Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine? 

Îl iubesc, dar am foarte multe probleme (din cauza părinților) și pe el îl enervează foarte tare lucrul ăsta. Uneori am impresia că are resentimente față de mine din motivul acesta. Nu pot să plec de acasă pentru încă cel puțin 3 ani, că am început facultatea la București și nu am timp să și lucrez ca să mă întrețin… Mă simt împărțită în 2 și e o senzație foarte urâtă… Uneori mi-aș dori să fiu suficient eu, dar pare că îl nemulțumește foarte tare situația…”

cititoare anonimă

Salut!

Întrebarea ta pare să deschidă o cutie a Pandorei și îți mulțumesc că ai trimis-o aici. Mi se pare că ilustrează foarte bine acea senzație urâtă de a fi „împărțită în 2”, acea ambivalență puternică, greu de ignorat, dar și greu de privit. Sper să te pot ajuta cu răspunsul de mai jos dar, din păcate, pot doar să-ți ofer niște idei după care să te ghidezi. 

Iar ideile pe care vreau să le dezvolt se leagă, de fapt, de lucrurile pe care nu le-ai spus în mesajul tău – acele detalii care ar putea avea sens și greutate în găsirea răspunsului la întrebarea ta: „Cum fac să înțeleg dacă persoana cu care sunt într-o relație e potrivită pentru mine?”. Așadar, în ordinea lipsei din mesajul tău, eu văd așa:

Nicio informație despre raportul dintre voi

De cât timp vă cunoașteți sau de cât timp formați un cuplu? Ce vârste aveți fiecare? Și cum se reflectă vârstele voastre în dinamica de relație? Cum se desfășoară în prezent relația voastră? Vă vedeți fizic sau e mai degrabă o relație la distanță? Aveți și pasiuni sau activități în comun? Dar prieteni comuni? Cum ar descrie cineva din exterior relația voastră? Dar fiecare dintre voi? Ce își dorește fiecare de la relația de cuplu? Vă vedeți împreună în viitor?

Ca să poți ajunge la un răspuns concludent la întrebarea ta, trebuie să iei în calcul toate astea – măcar în termeni generali. Singura informație foarte specifică din mesajul tău e faptul că ai spus clar și răspicat „Îl iubesc”. Totuși, imediat după, vine un „dar am foarte multe probleme….”, probleme despre care iarăși nu spui nimic clar.

Gândul mă duce automat la niște conflicte în interiorul familiei – complicații, interdicții sau reguli pe care le presupune conviețuirea ta cu părinții tăi, poate chiar un set de responsabilități și datorii pe care le ai față de familie/ casă. Dar fără să am informații de la tine, astea sunt doar presupuneri. Și tot ce pot să fac cu ele e să le listez aici, ca un fel de confirmare că sunt lucruri care se întâmplă adesea. Totuși, depinde foarte mult ce fel de probleme sunt. Dacă ar fi să simplific la maxim, contează cine e pe rol de agresor și cine e pe rol de victimă sau salvator (cel puțin wannabe salvator) în dinamica de familie. 

Dacă prietenul tău se enervează pentru că tu ești cea pe rol de victimă sau salvator, atunci probabil că o parte din furia lui e sănătoasă și e generată de atașamentul lui față de tine. Ea poate să însemne că nu îi place să te știe angrenată într-o relație toxică cu părinții tăi și încearcă să te apere sau să te convingă să pui limite în relația cu ei, poate chiar să te distanțezi de ei, chiar dacă acceptă că încă ești dependentă financiar de familie. 

Dar dacă problemele „din cauza părinților” de care vorbești se referă la faptul că ei nu îl agreează pe el sau nu sunt de acord cu relația ta de cuplu la modul general, atunci s-ar putea ca enervarea prietenului tău să fie o formă de a se apăra pe sine, ca să păstreze relația cu tine. Iar asta poate însemna că și el te iubește, dar poate fi și un semn că dorește să-și păstreze puterea de a-ți influența deciziile, inclusiv eventualele beneficii pe care le are ca urmare a afecțiunii tale pentru el. 

În orice caz, genul ăsta de comportament e nedrept față de tine, căci reacțiile lui de enervare contribuie activ la ceea ce tu numești „împărțită în 2”. Bineînțeles, și astea sunt tot niște presupuneri, iar adevărul s-ar putea să fie undeva la mijloc.

Ce îți recomand este să încerci să răspunzi în scris la întrebările cu care am început – sau poate într-o conversație cu cineva de încredere. Ele au scopul de a te ajuta să-ți clarifici pozițiile de pe care vă raportați la relația de cuplu, fiecare dintre voi. 

Apoi, ar putea fi foarte util să duci discuția asta și cu el, ca să vă înțelegeți și să vă cunoașteți mai bine unul pe celălalt. Poate el nici măcar nu își dă seama că enervarea lui pune atât de multă presiune pe tine. Și poate nici tu nu îți dai seama de unele lucruri importante. 

Nicio informație despre ce presupune enervarea lui

Și aici mă refer la ce se vede din exterior, la nivel de comportamente concrete, atunci când „pe el îl enervează foarte tare”. Ce face mai exact atunci când se enervează? Cât de mult coincide comportamentul lui cu descrierile pe care le găsești aici la abuz emoțional, abuz verbal, abuz fizic? 

Și ce reacții ai tu la comportamentul lui? Încerci să te aperi în vreun fel? Îți revendici dreptul la o conversație ca de la egal la egal despre lucrurile care îl nemulțumesc pe el sau despre cele care te nemulțumesc pe tine? 

Ai scris „Uneori am impresia că are resentimente față de mine din motivul acesta” – ceea ce mă face să cred că ți-e destul de clar că ești cumva nedreptățită, poate chiar presată să alegi între familie și el. 

În contextul acesta, mie îmi apare o întrebare foarte stăruitoare: Cu tine cine ține?

Cine reușește să îți fie de ajutor fără să te facă să te simți vinovată, nedreptățită sau îndatorată? Și nu, nu mă refer la sentimentele de recunoștință pe care oricine le poate avea față de cineva care-i face bine, ci la sentimentele de inadecvare care apar ca urmare a felului în care celălalt vorbește cu tine, cum pune problema, ce argumente aduce, pe ce ton etc. 

Dacă nu este (și) el acea persoană care te face să te simți ascultată, înțeleasă și acceptată, măcar din când în când, relația voastră s-ar putea să nu meargă într-o direcție bună. Sigur că un parteneriat romantic va include și momente în care partenerii se provoacă reciproc, momente în care apar unele conflicte în scopul creșterii și dezvoltării personale ale partenerilor. 

Dar o relație de cuplu sănătoasă trebuie neapărat să includă și momente în care partenerii se sprijină și se ajută unul pe celălalt, fără să ceară nimic în schimb și fără să apese pe butoanele emoționale de vinovăție sau rușine ale celuilalt. 

Este partenerul tău capabil să facă asta pentru tine? Dar tu pentru el? 

Știu că sunt întrebări dificile și poate răspunsurile îți sunt încă neclare, dar ți-aș recomanda să încerci să intri în contact cu emoțiile și nevoile tale.

Un exercițiu care te-ar putea ajuta este să ții un jurnal în care să scrii, doar pentru ochii tăi, gândurile și sentimentele tale cu privire la lucrurile care ți se întâmplă, timp de 1-2 săptămâni cel puțin. Nu e absolut necesar să scrii în fiecare zi, dar s-ar putea chiar să descoperi că îți place și te ajută să-ți pui ordine în gânduri și sentimente – fie și pentru numai 5 minute pe zi.

La recitirea paginilor de jurnal s-ar putea să-ți fie mult mai clar care e raportul de forțe în relație și cât este ea de benefică sau nocivă pentru tine.

Nicio informație despre ce înseamnă pentru tine „persoana potrivită”

Dar ca să ajungem la o astfel de definiție a persoanei potrivite, trebuie să setăm, mai înainte de orice, un obiectiv. Persoana potrivită pentru ce anume?

O relație romantică poate avea multe motivații invizibile la o primă vedere. Și nu toate sunt benefice pentru ambii parteneri – mai ales că partenerii pot avea motivații foarte diferite, unul față de celălalt. 

În orice caz, e firesc să-ți dorești să fii suficient doar tu, dar nu îți închipui că asta înseamnă că tu îi poți satisface lui toate nevoile emoționale, la fel cum nici el nu poate fi de ajuns ca tu să fii fericită pentru tot restul vieții tale. Așteptările nerealiste de acest gen destramă adesea relațiile de cuplu, oricât de puternice și sincere ar fi sentimentele partenerilor la început. 

Uneori, în relațiile romantice, oamenii caută pur și simplu iubirea – vor să se simtă iubiți și să iubească la rândul lor, să se simtă acceptați, apreciați și doriți. Și vor să-și poată manifesta atracția, acceptarea și admirația pentru celălalt. Adică relația poate fi orientată pe căutarea satisfacției și a plăcerii – și din punct de vedere afectiv, și sexual, și existențial. 

Dar dacă asta e motivația principală, s-ar putea ca oamenii să nu se poată opri prea ușor din căutare. S-ar putea să se implice emoțional sau să aibă relații intime cu mai mulți parteneri în același timp sau trecând rapid de la o relație la următoarea.

Exclusivitatea relației de cuplu e extrem de importantă pentru unii oameni, în timp ce alții preferă relațiile deschise sau chiar experimentează cu poliamoria. În orice caz, e bine ca asta să fie printre primele reguli negociate și stabilite de comun acord, cu cât mai multă sinceritate din partea ambilor parteneri. 

Alteori, relațiile romantice pot avea obiectivul de a-i ajuta pe oameni să se separe de familie sau să-și creeze un fel de „bulă” în care să se poată izola de restul relațiilor care nu sunt neapărat ușoare sau satisfăcătoare. Adică sunt investite cu rolul de a compensa cumva pentru suferința sau lipsurile din alte sectoare ale vieții personale sau sociale. 

Riscul aici este că poți avea o nevoie așa de mare de compensare, încât să te încăpătânezi să crezi și să investești într-o relație de iubire care „să te salveze” și să nu vezi în ce fel devine ea însăși toxică. 

În alte situații, relațiile romantice sunt mai degrabă rezultatul nevoii de a fi în rând cu lumea. Chiar dacă partenerii nu se cunosc suficient de mult și nu au încă sentimente profunde unul față de celălalt, ei pot să-și dorească să bifeze acest criteriu de normalitate – conștient sau inconștient, desigur. Vor să se simtă pe calea cea bună, visează la o casă și o familie sau chiar își planifică numărul de copii pe care vor să-i aibă și, uneori, asta echivalează cu un fel de negare a realității sau un fel de refugiere într-un viitor dorit.

De asemenea, relațiile de cuplu pot fi impuse de apartenența la o un anumit cult religios sau la o anumită cultură/ practică socială, fără ca partenerii să fie cu adevărat asumați sau responsabili în alegerile pe care le fac – fie din cauza imaturității și vârstei prea mici, fie din alte cauze. 

În alte configurații de viață, relațiile romantice sunt folosite ca metode de a accesa resursele unei alte persoane – fie că vorbim de bani sau alte posesiuni materiale sau prestigiu și statut social. Iar genul ăsta de relații se întâlnesc în nenumărate forme – unele normalizate și, într-o oarecare măsură, acceptabile social (ex. gold diggers sau aranjamentele de genul sugar daddy/ sugar mommy), altele de-a dreptul periculoase și ilegale (ex. metoda Loverboy folosită adesea pentru racolarea și exploatarea sexuală a tinerelor femei). 

Iar acestea sunt doar câteva dintre motivațiile pe care se pot întemeia relații romantice. Și, desigur, există posibilitatea ca mai multe astfel de motivații să se suprapună și oamenilor să nu fie deloc clar care motivații primează și care sunt mai puțin importante.

Așa că recomandarea mea ar fi să găsești motivațiile tale și să le ordonezi în ordinea priorităților. Ele nu au cum să fie fixe sau simple și clare din prima, așa că va fi nevoie se dedici niște timp acestui efort de autocunoaștere. Abia apoi vei putea să îți răspunzi mai clar dacă actualul tău partener este persoana potrivită pentru tine. 

O relație de cuplu sănătoasă se construiește din două direcții

Într-un final, trebuie să-ți mai spun și că fiecare dintre voi poate să-și modifice comportamentul ca să acomodeze mai bine nevoile celuilalt, odată ce îi sunt mai clare.

Dar asta presupune neapărat să aveți o comunicare constantă, deschisă și asertivă, cu atenție și respect atât pentru nevoile proprii, cât și pentru cele ale partenerului. În niciun caz nu înseamnă sacrificii peste sacrificii, în speranța că celălalt se va schimba cândva ca prin minune și va fi exact așa cum trebuie

Relațiile de cuplu, oricare ar fi configurația lor, înseamnă muncă și dedicare, atenție la detalii și disponibilitatea de a crește alături de celălalt, renunțând uneori la anumite convingeri sau reguli personale, fără ca asta să însemne că renunți la tine însuți/însăți. Persoana potrivită pentru tine ar trebui să fie o persoană dispusă și capabilă să facă toate astea, alături de tine. 

Read More

În momentul în care simt că îmi place cu adevărat de respectiva persoană, mă cuprinde o stare de frică

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„În momentul în care simt că îmi place cu adevărat de respectiva persoană, mă cuprinde o stare de frică. Mă cuprinde anxietatea când observ evoluția lucrurilor dintre noi, și am tendința de a îndepărta acea persoană. Nu înțeleg de ce îmi este frică să mă implic sentimental, emoțional. Mă întreb ce l-a făcut pe băiatul respectiv să mă placă și dacă chiar mă place cu adevărat sau doar vrea să ajungă să întrețină relații intime cu mine.

De unde vine toată frica asta? Overthinking-ul ăsta chiar că îți diminuează fericirea…”

cititoare anonimă

Bună! 

