*** Accesează link-ul de mai sus pentru a avea acces la articolul complet!
*** Accesează link-ul de mai sus pentru a avea acces la articolul complet!
Dragobetele e o sărbătoare plină de mister și credințe vechi, distilate prin țesătura timpului până în zilele noastre. Scopul ei este să celebreze dragostea tânără și merge mână-în-mână cu natura care se trezește la viață după frigurile iernii. Ei bine, anul acesta Dragobetele vine la In a Relationship ca pretext de conversații despre dragostea tânără din vremea pandemiei și a internetului.
Între 24-26 Februarie, te invităm la conversație, alături de Gen revistă de la Forum Apulum și Versus Magazine.
2 dezbateri + 2 ateliere online gratuite despre relațiile de cuplu ale tinerilor sub efectul pandemiei, ca să-ți fie mai ușor să te orientezi în dragoste în perioada următoare.
Dă join la dezbaterile live pe facebook și înscrie-te și tu la atelierele online!
„Love, Unmatched: Gen Z și dating apps” este titlul unui articol marca Gen, Revistă semnat de Diana Mirancea, masterandă SNSPA și editat de Teodor Tiță, unul dintre mentorii revistei inițiate de Forum Apulum. Diana și Teo sunt invitații Silviei, psihoterapeuta In a Relationship, într-o dezbatere live despre motivele care i-au determinat să aleagă acest subiect și felul în care a decurs colaborarea lor până la publicarea textului în Gen, Revistă.
Join aici: shorturl.at/jmLV8
Al doilea subiect al seriei de evenimente este o discuție live pe facebook despre Red Flags – acele semnale vizibile încă de la primele întâlniri romantice, pe care oamenii de toate vârstele le observă sau le ratează, le ignoră sau le interpretează. „Semaforul – o discuție cu Silvia Guță” este punctul de plecare al acestei dezbateri, un text scris de Vladimir Ciobanu și editat de Cătălina Perju. Articolul va apărea în „U.A.O. (Umor, Amor și Omor)” în luna martie, cel de-al treilea număr tipărit al revistei realizate de redacția Versus Magazine, o redacție formată exclusiv din liceeni și studenți români.
Join aici: shorturl.at/knES0
Momentan, ne pregătim cu oarecare optimism să ieșim de sub restricțiile pandemice și să ne reluăm viața ca mai înainte. Dar pentru asta avem nevoie de niște antrenament mental și emoțional. În domeniul relațiilor de cuplu, In a Relationship propune un atelier cu titlul „Relațiile romantice – ce căutăm și cum alegem”, în care participanții pot începe să-și răspundă la niște întrebări importante, cum ar fi ce căutăm și cum alegem.
Înscrie-te aici: https://forms.gle/ewTBJwVQeFGkY1dEA
Deși cu toții știm că frumusețea este subiectivă și că standardele de frumusețe sunt rezultatul unor factori culturali dificil de analizat rând pe rând, ajungem să dezvoltăm tot felul de conflicte interne și interpersonale care pleacă de la felul în care oamenii înțeleg, văd și tratează frumusețea. Estetica este importantă, dar contează la fel de mult și credințele, valorile și experiența personală pe care fiecare a acumulat-o pe cont propriu, formându-și preferințe, idealuri și reguli care ne ajută să ne orientăm în alegerile noastre de relație – în special relații romantice.
Înscrie-te aici: https://forms.gle/7XH4wNkquxUEKjA39
PS: Dă cu share, să ajungă la cât mai mulți teens! #StrongerTogether
De Silvia Guță, Duminică, 06 februarie 2022
Ultimii ani au adus în spațiul public o serie de conflicte și scandaluri legate de un tip de abuz cu nume ciudat: plagiatul. Astăzi ne vom opri asupra rădăcinilor plagiatului, într-un efort de a înțelege procesul psihologic din spatele relativizării valorilor morale ale oamenilor. Așadar, cum și de unde începe aclimatizarea cu acest fel viciat de a ne raporta la valori, la autoritate și la justiție? Ei bine, tot la copilărie ne întoarcem.
Pentru acest articol, am lansat un mic chestionar anonim, în care respondenții au fost rugați să relateze primele lor amintiri cu privire la imitație, copiat sau plagiat și felul în care integrează copiatul în sistemul lor de valori. Vârsta și ocupația indicate după fiecare testimonial reprezintă datele reale furnizate de respondenți. La chestionar au răspuns 19 persoane, cu vârste între 16 și 47 de ani.
Cei mai mulți dintre respondenți au identificat momentul primelor amintiri despre imitație, copiat sau plagiat undeva în școala generală, în contextul temelor sau testelor de evaluare. Ipoteza care se conturează destul de puternic este că sistemul educațional românesc este insuficient adaptat nevoilor de învățare ale elevilor, care pot să difere foarte mult de la un copil la altul.
