet descurajată la copii și adolescenți. Este neacceptată sau criticată încă din primii ani de viață, chiar de către părinți sau alți adulți cu rol de protectori sau îngrijitori ai copilului. Independența emoțională a copiilor este adesea privită ca ceva negativ, iar copii pot să fie certați, învinovățiți sau șantajați emoțional pentru a renunța la ea. Pe scurt, pentru a fi mai pe placul adulților – mai cuminți, mai ascultători, mai ușor de iubit și îngrijit. 

Pe de altă parte, independența emoțională autentică e ceva greu de obținut, căci în prima parte a vieții ea e complet inaccesibilă. Creierul de bebeluș nu știe nimic despre lumea și societatea în care se instalează. Drept pentru care, are mare nevoie de suport și resurse de toate felurile – fizice, fiziologice, psihologice și informaționale. 

Treptat, creierul devine din ce în ce mai capabil de independență, dar din punct de vedere emoțional e și periculos să o elimini complet. Dacă nu ai simți că depinzi emoțional măcar de un număr restrâns de persoane, atunci ai avea o problemă psihiatrică – cel mai probabil ceva din zona tulburării de personalitate antisociale de care ziceam la început. 

Îmbrățișarea forțată a singurătății existențiale

Uneori însă, după ce psihicul a fost rănit, poate apărea această iluzie a independenței emoționale, exprimată prin declarații și convingeri de genul „Eu nu am nevoie de nimeni” sau „Iubirea te face mai prost/proastă”. Sau clasicul „Eu trebuie să mă descurc pe cont propriu, pentru că nu te poți baza cu adevărat pe nimeni”. 

Asta nu e independență emoțională, ci refuzul de a oferi încredere și de a primi ajutor. E doar un fel de a te obliga pe tine însuți să accepți singurătatea existențială. Desigur, sunt mecanisme de autoprotecție, uneori necesare. Dar dacă te uiți din alt unghi, ai să vezi și cum te pot răni sau cum te pot vulnerabiliza. 

Alternativa ar fi să încerci să te gândești la iubire nu ca la o formă de dependență emoțională, ci ca la un schimb constant de informație. O formă de conexiune cu o altă persoană pe mai multe planuri. O conexiune care se desfășoară în timp și care vă ajută pe amândoi să evoluați, să simțiți plăcerea și confortul apropierii și să vă descoperiți părți din voi pe care încă nu le cunoașteți. 

De la atracție la iubire romantică 

De regulă, oamenii sunt atrași romantic și sexual în mod spontan. Atracția apare atât pe criterii bio-fiziologice (feromoni, forma și dimensiunea corpului care indică fertilitatea, simetria feței, etc), cât și pe criterii psihologice (comportamentul, comunicarea, trăsăturile de personalitate etc.). Mna, nu degeaba apar tot felul de obsesii cu privire la corp în adolescență. Corpul e partea concretă, fizică a sinelui, în timp ce criteriile psihologice sunt mai greu de măsurat.

Totuși, oamenii curioși descoperă adesea că sunt atrași de persoane cu care au o compatibilitate bazată pe – ghici ce? – fix experiențele anterioare de viață. Nu e întotdeauna simplu să identifici axa acelei compatibilități. Și există, desigur, mai multe direcții și perspective din care pot fi analizate compatibilitățile, similitudinile și potrivirile partenerilor romantici. Poate chiar rolul și utilitatea unuia în viața celuilalt, ca să recunoaștem și caracterul utilitarian al relațiilor romantice.

Iubirea nu trebuie să-ți facă viața roz

Unii parteneri romantici ne ajută să ne simțim iubiți și doriți, alții ne ajută să găsim calea mai matură de a reacționa la un abandon. Unii ne ajută să devenim cea mai bună versiune a noastră, să fim calzi și deschiși și toleranți. Alții ne ajută să ne deblocăm furia sănătoasă și să luptăm pentru noi înșine și pentru puterea pe care ne-au interzis să ne-o asumăm părinții sau alte figuri de autoritate. 