Și mulțumesc pentru subiectul pe care îl propui. Întrebarea ta e, cu siguranță, una dintre întrebările care apar frecvent în mintea și sufletul adolescentelor și tinerelor femei. Și chiar dacă uneori răspunsul pare simplu și nu necesită prea multe „săpături” în istoricul personal de relaționare, faptul că îl găsești nu te ajută, neapărat, să și rezolvi așa-zisa problemă, iar relațiile romantice rămân la fel de pline de frici și anxietăți. 

Dar să începem pas cu pas. Care ar fi scenariul acela în care răspunsul la întrebarea ta ar putea părea simplu și evident? (pentru tine, desigur)

Ei bine, acel scenariu presupune câteva elemente de bază. Ele co-există și își lasă amprenta în mediul persoanei care-și conștientizează o tendință de apărare & îndepărtare în situații cu potențial romantic, pornind de la întrebări valide de genul „Mă place cu adevărat sau e interesat doar de sex?” (am spus-o eu pe șleau, deși apreciez discreția ta) și până la overthinking-ul care spui că-ți diminuează fericirea.

Voi încerca să expun aceste elemente într-o anumită ordine, de la cele mai difuze și impersonale, care țin de mediul de apartenență, la cele mai concrete și personale. Așadar, s-ar putea ca frica asta să vină din…

1. O educație primită în acest sens

Adică reguli, povești de viață sau avertizări primite de la persoane de încredere (figuri de atașament sau autoritate precum părinții, rudele apropiate, prietenele sau profesorii) sau de la modele/idoli (mesaje lansate de artiștii preferați, narațiuni din cărțile citite sau filmele vizionate etc.). 

Din mesajul tău reiese existența unor criterii de departajare între băieții care sunt interesați de tine cu adevărat („mă întreb ce l-a făcut pe băiatul respectiv să mă placă”) și cei care caută doar îmbogățirea palmaresului de experiențe sexuale. Dar aceste criterii de departajare nu par să fie suficient de clare sau poate doar nu ți-ai îndreptat atenția către ele, fiind mai degrabă preocupată să înțelegi de unde vine frica. 

Un exercițiu de încercat

S-ar putea să-ți facă bine dacă decizi să dedici niște timp elaborării unei liste de criterii care să te ajute să-ți dai seama dacă interesul lui este sincer sau nu. Ghedează-te după întrebările de mai jos:

  • Ce înseamnă pentru tine interes sincer? 
  • Cum se manifestă? 
  • Ce comportamente specifice îl însoțesc? 
  • Te simți respectată, ascultată, validată în acea interacțiune? 
  • Sau mai degrabă te simți presată, grăbită, amenințată?
  • Ce emoții îți provoacă cel mai des interacțiunea directă cu acea persoană?
  • Cât sunt ele de agreabile și în ce proporție sunt dezagreabile, neplăcute?
Frica – o emoție menită să te protejeze

În definitiv, frica servește întotdeauna un scop pozitiv: e menită să te protejeze. De decizii iresponsabile sau pripite, de manipulări, de suferință sau de necunoscut, la modul general. De cele mai multe ori, frica este o emoție adaptativă.

Ea apare ca un fel de rezultat al responsabilității pe care ți-o asumi (involuntar și inconștient uneori) față de propria ta siguranță. Dar ea e adânc înrădăcinată în cunoștințele și informațiile pe care tu le ai despre lumea în care trăiești, despre cum funcționează oamenii și relațiile lor și despre diferențele dintre bine și rău, corect și greșit. 

Practic, frica ta se poate explica dacă la tine au ajuns sfaturi, povești sau avertizări care-ți spun că trebuie să fii atentă și să nu permiți nicio apropiere romantică până nu ești convinsă de faptul că partenerul nu vrea „doar sex”. 

Frica de a fi obiectificată într-o societate cu valori ambigue

Genul ăsta de avertizări vin de regulă în alte cuvinte: „Băieții/bărbații vor doar să profite de tine”, „să te batjocorească” sau „Toți bărbații sunt niște porci”. Îți sună cunoscut?

În realitate, acestea sunt forme de generalizare abuzivă, care nu admit existența băieților sau bărbaților onești, de treabă și îi îndeasă pe toți în aceeași categorie de abuzatori prin definiție. La fel ca atunci când se fac bancuri cu blonde sau când femeile sunt trimise „la cratiță” sau la îngrijirea copiilor. 

Acestea sunt niște idei care caracterizează mentalitatea unei societăți care secretizează relațiile sexuale, le agreează public doar pe criterii de construire de familie sau de reproducere, le blamează ca fiind forme de desfrânare sau păcătuire și le folosesc indirect ca instrument de opresiune și discriminare între femei și bărbați. 

Sexualitatea femeilor – un tabu încă prezent

Datorită biologiei, care a făcut ca femeia să fie purtătoarea sarcinii, femeile sunt cele care experimentează interdicții mai mari atunci când vine vorba de relațiile sexuale și abordarea lor la nivel cultural și social.

Atunci când au mai mulți parteneri sexuali, femeile sunt mai predispuse să fie victimele blamării, marginalizării sau abuzurilor – atât din partea partenerilor, cât și din partea comunității de apartenență, inclusiv a familiei de proveniență. 

Și chiar dacă noi credem că trăim în timpuri evoluate și hipertehnologizate, foarte multe femei sunt încă discriminate și expuse abuzurilor de toate felurile, iar majoritatea copiilor și adolescenților, fete și băieți deopotrivă, sunt insuficient educați cu privire la egalitatea de drepturi și de șanse sau cu privire la propriile lor corpuri și explorarea sexualității. De dreptul tuturor oamenilor de a experimenta plăcere sexuală nici nu visăm să se discute la școală sau în dezbateri publice în țara noastră, cel puțin deocamdată.

Ambivalența: am nevoie, dar nu am voie

Într-un astfel de context, frica ta spune că ești mai în siguranță dacă nu ai astfel de „complicații” în viața ta. Dar, desigur, ea intră în conflict cu nevoile tale de iubire, afecțiune și explorare a propriei tale sexualități – nevoi firești și sănătoase dealtfel. Drept pentru care, probabil, apare și ceea ce tu numești „overthinking”.

Eu aș vedea aici mai degrabă o tendință de a negocia la nesfârșit în interiorul tău dacă să mergi mai departe sau să te îndepărtezi. Dacă merită să te implici sentimental sau nu, cum spui tu.

De fapt, implicarea sentimentală generată de atracția romantică e deja activată și nu prea poate fi controlată cu ajutorul voinței. Ce încerci tu să decizi, să verifici sau să concluzionezi este dacă poți să (îți) dai undă verde pentru a-ți imagina un viitor în care tu și el ați forma un cuplu. Și apoi să și faci niște pași în acea direcție. 

Indisponibilitatea nu înseamnă doar „nu vreau”

Simpla existență a acestei negocieri care-ți acaparează spațiul mental poate să te facă să lipsești din interacțiunea autentică cu potențialul partener (mai ales atunci când îți place de el, nu e doar un pretendent care nu te atrage și pe tine) sau să-l tot verifici și să-l testezi (conștient sau inconștient) ca să te convingi dacă merită sau nu.

Iar asta îl poate face pe băiatul respectiv să se simtă respins și să se îndepărteze pentru că nu se poate simți în largul lui nici el. 

Un alt exercițiu: dez-obiectificarea lui

Chiar și atunci când ai un astfel de „overthinking”, poți să-l neutralizezi într-o oarecare măsură scoțându-l dintre granițele propriei tale gândiri. Că doar n-o să obții rezultate diferite la aceleași calcule pe care le faci doar tu cu tine. Ai nevoie să aduci în discuție cu potențialul partener ceea ce te preocupă, să vezi cum primește acele informații și cum se poziționează, ce face, cum îți răspunde. 

Dacă îl incluzi și pe celălalt în această discuție deschisă și vulnerabilă, faci și tu o chestie super importantă: îl dez-obiectifici. Nu mai e „băiatul care poate vrea doar sex” – această formă impersonală și fără adâncime, ci o persoană adevărată, cu gânduri, opinii și emoții – ceea ce s-ar putea să nu poți vedea fix din cauza fricii de a nu fi tu cea obiectificată. 

2. O experiență personală traumatică

Este posibil, de asemenea, să fi trecut deja chiar tu printr-o experiență romantică dezamăgitoare și dureroasă, pentru care nu ai avut și poate încă nu ai la dispoziție resursele necesare pentru a o integra și a o depăși cu adevărat. Ca o rană care doar a făcut coajă la suprafață, dar care riscă să se rupă și să sângereze din nou la o mișcare prea amplă, o astfel de experiență, chiar dacă pare deja încheiată și dată uitării, poate să reprezinte un factor deosebit de important în respingerea noilor potențiali parteneri romantici. 

Nu vreau să scormonesc prin trecutul tău și să-ți provoc retrăirea durerii, dar am să încerc o mică listă de situații pe care s-ar putea să le fi trăit deja. 

  • Poate că ai fost părăsită sau înșelată de un fost iubit cu care ai ajuns să ai relații intime, pentru ca la scurt timp interesul lui pentru tine să scadă și să dispară din viața ta. 
  • Poate că ai fost amenințată cu expunerea publică a unor imagini sau povești despre relațiile tale intime – reale sau inventate de o persoană care voia să te rănească. 
  • Poate că cineva ți-a făcut o farsă sau a profitat de încrederea ta și te-a rănit profund – chiar și poveștile din școala generală pot să fie relevante în astfel de cazuri. 
  • Poate tu ai fost fata cu care un băiat și-a înșelat iubita și asta te face să simți rușine și vinovăție și să crezi că un partener e mai degrabă interesat de sex decât de intimitate emoțională. 
  • Poate te consideri insuficient de frumoasă, deșteaptă sau mai știu eu cum ca să meriți iubire – de parcă iubirea ar fi vreodată meritocratică – și de-asta nu ai încredere că cineva chiar te-ar putea plăcea pe tine, cu adevărat.

Dacă te recunoști în situațiile astea și, mai ales, dacă experiența respectivă a avut și o componentă de interacțiune sexuală care a fost obținută prin manipulare sau cu forța, este cazul să cauți sprijin de specialitate.

Caută un psihoterapeut acreditat care să te însoțească prin labirintul posttraumatic și să te ajute să integrezi experiența respectivă printr-un proces de psihoterapie. E un demers mai lung și necesită adesea o investiție de timp și bani, dar chiar ar putea să te sprijine să transformi acea experiență dureroasă într-o resursă pentru a te ajuta pe tine sau pe alții pe viitor. 

3. Expunerea constantă la abuzuri emoționale

Un alt lucru la care îți recomand să te gândești mai profund, căci dacă îți lipsește încrederea în tine însăți sau ai o stimă de sine scăzută sau fluctuantă, asta indică, de regulă, o vulnerabilitate emoțională care e întreținută de factori multipli, cu acțiune suprapusă. 

  • S-ar putea să ai pe cineva apropiat care te critică excesiv sau încearcă din toate puterile să te protejeze de orice rău, alimentându-ți senzația că nu te-ai putea descurca să iei decizii bune pe cont propriu
  • Poate ai una sau mai multe prietene cu care te compari sau care se compară cu tine, menținând o relație de competiție și rivalitate sau chiar bullying, descurajnându-te de fiecare dată când ai putea avea un pretendent romantic
  • E posibil să petreci prea mult timp pe instagram sau alte rețele sociale care-ți satisfac superficial și toxic nevoia de conexiune, expunându-te constant unor standarde de frumusețe și succes nerealiste, prin comparație cu care vei ieși mereu în dezavantaj

Toate astea și multe altele pot să facă parte din peisajul vieții tale în care tu deja ai observat, destul de clar, acest tipar de comportament care presupune evitarea investiției emoționale în relații romantice. Sau poate în orice fel de relații intime – aici putând să intre și relațiile de prietenie sau încrederea ta în părinți, în membrii familiei sau în alți oameni. La ele te-ai gândit prin prisma asta a comportamentelor de evitare? Poate că și evitarea asta avea un scop adaptativ, de protecție, în anumite relații apropiate.

Stima de sine scăzută este o trăsătură care rezultă din expunerea la tot felul de abuzuri și nedreptăți pe care oamenii nici măcar nu le observă. Psihicul oamenilor reușește să-și explice suferința prin raționamente de genul „Am făcut eu ceva rău ca să merit asta”sau „Eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă”, încercând inconștient să scuze comportamentele nedrepte ale altora și să păstreze relațiile de atașament. Iar asta vine la pachet cu normalizarea abuzurilor la care oamenii sunt expuși, încă din primii ani de gândire conștientă. 

Așa că răsfoiește aici pe site formele de abuz și vezi ce poți învăța de acolo. Dacă vrei să intri și mai mult în subiect, poți căuta și cartea „Relatiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi” publicată chiar de In a Relationship, unde există un capitol întreg dedicat explicării detaliate a formelor de abuz relațional – cu focus pe relațiile de cuplu. 

La final, aș vrea să mai fac o serie de clarificări:

  • Nu tot ceea ce numim pe repede înainte overthinking e cu adevărat overthinking. Angrenarea rațiunii și a strategiilor de testare la nivelul imaginației/fanteziei sunt nelipsite din orice proces de analiză și sinteză. Fără ele, am fi mult mai neajutorați în fața pericolelor și a suferinței. Ele ne ajută să construim tipare de comportament din ce în ce mai adaptative, dar pentru a le depăși sau reactualiza pe cele învechite, va trebui să apelăm la resurse noi: cărți, video-uri, discuții cu oameni de încredere care să ne educe mintea să ia în considerare mai multe criterii și să-și permită și o anumită cantitate de risc. 
  • Cu toții trebuie să învățăm să gestionăm eficient stresul generat de percepția conștientă a riscurilor (de a suferi, de a fi răniți). Dacă nu facem asta, s-ar putea ca întreaga noastră gândire să ne dicteze să stăm pe loc, să mai așteptăm încă și încă puțin, la nesfârșit, sau să refuzăm orice interacțiune pentru care ne putem imagina scenarii de dezamăgire sau suferință. Iar asta înseamnă, într-o măsură uriașă, să stagnăm, să ne refuzăm maturizarea care vine din experiență directă, de dragul de a preveni orice suferință previzibilă. 
  • Iubirea e un fel de joc de noroc de care toți suntem mai mult sau mai puțin dependenți, prin natura noastră. Tocmai pentru că avem nevoie de iubire pentru a putea accesa sentimente de siguranță, împlinire și fericire (nu neapărat iubire romantică, desigur), suntem mereu predispuși să suferim și să fim răniți. Dar din astfel de experiențe putem să și învățăm, să ne maturizăm și apoi să luăm decizii mai bune, care nu se bazează exclusiv nici pe calcule raționale și teste, nici pe impulsuri și reflexe comportamentale ale căror surse sunt neclare sau confuze. 