Aceste nevoi de învățare corespund cu interesele, înclinațiile și aptitudinile înnăscute sau deja dobândite ale copilului, dar sunt puternic influențate și de factorii de mediu: atmosfera de acasă și cea din sala de clasă, personalitatea, disponibilitatea emoțională și particularitățile de comunicare ale părinților și ale cadrelor didactice, promovarea sau descurajarea competiției între copii, existența sau lipsa fraților mai mari sau mai mici etc.
Mai mult de trei sferturi dintre amintirile respondenților se referă la situații de evaluare școlară – adică acele momente în care psihicul copiilor este supus unei presiuni care ne sună cunoscut tuturor: dorința de a satisface atât propriile așteptări și nevoi emoționale, cât și așteptările oamenilor din jur, începând cu figurile de atașament și de autoritate (părinți, bunici, cadre didactice).
Multe răspunsuri se referă la materii precum biologia, geografia, fizica sau matematica, adică la evaluări școlare în care contează foarte mult capacitatea de a memora și reproduce date specifice, definiții standard și formule de calcul. În aceste contexte, pentru copii pare să fi fost mult mai importantă nevoia de a se simți în siguranță – adică evitarea situației în care profesorul sau părinții află că nu și-au învățat lecția.
Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Amintiri despre copiat. Care sunt rădăcinile plagiatului? „În clasa a-II-a, aveam un test și colega de bancă scria încontinuu”
Întrebare:
„Ce ar trebui sa facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”
adolescentă anonimă
Salut!
Și mulțumesc mult pentru întrebarea ta, cu care sigur se vor identifica mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.
Am să pornesc în răspunsul meu de la clarificarea conceptului de teamă de abandon, o teamă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii în relațiile lor cele mai apropiate.
În general, frica de abandon este rezultatul unei sau unor experiențe traumatice din istoria personală, cel mai adesea din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur. La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, limbajul verbal este incomplet dezvoltat, imaginația este greu de deosebit de realitate și emoțiile sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.
Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume, total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Atunci când îngrijirea de care are nevoie copilul lipsește sau este alternată haotic cu perioade de absență, teama de abandon începe să se contureze, iar copilul manifestă anxietate sau furie, atrăgând atenția asupra propriei persoane. Așa că rolul ei inițial este unul adaptativ – determină copilul să ceară atenție și ulterior să se conformeze unor reguli care, chiar dacă i se par nedrepte, pot să-i asigure supraviețuirea.
Mai târziu în viață însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura identității prin rănile emoționale lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon, cum ar fi:
Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și par că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână undeva în background, latentă, activându-se doar în contact cu anumiți stimuli declanșatori.
Nici atunci când este activată ea nu este neapărat conștientă și asumată, putându-se manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică. Și mai paradoxal, oamenii cu o frică de abandon puternică au tendința de a deveni abuzivi uneori în relații, de parcă ar forța cumva inconștient limitele partenerului, astfel încât să vadă dacă partenerul va renunța și va pleca sau va rămâne alături de ei no matter what.
De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțioanlă alături de o altă persoană.
În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o problemă cu teamă de abandon.
Bineeeee. Dar ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?
Ei bine, teama de abandon se poate trata într-un proces terapeutic, iar triggerii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut – acelea pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.
Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și mai organizat, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.
Până atunci, însă, ai putea să faci și niște lucruri pe cont propriu:
Deocamdată, cred ai suficiente informații de procesat. Nu va fi deloc un drum ușor, dar cu siguranță, dacă vei începe să mergi în această direcție, vei descoperi că te simți din ce în ce mai încrezătoare și mai liberă să te bucuri de afecțiunea pe care o simți pentru oamenii apropiați, fără să te sperie atât de tare ideea că ai putea pierde acele persoane 🙂
Întrebare:
„Ce ar trebui să fac dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva despre problemele mele, dar nu am suficient curaj să zic despre ce este vorba?”
adolescentă anonimă
Bună!
Mesajul tău m-a surprins un pic și m-a făcut să mă întreb cum de a durat atât de mult până să primesc o astfel de întrebare – una dintre cele mai valoroase din ultima vreme, prin însăși simplitatea ei.
În același timp, mi-a adus aminte că mai toate interacțiunile dintre oameni pleacă de la felul în care este distribuită încrederea – și pe plus, și pe minus. Așa că voi încerca să răspund pentru tine și pentru toți ceilalți tineri care, cu siguranță, au aceeași dilemă ca și tine. S-ar putea să mă întind, bear with me.
Dar ce e încrederea? Ei bine, dicționarul explicativ zice că încredere = „sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință.”
