Întrebare:

„Ce ar trebui să facă o persoană, dacă îi este frică să nu fie abandonată de persoanele dragi?”

adolescentă anonimă

Bună!

Și mulțumesc pentru întrebarea ta – e o întrebare cu care vor rezona mulți dintre cei care vor citi acest răspuns.

Am să pornesc de la clarificarea conceptului de teamă de abandon – o temă foarte frecventă printre problemele cu care se confruntă oamenii de toate vârstele, în relațiile lor cele mai apropiate.

Ce este frica de abandon?

În general, frica de abandon este rezultatul expunerii la situații care sunt trăite cu frică intensă și neajutorare completă la nivel emoțional – cel mai adesea experiențe din prima parte a vieții, când psihicul oamenilor este fragil, influențabil și imatur.

La vârste mici, creierul nu are capacitatea de a gândi abstract, imaginația este greu de deosebit de realitate și trăirile afective sunt intense, haotice și foarte greu de gestionat.

Frica de abandon este înrădăcinată în poziția de vulnerabilitate extremă a fiecărui bebeluș care vine pe lume. Bebelușul este total dependent de îngrijirea unei alte persoane pentru a putea supraviețui. Așa că rolul fricii de abandon este inițial este unul adaptativ – determină copilul să se conformeze unor reguli care pot să-i asigure supraviețuirea, chiar dacă i se par nedrepte odată ce dezvoltă gândire critică.

Mai târziu însă, teama de abandon poate să se întipărească în structura personalității prin rănile emoționale încă deschise, lăsate de niște experiențe traumatice care includ o formă de abandon:

• plecarea sau moartea unui părinte/bunic din orice motiv, inclusiv boală;
• divorțul părinților sau conflicte între părinți care includ separarea temporară a cuplului parental;
• separarea fizică a membrilor familiei din orice motive;
• venirea pe lume a unui alt copil în familie, care poate monopoliza atenția mamei;
• un moment în care copilul s-a pierdut de părinți într-un loc necunoscut sau poate a fost chiar uitat de părinții preocupați cu altceva, etc.

Chiar dacă oamenii cu astfel de experiențe merg mai departe și din exterior pare că au depășit de mult momentele dificile, teama de abandon poate să rămână întipărită undeva în fundal, activându-se doar în contact cu anumiți declanșatori / evenimentele „trigger”.

Nici măcar atunci când este activată, teama de abandon nu este neapărat conștientă și asumată. Ea se poate manifesta la nivel de comportament și printr-un set de atitudini, convingeri și tendințe cumva convergente în direcția evitării situațiilor de abandon – chiar și la nivel simbolic. Acestea sunt menite să protejeze persoana de eventualitatea unui abandon, chiar dacă la nivel conștient acea persoană nu identifică sentimentul de teamă sau frică.

De exemplu, un copil ai cărui părinți au divorțat când el/ea avea o vârstă fragedă ar putea să aibă în adolescență sau chiar la maturitate o aversiune puternică față de ideea de cuplu, să respingă cu ostilitate sau dispreț sau dezinteres orice gest de apropiere din partea altor persoane care-și manifestă interesul romantic. Sau, din contră, ar putea să aibă mai multe relații și flirturi în același timp, neluând în serios niciuna dintre interacțiunile respective și refuzând inconștient să dezvolte atașament și intimitate emoțională alături de o altă persoană.

În ambele cazuri, teama de abandon poate fi la rădăcina reacțiilor comportamentale, chiar dacă teama în sine nu este conștientizată. Prin urmare, ea nici nu poate fi recunoscută în fața altora, chiar dacă persoanei respective i se atrage atenția că ar putea avea o teamă de abandon.

S-ar putea să am o teamă de abandon. Ce fac cu ea?

Întrebarea e cât se poate de validă: ce facem dacă ne-am pricopsit cu o teamă de abandon înainte să învățăm să ne legăm singuri la șireturi, iar acum că știm că o avem, nu mai putem să o ignorăm?

Ei bine, teama de abandon se poate vindeca într-un proces terapeutic, iar declanșatorii ei pot să își piardă din forță, permițându-ți treptat să adopți alte tipare de comportament mai adecvate și mai adaptative. Adică mai potrivite pentru nevoile și obiectivele tale din prezent, nu calibrate conform experiențelor traumatice din trecut pe care nu vrei să le mai repeți cu niciun preț.

Procesul terapeutic la care mă refer poate avea loc și fără sprijin specializat, prin studiu, documentare și introspecție. Totuși, alături de un specialist în sănătate mentală, acest proces se poate derula mai rapid, mai precis și cu efecte semnificativ mai de durată, așa că te încurajez să cauți consiliere specializată măcar pentru câteva ședințe pe acest subiect.

Ca resurse pentru a aborda teama de abandon din perspectivă psihologică, îți recomand următorii pași, a căror ordine nu e neapărat bătută în cuie.

Cunoaște-te pe tine!

Fă efortul conștient de a identifica declanșatorii pentru acele experiențe emoționale dezagreabile din viața ta – situații în care ajungi să te simți unsafe, singură și neajutorată sau speriată și furioasă, geloasă și posesivă sau defensivă și evitantă. Sau toate în același timp.

Dacă te gândești la lucrurile astea în retrospectivă va fi mai ușor să identifici aceste sentimente, căci pe moment intensitatea trăirii afective poate să blocheze procesarea cognitivă sau să o facă mai puțin eficientă. În timp însă, cu antrenament, această analiză retrospectivă îți va crea un nou automatism care te va ajuta să identifici mai rapid și mai corect emoțiile, chiar și atunci când ele au tendința să te copleșească. Asta îți va oferi mai mult autocontrol și mai mult tact în reacția comportamentală din acele momente în care ți se declanșează spontan teama de abandon, sub efectul factorilor de mediu. Efectul resimțit va fi acela al scăderii frecvenței reacțiilor de tip PTSD (reacțiile caracteristice tulburării de stres post-traumatic) – acele tipare de răspuns afectiv și comportamental pe care le manifești atunci când te simți în pericol de abandon.

Spune-ți povestea!