Și nu uita, echilibrul e întotdeauna undeva la mijloc – și de data asta, generalizarea e validă, cu mențiunea că ceea ce vedem noi la un moment dat ca puncte extreme ale unui continuum s-ar putea să nu fie cu adevărat punctele extreme, ci doar orizonturile propriei noastre cunoașteri. 

Ca surse de informare, ți-aș mai recomanda cartea „Arta sexualității” scrisă de dr. Emily Nagoski și „Mari mituri despre relațiile intime. Întâlniri amoroase, sex și mariaj” scrisă de dr. Matthew D. Johnson. Iar dacă limba engleză ți-e prietenă, canalul de Youtube creat de Heidi Priebe, care abordează în limbaj accesibil multiple problematici legate de îndrăgostire și stiluri de atașament. 

Altfel spus, nu te mai blama așa de tare pentru reacțiile de frică și caută oamenii & cunoștințele care te pot ajuta să te împrietenești cu fricile tale și să le lași să te protejeze, în aceeași măsură în care nu le lași să te blocheze.

Mult succes!

Read More

Am lansat podcastul IN A RELATIONSHIP WITH #ARTS

Toamna aceasta, In a Relationship mută discuțiile despre emoții și relații în lumea artelor. Proiectul derulat de Fundația Friends For Friends din București lansează pe 25 octombrie primul episod al podcastului IN A RELATIONSHIP WITH #ARTS, un podcast despre artă, emoții și relații, construit împreună cu tinerii din România.

Din dorința de a crea un spațiu de discuție cu adevărat relevant pentru Generația Z, In a Relationship a invitat la povești tineri pasionați de artă și artiști din șapte domenii artistice diferite.

#FOTOGRAFIE  #DANS #LITERATURĂ  #FILM  #TEATRU  #ARTE GRAFICE  #MUZICĂ  

Întâlnirile au avut loc într-un cadru deschis și relaxat, ca o discuție în bucătărie. Dialogul a fost moderat de psih. Silvia Ciubotaru, coordonatoarea proiectului și creatoarea atelierelor cu care In a Relationship a călătorit în ultimii 6 ani în întreaga țară, popularizând psihoeducația în rândul tinerilor și crescând organic rețeaua neoficială de educație împotriva abuzurilor. 

Seria de 7 episoade a podcastului IN A RELATIONSHIP WITH #ARTS este un spațiu de întâlnire cu emoțiile, valorile și mentalitatea prezentului, așa cum sunt ele văzute de unii dintre cei mai iubiți artiști autohtoni, dar și de reprezentanți ai Generației Z din toată țara. 

Discuțiile au însemnat o căutare de modele sănătoase și echilibrate, dar și o apropiere dintre tinerii care consumă și se inspiră din artă și artiștii și artistele care trec prin procesul creativ.

Seria debutează pe 25 octombrie cu episodul despre #FOTOGRAFIE, avându-i ca invitați pe fotograful Adrian Bulboacă și studenta Teodora Modan.

Teme de discuție și date de lansare: 

  • Ep 1 #FOTOGRAFIE cu Adrian Bulboacă și Teodora Modan – 25 Oct – Rolul fotografiei, relația cu mentorii, voluntariatul & apartenența la comunități diverse.
  • Ep 2 #DANS cu Andrea Gavriliu și Ana Ioana Călinescu – 26 Oct – Relația cu propriul corp, dansul ca formă de terapie, expunerea publică și teama de judecată.
  • Ep 3 #LITERATURĂ cu Laura Ionescu și Ioana Stănișor – 27 Oct – Scrisul ca instrument al creativității, autoreglarea emoțională prin scris, nevoia de modele feminine în literatură.
  • Ep 4 #FILM cu Vlad Brumaru și Miruna Diaconu – 28 Oct – Relația oamenilor cu ecranele, diferențele dintre filmul comercial și filmul de artă, utilizarea filmelor ca instrumente educaționale.
  • Ep 5 #TEATRU Adrian Nicolae și Mara Surugiu – 29 Oct – Rolul de actor & spectator de teatru, dezvoltarea personală prin teatru, parcursul educațional teoretic vs. vocațional al tinerilor.
  • Ep 6 #ARTE GRAFICE Nicu Mihai și Helga Czégényi – 30 Oct – Desenul ca talent și ca aptitudine care se poate antrena, explorarea individuală prin desen – o artă solitară, echilibrul între muncă și viață personală în profesiile creative.
  • Ep 7 #MUZICĂ Andrei Cojocaru/ COJO și Șerban Suciu – 31 Oct – Producția muzicală în era tehnologiei, mesajele transmise prin muzică și impactul lor asupra publicului, conexiunea cu alți oameni prin intermediul muzicii.

Mai multe informații despre podcast și episoade pe pagina oficială a proiectului și pe conturile de Youtube și Spotify.

*****

De 8 ani, In a relationship contribuie activ la educația tinerilor din România cu privire la sănătatea relațională și prevenția abuzurilor, prin ateliere, conferințe, întâlniri cu sens online și offline – și un întreg site plin de resurse, răspunsuri și informații. In a Relationship este un proiect dezvoltat de Fundația Friends For Friends din București. 

Podcastul In a relationship with #ARTS este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Read More

Hai să facem împreună un podcast despre artă, emoții și relații

Cu toții ne dorim modele sănătoase și echilibrate, chiar și atunci când vine vorba de artă și distracție. Așa că vom construi împreună cele 7 episode ale podcastului Podcast In a relationship with #ARTS, pe care vrem să le construim alături de tineri și artiștii lor preferați din #MUZICĂ  #FILM  #LITERATURĂ  #TEATRU  #FOTOGRAFIE  #DANS  #ARTE GRAFICE.

Până la 10 septembrie 2023, tinerii din toată țara sunt invitați să trimită propunerile lor de artiste & artiști pentru fiecare dintre cele 7 arte care vor fi abordate în episoadele podcastului In a Relationship with #ARTS.

În plus, tinerii au posibilitatea de a se înscrie ei înșiși în cursa pentru a fi invitați să participe la unul dintre episoadele podcastului In a Relationship with #ARTS. Pentru a avea șansa de a fi selectați, tinerii cu vârste între 14-22 ani sunt invitați să le trimită organizatorilor și un mesaj video cu o durată de maxim 1 minut, în care să prezinte propunerea lor de artist/artistă.

Mai multe informații despre podcast și înscrieri pe pagina oficială a proiectului.

*****

De 8 ani, In a relationship contribuie activ la educația tinerilor din România cu privire la sănătatea relațională și prevenția abuzurilor, prin ateliere, conferințe, întâlniri cu sens online și offline – și un întreg site plin de resurse, răspunsuri și informații. In a Relationship este un proiect dezvoltat de Fundația Friends For Friends din București. 

Podcastul In a relationship with #ARTS este un proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Read More

…simt că nu reușesc să fac nimic bine…

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună!

În ultimul timp simt multă presiune pe mine, simt că nu reușesc să fac nimic bine, nu mai am motivație și nici ambiție. Mă simt judecată.”

cititoare anonimă

Salut!

Mesajul tău s-a rătăcit în inbox-ul meu și a rămas nedeschis din mai și până acum. Așa că îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat, dar voi încerca să îți ofer câteva variante de abordare a acestei stări pe care o descrii atât de succint. Nu am detalii nici despre vârsta ta, nici despre contextul tău de viață, așa că răspunsul meu va fi destul de general.

O altă chestie care pare că s-a rătăcit, însă, este întrebarea din mesajul tău. Așa că trebuie să mi-o imaginez eu, drept pentru care îmi voi organiza răspunsul în funcție de următoarele întrebări de ghidaj:

  • De unde vine toată presiunea pe care o simt?
  • E adevărat că nu reușesc să fac nimic bine?
  • Unde mi-au dispărut motivația și ambiția? Și cum fac să le recuperez?
  • Ce pot să fac atunci când mă simt judecată?

Să le luăm pe rând, așadar. 

De unde vine toată presiunea pe care o simt?

Bare with me, partea asta e cea mai lungă. Cel mai probabil, vorbim despre o senzație de presiune care se bazează atât pe surse externe – reale și cuantificabile, cât și pe surse interne – mai dificil de identificat și cuantificat. 

Sursele externe de stres

pot fi momente importante din viața ta – praguri existențiale, dacă vrei să le privești în felul acesta.

Ca surse de presiune în zona de rezistență și reziliență emoțională, ar putea fi o schimbare recentă în viața ta de zi cu zi, o pierdere importantă sau o relație conflictuală în ecosistemul tău relațional (ex: familie, grup de prieteni, relație de cuplu etc.). 

Ca surse de presiune în zona de performanță intelectuală și socială, pot fi provocările unui job nou sau cele legate de parcursul tău academic, un examen în viitorul apropiat sau o schimbare de treaptă, care implică și adaptarea la grupuri sau comunități noi (ex: de la liceu la facultate, de la o școală la alta). 

Cel mai probabil, vei putea identifica mai mulți astfel de factori de stres externi, care țin de mediul în care îți duci viața și care îți activează resursele psihice pentru ca tu să te adaptezi cât mai bine la ceea ce ai de făcut, de realizat, de trăit. 

Sursele interne de stres

se leagă mai degrabă de semnificația pe care tu o acorzi lucrurilor care se întâmplă în viața ta și de mecanismele de adaptare și apărare pe care le-ai dezvoltat până acum pentru a face față provocărilor vieții de zi cu zi. 

Oricât de confortabil ni s-ar părea uneori să alungăm un gând neplăcut cu raționamentul „E doar în capul meu!”, realitatea e că ce e în capul tău contează aproape la fel de mult ca ceea ce se regăsește și în realitatea obiectivă. Uneori chiar, contează mult mai mult – dar despre asta voi scrie cu altă ocazie. 

Acum aș vrea să îți orientez un pic atenția către scenariile pe care le derulezi în imaginația ta. Acele povești care încep și se desfășoară pe principiul „Și dacă…. atunci….” și care reprezintă viitorul tău, așa cum ar putea el să fie. De cele mai multe ori, dacă aceste scenarii nu sunt conștientizate și percepute ca produse ale imaginației, o zonă de testare pe teritoriul fanteziei, ele pot fi interpretate de sistemul tău psihic ca certitudini sau pericole reale. Ceea ce declanșează o întreagă armată de mecanisme defensive conștiente și inconștiente, toate menite să te apere și să te mențină în siguranță. 

Partea nasoală e că presiunea care se creează în felul ăsta e și foarte obositoare. 

Dacă toate resursele tale psihice deservesc doar scopuri de evitare a unor scenarii negative pe care ți le poți tu imagina, atunci e foarte puțin probabil să îți folosești resursele și pentru a-ți îmbogăți experiența într-un mod relaxat, creativ și liber. Adică doar consumi, nu te și reîncarci. 

Și aici nu mă refer la faptul că nu stai deloc degeaba – poți să consumi și aparent relaxându-te sau nefăcând mare lucru. Poți foarte bine să stai țintuită într-o canapea ore în șir, timp în care mintea ta să alerge pe câmpiile anxietății și să muncească de zor la prevenirea unor catastrofe imaginate. Și e groaznic de obositor dacă atenția ta e angrenată constant în astfel de călătorii interioare. Devine sufocant și, treptat, dispoziția ta migrează din spațiul anxietății în zona depresiei. 

Dacă resimți o dispoziție depresivă pe perioade mai lungi de timp – câteva săptămâni de exemplu, cea mai bună idee ar fi să consulți un specialist în sănătate mentală (psiholog sau psihiatru) pentru a primi niște recomandări potrivite pentru situația ta, posibil și un tratament. 

E adevărat că nu reușesc să fac nimic bine?

Pe scurt, răspunsul este NU. 

Ideea că nu reușești să faci nimic bine este, de regulă, un simptom al dispoziției depresive. Unele studii vorbesc despre faptul că persoanele deprimate sunt mai realiste (sau cel puțin au niveluri mai scăzute de optimism), dar asta nu înseamnă că orice gând care îți trece prin cap cu recurență are și calitate de adevăr obiectiv. 

Nu reușesc să fac nimic bine” este o generalizare negativă, o exagerare din zona raționalizărilor care vin din sentimente greu sau imposibil de exprimat. Cel mai probabil, ești supusă unor forme de abuz sau unor agresiuni emoționale mai dificil de identificat și pe care ai ajuns deja să le consideri parte din normalitate. 

Cum ai învățat să te privești pe tine

Vocea interioară care îți reproșează că nu faci nimic bine s-ar putea să fie o voce ușor de regăsit în ecosistemul tău relațional. Poate fi un părinte, o figură de autoritate (sau mai multe) sau chiar prieteni sau parteneri de cuplu care aruncă non-stop către tine cu critici, reproșuri și acuzații – mai mult sau mai puțin fondate. Dacă asta s-a întâmplat încă de foarte devreme în viața ta, probabil că nici nu ți-ai dat seama când ai început să le și crezi: să simți că așa ești tu și să acorzi mesajelor celorlalți calitate de adevăr absolut. 