Dar cel mai important lucru de știut este că relațiile romantice sunt relații în care oamenii au șansa de a-și repara rănile emoționale din relațiile trecute – nu doar alte relații romantice, ci și relațiile cu părinții și familia, cu prietenii, mentorii sau alte figuri de atașament din istoria personală. Desigur, sanșa asta vine cu riscul cât se poate de clar de a fi rănit/-ă din nou. Dar dacă te gândești bine, e un cost echitabil, nu-i așa?

Interdicții interne și externe

La final, te-aș invita să faci un mic zoom out și să te gândești la această imposibilitate de a simți atracție romantică în contextul un pic mai larg al vieții tale. Dacă ai suferit enorm în trecut, probabil că ți-e clar că nu mai vrei s-o pățești iar. Dar nu cumva te-ai uitat prea mult la propria ta suferință?

Uneori, imposibilitatea de a te îndrăgosti vine din determinarea de a nu mai răni pe altcineva așa cum ai făcut-o în trecut. Suferința ta poate să fi fost multiplicată și de conștiința unor fapte îndoielnice din partea ta. Din convingerea că ai greșit și ai rănit și tu, la rândul tău, care-ți alimentează constant încercările de a-i proteja pe ceilalți, vinovăția și o imagine negativă despre propria persoană. Poate chiar să se ducă în „Eu nu merit iubire” sau „Eu pot să distrug orice lucru frumos”, niște convingeri profund depresive. Ele sunt mai mereu încărcate de vinovăție, dispreț și autocritică constantă.

În cazul în care ai rănit persoana cu care ai avut o relație romantică, s-ar putea să-ți inhibi atracția spontană față de orice persoană care-ți trezește interesul. S-ar putea să o discreditezi sau să o analizezi până-i găsești defecte, ca nu cumva să riști să îi placă de tine, pentru ca apoi să te vadă ca pe un pericol sau un inamic și să-ți confirme frica de a fi o persoană rea, de neiubit. 

Nevoia de aprobare

În cazul în care ai rănit alți oameni din jurul tău, lucrurile se complică și mai tare. Poate ai avut prieteni apropiați care s-au simțit neglijați și ți-au reproșat sau s-au îndepărtat de tine. Poate ai avut un părinte care a suferit enorm pentru că nu te-a putut ajuta când sufereai din dragoste. Sau poate s-a speriat și a fost extrem de restrictiv sau critic când a auzit că ai o relație romantică la 14 ani, interzicându-ți efectiv să ai astfel de relații. 

Lipsa aprobării sau binecuvâtării din partea părinților poate funcționa ca un fel de autocenzură pe pilot automat, făcându-ți experiența îndrăgostirii improbabilă. 

Dacă e așa, poate e cazul să încerci o discuție cu părinții sau părintele cu pricina. S-ar putea să te surprindă ce descoperi în discuția asta și să-ți poți obține permisiunea de a încerca, poate chiar de a greși, alături de reasigurarea că îți vor fi alături necondiționat.

Nu fugi de gândurile tale

Recomandarea mea e să iei pe rând toate ideile de mai sus și să stai cu ele. Să le întorci de pe o parte pe alta și să vezi unde te duc, cum te fac să te simți și ce alte idei îți generează. 

Cu siguranță îți va fi de ajutor un suport extern în acest proces de autoanaliză – ori un jurnal, în care să-ți scrii gândurile, ori un partener de conversație. Desigur că cel mai bine ți-ar prinde niște discuții cu un psiholog, dar pot fi extrem de utile și discuțiile cu alți oameni de vârsta ta, cu părinții sau alți adulți de încredere. 

Fii pe fază însă – uneori oamenii încearcă să-ți impună părerile și valorile lor – chiar fără să-și dea seama. Nu lua drept adevăr absolut orice lucru pe care-l spune cineva, ci mai degrabă înregistrează-l ca pe o opinie sau perspectivă personală. Și vezi unde te duce asta. 