Împărtășește-ți povestea sau măcar părți din ea. A-ți spune povestea de viață sau a povesti cuiva diverse evenimente semnificative din viața ta și efectele pe care le-au avut asupra ta reprezintă un mod foarte firesc de a te pune în conexiune cu propria ta persoană, în siguranța unui spațiu relațional, adică în același timp în care te conectezi și cu altcineva.

Genul acesta de conversație poate să creeze intimitate și să ofere apropiere, conexiune, validare, ba chiar protecție în anumite cazuri, ceea ce contracarează efectele traumei de abandon.

Deocamdată, astfel de contexte cu potențial de vulnerabilizare și intimitate pot să ți se pară neplăcute sau periculoase, dar asta probabil se întâmplă pe baza unei reacții inconștiente de autoprotecție. Mecanismul e simplu: dacă nu avem relații importante, nu există nici riscuri prea mari să suferim după pierderea lor, așa că resimțim ca dezagreabile, plicticoase sau chiar dezgustătoare cele mai multe dintre momentele spontane de apropiere sau intimitate, fie ea emoțională sau fizică.

Acest tipar de autoprotecție poate fi updatat și îmbunătățit, iar tu poți contribui conștient la acest proces de evoluție. Cum faci asta? Prin căutarea și alegerea unor momente în care să-ți asumi conștient riscurile necesare pentru a-ți da ocazia să experimentezi câteva momente de intimitate și încredere într-o altă persoană.

Sigur că vei mai și greși, ceilalți vor greși și ei, ceva suferință tot s-ar putea să apară. Dar cu cât vei avea mai multe astfel de ancore de intimitate și încredere în experiența ta directă, cu atât îți va fi mai ușor să eviți relațiile toxice și să îți menții echilibrul emoțional pe perioade mai lungi.

În plus, sentimentul de singurătate existențială este mai puțin apăsător, cu cât te simți mai conectat cu alte ființe umane, în care te poți oglindi și care îți oglindesc la rândul lor propriile trăiri și experiențe, fără să reducă însă din unicitatea și imprevizibilul fiecărei povești de viață.

Dă-ți timp să procesezi!

Când simți că emoțiile te copleșesc și începi să recunoști tiparul comportamental al luptei împotriva suferinței cauzată de un (potențial) abandon, oprește-te și dă-ți timp să-ți lipezești gândurile și emoțiile.

Dacă ești într-o conversație care deja s-a încins, retrage-te cu mențiunea că realizezi că ceva se întâmplă cu tine și că are de-a face și cu trecutul, nu doar cu prezentul. Înainte de a te retrage, asigură cealaltă persoană că puteți continua conversația după o pauză de calmare.

Folosește pauza ca să faci o listă mentală sau în scris cu toate emoțiile pe care poți să ți le identifici. Apoi notează-ți și nevoile active din acele momente – emoțiile te vor ajuta să le descoperi și să le pui în cuvinte. Încearcă să le grupezi pe cele corelate cu conversația „încinsă” și să le separi de celelalte nevoi active, dar care nu au legătură cu subiectul conversației. Ele pot totuși să fie factori de influență (binecunoscutul „și-a vărsat nervii pe altcineva”), ceea ce te poate face să realizezi că și tu ai contribuit la declanșarea conflictului – poate chiar inconștient. Poate chiar ți-ai vărsat nervii în altă parte, fără să vrei și fără să-ți dai seama, ceea ce înseamnă că ai opțiunea de a reveni cu scuze.

Totuși, analiza nevoilor trebuie să continue și după acest pas.

• Ce ți-ai fi dorit să facă cealaltă persoană?
• Ce nevoie emoțională reflectă această dorință?
• Ce sens are acea nevoie pentru siguranța ta sau pentru siguranța relației respective?

Poate deja ai identificat declanșatorii fricii de abandon dacă ai ajuns până aici, dar important este ce alegi să faci de acum înainte.

Ai putea reveni în conversație cu aceste observații – o nouă perspectivă personală asupra celor întâmplate. Sau ai putea să-ți mai iei niște timp să procesezi ce simți pentru persoana cealaltă înainte de a reveni în conversație. S-ar putea să fie încă multă supărare, dezamăgire, furie sau teamă față de cealaltă persoană implicată, dar dacă accesezi și partea de toleranță, înțelegere și empatie, sunt din ce în ce mai puține șanse să ajungeți din nou la conflict.

Important este ca pe măsură ce tu te cunoști și te înțelegi mai bine, să-i ajuți și pe ceilalți să te cunoască și să te înțeleagă mai bine, împărtășindu-ți observațiile, propria perspectivă și experiența de viață. Adică spunându-ți povestea sau cel puțin your side of the story. Da, s-ar putea să iasă scântei din când în când, dar comunicarea asertivă este mereu calea mai scurtă către înțelegere reciprocă și cooperare. Iar noi, oamenii, chiar avem nevoie de cooperare pentru a nu ne simți abandonați.

Întrebare:

„Bună! Am o relație de un an, iar iubitul meu din jigniri foarte urâte nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură. Spune că eu nu pot ajunge nimic în viața asta. El este marcat foarte mult de ce am făcut în trecutul meu. Și i-am dat fiecare detaliu din trecutul meu, iar el mereu îmi spune că sunt doar o mincinoasă și că nu crede nimic din ce spun. I-am repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze pe el cu nimic trecutul meu, atâta timp cât nu ne-a afectat relația. Dar el mereu aduce în discuțiile noastre trecutul. Ce să mă fac?”

adolescentă anonimă

Bună!

Povestea ta, deși spusă în doar câteva rânduri, este o poveste tristă și deopotrivă comună. Îmi pare rău că trăiești încă în interiorul acestei capcane, dar voi încerca să te ajut să găsești o cale de a-ți clarifica următorii pași ca să te simți mai bine. Și trebuie să plec de la cuvintele tale. 

„Ce să mă fac?”

e o întrebare atât de normală, încât rareori ne oprim să ne întrebăm ce reflectă. Eu aș zice că e o întrebare care ne dă un hint important, prin magia simbolismului limbii în care gândim și comunicăm.