Din fericire, el poate fi doar un adevăr subiectiv – poate așa pare pentru ei. Sau poate nu știu să comunice altfel decât prin imagini negative. Poate din perspectiva lor chiar așa se văd lucrurile, dar tu ai posibilitatea și puterea de a te comporta și altfel, de a te vedea pe tine și realitatea și din altă perspectivă – a ta și numai a ta. O perspectivă care își rezervă dreptul și libertatea de a relativiza noțiunile de bine și rău, astfel încât să creeze spațiu și pentru propria ta interpretare asupra lucrurilor. 

Dă-ți șansa de a te privi cu proprii tăi ochi, chiar dacă ai avut senzația că asta ai făcut și până acum. Dacă nu te-ar copleși ideea că nu faci nimic bine, care ar fi lucrurile de care ești mândră? Care sunt micile sau marile tale reușite invizibile pentru ceilalți? Ce ți-ar plăcea să faci în continuare pentru tine? Și pentru ce îți vine să te premiezi sau să te feliciți, chiar dacă nu o faci prea des cu voce tare?

Unde mi-au dispărut motivația și ambiția?

Pe scurt, ele au fost neutralizate odată cu epuizarea resurselor tale psihice. 

Motivația și ambiția nu pot funcționa eficient decât pe termen scurt pe baza unor condiționări negative – mecanisme de autoconstrângere de tipul „Fac X ca să evit Y”. Dacă ai abuzat inconștient de genul ăsta de autocondiționare și ai investit prea puțină atenție și energie în direcția „Fac X ca să obțin Z”, s-ar putea ca asta să fie sursa principală a lipsei tale de motivație și ambiție. 

Desigur, e ceva ce necesită o perioadă de ajustare și adaptare pentru a simți diferența – o perioadă în care să depui efort, conștient, pentru a-ți dezvolta și scenarii pozitive în imaginația ta, către care să te poți apoi îndrepta cu intenție. Scenarii în care îți lași sau să îți încurajezi mintea să genereze și imagini ale reușitelor, câștigurilor sau împlinirilor pe care le-ai putea avea, imagini ale unui viitor dezirabil, plăcut sau cel puțin confortabil. 

Și cum fac să le recuperez?

Sigur că motivația și ambiția se pot reactiva. Chiar dacă scenariile negative „ies” mai natural la suprafață, chiar dacă cele pozitive s-ar putea să fie descurajate de principii de genul „Nu-mi fac așteptări ca să nu fiu dezamăgit/-ă.”, calea către redresare trebuie să parcurgă o bună bucată de drum pe teritoriul viselor, dorințelor și obiectivelor personale – tot un fel de așteptări, dar unele încărcate deopotrivă cu speranță și optimism, dar și cu responsabilitate. Sau oare e mai bine să zic autoresponsabilizare?

Iar pe teritoriul ăsta, cel mai mult contează întrebări de genul „Eu ce-mi doresc? / Eu ce nevoi am? / Pe mine ce m-ar ajuta acum?”

Mulți dintre noi am primit o educație care conține multe principii contradictorii, cum ar fi, de exemplu, ciocnirea dintre „Nu te iubește nimeni cum te iubește familia ta.” versus „M-ai dezamăgit, așa că nu mai vreau să te văd / să-ți vorbesc.” Sau, în alt regim, „Tu ești cel mai special copil din lume.” versus „Nu ești în stare să faci nimic fără mine.”

Pe scurt, oscilații extreme, lipsite de sens pentru copil, dar care pun o mare presiune pe umerii săi și ai adultului în care se va transforma odată cu trecerea timpului. 

Singura variantă disponibilă pentru copilul care primește astfel de mesaje de la figurile sale de atașament și autoritate (părinții, bunicii, îngrijitorii din primii ani) este să le ia ca atare, cel puțin până când dezvoltă suficientă autonomie sau independență încât să se poată revolta împotriva acestor contradicții și absurdități. Abia atunci va putea copilul (interior) să înceapă, cu adevărat, să se întrebe  „Eu ce-mi doresc? / Eu ce nevoi am? / Pe mine ce m-ar ajuta acum?”

Iar după ce aceste întrebări încep să primească răspunsuri libere, oneste, necenzurate de frici și vinovății împrumutate sau inoculate, motivația și ambiția vor începe să se manifeste și ele, din nou, liber și neîngrădit – chiar și cu costul unor greșeli pe propria piele, uneori 🙂 Că doar din astea învățăm cel mai repede, nu?

Ce pot să fac atunci când mă simt judecată?

Ei bine, aici deja ne apropiem de final, așa că ține-te bine pentru o idee care s-ar putea să-ți zguduie un pic înțelegerea. 

Spui că te simți judecată – și probabil asta e și explicația scurtă pentru dispariția motivației și a ambiției. Dar ce este această judecată, mai exact?

Dacă ar fi să explicăm unui copil de 5 ani, ar trebui să zicem ceva de genul: ești judecat atunci când cineva mai deștept ca tine și care cunoaște mai bine ca tine regulile jocului decide că ai greșit și că trebuie să confrunți urmările greșelii – o pedeapsă, o mustrare, o eliminare temporară din joc sau una definitivă. 

Ce e de făcut?

Să încercăm să ne convingem că nu există niciun joc și nici reguli concrete pe care să le urmăm sau să le încălcăm? Sau mai bine să continuăm procesul de judecată și să ne dăm timp și spațiu emoțional pentru a ne imagina cea mai utilă urmare a greșelii cu pricina. Este ea oare o greșeală, indiferent de unde am privi-o? Am putea să-i găsim și niște beneficii, dacă ne uităm la ea din alt unghi?

A judeca nu e ceva negativ – e, de fapt, fix ceea ce ne clasifică drept ființe inteligente pe noi, oamenii. Partea care ne dă senzația de groază și generează blocajul emoțional (și fizic uneori) este condamnarea. Și mai mult decât orice, condamnarea pe nedrept – nedreptatea care ni se face, fără ca noi să avem ocazia să contestăm autoritatea celui/celei care ne judecă. 

Așadar, ce e bine să faci atunci când te simți judecată este să continui să gândești problema din mai multe unghiuri – să o analizezi până când ai suficiente argumente și variante alternative de interpretare, astfel încât să nu mai pară un adevăr absolut, un fapt cert care îți invalidează dreptul de a exista și de a te manifesta liber. 

Când te simți judecată, soluția este să judeci mai departe, să nu-ți oprești mintea din a gândi. Să cauți în continuare ieșirea prin labirintul raționamentelor și al argumentelor contradictorii. Iar pentru asta, uneori s-ar putea să ai nevoie de ajutor. 

Fie că începi să testezi și cu alți oameni ipotezele tale, fie că te documentezi din resursele aproape interminabile pe care ți le pune la dispoziție marele internet, fie că ceri sprijinul unui prieten, al unui mentor sau al unui specialist în sănătate mentală, a continua să judeci, a nu te opri din gândit, observat, trăit și interpretat, e singura variantă de a depăși momentele în care, emoțional, ți-e greu să mergi mai departe și îți vine să te oprești și atât. 

Vorbește cu ceilalți, ascultă-i și pe alții vorbind sau citește-le ideile așternute în scris. Exprimă-te în cuvinte și în imagini și în mișcări care să lase la suprafață energia aceea de frustrare într-un mod safe, până când încep să se clarifice răspunsurile la întrebările care țin de cum vrei tu să-ți arate viitorul și ce poți face pentru a ajunge acolo unde dorești, pentru a obține ceea ce-ți trebuie cu adevărat.

Îți doresc succes și sper ca data viitoare când ne scrii, dacă ne vei mai scrie, să pot răspunde la întrebările formulate chiar de tine, chiar dacă și ele vor veni cu o oarecare senzație de presiune și disconfort. Cu toții avem și zile mai grele, și zile mai ușoare – dar toate sunt la fel de importante în imaginea de ansamblu a existenței noastre.

Read More

Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Întrebare:

„Bună.

Am 30 de ani, am trecut printr-un divorț din cauza mea și a căderilor psihice pe care le-am avut, a urmat apoi o relație foarte toxică cu un pervers narcisic. La aproape un an și ceva, am cunoscut pe cineva care mi-a dat toate semnalele posibile și imposibile, mi-a spus și direct că este indisponibil emoțional, însă eu am repetat pattern-ul și m-am atașat de el, lăsându-l să îmi încalce limitele. 

Teoretic știu, dar practic tot îmi e greu să spun nu. Până acum am dus o viață de una singură, sunt în controlul total al finanțelor mele, și parcă ceva lipsește: pacea sufletească. 

Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?”

cititoare anonimă

Bună!

Și mulțumesc de încrederea pe care ne-o acorzi – atât proiectului In a Relationship, cât și mie, ca om din spatele tastaturii în secțiunea Întreabă-ne. Am să încerc să păstrez răspunsul acesta pe cât de scurt pot, dar cu siguranță nu va fi prea scurt sau simplu de parcurs. Pentru că și întrebarea ta e una complicată și cu multe straturi și mesajul tău merită toată atenția – a mea, dar mai ales a ta 🙂 și poate și a altor cititori de aici.

Am avut câteva momente de negocieri interne înainte de a decide cum să procedez cu mesajul tău. E prima dată când cineva ne scrie punând clar în context vârsta – una destul de trecută de anii adolescenței. In a relationship a deschis secțiunea Întreabă-ne ca zonă de suport și interacțiune directă cu adolescenții, drept pentru care am tratat toate întrebările primite anterior ca și când ar fi fost scrise de adolescenți, deși uneori existau indicatori ai faptului că cel/cea care ne-a scris trecuse de adolescență. 

Am considerat toate întrebările valide însă, iar răspunsurile au fost construite astfel încât să acopere cât mai multe variabile pentru care nu aveam context sau informații clare. Tot așa e și de data asta, dar cel puțin vârsta e clară.

Până la urmă, am decis să publicăm și acest răspuns, din mai multe motive:

  • Povestea ta și întrebarea formulată de tine pot ajuta și tinerii, și adulții să înțeleagă că pentru integrarea unor traume psihologice (așa numita „vindecare”), nu e de ajuns să știi teoria (adică să ai achiziția cognitivă), ci e necesară o restructurare a tiparelor de gândire și comportament. Iar asta presupune un efort constant și e mai degrabă un proces de tip încercare-eroare-învățare, un proces susținut în primul rând în intimitatea relației cu propria persoană și abia apoi în interacțiunile cu ceilalți. 
  • Întrebarea formulată la final „Cum să fac să nu mă mai atașez așa ușor de oameni?” este adesea indicatorul faptului că oamenii cred că ar fi mai bine sau mai sănătos să nu se mai atașeze sau cel puțin să nu o facă „așa ușor”. În alte cuvinte, oamenii văd soluția sub forma de a-și impune o anumită distanță emoțională, care poate fi adesea resimțită ca izolare, singurătate sau teamă de angajament. Chiar dacă întrebarea pare să fie despre atașament, ea este, de fapt, o întrebare despre cum facem să menținem granițe sănătoase în relații. 

În mod clar, soluția nu este în izolare, ci într-o înțelegere mai aprofundată a propriei identități și a nevoilor pe care fiecare le are în interacțiune cu sine și lumea exterioară. Așadar, o să pornesc ca de obicei de la o analiză a cuvintelor tale, căutând să văd și ceea ce reiese printre rânduri. 

„Din cauza mea” – agresorul internalizat

Încă de la început, mesajul tău e încărcat emoțional: „am trecut printr-un divorț din cauza mea și a căderilor psihice pe care le-am avut”. Fără alte detalii legate de aceste „căderi psihice”, e foarte greu de înțeles la ce se referă ele. 

Dar ce știu cu siguranță e că, foarte des, oamenii numesc „cădere psihică” momentele în care nu mai pot accepta o anumită stare a lucrurilor, o anumită realitate percepută sau chiar momentele în care apar gânduri și comportamente de revoltă, indignare, furie sau depresie – acestea fiind, însă, reacții comportamentale apărute în legătură cu niște factori ce pot fi bine delimitați la o analiză mai atentă. 

Pentru a-i delimita cât mai eficient însă, de multe ori e nevoie de ajutor din afară – și nu orice fel de ajutor, ci unul de specialitate. Mă întreb acum dacă ai apelat la consiliere sau psihoterapie pentru a te recupera după ceea ce tu numești „căderi psihice”.

Aceste reacții nu sunt negative sau rele în sine, ci sunt reacții menite să contribuie la corectarea unor situații în care persoana respectivă este supusă unor presiuni, unor nedreptăți sau unor abuzuri – din partea unor indivizi sau din partea unor sisteme (familia, locul de muncă, birocrația, societatea în general etc.). „Căderile psihice” determină luarea de măsuri într-un fel sau altul și pot să contribuie la apariția unor conștientizări importante. 

Eșecul unei relații nu vine doar dintr-o parte

În plus, dacă vorbim de divorț, vorbim de dinamica relațională dintre doi oameni – cel puțin. 

La cifra asta se mai adaugă mulți alții implicați direct sau indirect în acea dinamică relațională (părinți, copii, prieteni, colegi de lucru etc.), dar hai să încercăm să vorbim doar de cei doi parteneri, de dragul simplificării schemei logice. 

Un divorț nu se produce niciodată doar din cauza unuia dintre parteneri, la fel cum nici relația de cuplu în sine nu se poate dezvolta și nu poate supraviețui fără contribuția ambilor parteneri. Și la divorț e la fel: fiecare are contribuția sa – chiar dacă uneori pare foarte ușor să „dai vina” pe unul dintre parteneri sau să atribui mai multă responsabilitate unuia decât celuilalt. 

Printre rânduri, eu aici citesc o oarecare tendință de a-ți asuma responsabilitatea poate mai mult decât e cazul, poate dincolo de ceea ce depinde cu adevărat de tine. Dacă prin această exprimare vrei să spui că ești conștientă că ai contribuit activ și că te consideri vinovată pentru despărțire, sigur că asta poate fi adevărat, cel puțin din niște puncte de vedere. 