Speranța mea e să te ducă într-un loc unde să te iubești pe tine suficient de mult încât să-ți dai voie să simți și să manifești iubire și față de ceilalți. Și când se va întâmpla, să te bucuri că ai ocazia asta, asumându-ți din start și riscul cu care vine la pachet. 

De citit și urmărit

Dragostea modernă,  o carte amuzantă și captivantă scrisă de un comediant pe nume Aziz Ansari & sociologul Eric Klinenberg, care și-au propus să studieze ultimele trenduri mondiale în relațiile de dragoste, sub impactul tehnologiei și al internetului.

Podcastul #EpicTalk de la Pagina de Psihologie – episodul despre iubire și respingere, cu psihoterapeutul Gáspár György ca specialist invitat.

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună! 

Sunt într-o relație sau situație de aproape 2 ani. Spun asta pentru că noi nu suntem un cuplu oficial, în ciuda faptului că locuim împreună de 6 luni (ideal pentru mine a fost să mă mut singură, însă din cauza altor probleme am ales să accept să mă mut cu el). Avem amândoi 20 de ani și la început ne înțelegeam super bine. 

Noi ne cunoaștem de când eram mici și într-o vară s-a întâmplat să petrecem mai mult timp împreună. După ce a trecut o perioadă de timp în care ne-am „asumat” rolul de cuplu, au început să apară mici comentarii din partea unei prietene, prin care îmi atrăgea atenția cu privire la relația dintre el și o altă prietenă. 

N-am vrut să cred la început, pentru că am simțit ceva destul de puternic pentru el și credeam că este reciproc. În decurs de o lună de când am primit hint-ul de la acea prietenă, am avut și confirmarea de la cealaltă fată cum că ar simți că el îi face avansuri. I-am pus față în față pe amândoi, iar el a negat ca s-ar întâmpla ceva. 

Am găsit și conversații între ei doi, în care chiar părea ca se întâmplă ceva, însă venea de la amândoi. Din cauza discuțiilor pe tema asta, eu am hotărât să luăm o pauză, timp în care el vorbea cu ea. Noi două nu mai ținem legătura, însă de când am văzut conversația dintre ei nu mai pot trece peste. 

Am ajuns să mă compar cu ea și chiar și atunci când petrecem momente frumoase îmi amintesc mereu că există posibilitatea să se fi întâmplat ceva între ei. Noi nu ne mai urmărim pe rețelele sociale, însă stăm în aceeași casă. El refuză să posteze poze cu noi și am văzut că în continuare își apreciază postările și nu se urmăresc. I-am spus că mă deranjează și nu s-a schimbat nimic, ba chiar am observat că se ascunde și și-a schimbat parola la telefon și este foarte atent. 

Eu simt ca am fost înșelată. Nu știu cum să trec peste. Se mai merită încerc sau ar trebui să închei relația? 

Mulțumesc pentru timpul acordat!🩷”

– cititoare anonimă –

Bună!

Și mulțumesc pentru mesajul detaliat. Sincer, mesajul tău îmi sugerează că ai petrecut niște timp pe alte texte publicate aici pe site, unde îmi lipseau detalii relevante în mesaje și trebuia să compensez acoperind mai multe posibile variante. Mulțumesc și pentru încredere, dar și pentru ocazia de aborda acest subiect. 

Așa că hai să vedem ce e de făcut. Pornim de la situația relațională descrisă de tine, cu suficiente detalii cât să avem o imagine relativ clară. Zic relativ pentru că întotdeauna există mai multe perspective de luat în considerare, și cred că de-asta ai și trimis mesajul tău.

Cum am ajuns aici?

Din ce înțeleg eu, pari să ai această relație / situație cu un băiat alături de care ai crescut. Asta înseamnă, pe de o parte, că există un nivel crescut de familiaritate între voi. Iar familiaritatea vine la pachet, adesea, cu un fel de încredere, un confort mai mare la nivel psihologic. Mai mult, venind amândoi din aceeași comunitate, vă și leagă multe lucruri, iar valorile și principiile cu care ați crescut s-ar putea să fie destul de asemănătoare. 