Deși tu ai pus pe seama lipsei de curaj dificultatea ta de a vorbi despre lucrurile care te preocupă și pe care le consideri probleme, realitatea este că nu prea putem despărți curajul de încredere. Uite de ce: curajul este un concept destul de abstract, care se referă la confruntarea unei frici. Adică la procesul prin care o persoană ia o decizie care este în opoziție cu starea sa emoțională, care se manifestă printr-o tendință de a evita sau de a amâna ceva anume.
Nimeni nu zice că are nevoie de curaj ca să facă ceva ce nu-l scoate din zona de confort, nu? Dar cu toții simțim că avem nevoie de curaj ca să facem acele lucruri care ne sperie, de consecințele cărora ne temem sau pe care nu suntem siguri că le putem duce până la capăt într-o manieră satisfăcătoare. Și uite așa, am ajuns să conectăm logic curajul de încredere.
Curajul iese din discuție atunci când nivelul încrederii este mult prea scăzut – încrederea în propriile forțe, dar și încrederea în ceilalți.
De exemplu, pentru situația descrisă de tine, probabil că am putea să vorbim despre mai multe dimensiuni ale încrederii. Combinate, ele te determină să iei în repetate rânduri decizia de a nu te deschide și de a păstra pentru tine gândurile care te frământă. Iar apoi interpretezi comportamentul tău ca o dovadă că nu ai suficient curaj ca să abordezi subiectele respective. Uite niște posibile variante:
Poate ai și niște experiențe anterioare în care ai încercat să vorbești despre acele lucruri și nu ai fost mulțumită de rezultat, fie că nu ai fost înțeleasă de interlocutor, fie că ulterior ți s-a părut că felul în care te-ai exprimat a fost stupid, copilăresc, penibil sau pur și simplu incomplet.
Ar putea să existe și niște gânduri de tipul „Poate e doar în capul meu”, adică o tendință de a nu avea încredere în realitatea propriilor tale emoții și gânduri. Asta mai degrabă indică o educație autoritară și intimidantă decât posibilitatea ca ceea ce simți și gândești să fie ireal, deformat sau scos din proporții.
Faptul că „n-ai curaj” să vorbești despre problemele și vulnerabilitățile tale corelează probabil cu faptul că trăiești într-o stare de alertă generalizată (anxietate difuză), în care trebuie să fii tot timpul pe fază ca să te protejezi de agresiuni mai mici sau mai mari din partea celor din jur: familie, prieteni, profesori etc. Iar când zic că te protejezi de agresiuni, nu mă refer doar la lovituri sau la țipete, ci și la ironie, ridiculizare, umilire, minimizare, anulare sau remarci egocentrice de tipul „M-ai dezamăgit / Nu mă așteptam la așa ceva de la tine.” ale oamenilor cu care ai încercat să vorbești și care te-au făcut să crezi că e ceva în neregulă cu tine. Adică ți-au scăzut încrederea în tine.
Poate că n-ai avut parte de prea mulți oameni disponibili, empatici și calmi în jurul tău, care să te facă să te simți în siguranță, acceptată și importantă. Știu, s-ar putea să ți se fi umezit ochii citind asta, dar de multe ori lipsa de curaj a oamenilor pleacă de la un astfel de mediu emoțional. Când adulții din jurul unui copil sunt prea ocupați cu munca sau cu problemele lor, disponibilitatea lor pentru problemele experimentate de copil scade sau nu există, pur și simplu. Iar indisponibilitatea adulților se manifestă adesea prin tendințe agresive, nu doar prin indiferență sau absență.
Părinții și profesorii indisponibili emoțional aruncă adesea vina pe copii, îi fac să creadă că e vina lor că oamenii mari s-au enervat/ supărat/ dezamăgit și aruncă pe umerii copiilor întreaga responsabilitate a stării lor emoționale dezagreabile. Desigur, și copii pot face așa ceva, dar de la adulți ne-am putea aștepta la un comportament mai matur, mai responsabil, nu?
Replici de genul „Uite ce-am ajuns să fac din cauza ta!/ O să mă bagi în mormânt!/ Vrei să o iau razna, nu vezi cât de greu îmi e? Mai vii și tu cu prostiile tale!” – probabil că le-ai întâlnit, din păcate. Acestea sunt de fapt agresiuni care iau forma fugii de răspundere sau a fricii de a admite că au greșit și că e nevoie să depună efort pentru a repara urmările acelor greșeli. Cum să ai curaj să vorbești cu alții despre problemele tale, dacă ai avut astfel de experiențe, care ți-au creat așteptări negative, dezamăgire și senzația că ești pe cont propriu în fața greutăților vieții?
Așa că nu e doar despre curaj și fricile din spatele lui. Iar curajul nu înseamnă absența fricii. Ba mai mult, ai putea să te gândești la curaj ca la decizia de a acționa, în ciuda fricii conștiente și asumate.