„Ce să mă fac?”, deși o expresie aparent inofensivă, face referință la propria persoană ca la un obiect – ceea ce ne setează pe o idee greșită, căci nu suntem obiecte, ci indivizi cu sentimente și personalități distincte. CE este un pronume simplu, cu o mulțime de funcții în gramatica limbii române. Dar, în această întrebare prin care oamenii exprimă adesea descurajarea și nevoia de ajutor, CE poate fi privit și ca un simbol al convingerii inconștiente că eul trebuie să se comporte într-un anumit fel, să capete anumite atribute sau o anumită imagine prin propriile forțe: „Ce să MĂ FAC?” unde verbul este folosit la persoana I singular. În plus, „să mă fac” folosit în locul lui „să fac” indică o abordare autoreflexivă a problemei identificate, problemă care, desigur, cere o soluție.

În ceea ce privește rezolvarea de care este nevoie, acest „Ce să mă fac?” poate să ceară o schimbare reală, profundă a sinelui, sau o schimbare aparentă, de suprafață – dar ambele indică implicit ideea că responsabilitatea sau puterea de a schimba ceva este la cel care își pune această întrebare. Și asta cred și eu despre tine: că schimbarea este în puterea și în responsabilitatea ta.

Relația și semnalele de alarmă

Descrierea scurtă a conflictelor din relația ta de cuplu indică existența unor conflicte de valori între tine și partenerul tău – cele legate de perspectivele diferite pe care le aveți în prezent asupra trecutului tău și a felului în care el influențează prezentul vostru.

Totuși, faptul că el „este marcat foarte mult” de ce ai făcut tu în trecut nu este o scuză pentru faptul că își manifestă acele sentimente prin jigniri și alte forme de violență emoțională față de tine. Indiferent care sunt lucrurile pe care i le-ai povestit sau felul în care a înțeles el acele evenimente din trecutul tău (btw, ai putea verifica dacă într-adevăr a înțeles corect ce i-ai povestit și dacă are toate detaliile necesare pentru a înțelege corect), ar trebui să îți fie deja clar că nu e ok să răspundă cu abuzuri și să te aducă în rol de victimă, el fiind în rol de agresor. Această dinamică este toxică și compromite șansele de a avea o relație sănătoasă, indiferent cât de bine poate să te facă să te simți în alte momente.

Cum am ajuns aici? Trecutul chiar contează.

De asemenea, e important să te gândești un pic în retrospectivă cum a ajuns partenerul tău să aibă toate acele informații (uite și un alt articol pe același subiect).

Le-ai oferit tu, pur și simplu, pentru că te simțeai în siguranță cu el, aveai încredere că nu te va judeca și ți-ai dorit sentimentul de pace al unei relații în care poți să renunți la secrete și măști sociale?

Sau mai degrabă a insistat el cu tot felul de întrebări și scenarii fanteziste, presărate cu tot felul de frici personale, până când ai decis să-i spui tot ce era de spus, în speranța că te va crede, va aprecia sinceritatea ta și te va iubi și mai mult?

Dacă realitatea ta e mai aproape de a doua variantă, ai multe red flags ignorate deja de ceva timp. Hmm… te definești oare ca o persoană optimistă? 🙂 Dar ce vreau să spun cu red flags? Ei bine, mă refer la acele semnale care te pot face să identifici un pericol, un abuz sau ceva ce merge într-o direcție toxică. Asta e o altă întrebare interesantă: ce te-a făcut să ignori toate acele semnale de alarmă.

Red flags în comportamentul fiecăruia

În situația povesitită de tine, indicii de comportament (ex: „iubitul meu din jigniri foarte urate nu mă scoate, din incapabilă să fac ceva singură, că eu nu pot ajunge nimic în viața asta.”) sugerează un partener cu tendințe anxioase (posibil disimulate și ascunse bine de ceilalți) și nevoie mare de control, cu potențial de posesivitate, gelozie sau dependență/exploatare emoțională.

Un astfel de partener ar putea avea și un grad ridicat de narcisism la nivelul personalității, ceea ce înseamnă că va fi centrat pe propriile nevoi și obiective mai tot timpul și se va folosi de ceilalți pentru a-și satisface nevoile personale, indiferent de costurile implicate sau suferința provocată altora.

Nivelul de empatie în relațiile narcisicilor este foarte redus, în timp ce tendințele manipulative, cele disimulative și șantajul sunt parte din viața de zi cu zi. O astfel de persoană se va purta la fel și în relația de cuplu, chiar dacă la începutul relației și în scurte reprize reușește să își arate doar „partea bună”. Partenerii persoanelor cu tendințe narcisice sunt prinși în capcana abuzului narcisic, despre care am scris pe larg aici și te-aș trimite și aici, pentru cum să treci peste o relație cu un narcisist.

Deși este dificil să părăsești o astfel de relație, este posibil și adesea foarte necesar – mai ales atunci când partenerul nu manifestă niciun fel de disponibilitate de a-și recunoaște greșelile și de a lucra activ pentru a-și modifica atitudinile și comportamentul. În cazul vostru cum este?

El recunoaște când greșește? După ce te jignește urmează măcar o sesiune de scuze și câteva zile de pace în relație sau abuzul este deja generalizat, cum pare să indice mesajul tău? Faptul că i-ai „repetat de nenumărate ori să nu îl afecteze trecutul” tău nu schimbă mare lucru, dacă problemele lui de încredere și nesiguranțele pe care le are au surse mai profunde sau mai vechi decât relația voastră de cuplu. Cum ziceam, pari o persoană optimistă, dar s-ar putea să ai nevoie de repere mai clare pentru felul în care îți iei deciziile în cuplu. Unele lucruri nu se schimbă decât dacă participă și alți oameni la acea schimbare, oricât de mult ne-am dori să nu fie așa.

Ipoteze, cauze și perspective

O potențială explicație pentru felul în care se poartă cu tine îl reprezintă fricile și traumele sale din trecut. Poate a fost înșelat în alte relații de cuplu, poate a fost abandonat sau abuzat fizic și emoțional în copilărie, poate i se pare că te pierde sau că ai putea să-ți pierzi interesul/iubirea pentru el – chiar și așa, insultele și jignirile sale nu rezolvă nimic.