Dar există, desigur, și un potențial negativ în apropierea asta pe parcursul copilăriei voastre. Acestea fiind condițiile în care v-ați cunoscut, cel mai probabil relația de cuplu s-a construit pe baza unei relații de amiciție. Granițele care inițial defineau o amiciție de adolescenți s-au transformat treptat în granițele și convenția reciproc asumată a relației de cuplu. 

Un exercițiu de conștientizare

Aici aș avea niște sugestii, căci sunt sigură că îți va fi de ajutor să revizitezi parcursul relației din viața ta / viața voastră, cu mintea ta de acum. Iată o serie de întrebări la care să încerci să-ți răspunzi:

• Înainte să devenim un cuplu, cum mă raportam eu la el? Te atrăgea ca băiat, mai degrabă din punct de vedere fizic? Te atrăgea intelectual? Ce știai despre el?
• L-aș fi luat eu în considerare din proprie inițiativă ca potențial iubit? Ai avut un crush pe el înainte să apară contextul în care v-ați apropiat? 
• Cine a avut inițiativa apropierii? Cum s-a întâmplat această apropiere?
• Ce m-a făcut să folosesc ghilimele atunci când am scris că ne-am „asumat” rolul de cuplu? Au existat dificultăți, rezistențe sau probleme în perioada asta? 
• Ce a însemnat mai exact această „asumare”? Cum s-au stabilit granițele și convenția relației? S-a vorbit deschis despre o relație exclusivă sau au existat altfel de reguli în interacțiunea dintre voi?
• Cum a decurs relația de la început și până acum? E genul de relație în care comunicarea a fost mereu prezentă sau mai degrabă vă ajustați din mers, mai mult pe baza așteptărilor și presupunerilor?

Granițe și convenții în relație

Ți-am sugerat aceste întrebări tocmai pentru a te ajuta să conștientizezi care a fost procesul tău de asumare a relației. În paralel, procesul lui s-ar putea să fi fost foarte diferit. 

În plus, îți recomand să parcurgi și formele abuzurilor în relațiile de cuplu aici pe site. Revizitând aceste etape din relația voastră cu informații mai clare despre ce e OK & NOT OK apropo de granițe și convenții relaționale, s-ar putea să-ți fie mai ușor să-ți dai seama dacă merită sau nu să continui.

În orice caz, hai să vedem cum ar putea arăta niște scenarii.

Totul a pornit de la crush-ul meu

Dacă tu ai fost cea care și-a dorit relația înainte ca el să „te observe” și să te placă în felul acela, s-ar putea ca succesul tău în a obține atenția lui să te împiedice acum să vezi lucrurile clar. S-ar putea să te facă să „te ții cu dinții de relație” cum se mai zice uneori, pentru că e ceva ce ți-ai dorit și pentru care ai muncit conștient. 

În această lumină, s-ar putea să ai tendința de a minimiza felul în care te-au rănit deciziile lui. Iar dacă abuzul emoțional și înșelatul sunt lucruri familiare pentru tine (adică dacă s-au întâmplat în familie sau relațiile tale apropiate), poate fi și mai greu să îți asumi propria dorință de a renunța sau de a pune capăt relației. 

Totul a pornit de la el

Pe de altă parte, dacă tu ai fost cea care a fost „cucerită”, lucrurile ar putea sta foarte diferit. Am folosit ghilimelele acolo pentru că nu vreau să sprijin ideea că oamenii se pot cuceri, așa cum se cuceresc teritoriile sau recordurile mondiale. Dar așa se exprimă lumea, în general. Și asta are un efect mare asupra felului în care se poziționează oamenii în relațiile de cuplu. 

Diferența în această situație vine din faptul că aici ar putea fi vorba despre o dezamăgire și o rană de ego/orgoliu personal, generată de această infidelitate percepută de tine, dar încă nerecunoscută de el. Adesea, e foarte greu de integrat la nivelul psihicului realitatea faptului că partenerul/-ă, inițial interesat/-ă de mine, care a muncit atât de mult pentru a „mă cuceri”, și-a pierdut interesul și caută altceva. 

