Category: Intreaba-ne

Ce faci când te îndrăgostești de cineva în mediul online, dar nu simte la fel?

* ilustrație de Cristian Roșiu, atelierul de ilustrație In a relationship 2017

Ce faci când te îndrăgostești de cineva în mediul online, dar nu simte la fel?

Întrebarea nu ne dă mai multe detalii, dar pare suficient de clară, nu? Atunci când persoana de care te-ai îndrăgostit în mediul online nu simte la fel, ai câteva variante, toate putând fi la fel de bine aplicate și pentru îndrăgosteala clasică, offline. Cele 4 situații de mai jos acoperă cam toate variantele posibile de iubire neîmpărtășită:

  1. Te-ai îndrăgostit de o persoană care nu este disponibilă, fizic și / sau emoțional
  2. Te-ai îndrăgostit de o persoană care nu are sentimente similare pentru tine
  3. Te-ai îndrăgostit de o persoană care pare că te place, dar e deja într-o relație de cuplu
  4. Ești în continuare îndrăgostit/-ă de o persoană de care te-ai despărțit deja
Care sunt semnele unei iubiri neîmpărtășite?

Chiar dacă poate lua multe forme, iubirea neîmpărtășită are câteva elemente comune. Și chiar le poți identifica din timp, dacă nu cumva mecanismele inconștiente de apărare ale psihicului tău te-au făcut să le ignori, deși stau chiar sub nasul tău. Când tu te gândești des și cu durere în suflet la o anumită persoană, iar relația sau interacțiunea cu persoana respectivă nu pare să meargă în direcția pe care ți-o dorești, s-ar putea să observi următoarele:

  • Lipsă de interes și inițiativă din partea celeilalte persoane de a continua sau avansa interacțiunea – fie că nu pare prea entuziasmat/-ă de propunerile tale, fie că te trezești că mai invită și alți prieteni la „întâlnirea” voastră.
  • Răspunde cu greu la mesaje, apeluri, invitații, chiar dacă telefonul e lipit tot timpul de mâna ei/lui. Sau răspunde ambiguu, fără să își ia vreun angajament și fără să dea vreo explicație
  • Îți vine greu să accepți semnele de lipsă de interes – asta pentru că respingerea doare oricând. Uneori tinzi să te bazezi mai mult pe cât de des te atinge „din întâmplare” sau te îmbrățișează cealaltă persoană, pe cât de des te complimentează sau cât de frecvent îți cere părerea sau îți face destăinuiri. Din păcate, aceste semne transmit mesaje contradictorii uneori. Iar tu poți să le preferi și să le negi în continuare pe cele mai subtile, dar cu semnificație mai dureroasă. Te lupți practic cu acceptarea faptului că celălalt nu este interesat de o relație romantică cu tine.
  • Îți vine să te apuci de toate hobby-urile persoanei respective. Ai putea să descoperi (deloc uimitor) că asta îți dă atâtea ocazii noi să te apropii de acea persoană, folosindu-te de toate informațiile pe care le ai, chiar și atunci când hobby-urile respective nu ar fi neapărat stilul tău sau nu presupun neapărat petrecerea unui anumit timp împreună
  • Treci prin multe emoții neplăcute și dureroase, în cicluri care par să nu se mai termine. Emoțiile tale sunt clare, intense și oscilează de la entuziasm anxios și strategii de „cucerire”, până la dezamăgire, respingere, pierdere, rușine, furie, tristețe, și chiar disperare, în anumite situații percepute ca eșec sau greșeală.
  • Te gândești întruna la persoana de care te-ai îndrăgostit. Ba chiar începi să faci niște lucruri mai dubioase și / sau proactive – depinde din ce unghi privești: îi verifici constant profilurile de social media ca să fii la curent și să cauți motive de interacțiune, îi scrii mesaje și scrisori în care îți declari dragostea, chiar dacă apoi le ștergi sau nu le trimiți niciodată, îți faci drum prin locuri pe unde știi că are treabă, ca să vă întâlniți „accidental”, aduci vorba foarte des de el/ea, în contexte dintre cele mai diverse și întâmplătoare.
Ce e de făcut?

Acum că ți-e mai clar cam ce semne s-ar putea să ignori când ești îndrăgostit/-ă și dragostea nu îți este împărtășită, ai putea să te inspiri din următoarele recomandări:

Vorbește despre ceea ce simți! Fie că alegi un prieten, un părinte sau un specialist, o conversație cu o altă persoană îți va oferi o altă perspectivă asupra semnalelor pe care le primești de la persoana de care te-ai îndrăgostit, oricât de confuze ar fi ele. Chiar dacă nu ajungi neapărat la o concluzie sau persoana cu care alegi să vorbești te forțează să confrunți un adevăr dureros sau să accepți o respingere, a vorbi despre emoțiile tale îți ia o piatră de pe inimă și îți alină cumva suferința.