Nici fricile lui nu scad, nici trecutul tău (sau ceea ce îl deranjează apropo de trecutul tău) nu se va schimba, doar pentru că te face să te simți vinovată, rușinată sau responsabilă pentru felul în care reacționează el la trecutul tău. E doar o răzbunare pe care el o aplică probabil inconștient, astfel încât să păstreze balanța puterii din relație înclinată în favoarea sa.

Fricile sale, nesiguranțele legate de sine sau de relația voastră sunt cele care îl fac să se simtă lipsit de putere, vulnerabil sau chiar slab. Tocmai de aceea, s-ar putea să manifeste inconștient tendința de a te pedepsi și de a te păstra captivă în această relație, pe care el o simte totuși ca fiindu-i absolut necesară.

S-ar putea să fie chiar foarte sincer când spune că nu-și imaginează viața fără tine, dar asta poate însemna că el e pur și simplu dependent de validările, resursele și statutul pe care i le oferă relația, nu neapărat că te iubește și își dorește sincer să fii și tu fericită. Iar tu asta ar fi sănătos să vrei pentru tine de la un partener/ o relație de cuplu, nu-i așa?

Tu ce vrei de la relația aceasta de acum înainte?

Chiar dacă până acum nu ai stat să te gândești la ce-ți dorești de la un partener/o relație sau ai considerat că trebuie să faci diverse sacrificii pentru binele relației/partenerului, ia în considerare ideea asta măcar de acum înainte. Sacrificiile nu sunt sănătoase în relații, mai ales în cele de cuplu.

Direcția către care e bine să aspiri este cea a negocierilor urmate de compromisuri agreate de comun acord, căci ele setează un cadru mult mai sănătos pentru orice relație. Cu cât sunt negociate și discutate mai clar și mai onest limitele personale, preferințele, emoțiile, nevoile și dorințele fiecăruia, cu atât mai bine, căci asta garantează cele mai bune șanse de a ajunge la soluții care să-i mulțumească pe toți cei implicați.

Așa că e timpul să îți iei o pauză de la stinsul de focuri mici, astfel încât să-ți aduni energia, răbdarea și curajul de a-ți căuta răspunsul la întrebarea reală pe care o ai, dar încă nu ai verbalizat-o. Eu intuiesc că e undeva în zona „Îmi mai doresc această relație?”, dar sigur că poate fi formulată în multe alte feluri. Important este să începi să te gândești la subiectul acesta: cât de mult bine îți face relația asta cu adevărat. Și apoi, cât de mare e schimbarea de care ai avea nevoie pentru a-ți fi bine. Este vorba de o schimbare care stă doar în puterea ta? De asta mă cam îndoiesc, căci e nevoie ca și partenerul tău să schimbe ceva din comportamentul său pentru ca lucrurile să se echilibreze cu adevărat.

Incertitudinea ca încurajare pentru viitor

Sper că măcar următorii pași sunt ceva mai clari acum, dar sunt convinsă că nu e o ușurare prea mare lucrul acesta. Conștientizarea abuzului la care ești expus sau la care îi expui inconștient pe ceilalți este un lucru tare greu și îți poate crea rezistențe sau să te împingă în negare uneori, dar miza stă tocmai în contactul cu realitatea.

Nimeni nu poate să trăiască izolat într-o fantezie, de fapt. Mai devreme sau mai târziu, realitatea te va lovi cu neprevăzutele ei. Și nimeni nu știe ce urmează, până la urmă. Dar dacă îți asumi cu onestitate propriul adevăr și propria putere de a-ți influența evoluția ca persoană, vei fi pe calea cea bună, chiar dacă ea va fi încă presărată cu suferințe și frici, mai mici sau mai mari, mai predictibile sau mai surprinzătoare.

Întrebare:

„Cum știu câtă disponibilitate am pentru a ajuta, pentru a mă deschide subiectului? Ce fac dacă nu găsesc disponibilitatea asta încă?”

adolescentă anonimă

Proximitatea războiului e ceva destul de dificil de gestionat la nivel emoțional, chiar și pentru oamenii mari, nu doar pentru cei tineri. După șocul inițial, care poate dura câteva zile sau chiar 1-2 săptămâni, psihicul oamenilor reușește să se adapteze la noua realitate și să se reorienteze, astfel încât să reducă consumul excesiv de resurse și să se concentreze din nou pe propriile nevoi și responsabilități de zi cu zi.

Life goes on anyway. 

Odată cu zilele care trec, ne obișnuim din ce în ce mai mult cu orice lucru nou care apare în viața noastră. Iar asta se întâmplă ca rezultat al mecanismelor inconștiente de adaptare și apărare și reasigurare ale psihicului, oricât de imprevizibile și nedorite sau, din contră, oricât de mult-așteptate sunt lucrurile care ni se întâmplă. 

Șocuri și răspunsuri de adaptare

Războiul dintr-o țară vecină, însă, e un subiect mult mai complex – nu e doar un lucru care ni se întâmplă nouă, fiecăruia dintre noi, ci e un lucru care afectează și impactează mulți alți oameni, în feluri greu de catalogat și cuantificat.

Expunerea inițială la știrile despre declanșarea atacurilor armate asupra civililor ucraineni, la câteva sute de kilometri depărtare de noi, e procesată ca un șoc. Creierul are nevoie de câteva zile pentru a reașeza posibilitățile viitorului într-o ordine nouă. La început, el e suprasolicitat de consumul energetic pe care îl presupune gestionarea tuturor fricilor pe care apropierea fizică a războiului le aduce la suprafață din abisul inconștientului. 

Unii oameni, inclusiv tineri, găsesc în ei puterea sau necesitatea de a se implica activ în sprijinirea refugiaților ucraineni, în timp ce alții se refugiază ei înșiși în realitatea proprie, separându-se și distanțându-se emoțional de știrile despre război. Există două feluri principale în care poți face această separare:

• conștient și intenționat – de exemplu, decizia de a te proteja de știrile care îți cresc anxietatea
• inconștient și condiționat de factori de mediu – de exemplu, cerințele școlare, probleme personale urgente etc.

Șocuri generale, priorități personale: disponibilitatea de a ajuta

E important însă să știi că niciuna dintre aceste variante nu este corectă sau greșită la modul absolut. Disponibilitatea de a ajuta nu e obligatorie și nu e direct proporțională cu distanțarea emoțională față de subiect.