Genul ăsta de situație poate să declanșeze temeri de genul „Cu ce am greșit de și-a pierdut interesul?” sau „Dacă el vrea pe altcineva, înseamnă că eu nu mai sunt suficient de bună?”. Iar asta nu e deloc o situație confortabilă, mai ales pentru o persoană care nu are stima de sine suficient de stabilă și depinde de validări externe destul de mult. 

Anii tinereții și stima de sine

La 20 de ani, o stimă de sine instabilă e și foarte normală, statistic vorbind, pentru că identitatea e încă în formare. Dar treaba asta e valabilă și pentru tine, și pentru el. Iar dependența de validări externe pentru creșterea stimei de sine se poate manifesta în multiple forme.

Poate să ia aspectul unui comportament constant de seducție și preocuparea pentru a-i impresiona pe ceilalți. Sau poate lua forma de people pleasing sau alte feluri de renunțare la propriile nevoi, principii sau valori, pentru a evita conflictele sau critica celorlalți.  

Dar să mai facem niște pași către problema descrisă de tine. Următoarea oprire e stația îndoielilor. 

Mă agit degeaba?

În primul rând, aș vrea să scot în evidență faptul că e important ca prietenii să poată să discute și despre subiecte dificile. Iar în cazul acesta, cred că prietena care ți-a scos în evidență posibilitatea unei infidelități ți-a făcut un bine, indiferent de intențiile ei de moment. 

Fără să vreau să o acuz sau să minimizez dorința ei de a ajuta, spun asta pentru că, uneori, astfel de ipoteze de infidelitate sunt vehiculate mai degrabă ca rezultat al unor rivalități sau competiții personale. Ca o formă de răzbunare sau ca o demonstrație a superiorității celui care vede realitatea „mai bine decât o vezi tu”.

Dar, evident, motivele pot fi și grija, afecțiunea, senzația de nedreptate și dorința de a preveni ceva ce ți-ar aduce și mai multă suferință. Sper ca motivația prietenei tale să fi fost din a doua categorie. Dar, chiar și dacă nu a fost așa, tot cred ți-a făcut un bine. Explic imediat.

Idealul toxic al relațiilor fără granițe

Adesea, în relațiile de cuplu, oamenii se „predau” complet (apropo și de metafora cuceririi). Își abandonează nu doar statutul de single, ci și o parte din visele, nevoile și principiile personale, pentru a securiza confortul relației de cuplu.

Bineînțeles, ajută mult și presiunea socială aici, care (încă) zice că e ceva în neregulă cu tine dacă nu ești într-un cuplu. Ceea ce nu e adevărat, dar nu intrăm acum în explicații apropo de subiectul ăsta. 

Abandonarea sinelui în relație e un model des întâlnit în societatea noastră – și se întâmplă și la femei, și la bărbați, dar în feluri destul de diferite. Oamenii ajung să se definească pe ei înșiși mai degrabă prin relațiile lor romantice.

Astfel, pot ajunge la vârste destul de înaintate fără să se experimenteze pe sine în afara cadrului relațional. Sau se experimentează pe sine în afara lui, dar cu convingerea intimă că fac ceva greșit și că sunt de blamat.

Retragerea din alte relații încurajează dependența

Unii oameni ajung chiar să se învinovățească (conștient sau inconștient) atunci când caută să-și satisfacă nevoi care nu au legătură cu cuplul sau care nu au spațiu de manifestare în interiorul cuplului, chiar și atunci când nevoile respective nu au nimic de-a face cu romantismul sau sexualitatea. Cum ar fi renunțarea la ieșirile „cu fetele” sau „cu băieții”, justificată mai degrabă prin „Nu mai am timp.” decât prin „Nu vreau să se simtă partenerul/partenera exclus/-ă.”. 

În relațiile de cuplu tradiționale, adesea, partenerii se retrag din alte relații sociale, pun frână la activități distractive cu prietenii sau alte experiențe pe cont propriu, se izolează.