În lumina care crește și descrește, umbrele sunt înșelătoare

O exprimare atât de rigidă („din cauza mea”) îmi ridică un semnal de alarmă de potențial gaslighting – o formă de abuz emoțional prin care agresorul real, aflat într-o poziție de putere, manipulează percepția și emoțiile victimei, făcând-o să se îndoiască de propriul discernământ și de propria capacitate de a înțelege realitatea sau de a lua decizii „corecte”. 

Asta menține victima într-o poziție de inferioritate de putere, dependență și regresie emoțională – niște motive suficient de bune pentru a-i crea măcar sentimente de revoltă, nu?

Uneori gaslighting-ul e conștient – atunci când agresorul știe că face un abuz și poate recunoaște asta față de sine (sau chiar față de alți oameni). Alteori, gaslighting-ul e inconștient și manipularea are loc involuntar, în virtutea jocului de putere inconștient din relația de cuplu. Persoana aflată pe rol de agresor face ceea ce face (manipulări, amenințări, șantaj emoțional etc.) pentru a se păstra pe sine în siguranță sau în poziție de avantaj, percepându-se pe sine ca fiind victima adevărată și fiind foarte puțin dispusă să recunoască caracterul abuziv al propriilor comportamente. 

În ambele cazuri, rezultatul poate fi descris ca o „cădere psihică” a victimei reale – aici adăugâdu-se și această tendință de învinovățire a victimei, atât de caracteristică în cultura noastră. De la „Ți-ai căutat-o cu lumânarea” și până la „Nu ar avea aceste crize de gelozie dacă nu m-ar iubi cu adevărat”, cultura relațiilor de cuplu de la noi cultivă foarte multe comportamente care perpetuează abuzul și jocul de putere din cadrul cuplurilor. Dar asta le face doar greu de identificat, ascunse sub percepția de „normalitate” – nu neapărat și mai ușor de suportat. 

Mersul în cerc, e de fapt, o spirală

Faptul că după divorț a urmat o relație cu o persoană pe care tu o numești „pervers narcisic” este încă un indicator al fragilității imaginii tale de sine și al nevoii tale de a închide ochii la semnalele de alarmă. 

Narcisicii fac love bombing la început de relație, te inundă cu atenția lor și te fac să te simți cel mai special om de pe pământ, chiar dacă abia au avut timp să te cunoască. Îți cer și îți promit totul, pentru ca apoi să se retragă fără explicații din ceea ce părea un angajament serios sau o fascinație complet autentică. Dacă persoana respectivă chiar suferă de o tulburare de personalitate narcisică diagnosticată (ceea ce foarte rar se și întâmplă, însă), asta susține și mai mult ipoteza mea anterioară – faptul că s-ar putea să fii ceva mai vulnerabilă la manipulare & love bombing decât e firesc să fie o persoană în căutare de iubire și siguranță. 

Oricine poate fi cumva manipulat, păcălit, dus de nas – cel puțin o vreme. Dar unii oameni se consideră pe sine cumva inferiori sau nedemni de iubire, drept pentru care tind să închidă ochii sau să accepte comportamente ale partenerilor romantici care altora le-ar părea de-a dreptul abuzive și inacceptabile. Și nu mă refer aici doar la gesturile încărcate cu energie negativă (replici tăioase, promisiuni încălcate, minciuni cusute cu ață albă). 

Mă refer în special la gesturile încărcate cu energie pozitivă, dar care pot părea suspicioase la o privire mai atentă. E OK să nu ți se pară credibil când cineva care te știe de câteva zile vorbește entuziast despre un viitor strălucit împreună. E în regulă să dai un pas în spate când primești un val de complimente care te scaldă într-o lumină angelică, venite de la cineva care te atinge fără consimțământul tău, bazându-se doar pe presupunerea că asta îți dorești și tu. E firesc să ți se aprindă beculețele de alarmă când ți se pare că persoana respectivă sare etape și avansează la mutat împreună, vacanțe și crize manifeste de gelozie cât ai zice relație. 

Iar asta e corelația nu foarte ascunsă dintre relațiile romantice și relațiile cu figurile de atașament & autoritate din viața oamenilor. Ajungem acolo în curând.

De unde pleacă spirala

A treia relație romantică pe care o descrii succint – cea cu persoana care ți-a dat „toate semnalele posibile și imposibile” că e indisponibil emoțional, e un fel de cireașa de pe tortul introspecției. Spui că te-ai atașat de el „lăsându-l să îmi încalce limitele” – dar nu specifici ce fel de „atașament” e în discuție aici și nici ce limite ți-a încălcat. Te-ai îndrăgostit – poate asta vrei să spui? 

Mie asta îmi cam sună ca o urmare firească a unei convingeri subconștiente că „dragostea adevărată presupune renunțare la sine” – o expresie repetată adesea pe pilot automat în lecțiile de viață predate de adulți copiilor. Genul ăsta de învățătură, preluată fără activarea gândirii critice (că doar vine de la cineva de încredere, nu?) și aplicată apoi fără să fie respectat principiul reciprocității sau al respectului, poate să facă mult rău. 

Dacă această persoană ți-a încălcat limitele după ce îți dăduse toate semnalele posibile și imposibile și deja îți spusese direct că e indisponibil emoțional (sau că nu vrea o relație serioasă, îndrăznesc să îmi imaginez), înseamnă că și tu i-ai permis asta sau poate chiar ai contribuit activ. Adică și tu ți-ai încălcat limitele. Dar nu doar limitele, ci și principiile și valorile. 

Și probabil că abia aici ajungem cu adevărat la discuția despre pattern-ul tău și sentimentele tale de vinovăție, născute din această supraresponsabilizare inconștientă. 

El nu este doar un tipar de atașament romantic, ci un tipar de gândire, o structură de valori și principii mai mult sau mai puțin conștiente, pe care în anumite situații nu vrei sau nu poți să le iei în calcul în deciziile tale. E un tipar de comportament prin care te fentezi pe tine însăți, ca să ajungi mai repede la gratificația pe care o cauți – recompensa efortului de a-ți lăsa granițele încălcate de persoana aceea de care te-ai atașat. Adică de care ai început să fii cumva dependentă – sau cel puțin să simți asta și să te comporți ca atare.

Atașamentul se construiește față de o persoană care îți satisface niște nevoi emoționale – sau pe care tu o investești cu rolul (sau cel puțin potențialul) de a-ți satisface acele nevoi, indiferent de cât de dispusă e acea persoană să joace rolul respectiv.

Ca să simți că te-ai atașat de cineva, nici măcar nu trebuie să fii prea conștientă care-s acele nevoi specifice pe care ți le satisface. Adesea, oamenii le identifică eronat sau superficial. De exemplu, nu e suficient să zici „Vreau să fiu iubită” și gata, ai identificat nevoia reală. Ea e mult mai complexă și mai nuanțată de atât. Știi și tu asta, iar încercările de a reduce aceste conținuturi psihice la propoziții scurte, simple și ușor de pus în lista de bifat obiective sunt încercări care conduc către suferință pe oricine e în căutare de conexiune autentică, nu de frumusețe de suprafață.

Cum ne imaginăm iubirea

Cu toții avem nevoie să fim iubiți, dar contează mult mai mult cum ne imaginăm că arată acea iubire, cum o definim și cum o recunoaștem. Pentru că apoi urmează partea mai grea: cum despărțim iubirea de ceea ce nu vrem să primim de la acea persoană pe care am investit-o cu rolul de partener romantic și de la care așteptăm iubire? 

Ei bine, genul ăsta de problemă are o logică internă – nu una evidentă, pentru că e o logică profund emoțională. Ea vine din confuzia creată în relațiile cu figurile de atașament și autoritate – părinții, de regulă, dar pot fi și înlocuitorii lor (bunici sau alte rude, îngrijitori din copilărie) – oamenii care s-au ocupat de tine în prima parte a vieții tale, când chiar erai cu adevărat dependentă de disponibilitatea lor ca să poți supraviețui. 

Tiparul pe care îl recreezi, probabil, are de-a face cu o luptă încă neînțeleasă și invizibilă, poate încă nepurtată conștient și asumat, o luptă de a revendica ce ți se cuvenea de la cineva care nu a avut disponibilitatea sau posibilitatea de a-ți oferi. Ce anume? Poate fi iubire, poate fi prezență, poate fi grijă, consolare, validare, protecție sau disciplină – poate fi orice ar fi putut să te facă să te simți în siguranță și acceptată așa cum ești, doar pentru că ești. 

Iubirea, logica emoțională și meritocrația

Dar dacă totuși ți s-au asigurat condițiile ca să supraviețuiești – Ți-am dat tot ce am putut, tot ce am avut– și la pachet cu asta a venit și mult abuz, multă neglijare, multă nesiguranță, cel mai probabil copilul care erai tu a învățat să pună cumva lucrurile în ordine în capul său. A învățat să-și reprezinte realitatea în termenii în care aceasta îi era descrisă: „Nu te mai iubesc pentru că nu mă asculți.”, „Te bat pentru că meriți!” sau „Copile, tu pe mine mă bagi în pământ!” sunt doar câteva din manipulările emoționale profund abuzive pe care adulții copleșiți, lipsiți de resurse sau imaturi emoțional le-au practicat în relație cu copiii lor.

Și nici nu trebuie să fie așa evidente. Mai putem avea și „Te iubesc pentru că ești cea mai cuminte.”, „Fără tine viața mea nu ar avea sens!” sau, pur și simplu, experiența de a pierde o figură de atașament și autoritate din imediata ta proximitate în prima parte a vieții – fie prin divorț, plecare la muncă în străinătate sau deces.

Nu știu cum a fost la tine, dar cu siguranță nu meritai să ți se întâmple asta și să ți se creeze impresia că abuzurile erau urmarea corectă a comportamentului tău sau dovezi de iubire și grijă pentru tinew sau pentru viitorul tău. 

Într-o astfel de situație, soluția nu este să nu te mai atașezi de oameni așa ușor – cum pare că încă speri tu. Soluția este să crești iubirea față de tine – s-o crești atât de mult încât să-ți permiți să confrunți rănile astea neînchise din sufletul tău și să-ți revendici dreptul și puterea de a-ți construi realitatea. 

Autonomia și respectul de sine

E minunat că ești în controlul total al finanțelor tale! Felicitări pentru reziliența de care ai dat dovadă și capacitatea de a duce o viață independentă, trecând peste dificultățile pe care le-ai întâmpinat și pe care le numești „căderi psihice”.

Totuși, bănuiala mea e că ai în continuare pe cineva foarte aproape de tine – în preajma ta sau (deja) doar în sufletul tău și în amintirile tale – o figură de autoritate severă, critică și perfecționistă, care nu te lasă să te bucuri de viață.

Caută să o identifici printre oamenii pe care îi iubești cel mai mult – oamenii față de care ai respect, admirație sau față de care te simți îndatorată profund. Oamenii care, fără să vrea sau fără să știe, au aceeași tendință narcisică pe care o (re)găsești atât de atractivă și probabil și cumva familiară în partenerii tăi romantici. 

Nu trebuie să fie neapărat figura masculină sau paternă din copilăria ta, poate la fel de bine să fie și o femeie. Ghidează-te mai degrabă după firul roșu al puterii – poate chiar răspunzând la întrebările astea: 

  • Cine lua (sau ia) deciziile importante? 
  • Care e persoana care deține(a) puterea, autoritatea, întâietatea în sistemul familial în care ai crescut? 
  • Cine are sau avea rolul de a-i trage la răspundere pe ceilalți și pe tine? 
  • De cine ți-era sau încă îți este cel mai frică, pe lângă toată iubirea și admirația? 

Și dacă deja ai răspunsurile la o parte din aceste întrebări, deja știi că nu e suficient doar să le ai îndosariate la capitolul traume din copilărie. Ai ceva de revendicat și ceva de făcut în acea relație – sau acele relații, pentru că da, pot fi mai multe. 

Ai de revendicat puterea ta de a renunța la modelul pe care l-au reprezentat pentru tine, puterea ta de a-ți restructura valorile și principiile după care te ghidezi în viață și mai ales în relațiile romantice, felul în care ele se împletesc cu viața ta sexuală și tot ceea ce înseamnă, pentru tine, comportamente de gratificație, de căutare a plăcerii – de la mâncare și până la sexualitate, de la cum îți cheltuiești banii și până la experiențele pe care ți le permiți, incluzând aici experiențele de intimitate cu alți oameni. 

Soluția nu este să nu te mai atașezi așa ușor, ci să înveți să construiești atașament (mai) sănătos, să păstrezi și distanța, să spui și NU, să îți dai timp și să și amâni unele plăceri, mai ales atunci când satisfacerea lor îți încalcă unele limite sau intră în conflict cu nevoile sau valorile tale. 

Iubirea se învață și se exersează, nu se exercită

E destul de greu să înveți să relaționezi și să iubești în alt fel decât ai făcut-o dintotdeauna, fără să exersezi asta într-o altă relație – o perioadă cel puțin. De data asta, încearcă să parcurgi drumul acesta alături de un profesionist în sănătate mintală, care să te ghideze prin labirintul oglinzilor care-ți deformează imaginea – acest labirint al relațiilor noastre de zi cu zi, care ne influențează, zi de zi, direcția de dezvoltare și identitatea, nu doar imaginea de sine. 

Dacă ai mai avut experiențe de psihoterapie și nu te-au convins, nu renunța totuși la idee! Psihoterapeuții au rolul de a te însoți doar o parte din drum oricum – caută-l pe cel potrivit pentru tine acum, în această parte a vieții tale. Mergi pe recomandări, testează câteva interacțiuni și alege după cum te face să te simți și să gândești. 

Ia-ți timp să alegi, pune-le acestor oameni toate întrebările la care simți că ai nevoie de răspunsuri și nu presupune că e prea devreme sau interzis să întrebi ceva. Oferă feedback onest și deschis, chiar dacă simți că ai putea fi percepută ca lipsită de respect: exercițiul tău acum e să dezvolți din ce în ce mai mult respect față de tine însăți. Cu ceilalți probabil că deja te descurci destul de bine. 