Pe de altă parte, dacă-ți dai voie să te gândești câteva zile la relația ta cu încrederea, s-ar putea să descoperi că a devenit subit mai ușor să alegi o persoană căreia să simți că-i poți vorbi despre problemele tale.
S-ar putea să mai întâmpini niște rezistențe și ezitări pe fondul întrebării „Dar ce o să zică/ creadă despre mine?”, pe care te încurajez să le tratezi ca pe niște ipoteze de cercetare. Ia hai să vedem ce o să zică/ ce o să creadă despre mine dacă îi dezvălui o mică parte din dilema mea. Dacă mi se pare că reacționează corect, pot ulterior să decid să-i ofer mai multe detalii, și apoi încă niște niște detalii și tot așa, tatonând și testând atât disponibilitatea, cât și capacitatea empatică și suportivă a celuilalt.
Ai tot dreptul să faci asta, e în joc securizarea ta emoțională. Dacă simți că ar trebui să fii total transparentă cu cineva și că nu merge așa, cu jumătăți de măsură, asta s-ar putea să vină mai degrabă din relația cu un părinte sau un prieten foarte intruziv sau manipulativ, care pretinde să aibă acces nelimitat și constant la gândurile și emoțiile tale, ceea ce înseamnă zero respect pentru dreptul tău la intimitate.
Nu ești deloc obligată să le dai voie celorlalți să intre cu bocancii printre emoțiile și ideile din mintea și sufletul tău. Mai ales dacă sunt genul de oameni care spun adesea lucruri ca „E doar în capul tău/ Te gândești tu prea mult.”. S-ar putea să fie bine intenționați, dar genul ăsta de atitudine nu te ajută atunci când te lupți cu confuzia, neîncrederea și impredictibilitatea.
Recomandările mele ar suna cam așa:
1. Fă-ți obiceiul de a ține un jurnal de gânduri, emoții și vise. Scriind despre lucrurile care te preocupă, petreci suficient de mult timp în contact cu ele astfel încât să le înțelegi mai bine. Iar exercițiul de a pune lucrurile în cuvinte te va ajuta să-ți formulezi mai bine ideile și într-o conversație ulterioară cu cineva de încredere. Nu trebuie neapărat să scrii de mână, poate fi și un jurnal digital, poți folosi înregistrări video sau audio pe care să le păstrezi într-un dosar cu parolă dacă crezi că așa există mai puține șanse ca cineva să tragă cu ochiul la jurnalul tău intim.
2. Abonează-te la The School of Life pe youtube și caută și alte resurse profesioniste pe internet în legătură cu ceea ce tu consideri problematic. Eu îți voi recomanda aici 3 clipuri de la The School of Life, ca să vezi cât de multe chestii interesante și fascinante poți descoperi despre tine însăți urmărind o animație de 4-5 minute. Da, din păcate sunt accesibile doar în limba engleză, dar poți să te folosești de subtitrările cu traducere automată dacă ai nevoie.
3. Dacă ceea ce ai de discutat ar fi mai ușor de pus în cuvinte în fața cuiva care nu te cunoaște, ia în considerare linia de suport psihologic pentru adolescenți Teen Line de la DepreHub, la care poți suna oricând fără acordul părinților: 0374 461461, chiar dacă ești încă minoră. Dacă este vorba de o situație abuzivă (violență fizică sau sexuală, în special) poți apela direct la noul număr de urgență pentru raportarea abuzurilor cu victime copii, Telefonul Copilului, cu apelare directă și gratuită de oriunde din țară la numărul scurt 119.
Nu ezita să ceri sprijin și consiliere de la specialiști și de la autorități, dacă povestea pe care nu ai curaj să o spui este povestea felului în care ai fost sau ești abuzată. De asemenea, poți reveni aici cu mai multe detalii, dacă ceva din ce am scris mai sus a reușit să deblocheze reținerea ta de a vorbi și simți că poți să-mi oferi mai multe informații, ca să-ți pot face și alte recomandări mai la obiect.
De Silvia Guță, Duminică, 23 ianuarie 2022
Începutul unui nou an este un motiv important de celebrare în societatea modernă, intens preocupată de eficientizarea productivității individuale și colective. Rezoluțiile de anul nou sunt un simbol al acestei preocupări din ce în ce mai pronunțate, dar în spatele lor vom găsi un amalgam de idei, credințe și convingeri care provoacă de multe ori chiar conflicte interioare, adică generează deprimare și anxietate. Astăzi vom discuta despre importanța răzgândirii, chiar și atunci când e vorba de obiectivele și dorințele pe care ni le-am setat pentru viitor.