Uneori, asta înseamnă și că oamenii au senzația că nu mai au nevoie de nimeni altcineva în afară de partener/parteneră, dezvoltând un ideal de relație fuzională, în care identitatea personală EU se topește și se pierde în favoarea lui NOI. Ca și când o singură persoană poate să le satisfacă toate nevoile emoționale și relaționale. 

Prejudecățile produc suferință

Ei bine, asta e o prejudecată și o practică foarte nocivă. În lumea modernă în care trăim acum, oamenii nu doar că au dreptul, dar au și contextul social și spațiul pentru a se maturiza și a experimenta, pentru a deveni cât mai EU. Adică să ajungă să se descopere, să se cunoască și să se trăiască pe sine, pentru a avea cât mai multe șanse la echilibru, împlinire și fericire.

Rețeta tradițională de a obține echilibru, împlinire și fericire prin găsirea unui partener de cuplu și întemeierea unei familii cât mai devreme în viață s-a dovedit a fi, deja, ineficientă pentru timpurile în care trăim. Și cu rezultate dezastruoase, uneori. 

A privi realitatea în față

Așa că, indiferent de motivația persoanei care ți-a scos în evidență posibilitatea unei infidelități a partenerului tău, rezultatul a fost că te-a făcut mai atentă și la tine. La nevoile tale, la regulile din relația voastră și, până la urmă, la echilibrul dintre beneficiile și dezavantajele păstrării relației de cuplu. Asta ai și întrebat la final, nu? Dacă „Se mai merită încerc sau ar trebui să închei relația?”.

Ei bine, nimeni nu are cum să-ți dea genul ăsta de răspuns – „Da, merită” sau „Nu, nu merită” – fără să se bazeze pe o mulțime de presupuneri, generalizări și experiențe subiective.

Sigur că oricine e îndreptățit să aibă o opinie, dar opiniile personale ale altor oameni nu îți fac ție sentimentele de ambivalență mai ușor de gestionat.

Ambivalența ca sursă a amânării deciziilor

Mă refer la ambivalență pentru că, dacă pui această întrebare altora, mie îmi e clar că tu vrei, în același timp, două lucruri opuse. Și să mai continui, și să renunți – asta e ambivalența principală.

Pe mine însă m-ar interesa mai mult care sunt ambivalențele de substrat, cele legate de trăirile tale emoționale. Și s-ar putea ca și pe tine să te ajute să te gândești la ele un pic mai serios. Uite o listă de idei și întrebări care te-ar putea ajuta, pornind de la 3 feluri de ambivalență:

• Axa atracție – repulsie: Mă mai simt atrasă de el? Dacă da, ce anume mă atrage în continuare? Dacă simt și repulsie, de unde vine asta? În ce comportamente se manifestă repulsia mea?
• Axa încredere – teamă: Mai pot eu avea încredere în el? Ce m-ar ajuta să-mi recâștig încrederea în el? De ce anume îmi este teamă în cazul în care aș continua relația? Au legătură cu el temerile mele sau mai degrabă cu mine însămi, cu situația financiară sau cu alte lucruri?
• Axa iertare – răzbunare: Simt nevoia să restabilesc cumva echilibrul de putere în relație? Pot să iert o eventuală infidelitate? Până acum mi-a venit să mă răzbun? Ce scenarii de răzbunare mi-au rulat în cap, dar nu le-am pus în practică? 

Oare e și vina mea?

O altă mare ambivalență pe care probabil că o ai, ascunsă pe undeva, este cea legată de cine a greșit mai tare în relație. De regulă, în relațiile de cuplu, ambii parteneri au comportamente abuzive, alternativ sau concomitent.

Mai mult, abuzurile unuia par să justifice și să declanșeze abuzurile celuilalt, ca într-o spirală din ce în ce mai tensionată. Rolurile de abuzator și de victimă încep să coexiste din ce în ce mai evident în fiecare partener, și relația devine un fel de competiție de cine a sacrificat mai mult pentru celălalt sau cine l-a rănit mai tare pe celălalt. 