Citește cărți și ascultă podcasturi și emisiuni despre lucrurile care te interesează – dar fii atentă să alegi autori acreditați și cu studii de specialitate, la fel ca și în cazul psihoterapeuților. O carte cu care ai putea începe, dacă nu cumva deja ai citit-o, este „Revoluția iubirii”, scrisă de Gáspár György . Nu vei găsi o soluție simplă și rapidă – sunt convinsă că știi asta deja – dar exersarea conexiunii autentice începe cu tine și relația ta cu tine, cu hrana ta emoțională și intelectuală și spirituală.

Succes!

Read More

România are o lege nouă care pedepsește REVENGE PORN

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Începând cu 14 iulie 2023, România se poate număra printre țările care incriminează pornografia din răzbunare – o formă de agresiune până recent ignorată de legislația noastră.

In a Relationship a fost unul dintre primele proiectele din societatea civilă care au popularizat termenul de revenge porn, organizând ateliere și educând atât adolescenții, cât și publicul general cu privire la pericolele acestui fenomen. Personal, mă bucur enorm că avem această lege și am resimțit știrea asta ca pe un fel de mică victorie, un motiv în plus să continui să lucrez la dezvoltarea proiectului In a Relationship, alături de echipa Fundației Friends For Friends.

Potrivit actului normativ recent promulgat, difuzarea de imagini intime ale unei persoane, fără acordul acesteia, va constitui infracțiune penală și se va putea pedepsi cu închisoare de la 6 luni până la 3 ani. Mai multe detalii pot fi găsite în articole care explică textul legii pe Presshub sau pe vedemjust.ro. În plus, expunerea de motive depusă la Parlament în 2019 de senatoarea Florina Presadă poate fi citită aici – un document consistent, care cuprinde atât exemple de situații concrete, cât și clarificări și paralele cu legislațiile altor state.

De ce ne trebuie o astfel de lege?

Revenge porn sau „pornografia din răzbunare”, denumită și „pornografia non-consensuală” este o practică destul de comună. Ea se răspândește rapid prin intermediul internetului și al mijloacelor de comunicare digitale, făcând uneori aproape imposibilă stoparea rapidă a distribuirii imaginilor compromițătoare.

De când majoritatea telefoanelor mobile au și camere de luat vederi, fenomenul a luat o amploare uriașă, care afectează oameni de toate vârstele. Deși cifrele oficiale de raportare către autorități nu au reușit să scoată în evidență adevărata amploare a acestui fenomen, cazurile de pornografie non-consensuală vizează în special persoane de sex feminin tinere și foarte tinere, cu acces redus sau limitat la noțiuni de educație media, securitate digitală sau educație sexuală.

Agresorul – în cazul acesta o persoană care are acces la imagini cu conținut intim ale victimei – alege să publice sau să distribuie acele imagini cu scopul de a compromite sau de a leza imaginea victimei, ca formă de răzbunare sau ca modalitate de a-i produce suferință victimei. Uneori, persoana pe rol de agresor este la fel de lipsit/-ă de educație media sau educație sexuală ca și victima, dar are conștiința faptului că distribuirea acelor imagini va produce un efect negativ asupra victimei, la nivel emoțional sau la nivel social. În anumite cazuri, distribuirea imaginilor este însoțită și de amenințări, șantaj sau hărțuire.

Efectele psihologice ale expunerii prin revenge porn

A fi victima unui astfel de comportament este unul dintre cele mai traumatizante lucruri posibile, căci o astfel de expunere poate ușor să transforme și alte persoane în distribuitori ai imaginilor cu conținut intim. Astfel, în timp ce unii oameni doar se amuză, victimele sunt lipsite de orice putere de a se apăra.

Efectul expunerii cauzate de un gest de revenge porn este, însă, iremediabil – în special atunci când imaginile sunt distribuite în comunitatea de apartenență a victimei – clasa sau școala, cartierul, orașul, locul de muncă sau comunitățile online în care activează aceasta. Victima este adesea ridiculizată, marginalizată, persecutată și umilită la nivelul comunității sau chiar pedepsită aspru – mai ales în cazul în care aceasta este minoră și se află încă sub tutela părinților sau familiei.

O astfel de experiență generează adesea victimelor tulburări de anxietate și depresie, scăderea stimei de sine – uneori până la ură față de propria persoană, scăderea încrederii în sine și în ceilalți, probleme de intimitate, comportamente de izolare, de autopedepsire sau supracompensare, probleme identitare etc. În unele cazuri, este posibil ca victima să ajungă să se identifice cu eticheta socială negativă dobândită ca urmare a expunerii imaginilor intime, dar mai ales ca urmare a reacțiilor de blamare a victimei din partea apropiaților și comunității de apartenență, ceea ce poate duce la un comportament autodistructiv, inclusiv tentative de suicid.

Pentru a preveni instalarea tulburărilor post-traumatice, este absolut necesară consultarea unui specialist în sănătate mintală pentru o evaluare a stării de sănătate și echilibru psihic. De regulă, este necesar și un proces de psihoterapie prin care se poate integra și vindeca experiența traumatică, urmările acesteia la nivel psihic putând fi minimizate cu ajutorul unui specialist. Procesul de consiliere și psihoterapie este adesea necesar și aparținătorilor victimei (familie, părinți, etc.).

Informarea și educația orientată pe prevenția unor astfel de practici este, însă, necesară tuturor.

Ce urmează după lege?

În mod firesc, o inițiativă legislativă devenită lege promulgată va avea nevoie de niște măsuri care să faciliteze atât popularizarea, cât și aplicarea:

  • organizarea unor campanii de informare publică cu privire la incriminarea faptelor care intră în categoria de revenge porn / pornografie din răzbunare, precum și popularizarea drepturilor pe care le au victimele (dreptul la viață privată, la imagine, la intimitate etc.);
  • sesiuni de formare și instruire pentru oamenii din structurile de implementare a legii (sistemul de justiție, cel medical, cel educațional etc.);
  • includerea informațiilor de bază despre pornografia din răzbunare în educația dedicată copiilor și tinerilor, într-un mod adaptat vârstei lor, care să contribuie la prevenția acestui fenomen și gestionarea mai sănătoase a situațiilor de acest gen, atunci când apar;

Bineînțeles, acestea sunt doar trei dintre cele mai importante direcții de continuare, odată ce ne putem bucura de existența noii legi. Invit și sper ca autoritățile și societatea civilă să sprijine aceste demersuri și să dezvolte noi instrumente de intervenție, care să ne permită tuturor să ducem o viață decentă și să ne simțim în siguranță.

Read More

După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?

de psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Inițial, am primit o întrebare pe Instagram – o întrebare pentru care am cerut clarificări și context. Și le-am primit, le-am considerat relevante și pentru alți tineri care ne urmăresc, așa că le-am adus aici, pe site.

„După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?

Persoana în cauza sunt chiar eu. 

Da, îmi doresc acest lucru. Limitele pe care le resimt sunt legate mai mult sau mai puțin de o teama de atașament / commitment. În sensul că, trecând printr-un proces de autocunoaștere, mi-au ajuns la lumină anumite comportamente proprii și comportamente pe care le-am acceptat din partea cealaltă, pentru ca la momentul respectiv mi se păreau ok (fiind familiare). 

Dorința, da există. Doar ca acum as vrea să învăț să gestionez mai bine lucrurile, să fiu deschisă la a mă lasă văzută și cu părțile bune, dar și cu cele mai puțin bune. 

Ce am observat acum la nivel social, este faptul că relațiile au ajuns sa fie destul de superficiale și doar pe dorința de a merge totul bine. Când, din punctul meu de vedere, nu putem să fugim de situațiile de dezacord sau conflict ci sa învățăm cum ne raportăm la ele și cum se pot rezolva.”

tânără anonimă

Bună!

Și mulțumim de încrederea pe care ne-o acorzi, trimițându-ne o astfel de întrebare, alături de întregul context. Am decis să o tratăm direct în secțiunea de întrebări de pe site – tocmai pentru a-i putea acorda spațiul și atenția necesare. 

Comparații involuntare, rezultate neclare

Totuși, pentru început, aș vrea să subliniez câteva aspecte care mi-au atras atenția încă de la prima citire. Întrebarea ta nu pare să aibă un reper prea concret. „Cum aș putea să gestionez mai bine” implică o comparație deja – dar pare că nici tu nu ești foarte sigură ce vrei să compari acolo. Poate așa, în mare, trecutul cu viitorul? În sensul că ai vrea ca relația din viitor să fie mai echilibrată sau mai sănătoasă decât cea din trecut? Sau poate în sensul că ai vrea să nu mai resimți un anumit disconfort pe care îl trăiești în prezent?

În partea de context, vorbești despre teama de atașament – și o numești clar și concis, legând-o de conștientizările pe care le-ai avut în procesul tău de autocunoaștere. E mare lucru să te apropii de tine însuți/însăți suficient de mult încât să poți vedea și să poți recunoaște în tine teama de atașament și de angajament. E un moment deopotrivă liniștitor, dar și angoasant – căci mută problema relațională și mai mult la propria persoană, oricât de clare și evidente au fost comportamentele NOT OK din trecut – ale partenerului sau ale tale. 

Generalizări care produc confuzie

Totuși, acel  „mai bine” încă nu are un fundament concret, chiar și după ce ne spui mai multe despre trecutul tău și cum ai vrea să arate viitorul. Și da, e greu de găsit un reper stabil și realist, mai ales atunci când operăm cu generalizări – așa cum reiese din ultimul tău paragraf: „Relațiile au ajuns să fie destul de superficiale și doar pe dorința de a merge totul bine”.

Deși ai dreptate când susții că nu e sănătos să fugim de situațiile de dezacord sau conflict, asta nu pare să te ajute prea mult în a fi mai puțin confuză. De regulă, asta se întâmplă atunci când nu identificăm corect conflictul sau contradicția pe care se bazează întregul raționament. Iar generalizările nu ne ajută deloc, căci ne distrag atenția de la ce e autentic și o îndreaptă către ceea ce pare să se întâmple la suprafață.

O încercare de interpretare

De fapt, textul tău îmi transmite altceva printre rânduri – și voi încerca să fac un pic de lumină aici, deși mă bazez destul de mult pe intuiție și pe o interpretare atentă a cuvintelor prin care ai ales – conștient sau inconștient – să te exprimi. O să pornesc de la întrebarea ta originală, ca să încerc să-i ofer un răspuns.

„După 4 ani de solo, cum aș putea gestiona mai bine dorința de a construi o relație sănătoasă?”

Dorința de a construi o relație sănătoasă este o dorință cât se poate de sănătoasă și admirabilă – adică e o dorință mai mult decât acceptabilă social, care nu ar trebui, teoretic, să aibă nevoie de mecanisme complicate de gestionare. O resimți, recunoști că există în tine, te feliciți că ai ajuns în punctul acela al vieții în care poți fi atentă la aspecte de finețe ale relațiilor, apoi te pui pe treabă ca să îți dai seama cum o satisfaci – sau ce anume poți face ca să îți îndeplinești această dorință.

Rezistențele inconștiente de luat în calcul

Ce transpare însă din întrebarea ta inițială, chiar și fără context, este o oarecare rezistență la a-ți dori o relație sănătoasă – spun asta pentru că a apărut exprimarea aceea cu gestionarea „mai bine”. Și sincer, nu ai fi prima persoană care să trăiască confuzia unei astfel de rezistențe înrădăcinate în conținuturile psihice ale inconștientului. 

De multe ori, relațiile sănătoase sunt… plictisitoare. Prea cuminți, prea liniare, prea așezate. Unde e adrenalina? Unde e entuziasmul? Eu zic că aici s-ar putea să avem o problemă de altă natură, exprimată într-o altă întrebare: cum arată de fapt o relație sănătoasă în reprezentarea ta? Întreabă-te asta cât se poate de serios și dă-ți spațiu și timp să-ți răspunzi pe bune. 

Cultura noastră ne educă subliminal despre cum ar trebui să fie o relație de dragoste: de mici auzim că dragostea se trăiește „cu năbădăi”, că „nu există iubire fără suferință”, că abuzurile, dramele și traumele sunt „sarea și piperul” vieții de zi cu zi – și multe alte formule de formule similare care prescriu anumite scenarii de derulare pentru poveștile de iubire. Și, oricât de clar am conștientiza că unele din modelele astea sunt nocive, asta tot nu e suficient ca să le putem înlocui cu ceva „mai bun”. Pentru că a (re)nega ceva nu e echivalent cu a înlocui acel ceva cu ceva mai bun. 

Teama de atașament vine și ea de undeva

Și aici deja ne uităm la mecanismele dependenței afective. Dragostea poate fi trăită în multe feluri – dar fiecare dintre noi, pe baza experienței personale de la începutul vieții și până în prezent, are un anumit tipar de relaționare cu dragostea – mai ales cea romantică. Ca să afli mai multe despre asta, caută cartea „Săgeata lui Cupidon. Cursul dragostei în timp” (Robert J. Sternberg), unde sunt descrise 7 feluri de dragoste romantică foarte diferite, pornind de la 3 factori care se configurează în proporții diferite: intimitatea, pasiunea și angajamentul. 

Pentru unii oameni – cei cu stiluri de atașament mai degrabă anxioase – dragostea chiar se simte ca un drog: dă hype, dă plăcere intensă, dă validare, dă dependență. Dar dependența are o stigmă socială puternică – oricare ar fi obiectul dependenței. Cine vrea să fie dependent de ceva? Sau, mai rău, de cineva care poate să nu te placă la fel de mult cum îl/o placi tu?

De aici putem desprinde ușor firele care explică (cel puțin parțial) teama de atașament și/sau angajament despre care vorbeai. Pe lângă faptul că nu dorim să fim răniți din nou, în cazul în care lucrurile nu merg bine, nici nu ne dorim să devenim dependenți – să ajungem să trăim senzația aia că „viața mea nu are rost fără el/ea”. În psihoterapie, conflictul acesta interior este descris uneori ca o oscilație involuntară, inconștientă inițial, între teama de a fi singur și cea de a fi absorbit/-ă de celălalt sau de a te pierde pe tine în relație. 