Pe modelul proverbial „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, s-a demonstrat deja că simplul fapt că îți dai timp să te gândești serios la ce vrei să realizezi în viitorul apropiat va determina creșterea șanselor ca lucrurile respective să se materializeze. Explicația simplă sună cam așa: odată decise obiectivele și dorințele prin negociere internă, creierul tău se poate ocupa de elaborarea strategiilor care le pot face să devină realitate.
Tirania rezoluțiilor de an nou
Pe de altă parte, rezoluțiile de an nou au devenit pretexte pentru nenumărate mesaje ultrapozitive, inspiraționale și motivaționale din social media, ceea ce contribuie la conturarea unui vector de presiune socială care îi afectează pe toți cei care consumă un astfel de conținut.
Cei mai expuși la acest tip de risc sunt copiii și adolescenții, datorită faptului că gândirea lor este încă foarte influențabilă, dar nici adulții nu scapă prea ușor. În anumite cazuri, preluarea non-critică a practicii rezoluțiilor de final de an vine la pachet cu programarea unui dezastru în viața emoțională.
Când anul se termină și eu îmi dau seama că nu am reușit să obțin ce-mi propusesem, s-ar putea să interpretez acest lucru ca fiind o dovadă clară a faptului că nu sunt suficient de bun/-ă pentru a-mi duce planurile la bun sfârșit. Sună cunoscut? Da, este același tip de interpretare pe care mulți oameni învață să-l aplice devreme în viață, atunci când întâmpină un eșec sau o dezamăgire.
Să nu tragem concluzii pripite
Dacă analizăm mai atent, neîndeplinirea acestor planuri ține în primul rând de capacitatea individului de a-și stabili obiective realiste și realizabile. Desigur, copiii și adolescenții sunt cei mai vulnerabili în fața rezoluțiilor nerealiste, tot pe fondul gândirii lor imature și ușor influențabile.
Apoi, contează și influența factorilor externi – cei pe care îi conștientizăm, dar și cei care acționează sub radarul observației noastre. Acești factori externi nu se află sub controlul nostru, dar dacă îi trecem cu vederea și nu-i includem în autoevaluările noastre, cel mai probabil ne vor determina să ajungem la o concluzie de tipul: „E vina mea că nu am reușit”.
Iar concluzia aceasta este extrem de nocivă pentru echilibrul psihic individual, pentru că: afectează negativ stima de sine; scade încrederea în propriile forțe; ne predispune la alte erori și interpretări greșite în raționamentele noastre ulterioare.
Ajungem în situația în care un model de comportament pozitiv, de automotivare (stabilirea rezoluțiilor de anul nou) să genereze o serie de concluzii false sau autodepreciative, care afectează negativ gândirea și starea emoțională a oamenilor. Ce e de făcut?
Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP. „A te răzgândi înseamnă că te dezvolți.” De ce a-ți schimba părerea nu înseamnă neapărat neseriozitate
De Silvia Guță, Duminică, 26 decembrie 2021
După o lună plină de discuții pe marginea campaniei PĂI, ȘI EU? lansată de In a Relationship, subiectul vaccinării copiilor și adolescenților este în continuare motiv de dezbateri publice. Deocamdată însă, spiritul sărbătorilor a cuprins din ce în ce mai mult preocupările oamenilor, care se bucură de o oarecare relaxare a restricțiilor ce implică, totuși, multe riscuri. La final de an, vom încerca să înțelegem cum privesc adolescenții viitorul și ce așteptări au de la ei înșiși și de la cei din jur. Pentru asta, am întrebat mai mulți tineri: „Tu ce cadou îți faci Crăciunul ăsta?”.
Printre cele mai „materiale” dintre cadourile pe care și le vor face unii tineri, se numără „o carte”, „un roman de dragoste”, „un saxofon”. Toate însă indică o oarecare tendință autoreflexivă, chiar artistică. Răspunsuri precum „un somn de 24h”, „o pauză”, „relaxare” și „odihnă” au apărut și ele frecvent, de multe ori în corelație cu procese de introspecție, meditație și autocunoaștere.
De la utilitatea materială la dezvoltarea personală
Pentru generațiile mai în vârstă, conceptul de cadou adesea este suprapus cu o necesitate a destinatarului – veșnica îmbinare a utilului cu plăcutului, care ne umple dulapurile cu pijamale, electrocasnice și tot felul de consumabile domestice. Bunuri de confort. Pentru tinerii care ne-au răspuns totuși, cadourile materiale par să fie cumva „expirate”.