Disponibilitatea de a ajuta depinde mai degrabă de configurația și ierarhizarea nevoilor tale active: în special cele nesatisfăcute, care au adunat deja frustrare și tensiune internă și „se cer” adresate cât mai rapid. Ca să-ți fie mai clar cum poți să-ți identifici nevoile, pornește de la Piramida lui Maslow și scrie pe o foaie cel puțin 5 nevoi proprii pentru fiecare dintre cele 5 nivele ale piramidei:

• Nevoi fiziologice de bază
• Nevoi de securitate și protecție
• Nevoi de apartenență și atașament
• Nevoi de stimă și statut social
• Nevoi de autorealizare și autoactualizare

Apoi, având proaspete în minte aceste nevoi personale active, vei putea să te lansezi cu mai multă încredere în procesul de introspecție ghidat de întrebările de mai jos.

Ca să-ți dai seama câtă disponibilitate ai pentru a ajuta, încearcă să răspunzi cât mai onest la întrebările următoare:

1. Cât de mult timp petrec în contact direct cu informații sau imagini despre război?

Foarte mult timp uitându-te la știri sau discutând despre subiectul acesta cu alți oameni poate să însemne că te interesează și că te afectează ceea ce se întâmplă acolo. Ai deja disponibilitatea de a fi în contact cu aceste informații, cel puțin, adică e mai probabil să vrei să te și implici activ. Dacă deja numeri câteva ore bune printre știri, analize și reportaje, poate reconsideri un pic lucrurile: în loc să te expui la atâta violență și suferință la modul pasiv, nu te-ai simți mai bine să petreci timpul acela făcând ceva util pentru refugiați? Sau, de ce nu, pentru oamenii care lucrează cu refugiați sau alte categorii sociale vulnerabile, pe care societatea noastră e posibil să le neglijeze acum mai mult decât de obicei.

2. Căror nevoi le răspunde comportamentul meu manifest apropo de știrile și conversațiile despre război? 

Dacă stai un pic să te gândești sau să povestești cu cineva, sigur vei reuși să-ți identifici și niște nevoi foarte specifice, care sunt adresate deja direct sau indirect de deciziile tale de comportament apropo de știrile și conversațiile despre război. Evitarea știrilor poate să însemne nevoia de autoprotecție sau de a lua o pauză ca să-ți reîncarci bateriile, în timp ce supraexpunerea la subiectul războiului poate să fie dovada unei altfel de nevoi de autoprotecție – de data asta prin creșterea propriei capacități de a face predicții care să te mențină în siguranță. 

3. Cât de mult stres și câte probleme personale am de gestionat în perioada aceasta?

Poți să simți vinovăție sau rușine că nu te implici să ajuți, deși, pragmatic vorbind, este complet nerealist să ai astfel de așteptări de la tine, pentru că tu însuți ești în situația de a avea nevoie de sprijin și ajutor din partea celorlalți. Întâi ai grijă de tine, ca să poți avea de unde să le oferi și altora grija ta. Iar prin a avea grijă de tine trebuie să înțelegi inclusiv a cere ajutor și a-l accepta, fără autocritică sau minimizarea propriilor dificultăți. Dacă ai Bacul anul acesta, de exemplu, probabil că ai nevoie să lași voluntariatul pentru alte perioade mai puțin încărcate emoțional.

4. Ce fel de resurse am la dispoziție? 

Dacă stai să te analizezi, poți descoperi că ai timp, dar nu știi neapărat cum ai putea să-l pui în ajutorul refugiaților. Sau poți să ai bani, obiecte de donat sau aptitudini speciale pe care le-ai putea reorienta către sprijinul refugiaților din Ucraina, dar nu ai informații despre cum e cel mai bine să îți investești acele resurse ca să ajuți cu adevărat. Dacă îți dai seama că acesta e obstacolul unde te-ai împotmolit, caută în online informații despre inițiativele locale și naționale de sprijin pentru refugiați, atât din partea autorităților, cât și a ONG-urilor.

5. Care ar fi cea mai satisfăcătoare și realistă metodă de a ajuta, fără să mă pun pe mine în pericol sau în dezavantaj?

Ca să-ți răspunzi la întrebarea asta, poți să începi prin a face două liste separate: prima cu moduri concrete de a ajuta, a doua cu ce ți-ar plăcea ție să faci ca să ajuți, apoi vezi ce idei se regăsesc pe ambele liste. Ia în considerare nu doar resursele tale disponibile, ci și modurile în care ți-ai putea îndeplini și niște nevoi personale (de a învăța ceva, de a fi util, de a-ți lua mintea de la frica de război, de a aduna experiență într-un anumit domeniu etc.). Dacă alegi așa cum și cât să ajuți, vei putea să-ți păstrezi o motivație mai stabilă în timp, iar acțiunile tale vor face bine și pentru alții, și pentru tine însuți. 

Pare că nu am disponibilitate să ajut. Ce-i de făcut?

Dacă ai ajuns la această concluzie, s-ar putea să te simți plin/-ă de tensiune și într-un vag sentiment de disconfort, aproape vinovăție. „Dacă nu am disponibilitate să ajut, înseamnă că sunt un om rău?” s-ar putea deja să ți se fi înfiripat în minte, mai clar decât până acum. Răspunsul este simplu: NU.

A nu avea disponibilitatea de a ajuta înseamnă, de cele mai multe ori, că nu reunești condițiile de stabilitate, echilibru și acces la resurse de care ai avea nevoie pentru a putea cu adevărat să ajuți. Ceea ce ai reuși să faci în astfel de condiții ar fi mai degrabă o încercare de a-ți calma sentimentele de vinovăție că nu ajuți, dar în același timp ar reprezenta o formă de autoabuz și autosabotare.

Nu te obliga să te autosabotezi, doar ca să corespunzi mai mult unui standard nerealist al „cetățeanului ideal”, mereu gata să se implice în acțiuni umanitare și voluntariate de dragul lumii. Lumea ta începe cu tine, cu mintea ta, cu corpul tău, cu relațiile tale – ai grijă de ele înainte de orice altceva!