Nu te bloca în suferință!  Dacă respingerea este una clară și incontestabilă, dar tu încă îți dorești să păstrezi o relație de prietenie cu persoana în cauză, concentrează-te pe prietenie. Nu mai reveni asupra subiectului cu relația romantică. Nu e obligatoriu nici să rămâneți prieteni, ba chiar s-ar putea să simți tu nevoia de spațiu și timp ca să îți vindeci inima rănită.

Trăiește-ți emoțiile, oricare ar fi ele! Nu există nicio experiență de îndrăgostire, fie ea și neîmpărtășită, care să nu aibă și o parte frumoasă. Da, e mult mai ușor când ai, mai des și mai mult, sentimente plăcute. Dar și cele neplăcute sunt la fel de importante în balanța echilibrului tău psihic și a proceselor tale de maturizare. A le înțelege este, într-adevăr, primul pas în a-ți procesa trăirile emoționale. Dar trebuie să lucrezi și la acceptare, care e un pas separat. Acceptarea necesită renunțarea la judecățile de valoare și observarea stărilor emoționale ca elemente trecătoare, în permanentă schimbare. Ca să îți facilitezi acceptarea, poți recurge la journaling – în scris, video sau orice alte maniere artistice de auto-explorare și auto-exprimare.

Expune-te la experiențe noi, care să îți hrănească creierul constant cu informație. Dacă rămâi captiv/-ă în propria poveste tristă de dragoste neîmpărtășită și nu îți ocupi timpul cu alte activități, îți va fi mai greu să depășești sentimentele de dezamăgire.

Ghid de supraviețuire dacă suferi din dragoste neîmpărtășită
  • Fă-ți timp mai mult pentru hobby-urile tale, prietenii tăi și alte activități care îți fac plăcere.
  • Ai grijă de tine și de sănătatea ta prin mese regulate, activitate fizică și un program de somn regulat.
  • Fii mai bun/-ă cu tine și oferă-ți bucurii mici și mărunte în fiecare zi, fie că alegi să te plimbi seara prin parc, să citești o carte bună sau să te uiți la un film captivant.
  • Începe să te gândești la posibilitatea de a ieși din nou la întâlniri, pentru a găsi un partener care să fie la fel de disponibil și doritor ca tine. Nu trebuie să te grăbești, dar trebuie să știi că gândul ăsta poate să fie blocat chiar și o perioadă lungă, după o dezamăgire în dragoste.
  • Găsește sensul sau potențialele beneficii ale experienței dureroase de respingere. Oricât ar fi de neplăcută o astfel de experiență, cu siguranță poți învăța multe lucruri din ea, pe care să le folosești în strategiile tale de coping din viitor.
  • Întreabă-te ce vrei cu adevărat – ce nevoi ai și cum pot fi ele satisfăcute, în complexitatea lor. Cu siguranță exercițiul îți va fi de folos și pentru depășirea suferinței, dar și pentru o mai bună comunicare în relația viitoare.
  • Dacă simți că ai nevoie de sprijin, nu te sfii să ceri ajutor de la prieteni, familie sau specialiști în sănătate mentală.

Read More

Partenerul meu are ezitări când vorbim despre viitorul relației […]. Cum ar fi indicat să procedez, dacă am nevoie de o asigurare?

Întrebare: „Partenerul meu a avut un tată abuziv și o mamă puțin prezentă în viața lui. Mereu are ezitări când vorbim despre viitorul relației, spunând că nu are rost să vorbească despre asta. Cum ar fi indicat să procedez, dacă eu vreau ceva mai mult și am nevoie de o asigurare, dat fiind faptul că la toamna eu voi fi în clasa a 12 a și el la facultate?

Bună întrebare, nu? E clar că există o corelație între cele două: abuzurile din familie și evitarea planurilor de viitor. Dar care-i de fapt legătura? Și ce informații lipsesc din această întrebare, dar apar cumva sugerate de detaliile existente? Te pot predispune ele la interpretări subiective și eronate?

În primul rând, vom începe cu o imagine de ansamblu, ca să devină mai clară legătura de tip cauză – efect. Și apoi trecem și la recomandări.

Cum funcționează traumele din relația cu familia?

În intimitatea conștiinței sale, fiecare om trăiește anumite momente dificile, problematice, dureroase pe parcursul vieții. Multe dintre aceste momente traumatice apar în primii ani de viață. Atunci, dependența copilului de alte persoane (părinți sau alți îngrijitori) este foarte mare și vitală. Felul în care aceștia se comportă față de copil și între ei constituie mediul emoțional în care se dezvoltă acel copil. 

Dacă în mediul emoțional al familiei predomină conflictele, competiția, secretele, violența de orice fel sau umilirea, sarcasmul și bătaia de joc, acel mediu va fi un mediu abuziv pentru copil. Acest lucru nu anulează legăturile de atașament dintre membrii familiei, ci doar imprimă un caracter abuziv comportamentului tuturor. Adică orice interacțiune din acea familie va fi percepută din exterior mai degrabă ca fiind dură sau ostilă, chiar și atunci când membrii familiei percep interacțiunea ca fiind pozitivă și bazată pe iubire, apreciere sau grijă. 