„Am ajuns la vârsta în care am epuizat toate dorințele materiale. De Crăciunul acesta nu-mi mai doresc nimic material. Bine, poate doar niște bani care să-mi asigure doza săptămânală de cafeină, savurată dimineața, în oraș. Cu această ocazie, vreau să-mi continui drumul spre descoperirea interioară. Vreau să-mi dăruiesc mai mult timp mie, să iau decizii bune de self care și să mut puțin focusul pe ce contează”.
adolescentă anonimă
Multe dintre răspunsuri vorbesc detaliat despre relația adolescenților cu propria persoană. Cu siguranță este vorba despre răspunsurile unor tineri care au avut acces la experiențe educaționale extrașcolare și nu putem generaliza aceste răspunsuri pentru întreaga generație Z din țara noastră. Dar ele ne arată cum se vede prezentul și viitorul prin ochii acelor tineri care au acces la ceva mai mult decât programa școlară obligatorie.
Citeşte întreaga ştire: IN A RELATIONSHIP | Ce își doresc tinerii de Sărbători: iubire de sine, încredere și curaj. „Lucrurile materiale le cumpărăm în timp”
Întrebare:
„Am 18 ani și sunt în clasa a 12a. Este un an important pentru mine și plin de stres. Stresul vine din surse multiple, examenul de bacalaureat, admiterea la facultate, faptul că este ultimul meu an de liceu… sau cel puțin teoretic. Pentru că ultimii 2 ani i-am petrecut mai mult acasă, izolată de prietenii și colegii mei din cauza pandemiei. Părerile sunt împărțite peste tot în jurul meu când vine vorba despre vaccin. Sunt sceptică, dar cu toate acestea nu vreau să le impun celor din jurul meu părerea mea, prefer să mă informez singură, dar nu prea am de unde.
Întreaga lume este împărțită în două tabere, a vacciniștilor și a nevacciniștilor, fiecare susținându-și vehement convingerile cu propriile argumente. Nu știu dacă ar trebui să mă vaccinez sau nu, pentru că nu mi se pare în regula faptul că guvernul pune atâta presiune, nu mi se pare în regulă faptul că în mass-media unicul slogan este „Vaccinează-te!” fără să se prezinte și reacțiile adverse posibile în urma vaccinului, sau ce le generează.
Eu am trecut deja prin boală, am anticorpi, părinții mei la fel, sunt o persoană responsabilă, port masca corect oriunde merg, evit zonele aglomerate, sunt convinsă că acest virus există, dar nu știu ce să spun cu privire la vaccin. Este cu adevărat sigur? Care este cel mai potrivit pentru mine? Care sunt reacțiile adverse care pot apărea, și care sunt posibilele cauze care le pot cauza? De ce există atâta presiune în jurul meu și de ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?”
adolescentă anonimă
Bună!
Într-adevăr, stresul este la cote uriașe în ultima vreme – și nu doar pentru tine, ci pentru întreaga lume. Chiar dacă ne-am învățat deja cu această „normalitate” a ultimilor doi ani, nimeni nu poate să nege existența acestei presiuni reprezentată de pandemia on-going.
Ultimul tău an de liceu ar fi fost oricum stresant, și asta în mare parte din cauză că societatea noastră nu a învățat încă să-i susțină cu adevărat pe tineri să se dezvolte. Mai degrabă îi amenință cu pedepse și consecințe negative, cum ar fi notele mici, sărăcia, eșecul sau alte probleme de oameni mari, pe modelul „Dacă nu ești bun la învățătură, o să ai o viață grea.” Dar aceste metode nu încurajează, ci produc teamă și tensiune permanentă în sufletele copiilor și tinerilor. Știi și tu, o simți pe pielea ta.
Sper că ți-ai găsit o cale de a-ți imagina propriul tău viitor și în culori frumoase. Nu neapărat roz, desigur, că doar nu vrem să ne predispunem singuri la dezamăgiri repetate în lumea asta plină de neprevăzut. Citesc printre rândurile tale și-mi dau seama că ești o tânără determinată și responsabilă, conștientă și totuși foarte speriată. Pe toți ne sperie viitorul, dar e clar că pentru tine, în această perioadă, s-au adunat multe frici cu care nu știi ce să mai faci.
Izolarea de care vorbeai s-ar putea să fie una dintre marile vinovate pentru acest nivel ridicat de teamă și anxietate. În izolare, oamenii nu mai pot intra în rezonanță emoțională cu alți oameni și asta îi predispune la tot felul de dificultăți emoționale:
… și multe, multe altele. Există deja o grămadă de studii internaționale care demonstrează statistic existența acestor efecte secundare ale izolării din pandemie, dar și reportaje de la firul ierbii în limba română, cum e acesta de pe Școala9.
O parte din frustrarea ta vine din presiunea pe care o resimți din media și din jurul tău cu privire la vaccinare. Tu spui că principalul mesaj din media încurajează vaccinarea, dar nu oferă și suficiente informații pentru a-i ajuta pe oameni să ia o decizie și să fie împăcați cu ea, oricare ar fi. Din păcate, ai dreptate să te plângi de lipsa de materiale informative accesibile și bine documentate, dar asta nu înseamnă neapărat că acesta este mesajul dominant.