Nu există soluții de-a gata, dar putem avea curajul de a testa alternative

În altă ordine de idei, acesta este și motivul pentru care eu consider că sunt nocive conceptele de genul „jumătatea” sau „THE ONE” – tocmai pentru că ele definesc dragostea ca o singularitate, o experiență irepetabilă cu altă persoană, ceea ce îi face pe oameni foarte temători – și să o găsească, și să o piardă. 

Revenind la întrebarea ta, cei 4 ani în care ai fost „solo” sunt, probabil, 4 ani în care te-ai recuperat după o relație (sau mai multe) în care ai fost rănită și în care ai rănit la rândul tău, 4 ani în care ai pus în ordine anumite lucruri din viața ta emoțională, te-ai înțeles mai bine pe tine și, cu siguranță, te-ai maturizat.

Dar dacă „solo” înseamnă că ai evitat activ orice interacțiune cu potențiali parteneri romantici – de teamă, din dezgust sau cu mândrie – acești 4 ani s-ar putea să fie constituit pentru tine și o barieră mentală din ce în ce mai dificilă. 4 ani în care te-ai simțit indisponibilă și te-ai comportat ca atare. Cum faci să te disponibilizezi din nou într-un mod sănătos? Și nu doar pentru că așa pare că fac toți oamenii (își caută împlinirea în relații de cuplu), ci pentru că te simți pregătită pentru o relație cu sens, în care să crești alături de altcineva. „La bine și la greu” se zice, nu?

Abia acum cred că am ajuns la esența întrebării tale. Și îmi cer scuze că a durat atât de mult, dar cred că periplul ăsta uneori inconfortabil în lumea ideilor și reprezentărilor despre dragoste e absolut necesar pentru a deveni oameni mai disponibili și apți pentru experiența dragostei mature.

Cred că, de fapt, nu ai nevoie de un răspuns, ci ai nevoie de o încurajare, pentru că îți este dificil să accepți faptul că vei mai suferi din dragoste și în viitor. Iar încurajarea de care cred că ai nevoie sună cam așa: dă o șansă iubirii să ți se întâmple!

Epilog (ne)poetic: relațiile sănătoase se bazează pe încercare și eroare

Până să poată să se transforme într-o relație de cuplu sănătoasă, orice interacțiune cu viitorul partener are un punct de plecare, nu? Poate fi o atracție fizică, o chimie incontestabilă apărută de la prima vedere, poate fi o prietenie de ani și ani, sau poate fi o relație profesională satisfăcătoare, dar intrigantă pe alocuri. Sau poate fi o întâlnire random de pe o aplicație de dating, într-o seară în care nu voiai să stai singură sau căutai doar sex. Oricare din variantele astea sunt posibile. Dragostea nu e generalizare, e trăire autentică, dincolo de orice reguli și norme și idealuri.

Dragostea adevărată se întâmplă atunci când uiți să o cauți activ, cu intenție și fervoare, dar nu uiți de tine și nici de respectul pentru celălalt. Dragostea adevărată e un proces, și uneori doare – dar tu deja ești pregătită pentru potențialul revelator al conflictelor și dezacordurilor, al ezitărilor și evitărilor și confruntărilor. Pare că știi teoria deja, sau cel puțin o parte importantă din ea.

Cred că mai rămâne doar să-ți dai voie să încerci, să primești sau să inviți pe cineva în dansul ăsta abstract. Cred că doar așa poți să gestionezi mai bine dorința aceea de a construi o relație sănătoasă.

Read More

Ce înseamnă iubirea pentru voi? Cum ați defini-o?

De psih. Silvia Ciubotaru (Guță)

Acum câteva zile, In a Relationship a lansat pe insta un story cu o întrebare. 

Ce înseamnă iubirea pentru voi? Cum ați defini-o?

story in_a_rel

Printre răspunsurile primite, am găsit o mulțime de idei. Și idei asemănătoare între ele – doar vorbeau toate despre iubire, nu? Dar și idei foarte diferite – până la urmă, suntem oameni și gândim diferit. E firesc să avem definiții diferite ale iubirii. 

Am găsit însă printre aceste idei și câteva red flags / semnale de alarmă, dar și green flags – adică niște definiții sănătoase, într-o traducere aproximativă a expresiei. Hai să trecem împreună prin aceste răspunsuri!

„Chiar nu știu”

Dacă nu ar fi apărut și un astfel de răspuns, nivelul mediu de sinceritate al tuturor răspunsurilor ar fi fost mult mai mic 🙂 

E normal să nu știi ce e iubirea pentru tine – cu atât mai mult cu cât definiția asta personală se mai și schimbă odată cu timpul. Într-un fel înțelegi iubirea în copilărie, în alt fel se simte și se reflectă în cuvinte în adolescență sau în viața de adult. 

Pe scurt, e un green flag să poți spune deschis că nu știi care e definiția ta, căci genul acesta de răspuns deschide un nou unghi de înțelegere, o nouă căutare mai conștientă decât înainte: căutarea propriei definiții, cea valabilă pentru prezentul tău, aici și acum, până când viața, nevoile tale și perspectiva ta asupra lucrurilor o vor schimba din nou.

Poate fi un red flag însă dacă te limitezi aici și nu cauți mai departe. Dar e cam greu să nu-ți dorești măcar un pic, măcar la un moment dat, mai târziu în viață, să găsești totuși o definiție cu care să rezonezi și tu. 

„Iubire = ușor, Iubire = confortabil, Iubire = simplu” / „Să trăiești sentimentul, emoția iubirii, o stare de bine și fericire supremă”

În aceste răspunsuri s-au strecurat niște red flags, deși ele sunt clar bine intenționate. Aceste răspunsuri par să sugereze o convingere: că iubirea e simplă, confortabilă și ușoară, că se resimte doar ca o experiență agreabilă și că oferă acces la o „fericire supremă”. 

Ei bine, s-ar putea ca aici să ne fi răspuns niște oameni foarte îndrăgostiți – îndrăgostiți de cineva anume, o persoană care le răspunde la fel sau i-a dat peste cap și i-a proiectat în magia plină de optimism și inimioare a iubirii împărtășite. Sau niște oameni îndrăgostiți de însăși starea de îndrăgostire. E o dragoste tânără, însă, aceea care încă nu are parte de umbre sau dificultăți. E o dragoste de adolescență, imatură, care se arde repede și se lasă înlocuită ușor de alta la fel.

S-ar putea, de asemenea, ca cei care au răspuns așa să fie, pur și simplu, convinși că asta trebuie să caute, că așa trebuie să arate sau să se simtă iubirea adevărată. Iar în cazul acesta, semnalul de alarmă e și mai mare, căci s-ar putea să fi ajuns la astfel de convingeri prin îmbrățișarea necritică unor modele romantice idealizate – povești prezentate superficial, dar glamorous – că doar e plin netul de reclame care vând produse în numele iubirii. Și e plină lumea de oameni hiperoptimiști, care refuză să ia în calcul toate aspectele realității de sub nasul lor. Iar asta le face rău și lor, și altora.

„Atenție și implicare, prezență” / „Sinceritate, încredere, grijă, înțelegere, compasiune” / „Comunicare, ascultare și încredere” / „That feeling of safety and warmth”

Aici deja vorbim de niște idei muncite – de cei care ni le-au trimis și de alți oameni din jurul lor (fizic sau virtual, desigur), pentru că ele exprimă o înțelegere a procesualității iubirii. O componență complexă de atitudini, comportamente și sentimente, care creează, întrețin și protejează iubirea – atât iubirea pentru celălalt, cât și iubirea pentru propria persoană. 

Definițiile acestea intră mai mult la green flags, dacă e să ne luăm după ideile pe care le exprimă ele. Dar cuvintele sună bine când sunt aranjate bine, însă mai contează și comportamentul de după. Uneori, lecția teoretică e învățată (și demonstrată și altora prin sfaturi și declarații de tot felul), chiar dacă la nivel emoțional oamenii nu știu încă să aplice ceea ce implică lecția aceea. 

E important să ne dăm timp să observăm cât de profund sunt asumate aceste definiții – atât la noi înșine, cât și la ceilalți, dar mai ales la partenerii romantici. Pentru că una e să zici, și alta e să faci, știm cu toții. 

E important să ne dăm timp să căutăm autenticitatea, chiar dacă e neplăcut uneori și avem senzația că „gândim prea mult” și „despicăm firul în patru”, că dragostea se trăiește, nu se gândește și nu se planifică. 

Realitatea e că toți avem nevoie să iubim și să fim iubiți – iar nevoia asta ne poate face adesea orbi la ceea ce e cu adevărat toxic sau disfuncțional, în noi sau în ceilalți. 

„Când îți pasă de cineva” / „Îți pasă de cealaltă persoană și ai face orice pentru ea. Vrei să trăiți momente frumoase împreună” / „Locul unde nu trebuie să arăt prezentabil și să vorbesc elegant, unde pot fi eu”

Definițiile astea sunt orientate pe ceea ce face conexiunea respectivă pentru mine și pentru celălalt. Astfel de definiții sunt de regulă semne bune – green flags – dar asta nu înseamnă că nu au și o parte de risc implicit. 

De exemplu, un posibil red flag ar fi acel „ai face orice pentru ea” – ceva atât de absolut ca ORICE implică idealizarea lipsei de granițe. Da, poate sună frumos așa, zis în cuvinte, dar ORICE înseamnă și să omori pe cineva, de exemplu. Sau să faci ceva ce contravine total valorilor tale, chiar dacă nu ceva atât de grav ca o crimă. Una e să vrei „să trăiți momente frumoase împreună” – că cine nu vrea, la o adică? – și alta e să faci ORICE pentru cineva. 

Iar realitatea e că momentele frumoase ies în evidență doar în raport cu cele mai puțin frumoase, poate chiar grele sau urâte de tot. Și o relație bazată pe iubire depășește și gestionează sănătos și momente care nu-s tocmai frumoase, nu-i așa? Vorba aceea, „la bine și la greu”.

De asemenea, să vrei și să te simți liber să fii tu însuți/însăți într-o relație e mare lucru. Dar aici red flag-ul vine din context: cât de normal e, pentru tine, să nu te simți liber să fii tu însuți/însăți? Dacă asta se întâmplă adesea și e o trăire constantă, s-ar putea ca prima relație la care ai de lucrat e cea cu propria persoană, până să devii capabil să susții o relație de cuplu bazată pe iubire. 

Din păcate, oamenii care nu se iubesc suficient pe ei înșiși rareori sunt capabili să primească sau să ofere iubire în relație cu altcineva.

A arăta prezentabil, a vorbi într-un anumit fel – astea sunt comportamente de adaptare la diverse cerințe ale grupurilor sociale. Ele reflectă și apar în concordanță cu nevoile firești ale oamenilor de a fi iubiți, acceptați, valorizați, validați.

Dar doar pentru că te simți confortabil să nu depui efort ca să te asiguri că ești iubit, acceptat, valorizat sau validat, asta nu înseamnă că aceea e o relație bazată pe iubire necondiționată. S-ar putea să fie pur și simplu lipsă de maturitate, de atenție sau nepăsare – știi, genul acela de dezinteres care se confundă cu toleranța? Oamenii care au suferit în urma discriminării și intoleranței altora s-ar putea să fie mai predispuși să confunde toleranța autentică fix cu nepăsarea și indisponibilitatea afectivă – mai ales în relații de cuplu.

În plus, și partenerii de cuplu au nevoie de respect și de efortul nostru constant de a-i percepe ca pe indivizi distincți, cu gânduri, idei, sentimente proprii. Chiar dacă așa arată unele modele romantice idealizate în cultura noastră, iubirea nu transformă doi oameni într-un întreg (nu, nu suntem incompleți dacă nu avem o „pereche”) – și nici nu-i face să ghicească gândurile sau nevoile partenerilor lor, fără ca aceștia să le verbalizeze vreodată.  

Iubirea adevărată e conexiune, comunicare și efort constant, chiar dacă nu e genul ăla de efort pe care urăști să-l faci, iar tu încă nu știi că e posibil să simți așa ceva. Iubirea e motivație pură să fii acolo și pentru celălalt, și pentru tine. 

Și așa ajungem la ultima categorie de răspunsuri:

„Să oferi și să primești, înseamnă reciprocitate, înseamnă să-i vrei binele și să-ți vrea binele!” / „E un verb, nu doar o emoție. E vorba despre a arăta conștient că iubești pe cineva” / „Citat dintr-o carte – Attention, Acceptance, Appreciation, Affection, Allowing”

Iubirea conștientă, bazată pe respect, toleranță și muncă asumată, din ambele părți, pentru păstrarea în echilibru a relației – odată cu felul în care fiecare dintre parteneri se schimbă și oscilează și evoluează. 

Aici nu mai vorbim de red flags, căci aceste definiții sunt dintre cele mai safe și mai mature. Ce nu zic ele, însă, dar implică într-un fel discret, este că iubirea nu înseamnă neapărat uniune, apropiere sau vreo formă de contact direct. Și da, asta poate veni la pachet cu suferință.

Dar dragostea romantică nu e mereu reciprocă, iar astfel de respingeri și dezamăgiri, dacă nu sunt devastatoare, ne ajută pe toți să evoluăm, să ne maturizăm și să devenim din ce în ce mai disponibili și capabili de iubire autentică. 

Iar pentru când chiar sunt/se simt devastatoare, când respingerile și dezamăgirile în dragoste te traumatizează pe bune, ține minte că există soluții! Omenirea a creat deja atâtea cărți, filme, terapii și o mulțime de metode de a (te) explora, de a te înțelege mai bine și de a te vindeca!