S-ar putea să fie dificil să accepți că tu ești cel/cea care are nevoie de ajutor prima dată, căci asta înseamnă că ești și tu un fel de victimă – a cuiva sau a unor circumstanțe și a unor factori care s-au intersectat într-un mod nefericit în prezentul tău. Dar asta e o condiție temporară, care se va modifica în timp. Odată ce te vei ocupa de propriile tale nevoi și priorități, vei descoperi și spațiul emoțional necesar și suficient pentru a putea să-ți oferi sprijinul și ajutorul și altor persoane.

E adevărat, cu toții sperăm că războiul din Ucraina se va termina repede, iar viața noastră va reveni la normal – orice ar însemna normalul ăsta abstract din mintea noastră. Dar oameni care vor avea nevoie de ajutor, așa cum ai și tu acum, vei întâlni oricând, oriunde. Chiar dacă nu-ți vei descoperi acum disponibilitatea de a ajuta, vei putea să o faci din plin oricând vei simți că ți-ai reechilibrat rezervoarele de energie și resurse emoționale, cognitive și de orice alt fel.

Întrebare:

„De ce când sunt eu însămi și mă simt bine sunt considerată o ciudată și copilăroasă?”

adolescentă anonimă

Bună!

Întrebarea ta e mai veche, dar probabil că încă te mai gândești la ea. Poate ți-ai găsit deja un răspuns, dar am să încerc și eu să aduc un pic de claritate pe acest subiect.

Desigur, doar tu poți să știi exact cum se simte pe interior ceva ce alții consideră un comportament ciudat sau copilăros. Nu pun la îndoială faptul că îți poți identifica starea de a fi tu însăți și de a fi confortabilă să te comporți ca atare, fiecare o cunoaște la modul subiectiv.

Aș pune însă sub semnul întrebării felul în care este interpretat comportamentul tău de ceilalți în astfel de momente. Nu vreau să spun, cum poate ai mai auzit, că e doar în capul tău. Cel mai probabil, cu toții am primit astfel de etichete sau feedback-uri de la diverse alte persoane, de mai multe ori de-a lungul vieții.

Dar la fel de des se întâmplă și să interpretăm reacția ambiguă sau confuză a cuiva ca un semn „cât se poate de clar” că acea persoană ne consideră ciudați sau copilăroși. Uneori verificăm, alteori nu. „Cât se poate de clar” nu e chiar așa de clar de fiecare dată.

Firul logicii emoționale

Așadar, prima mea întrebare pentru tine ar fi: Cât de des mi se întâmplă cu adevărat să fiu considerată ciudată sau copilăroasă atunci când sunt eu însămi și mă simt bine?

Apoi, urmează alte câteva întrebări pe firul logicii emoționale:

• Cât de des se întâmplă să descopăr că am interpretat greșit reacția cuiva?
  
• Caut să-mi testez ipotezele de interpretare sau reacționez mai des din impuls?
  
• Cât de des se întâmplă să mi se spună de ceilalți că sunt ciudată sau copilăroasă?
• Cine sunt oamenii de la care am primit astfel de feedback-uri?
  
• Pentru ei, aceste etichete au valențe pozitive, negative sau neutre? Dar pentru mine?
  

Dacă răspunzi onest la această secvență de întrebări introspective, gândirea ta critică se va alia cu memoria și împreună veți reuși să puneți în altă lumină unele evenimente din trecut.

Relațiile și reinventarea identității

S-ar putea să-ți dai seama că ai o oarecare tendință de a proiecta pe ceilalți o teamă personală – cea de a fi considerată copilăroasă sau ciudată, iar asta să te facă să te întrebi dacă într-adevăr te simți tu însăți în acele momente pe care ceilalți par să le eticheteze astfel.

Poate ai crescut între timp și nu te mai simți nici tu însăți prea… tu însăți? Identitatea adolescenților este încă în formare, iar experimentarea în afara zonei de confort e noua regulă după care se ghidează creierul adolescent. E normal să treci prin astfel de faze – cu accent pe ideea că este o fază pe care o vei depăși, simțindu-te din nou tu însăți fără mari eforturi.

Este posibil și să nu vrei să renunți încă la copilărie și să simți că trebuie să te lupți cu transformările adolescenței, păstrându-ți pasiunile și preocupările din anii precedenți, chiar dacă cei de vârsta ta par să se grăbească să se maturizeze. Uneori, la adolescenți, asta vine la pachet cu o tendință de a devaloriza sau ridiculiza orice le sună caracteristic copilăriei sau unei vârste mai mici. De ce? Pentru că încearcă (intenționat sau inconștient) să pară mai maturi, ca să fie luați mai în serios. Dar asta nu înseamnă că au mereu dreptate când pun etichetele respective.

Trecând prin întrebările de mai sus, există și varianta să realizezi că, într-adevăr, primești foarte des astfel de feedback-uri, dar doar de la anumite persoane, care interacționează cu tine în anumite contexte și cu care ai un anumit tip de relație. Ce spune asta despre acele relații sau acele persoane? Ce fel de nevoi par să aibă în raport cu tine, astfel încât să-ți tot spună astfel de lucruri?

În plus, s-ar putea ca pentru alte persoane, aceste etichete verbale – „ciudată” și „copilăroasă” – să nu aibă aceeași semnificație ca pentru tine. Uneori, ele pot exprima chiar admirație sau nostalgie, nu doar dezaprobare, desconsiderare sau superioritate, așa cum par să indice în primă instanță.

Întrebările nasc cunoaștere și cunoașterea naște întrebări

Nu am un răspuns prea simplu la întrebarea ta, dar cu siguranță că ea va aduce cu sine o mulțime de alte întrebări, pe lângă cele pe care ți le-am sugerat mai sus.

O parte importantă din procesul de maturizare este dezvoltarea conștiinței de sine într-o capacitate de gândire auto-reflexivă la un nivel de profunzime și abstract mult mai evoluat decât în copilărie. Iar asta se întâmplă prin parcurgerea acestor labirinturi de întrebări și răspunsuri, la intersecția cărora se vor naște mereu alte și alte întrebări în căutare de răspunsuri.