Mulți alți oameni întâmpină aceeași problemă apropo de lipsa informațiilor clare, dar mesajele antivacciniste care circulă în paralel cu îndemnurile la vaccinare sunt foarte puternice în societatea noastră, în special acolo unde autoritățile nu au niciun fel de control.
Eu îți recomand să-ți începi documentarea pornind de la materialul de pe Mindcraft Stories „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților” și să deschizi cât mai multe dintre link-urile de acolo către cercetări, studii și interpretări ale specialiștilor.
Faptul că mesajele vacciniste și antivacciniste circulă în paralel în societate îi face pe oamenii de toate vârstele să se îndoiască permanent de recomandările autorităților. Pe fundalul unei încrederi scăzute a populației în clasa politică și în sistemele publice (sănătate, educație, asistență socială etc.), țara noastră înregistrează o rată de vaccinare foarte mică și foarte lentă în raport cu alte state UE.
Așadar, aș zice că o mare parte din neîncrederea ta e rezultatul unei presiuni a majorității – așa cum percepi tu majoritatea, adică tabăra vacciniștilor. Totuși, cei mai mulți oameni din țara noastră nu sunt de acord cu vaccinarea, dacă e să ne luăm după procentajul vaccinării care e puțin peste 39% în acest moment. Ba chiar aș îndrăzni să spun că te simți cumva vizată de discursul vacciniștilor, care de multe ori devine abuziv la adresa celor care refuză vaccinarea din diverse motive.
În realitate însă, tu nu faci parte din nicio tabără – nu te încadrezi nici la vacciniști, nici la antivacciniști, după cum reiese din mesajul tău. Dar s-ar putea ca apropiații tăi să fie mai aproape de tabăra care se opune vaccinării – spun asta pentru că și tu pari să fi preluat o parte din argumentația lor. Surse de informare există, însă este nevoie și de dorința de a le consulta, răbdarea de a face documentarea și sortarea informațiilor și capacitatea de a extrage o concluzie care să te mulțumească.
Și abia acum ajungem, de fapt, la partea importantă. Ceea ce pare că te-ar mulțumi pe tine, la fel ca pe mulți alții din tabăra anti-vaccin, este certitudinea absolută că vaccinul este sigur.
Ei bine, așa ceva nu îți poate oferi nimeni. Imunizarea prin vaccinare este cu mult mai sigură decât imunizarea prin îmbolnăvire, pentru că evită cazurile foarte grave și încetinește răspândirea virusului, dar o asigurare că vaccinul este 100% sigur nu îți poate oferi niciun specialist responsabil. Dacă cineva pretinde așa ceva, activează-ți gândirea critică și investighează un pic mai atent situația.
În cazul tău, pare că problema vine dintr-o înțelegere inflexibilă a conceptului de probabilitate și dificultatea psihologică de a-ți asuma niște riscuri, oricât ar fi de improbabile. Dacă ți-ai pune problema la modul matematic și ai avea toate datele problemei, ar fi ușor, nu? Dar în viață lucrăm cu mai multe necunoscute decât la pregătirea pentru bacul la mate.
Intuiția mea, bazată și pe experiența ultimilor doi ani, îmi spune că strategia psihologică de evitare a unei decizii este ceva ce ai împrumutat sau ai învățat de la familie și apropiați. Dacă tu consideri că ai depus suficient efort pentru a te documenta din surse științifice și cu toate astea nu ai reușit să extragi o concluzie cu care să fii împăcată, atunci singura întrebare la care pot eu să-ți răspund este: „De ce nu am puterea de a alege ce vreau să fac cu corpul meu?”.
Iar răspunsul este simplu: pentru că nu ai exersat acest tip de decizie suficient de des, suficient de conștient și cu sprijin din partea figurilor tale de atașament și autoritate, adică părinții, dar și familia extinsă sau profesorii. Probabil că va mai dura ceva timp până să-ți negociezi și să-ți dobândești acest tip de libertate. Dar primul pas este să înțelegi că este și o libertate personală, adică un drept al tău, și o responsabilitate – față de tine și față de cei din jur.
Poate că în relația ta cu părinții nu ai primit suficiente încurajări și validări apropo de capacitatea ta de a lua decizii bune pentru tine. Poate că un eveniment traumatic, o boală sau un accident, i-a determinat să devină hiperprotectivi față de tine și să-ți refuze (deocamdată) dreptul de a lua decizii pe cont propriu – nu doar decizii medicale, ci de orice fel – făcându-te să simți că ai nevoie de aprobarea lor tot timpul.
Poate că are importanță și faptul că ești fată – în societatea noastră fetele au mai puțină libertate și autonomie decât băieții, ca urmare a stereotipurilor de gen încă foarte puternice în mentalitatea colectivă. Și poate că nici părinții tăi nu reușesc să decidă pentru ei înșiși în privința vaccinului anti-Covid-19 și atunci e greu de presupus că ar putea să te încurajeze pe tine să gândești altfel.