Ce vreau să zic cu asta? Păăăăi, că e timpul să vorbim și despre sentimentele de vinovăție pe care mesajul tău nu le-a descris, dar pe care probabil că le ai ascunse bine în sufletul tău. Dar ele se pot citi printre rânduri. 

„Poate m-am grăbit eu”

Ca de exemplu, vinovăția asociată cu sentimentul de a lua decizia să te muți cu el în contextul unor constrângeri – poate financiare, poate de altă natură. În acest caz, vinovăția te poate face să te critici și să te consideri o victimă a circumstanțelor.

În același timp, mutarea împreună poate să vă fi împins și pe tine, și pe el, într-o viziune mai concretă a vieții de cuplu asumat și oficial, ceea ce e destul de greu de gestionat sănătos la 20 de ani.

Poate ai un fel de nostalgie sau sentimente de pierdere apropo de libertatea ta, confortul intimității, alte oportunități de relații romantice și altele din zona asta. O astfel de realitate interioară poate să genereze poziționări de genul „Dacă tot am sacrificat așa de mult deja, o să merg până în pânzele albe.” Și nu sună prea bine pentru tine, nu?

„Poate dacă îl iert eu, mă iartă și el”

Sau ar putea exista vinovăția generată de faptul că, dorindu-ți să afli mai multe informații și neavând încredere în declarațiile lui, ai intrat în mesajele lui – cel mai probabil fără ca el să știe asta.

Ai scris „Am găsit și conversații între ei doi” și „și-a schimbat parola la telefon și este foarte atent”. Acestea sunt tot comportamente abuzive, la fel ca și infidelitatea lui sau lipsa de sinceritate.

Asta ar mai însemna și că el și-a simțit încălcate granițele intimității și nu mai are încredere în tine. Poate, într-adevăr, nu aveai altă soluție pentru a ajunge mai aproape de adevăr. Poate, într-adevăr, el nu a fost suficient de deschis și disponibil să discutați onest.

Dar asta doar face mai logice propriile tale abuzuri, nu le și justifică. Și în niciun caz nu le face mai ușor de iertat. Tu ai mai putea să simți iubire pentru cineva care te supraveghează constant? Și ar fi cu adevărat iertare dacă ar trebui să te convingi să o simți?

„Poate trebuia să nu zic nimic”

În plus, cred că e posibil să mai simți ceva vinovăție cu privire la faptul că l-ai confruntat. Asta nu reiese în mod direct din textul tău, ci din felul în care îți pui problema.

Mă gândesc că s-ar putea să te gândești, în sinea ta, că mai bine nu îi confruntai pe amândoi („I-am pus față în față pe amândoi, iar el a negat ca s-ar întâmpla ceva”). Poate o parte din tine crede că, odată ce ai făcut asta, nu mai e cale de întoarcere și singura variantă ca voi să rămâneți împreună e să ierți tu o infidelitate pe care el încă nu o recunoaște.

Și așa ceva e foarte greu de făcut, căci echivalează cu a accepta că totul „a fost doar în capul tău”, deși tu ai avut totuși acces la niște informații care par să indice o formă de infidelitate.

Iertarea ta, tradusă în decizia de a merge mai departe cu relația, ar însemna că accepți că doar tu ai fost agresorul și el victima. Asta i-ar da lui un avantaj de putere în fața ta, în dinamica de cuplu. Și ar reprezenta o nedreptate pentru tine.

Suferința e totuși o cale spre maturizare

I know, e complicat ca naiba. Și îmi pare rău că treci prin toate astea. În același timp știu că, în lipsa unor astfel de experiențe complexe, maturizarea emoțională se întâmplă mult mai lent sau niciodată. Ai răbdare cu tine. 

Și ai răbdare și cu mine. Urmează să îți spun ceva dureros și dificil de acceptat.

Din ultimul tău paragraf, reiese cumva faptul că nu aveți aceeași asumare a statutului de cuplu. Chiar dacă la nivel de comportament, lucrurile se pot relaxa din când în când suficient încât să aveți și momente frumoase împreună (inclusiv momente de intimitate sexuală), asta nu înseamnă neapărat că amândoi vă raportați similar la statutul de cuplu.