Poate e neplăcut uneori drumul prin acest labirint, dar este și incitant saltul acesta în necunoscut, în căutarea identității și a sensului. Călătoria asta cu siguranță este plină de confuzie și îndoieli, imaginea ideală a destinației se mai schimbă pe drum, pe neașteptate, iar asta face călătoria și mai interesantă, căci vedem noi sensuri și inventăm noi feluri de a ne manifesta identitatea.

Din păcate, asta poate să ne facă să ne simțim străini unii de ceilalți, uneori. În realitate avem totuși, cu toții, o direcție comună: înainte în timp. Ne reconstruim și ne redescoperim pe noi înșine de câte ori avem nevoie să o facem.

Conexiuni abstracte și dezvoltare

Desigur, astfel de discuții filozofice par să iasă din sfera psihologiei, dar să fie oare asta realitatea? Oare nu e filozofia o artă și/ sau o știință de a integra sentimentele și gândirea unei persoane într-o structură coerentă și congruentă cu sine în timp, permițând însă un nivel de flexibilitate care să-i ofere individului capacitatea de a învăța din greșeli – ale sale și ale altora?

Ce vreau să zic este că genul ăsta de gânduri, care probabil ți-au produs plăcere și ți-au trezit interesul, dacă ți-ai dat voie să-ți urmărești filmul imaginației măcar câteva momente, ei bine aceste gânduri nu erau posibile în copilărie. Unii numesc asta bliss sau inocență, alții o numesc naivitate sau ignoranță. Toate pot fi adevărate, depinde de unde te uiți.

În viața ta, tu alegi de unde te uiți în momentul acesta și ce alte perspective mai ai nevoie să iei în considerare.

Discută cu prietenii sau apropiații despre astfel de gânduri și idei. Testează-ți ipotezele și fii curioasă care e adevărul mai mare decât adevărul tău subiectiv, dar nu uita să ții cont și de el când iei decizii. Caută persoane, cărți, filme și tot felul de alte experiențe care să te ajute să-ți dezvolți capacitatea de a te înțelege pe tine. În același timp, vei înțelege mai bine și lumea din jurul tău.

de psih. Silvia Guță, 2 Mar 2022

În această perioadă încărcată de tensiune, felul în care adulții se poartă reprezintă un model pentru copii și adolescenți. Desigur, modelele pot fi și negative, dar pentru că responsabilitatea este întotdeauna la adulți, părinții și alți adulți din proximitatea copiilor și adolescenților au o sarcină dificilă.

In a Relationship vine în ajutorul tuturor adulților care vor să-i sprijine pe copiii și tineri să treacă mai ușor prin perioada aceasta cu o serie de recomandări, împărțite pe două categorii de vârstă: sub 8 ani și peste 8 ani.

Pentru copii mici (sub 7-8 ani)

Copiii mici au nevoie să fie protejați cât mai mult – atât de știrile legate de război, cât și de reacțiile emoționale ale adulților cauzate de știrile despre război. 

Pentru copiii sub 7-8 ani, sentimentul de securitate emoțională și fizică este vital pentru dezvoltarea normală a psihicului, iar expunerea la imagini sau reacții emoționale tumultuoase poate fi extrem de destabilizantă.  

Simptomele unei traumatizări emoționale prin expunerea la violența războiului 

• Anxietăți și frici declanșate de nevoia de siguranță fizică și emoțională, în jurul unor teme ca:
  • Armele și războiul; 
  • Separarea fizică de părinți (inclusiv refuzul de a merge la școală);
  • Ideea de pierdere, dispariție sau moarte;
• Comportamente compulsive – gesturi repetitive și redundante, cu efect de calmare și reasigurare, pe fondul creșterii nevoii de control și de consolare;
• Comportamente impulsive – gesturi violente bruște sau neașteptate, cu reacții disproporționate față de stimulii aparenți, pe fondul creșterii nevoii de siguranță, detensionare și autoexprimare emoțională;
• Scăderea sau creșterea poftei de mâncare poate apărea în corelație cu nivelul crescut de anxietate;
• Insomnie sau somn prelungit, uneori somn cu coșmaruri sau enurezis nocturn, inclusiv refuzul de a dormi singuri;
• Probleme de concentrare, inclusiv daydreaming – tendința de a evada în propria imaginație, neglijând (aproape) complet sarcinile și rutinele zilnice, pe fondul anxietății, demotivării și pierderii sensului de a respecta regulile și rutinele obișnuite;

=> Dacă apar astfel de simptome la copiii mici, este nevoie de intervenția unui specialist în sănătate mentală. 

Copiii sunt mai atenți decât cred adulții

Dacă unele informații deja au ajuns la copiii sub 7-8 ani, ceea ce este foarte probabil, având în vedere cât de aproape de graniță se întâmplă evenimentele îngrijorătoare, este absolut necesară intervenția adulților:

• Primul pas: verificarea lucrurilor pe care le-au înțeles copiii din informațiile la care au fost expuși – sunt recomandate întrebările „de curiozitate” din aproape în aproape și evitarea tonului acuzativ, critic sau a întreruperilor și contrazicerii imediate din partea adulților
• Al doilea pas: prezentarea unor informații corecte, dacă este cazul, pentru a-i ajuta să integreze informația într-un mod care să le reconfirme sentimentul de siguranță – personală și a familiei, dar uneori chiar și a țării. 
• Al treilea pas: Gravitatea conflictului armat trebuie prezentată în cuvinte inteligibile pentru copii, cât mai simplu și mai concret, fără exagerări sau termeni încărcați emoțional, care le pot submina adulților încercările de a-i calma pe copii. De exemplu: „Războiul este rău”, „Utilizarea forței și a armelor produce suferință” sau „Familia noastră este în siguranță”. 

Foarte important: Adulții trebuie mai întâi să proceseze ei înșiși la nivel emoțional informațiile despre război, pentru a fi apoi capabili să-i ajute și pe copii să o facă. 