Caută în continuare și le vei găsi – condiția e să vrei să le descoperi pe cele potrivite pentru tine. Și să te iubești în continuare, chiar dacă asta înseamnă să accepți și că e nevoie să schimbi unele lucruri la tine și la imaginea ta ideală despre iubire, ca să fiți mai echilibrați – și tu, și ea, iubirea din mintea ta 🙂

Read More

Ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac. Ce ar trebui să fac?

Întrebare:

„Bună ziua. Am o problemă în ceea ce privește orientarea mea sexuală. Sunt cu o fată împreună de ceva timp, mama a văzut mesajele de la ea acum câteva zile și de atunci nu mai am pace. Noi suntem împreună pe ascuns, o iubesc cum n-am iubit pe nimeni altcineva, dar părinții mei nu sunt de acord cu asta. Mama e foarte credincioasă și-mi spune ca n-am cum să fiu așa, că trebuie să trec peste, dar nu am cum să trec peste omul ce mă iubește, chiar nu am cum, ai mei vor să mă ducă la un psiholog ce se ocupă cu creștinismul, să mă facă să cred că nu e bine ceea ce fac, dar nu fac decât să fiu eu însămi. Ce ar trebui să fac, o iubesc extrem de mult, mama mă amenință că pleacă cu sora mea mai mică de acasă și ne va despărți. Nu vrea să înțeleagă prin ce trec, a zis ca nu-i posibil.”

adolescentă anonimă

Bună,

Și mulțumesc pentru încrederea pe care o arată mesajul tău, deși știu că ea e însoțită și de multe emoții neplăcute.

Mesajul tău sună ca o poveste standard a comingout-ului accidental: atât de mulți tineri au trecut și probabil vor mai trece prin astfel de situații, din păcate. Ceea ce trăiești tu acum se poate descrie metaforic ca o tornadă de emoții la intersecția mai multor sisteme de gândire și mai multor tipuri de iubire și frică. Și tornada asta nu te cuprinde doar pe tine, ea lovește și poate chiar să distrugă orice îi stă în cale. Iubirea mamei tale pentru tine – „copilul ei” adică parte din ea însăși – și credința ei în Dumnezeu o fac să respingă puternic o astfel de realitate, ca și când împotrivirea ei ar avea forța de a schimba realitatea. E clar că ea asta și-ar dori, pentru a putea calma conflictul intern cu care se luptă. Sau poate amândoi părinții tăi și-ar dori asta, dar accentul tău cade pe reacția mamei tale.

Dacă ar fi să pun în cuvinte cam cum ar putea suna discursul intern al mamei tale, îmi imaginez că ar fi cam așa:

„Îmi iubesc fiica și văd că suferă, dar ea sfidează și încalcă una dintre cele mai profunde convingeri personale pe care le am. Iar asta mă face pe mine să sufăr, să mă tem și să nu mă mai pot încrede în iubirea și acceptarea divină. Mă determină să mă lupt cu ea, pentru a o aduce pe calea cea bună – așa cum o văd și o înțeleg eu – pentru că asta e datoria mea de mamă. Și pentru că nu vreau să comitem un păcat de neiertat – nici ea, nici eu – în fața lui Dumnezeu. Și pentru că nu aș ști cum să explic asta altor oameni și nici cum să continui să o iubesc pe fiica mea, pe care acum nu pot decât să o văd ca anormală, păcătoasă și în pericol de a fi exclusă, persecutată, rănită.

Mi-e greu să văd și să accept că acțiunile mele sunt cele care o persecută, o exclud și o rănesc – dar eu știu că fac asta din iubire și pentru că așa trebuie să reacționeze un părinte și un creștin adevărat. Așa că am să chem în ajutor alt creștin adevărat, cu studii în psihologie, care să o ajute pe fiica mea să revină pe calea cea bună, să înțeleagă ceea ce eu nu pot sau nu știu să îi explic. ”

E multă confuzie, frică și durere în discursul ăsta. Și la fel și în mesajul tău. Din păcate, însă, nu există o cale simplă de a soluționa o astfel de problemă. Totuși, sunt câteva lucruri pe care ți le pot recomanda:

1. Pentru emoțiile tale

Încearcă să incluzi printre gândurile tale, măcar de câteva ori pe zi, ideea că situația asta nasoală e ceva temporar. Chiar dacă pare incredibil acum, ăsta este adevărul și e bine să-l ai în vedere, căci te va ajuta să găsești resursele de răbdare și energie ca să treci mai ușor prin suferința pe care ți-o provoacă acum reacția mamei tale și toate fricile pe care ți le-a activat. Odată ce începi să incluzi ideea asta în sistemul tău de gândire, îți va fi mai ușor și să cauți soluții la micile probleme de moment, cum ar fi:

Cum să gestionezi interacțiunile cu mama ta / familia ta

Probabil te gândești dacă e mai bine să eviți subiectul sau să-l abordezi de fiecare dată când ai ocazia. Tu decizi ce vrei să faci. Dacă vrei totuși să discuți despre subiectul acesta, încearcă să-ți păstrezi pe cât posibil calmul, respirând adânc și conștient de 3 ori înainte de orice replică. S-ar putea să te ajute și să închizi ochii câteva momente, ca să te recentrezi.

Pe de altă parte, e posibil ca mama ta să fie cea care deschide constant subiectul, făcându-te să te simți presată și sufocată și amenințându-te cu diverse lucruri. Ține cont, totuși, și de faptul că ceea ce o face pe mama ta să fie atât de abuzivă în raport cu tine este faptul că ea însăși este rănită și speriată, adică a intrat pe modul de apărare. Paradoxal, tu ești și agresorul, și victima ei – ceea ce te pune într-o situație foarte dificilă, ce-i drept, dar nu imposibilă.

Dacă îi spui că înțelegi că e supărată și rănită și că simte nevoia de o soluție rapidă, s-ar putea să se mai calmeze, chiar dacă vei continua prin a spune că și tu te simți la fel, dar nu crezi că există o soluție rapidă. Ar mai fi de folos să o reasiguri că o iubești în continuare, chiar dacă simți că, acum, apropierea de ea e dureroasă și îți vine să te îndepărtezi ca să te protejezi. Și, mai ales, chiar dacă ea pare să nu te mai iubească la fel cum te iubea înainte să dea peste mesajele respective. Ai putea inclusiv să-i aduci aminte că ai încercat să o protejezi de acest adevăr și că îți pare rău că a aflat în felul acela, fără a-i comunica tu direct – ceea ce probabil ar fi fost mai puțin dureros pentru voi amândouă.

Spune-i și ce te-a împiedicat să îi povestești despre relația ta – dacă ai spațiu și disponibilitate, desigur – și încearcă să faci cât mai clar faptul că îți era frică și de reacția ei, și de reacția altora – ceea ce te-a făcut să te simți permanent în pericol și foarte singură. Știu că așa se simt în general oamenii care țin un secret dureros, de-asta îmi permit să presupun ce ai simțit tu până să descopere ea mesajele.

Cum gestionezi relația cu prietena ta

Probabil te întrebi dacă e mai bine să știe ce ți se întâmplă sau nu. Eu cred că ai nevoie de toată susținerea în acest moment, așa că nu încerca să te ascunzi de ea sau de alți prieteni care te pot sprijini în perioada asta dificilă. Și când zic prieteni, nu mă refer doar la persoane de vârsta ta: poate ai un profesor sau un alt adult din proximitate (familie, vecini, antrenor la ceva sporturi etc.) cu care să poți vorbi deschis și care să poată susține măcar emoțional. Cam așa cum ai făcut scriindu-mi mie, aici 🙂

Cum gestionezi relația cu tine

Adică dacă să te crezi greșită (cum pare că zice mama ta, din cauza fricilor ei) sau dacă să ai încredere că e ok să fii așa cum simți că ești. Aici eu ți-aș sugera un alt gând de introdus în sistemul tău de gândire: toți oamenii se schimbă atâta vreme cât trăiesc. Cu toții ne schimbăm și e foarte bine că e așa – altfel nu ne-am maturiza niciodată și nimic din noi și din relațiile noastre nu ar putea evolua.

Iubirea sfâșietoare pe care o simți tu acum se duce în multe direcții: către prietena ta, către mama ta, către sora ta mai mică, probabil și alte persoane importante pentru tine. Dar cel mai important e să ții aproape de conștiința ta iubirea de sine – oricum ai fi și oricum te-ar vedea ceilalți, iubirea de sine e în noi și se manifestă în însuși instinctul nostru de a supraviețui. Nu e același lucru cu a te plăcea pe tine însăți – desigur că pot fi momente în care, chiar dacă te iubești, să nu te placi sau să-ți fie greu să accepți anumite părți ale tale. Ni se întâmplă tuturor. E parte din procesul continuu de schimbare care ne caracterizează viețile. Oricât ar fi (sau ar părea) de rigide unele dintre convingerile noastre, chiar și ele au șanse să se schimbe, în condițiile potrivite – uneori superlent, alteori deodată. Ca în momentele acelea AHA! când accesarea unei noi perspective face imposibilă întoarcerea la înțelegerea anterioară.

Mai lent sau mai rapid, și percepția ta despre ceea ce trăiești se va schimba – și la fel și percepția mamei tale. Ce v-ar putea ajuta pe amândouă acum să grăbiți un pic procesul ăsta e să aveți acces la informații de specialitate, despre cum au trecut alți oameni prin genul ăsta de moment. Poți găsi câteva pe Paginadepsihologie.ro într-un articol numit #InterviurileSimonei: Copiii LGBTQIA+ au nevoie de părinții lor – interviu cu psihoterapeuții Cristina Petrescu-Ghenea și Lari Rotaru sau aici, într-un ghid numit DE LA PĂRINTE INFORMAT LA PĂRINTE ALIAT, care are vreo 3 pagini de recomandări de citit & vizionat la final.

2. Pentru drepturile tale

Cum faci să afli de unde poți primi ajutor: de ceva timp există numărul de urgență 119 – un număr dedicat copiilor și adolescenților aflați în situații complicate și care au nevoie de ajutor. Acolo poți primi și consiliere de urgență, și informații despre ce trebuie să faci ca să îți vină în ajutor autoritățile statului. Știu că încrederea în autorități e mică, în general, în țara noastră – dar ți-aș recomanda să nu neglijezi complet varianta asta. Până la urmă, dacă ești încă minoră și persoana care te abuzează e chiar mama ta, ai dreptul la protecție și sprijin din partea autorităților statului. Discriminarea și abuzul emoțional pe criterii de orientare sexuală, precum și impunerea unor credințe sau convingeri religioase, sunt interzise de legea din România, iar tu ai dreptul la protecție. Uite un fragment dintr-un articol de promovare de la lansarea numărului de urgență 119:
„La telefonul copilului – 119, se va răspunde zilnic, 24 de ore din 24, şi este vorba despre un apel gratuit, deci o linie verde.
Cine poate să sune la 119? Poate să sune un copil care se simte abuzat, traumatizat, neglijat, victimă a violenţei de orice tip, fizică sau emoţională, psihică.”

În plus, ar trebui să știi că în codul deontologic al profesiei de psiholog se precizează în mod explicit că psihologilor nu le este permis să prejudicieze sau să discrimineze pe bază de orientare sexuală. Dacă vei ajunge în interacțiune cu un psiholog sau psihoterapeut care să te facă să te simți discriminată, poți apela la poliție sau la Colegiul Psihologilor din România pentru a depune o plângere la Comisia de deontologie și disciplină (deontologie@copsi.ro). Sau la ambele, desigur. Dar să ai în vedere că, oricât ar fi de convinși părinții tăi că te vor duce la un specialist care să te „repare” în sensul ăla, se prea poate ca specialistul cu pricina să nu aibă nici cea mai mică intenție să încerce vreo terapie de conversie, chiar dacă se identifică drept o persoană creștină.

Dacă ești minoră, o altă variantă ar fi să suni sau să mergi pur și simplu la sediul DGASPC-ului din apropiere (dacă ești în București, la cel de sector). Pe site-urile acestor direcții generale de asistență socială și protecție a copiilor vei găsi cel puțin un număr de contact, dar în general toate ar trebui să aibă un departament numit Serviciul Asistență în Situații de Abuz, Neglijare, Trafic și Exploatare a Copilului. Cu specialiștii de acolo poți vorbi liber, pentru a le explica situația în care ești. Este datoria lor să facă tot ce pot ca să te ajute și să te protejeze. Dacă ești încă minoră, amenințările mamei de a pleca de acasă cu sora ta mai mică nu sunt doar dureroase pentru tine, ci și ilegale și intră la abuz emoțional și neglijență parentală – datoria ei de părinte se referă la ambii copii, și tu și sora ta.

Și chiar dacă ești deja majoră, tot poți afla mai multe despre ce pârghii și oportunități ai de a ieși din această situație. Ba chiar ți-ar fi mai ușor, căci nu ai mai avea nevoie de acordul parental pentru a accesa grupuri de suport sau servicii de consiliere pentru a trece mai ușor prin aceste momente dificile.

Alte locuri unde poți găsi sprijin sunt în zona organizațiilor neguvernamentale, iar prima pe listă este asociația ACCEPT – dă un scroll la ei pe site și vezi ce găsești la secțiunea Consiliere – de regulă au tot felul de activități și grupuri de suport pentru oameni din comunitate, inclusiv consiliere psihologică și juridică. Mai sunt și asociația MOZAIQ sau DepreHUB, unde poți găsi resurse de tot felul, dar cel mai important e să ai răbdare să te informezi, ca să-ți faci curaj să și contactezi specialiștii care te pot ajuta.

Sper că răspunsul meu te va ajuta să mai faci câțiva pași înainte – dar chiar dacă ți se pare că bați pasul pe loc, ai răbdare cu tine și ai încredere că, într-un fel sau altul, vei găsi calea de a rezolva, rând pe rând, tot ceea ce acum ți se pare de nerezolvat. Iubirea e ceva ce tuturor ne trebuie și pentru care toți ne luptăm, chiar dacă asta înseamnă să ne forțăm uneori în afara zonei noastre de confort. La început e șocul, dar după orice șoc urmează reacomodarea și readaptarea.

Read More