Mie, cel puțin, îmi pare că e posibil ca el să se fi distanțat mai tare de asumarea rolului de partener, în timp ce tu pari să te raportezi la el ca și când sunteți în continuare împreună.

Poate pauza aceea de care ziceai nu s-a încheiat în mod oficial? Poate e așa, un fel de împăcare neasumată? Sigur că la asta te refereai la începutul mesajului tău, când spuneai că nu sunteți un cuplu oficial.

Distanțarea poate aduce perspectivă

Poate nu e așa, poate mă înșel, dar cred că ar fi necesară această discuție de clarificare între voi. Nu te lăsa să trăiești prea mult într-o iluzie pe care o întrețineți involuntar sau constrânși de faptul că locuiți împreună. Tranziția de la iubiți la colegi de apartament e dificilă și cu multe zone de confuzie. 

Dar ca să te poți desprinde din spirala de anxietate care te face să te compari constant cu cealaltă fată, ai nevoie să iei un pic de distanță și de el. Asta pentru că el este, de fapt, motivul pentru care tu te compari cu ea. Poate chiar ți-ar prinde bine câteva zile de dormit la o prietenă sau ceva similar, ca să gândești un pic mai limpede.

Eu sper că veți reuși să aveți o discuție onestă și asertivă, fără prea multe tensiuni, reproșuri și scandal. Sigur că va durea, mai ales dacă veți conștientiza faptul că relația de cuplu e în faza de încheiere. Dar poate durerea din prezent e o durere mai sănătoasă decât cea care sigur va decurge din continuarea unei iluzii: comportamente de disimulare și autoapărare, pe de o parte, și comportamente de atac și răzbunare, pe de altă parte.

Finalul relației de cuplu poate aduce noi începuturi

În plus, cred că discuția asta este necesară și pentru că ea poate să scoată la iveală faptul că amândoi vă doriți să fiți în continuare un cuplu. Puteți descoperi că amândoi sunteți dispuși să iertați și să negociați cum să gestionați lucrurile de acum înainte. Adică să vă mai dați o șansă. 

Uneori, a afla că persoana iubită e totuși dispusă să încerce în continuare este cel mai liniștitor și reconfortant lucru. Te face să te simți iubit/-ă și apreciat/-ă și în siguranță. 

Alteori, însă, respectul, aprecierea și iubirea se manifestă prin renunțarea la o relație care a ajuns într-o dinamică distructivă. Chiar dacă nu au dispărut complet sentimentele de iubire sau atracție, distanța poate să fie cel mai bun lucru, pentru ca ambii parteneri să poată ieși din ciclul toxic abuzurilor și autoabuzurilor. Doar așa putem spera la o gândire lucidă, nu?

În loc de concluzii, o încurajare

Repet: nimeni nu are cum să-ți spună ce ai tu de făcut în situația asta. Rămâne la tine să decizi cum te poziționezi și ce anume alegi să faci. Recomandarea mea ar fi însă să te gândești și dacă decizia aia pe care vrei să o iei te ajută mai mult să te iubești sau să te desconsideri pe tine însăți. Poate așa îți va fi mai ușor să o pui și în practică. 

Și ca de obicei, la final, am să-ți aduc aminte și de posibilitatea de a apela la consiliere psihologică sau psihoterapie. Doar tu pentru tine, dar e valabil și pentru voi amândoi, ca psihoterapie de cuplu, dacă e și el de acord. Sigur că e o investiție financiară implicată, dar probabil că ar fi una dintre cele mai utile pentru dezvoltarea și maturizarea voastră. Și poate și pentru pacea în cuplu, cine știe 🙂 

De citit și ascultat

• Podcastul Eropedia – diverse subiecte legate de intimitate, relații și sex. Caută episoadele pe temele care te interesează pe tine 🙂
• Cartea Regândirea infidelității de Esther Perrel