Când familia are legături directe cu războiul

Dacă este vorba despre copii mici care au părinți sau rude apropiate implicate activ în evenimentele din jurul războiului, este absolut necesar ca adulții din jur să ia anumite măsuri:

• să le explice copiilor ce se întâmplă cu acei membri ai familiei în cuvinte potrivite pentru vârsta copiilor și capacitatea lor de procesare – ce fac, unde sunt, ce responsabilități au;
• să-i reasigure pe copii că sunt iubiți și în siguranță;
• să le spună copiilor că iar părinții sau rudele respective se vor întoarce la ei imediat ce va fi posibil;
• să evite secretizarea unor informații care au oricum efecte emoționale puternice asupra adulților din jurul copiilor – secretizarea poate să-i anxieteze pe copii, să-i facă să-și piardă încrederea în adulți și să le declanșeze reacții impredictibile.

Copiii nu-și manifestă emoțiile ca adulții

Copiii mici s-ar putea să nu-și manifeste în mod direct sau verbal fricile și îngrijorările cu privire la război, mai ales dacă informațiile despre război au ajuns la ei altfel decât prin intermediul părinților sau dacă aceștia nu le spun nimic din proprie inițiativă despre evenimentele respective. În astfel de situații, copiii s-ar putea simți cumva vinovați și se pot teme să deschidă subiectul, ceea ce-i poate face și mai vulnerabili, pe termen mediu-lung. 

Cel mai bine pentru copii este să primească astfel de informații direct de la părinții lor, în cuvinte simple, ușor de vizualizat și să simtă că-și pot exprima liber sentimentele și gândurile în interiorul familiei. 

---

Pentru copii mai mari & adolescenți

Pentru a fi capabili să-i ajute pe copii și pe tineri să integreze vești despre războiul de lângă granița noastră, părinții și adulții semnificativi (bunicii, rudele, profesorii etc.) trebuie să fie conștienți de importanța rolului lor. 

Adulții trebuie să ia inițiativa de a deschide aceste conversații, pentru a asigura un flux sănătos al informației către și dinspre copii și adolescenți, adaptându-și mesajele și discursul la vârsta acestora.

Aceste conversații trebuie să fie cât mai calme, cât mai asertive și focusul adulților trebuie să fie pe construirea spațiului dedicat exprimării libere a opiniilor copiilor și adolescenților.

Nu toți copiii & adolescenții își manifestă la fel emoțiile

Chiar dacă unii dintre ei spun că nu le pasă sau nu îi afectează, nu este suficient și nici plauzibil. La fel și în cazul adulților. Un război care are loc într-o țară vecină creează o rezonanță emoțională puternică în toți oamenii, indiferent de vârstă, educație sau statut social, atât la nivel conștient, cât și la nivel inconștient.

Oferiți-vă timp și spațiu mental pentru a discuta, o dată la câteva zile, despre cum se așează știrile despre război în mintea fiecărui membru al familiei. 

Cel mai bun deschizător de drumuri pentru astfel de discuții este modelul adulților. Chiar dacă ați discutat o dată și a părut că au înțeles, nu uitați să reveniți asupra subiectului pe măsură ce evenimentele se desfășoară.

Adulții ar trebui să se abțină de la tendințele autoritare

Chiar dacă părerile sau ideile copiilor și adolescenților sunt greșite sau exagerate, adulții ar trebui să se abțină de la a-i întrerupe sau critica pentru felul în care văd lucrurile. O astfel de atitudine din partea adulților va scădea dramatic disponibilitatea copiilor și tinerilor de a discuta cu ei.

Dacă informațiile copiilor/ adolescenților sunt greșite sau incomplete, cea mai sănătoasă abordare din partea adulților este să-i ajute să verifice pe cont propriu validitatea informațiilor din mai multe surse de încredere/ oficiale, educându-i astfel cum să-și selecteze sursele de informare și cum să surfeze valurile de informații cu care îi bombardează social media. 

În plus, este necesară impunerea unei limite de timp rezonabile pentru citirea știrilor sau urmărirea evenimentelor în online – atât pentru adulți, cât și pentru copii și adolescenți, pentru a evita apariția sentimentelor de copleșire și a avea suficient spațiu mental pentru a procesa informațiile importante. Limita de timp trebuie să fie negociată alături de adolescenți, nu impusă artificial sau cu forța.

Întrebările incomode cer răspunsuri

Atunci când pun întrebări incomode de tipul „Ce o să se întâmple?” sau „Ce facem dacă vine războiul și la noi?”, este dreptul lor să primească răspunsuri. Ca părinte, s-ar putea să-ți fie greu să spui „Nu știu” – dar de data asta poți spune cu mâna pe inimă că „Nimeni nu știe”. 

Căutați împreună răspunsuri și opinii din partea experților, dacă e cazul, dar evită să-i oferi copilului sau adolescentului garanții ce nu pot fi susținute. 

Cel mai bine este să cultivăm gândirea critică a copiilor și adolescenților într-o astfel de situație, astfel încât să poată să-și dezvolte mecanisme de apărare ale psihicului mai mature și mai sigure cum sunt relativizarea, umorul sau sublimarea prin artă și evitând negarea realității, somatizarea, raționalizările reductive sau reprimarea emoțională. 

Cultivarea valorilor morale pozitive

În special în cazul copiilor mai mari și a adolescenților, părinții ar trebui să-i ajute să-și cultive empatia, solidaritatea și umanitatea. Ei pot face asta prin acțiuni de sprijin pentru refugiații din Ucraina, fără însă a-i lăsa să-și epuizeze toate resursele emoționale și materiale încă din primele zile. 

E important să ne distribuim echilibrat energia și resursele, astfel încât să evităm risipa, încurcăturile și suprapunerile care creează haos, dezamăgire și frustrare. 

Micile bucurii

Nu uitați de îmbrățișările de care au nevoie copiii de orice vârstă, cuvintele calde și micile bucurii de zi cu zi. Bucuriile mici pot apărea în orice moment dacă decidem să ni le facem. Ele sunt mici gesturi de afecțiune sau normalitate, cum ar fi mâncarea preferată sau surprizele, fie ele și în forma unui GIF amuzant. 

Cu cât sunt mai apropiate și mai sigure relațiile copiilor și adolescenților cu părinții și familia, cu atât se vor simți mai în siguranță, mai protejați și mai iubiți. Iar acesta va fi un avantaj pentru ei, indiferent ce greutăți vor fi nevoiți să confrunte.