Eu ți-aș recomanda să începi un jurnal de introspecție, în care să scrii în fiecare zi câteva rânduri. Acest exercițiu te va ajuta să intri în contact cu emoțiile tale și să le traduci în idei, să le observi cum se transformă și către ce fel de comportamente te împing.
Ai putea citi și articolul acesta, în care am detaliat câteva metode de a ajunge să te cunoști mai bine pe tine însăți. Astfel, vei vedea că și deciziile importante vor deveni ceva mai ușoare, căci vei avea o imagine mai clară asupra propriilor tale emoții, nevoi și obiective. Iar acolo doar tu ai acces nemijlocit 🙂
Întrebare:
„De ce suntem obligați să ne vaccinăm?”
adolescent anonim
Salut!
Și mulțumesc pentru această întrebare atât de simplă, și totuși atât de controversată.
Senzația că ești obligat să te vaccinezi nu e ceva rar în zilele noastre. Mulți oameni s-au speriat atât de tare de informațiile care le-au ajuns la urechi, denaturate și deformate pe modelul telefonul-fără-fir, încât contribuie și ei la răspândirea acestora, fără să depună măcar puțin efort pentru a verifica dacă sunt adevărate sau false.
Vaccinarea împotriva Covid-19 nu este obligatorie în țara noastră. Deși există câteva categorii profesionale și grupuri sociale cărora vaccinarea le-a fost recomandată cu mai mult aplomb de către autorități (personalul medical și didactic, de exemplu), decizia asupra vaccinării aparține fiecărei persoane în parte, conform legii, iar vaccinarea este un act voluntar pentru toți cetățenii majori ai țării.
Motivele pentru care autoritățile recomandă vaccinarea sunt bazate pe impactul pozitiv al vaccinării în combaterea pandemiei, demonstrat prin studii științifice și calcule statistice. În privința altor boli precum tuberculoza, poliomielita, hepatita sau difteria, statul a prevăzut o schemă de vaccinuri obligatorii și gratuite. În cazul în care există argumente medicale pentru care anumitor copii nu li se recomandă anumite vaccinuri din această schemă, părintele sau reprezentantul legat trebuie să depună o cerere scrisă.
Lucrurile se complică însă atunci când ne gândim la adolescenți și la vaccinarea împotriva Covid-19.
Autoritățile române au lăsat decizia vaccinării minorilor împotriva Covid-19 în responsabilitatea părinților sau tutorilor legali ai minorului, spre deosebire de alte vaccinuri. Legea spune că la centrul de vaccinare și adultul, și minorul trebuie să semneze un formular prin care ambii își oferă consimțământul informat cu privire la vaccinare.
Totuși, nu există o altă metodă prevăzută de autorități pentru a verifica dacă, într-adevăr, minorul este de acord cu vaccinarea sau doar execută o cerință a părinților săi, care au dreptul legal de a lua decizii medicale în numele minorului. În acest caz, este într-adevăr posibil ca minorii să fie obligați să accepte vaccinarea, chiar dacă nu sunt de acord cu ea. Asta se poate întâmpla în două feluri:
Totuși, din interacțiunile noastre cu tinerii de până acum, am întâlnit mai des genul acesta de argumentare abuzivă emoțional în discursurile celor care se poziționează împotriva vaccinurilor. Mulți dintre ei exagerează riscurile vaccinări – neintenționat de cele mai multe ori – ca urmare a lipsei de informații științifice clare și a fricilor pe care necunoscutul le trezește automat în oameni. De exemplu, „Dacă te vaccinezi îți va fi afectată fertilitatea”, una dintre cele mai răspândite știri false.
Așadar, sper că nu încearcă nimeni să te oblige, cu adevărat, să te vaccinezi. Iar în cazul în care cineva pune presiune pe tine și te face să te simți obligat să te vaccinezi, te încurajez să-ți exprimi disconfortul și să-i ceri acelei persoane să-ți respecte dreptul de a decide pentru propria ta persoană.
În cazul în care ești încă minor, explică-le părinților sau tutorilor tăi care sunt motivele pentru care nu dorești să te vaccinezi și încercați să găsiți împreună o cale de mijloc. Pentru asta, te poți inspira din recomandările ghidului de conversație cu 10 pași pentru o discuție sănătoasă despre vaccinare. De asemenea, ai putea să citești și să le trimiți și lor „Ce știm despre vaccinarea copiilor și adolescenților”, un material jurnalistic serios, cu multe link-uri către studii și cercetări pe tema asta, ca să vă puneți la curent cu ultimele informații științifice pe subiectul vaccinării.