Cum se reflectă abuzurile din familie în alte relații?

În termeni de psihologie a relațiilor, familia descrisă mai sus are un tipar de manifestare a afecțiunii cu grad ridicat de agresivitate. Așa e normal pentru acea familie. „Fac asta tocmai pentru că te iubesc” ajunge să fie o scuză validă pentru comportamentele abuzive ale tuturor. Doar că, atunci când un copil învață că așa e normal să-și manifeste afecțiunea, va tinde să aibă același tip de comportament și cu alți oameni față de care dezvoltă afecțiune. 

Ceilalți vor percepe comportamentul respectiv drept OK sau NOT OK în funcție de propriul lor mediu emoțional „de acasă”. Bineînțeles, mai contează și alți factori, de exemplu vârsta, maturizarea emoțională, valorile morale, experiența anterioară, educația etc. Mediul emoțional abuziv din familia de origine este întotdeauna un predictor bun pentru tendința de a neglija / scuza comportamentele abuzive ale potențialilor parteneri de cuplu. 

Mai mult, unii copii primesc în familie mesaje de tipul „Nu ești bun/-ă de nimic” sau „Nu ești în stare de nimic”, „Ești prost / proastă / urât/-ă, nimeni nu o să te vrea” – adică mesaje negative, critice și jignitoare. Acei viitori adulți vor avea probleme în relațiile lor de atașament de orice tip (parteneri de cuplu, prieteni, colegi de muncă etc.). O astfel de persoană este programată încă din familie să se perceapă pe sine ca fiind de neiubit / inadecvată / defectă într-un fel sau altul. Aceste convingeri îi vor influența scenariul de viață și comportamentul din relațiile cu ceilalți. Efectele negative ale traumelor din copilărie se pot resimți pe tot parcursul vieții, dacă acele traume emoționale nu sunt identificate, explorate și vindecate. 

OK, dar eu ce să fac?

Întrebarea ta începe cu precizarea că prietenul tău are un tată abuziv și o mamă puțin prezentă. Acest background pare să explice cumva comportamentul de ezitare pe care l-ai menționat. Totuși, din întrebare lipsesc multe detalii relevante. De exemplu, informații apropo de istoria relației voastre, dinamica emoțională dintre voi, nevoile și frustrările tale din relație etc. Ceea ce pare că știi cu siguranță este că vrei o asigurare, dar asta poate însemna multe lucruri. 

Pe de altă parte, tu pari să ai o viziune destul de negativă cu privire la viitorul relației, din moment ce spui că simți nevoia de o asigurare din partea partenerului tău. Dar ce fel de asigurare ți-ar trebui, de fapt? Că relația nu se va termina? Sau că el nu te va înșela? Că te va iubi în continuare, chiar dacă nu va mai fi la liceu sau va locui în alt oraș? Acestea trei sunt primele lucruri la care m-am gândit, dar poate la tine e altfel.

E bine să-ți clarifici întâi tu cu tine această nevoie de asigurare – la ce se referă mai exact și ce presupune din partea lui, pentru a putea să-i explici și lui mai clar ce aștepți de la el. În plus, mă întreb ce te face să fii atât de sigură că nu vei fi chiar tu cea care se va îndrăgosti de altcineva și vei dori să vă despărțiți?

Gândirea mea critică s-a declanșat, așa că urmează o altă întrebare retorică: Ești sigură că și el se consideră ezitant? Poate el are altă perspectivă apropo de discuțiile voastre despre viitor. Poate el crede că relația voastră nu poate continua la distanță și îți spune asta cumva voalat, pentru a nu te răni. Sau poate e convins că nu vor fi mari diferențe față de prezent. De aceea nu vede problema pe care o vezi tu, deci nici nu caută soluții sau asigurări. 

Doar voi puteți ști ce se întâmplă acolo cu adevărat. 

Asigurarea este o promisiune că nimic nu se va schimba în rău

Dacă îți vine să ceri o asigurare, probabil că simți că relația asta îți aduce niște lucruri bune, niște beneficii. De exemplu, te face să te simți iubită / apreciată / respectată / frumoasă / specială / deșteaptă etc. Dar oare știi cu exactitate care sunt acele beneficii importante pentru tine? Și cât de multe sau relevante sunt ele în raport cu dezavantajele și sentimentele dezagreabile din relație? 

Din felul în care ai formulat, îmi dau seama că tu îți dorești ca relația să continue. Dar ești sigură că este o relație bună pentru tine? Este aceasta o relație în care te simți cu adevărat respectată, iubită, apreciată? Și nu doar așa cum ar fi normal la tine acasă, ci „ca la carte”.

Documentează-te în legătură cu formele de abuz și vezi cam pe unde se încadrează relația voastră. Fiecare dintre voi s-ar putea să aibă câteva comportamente NOT OK, fără să-și dea seama. Apoi mergi mai departe și încearcă să explorezi și opiniile și emoțiile partenerului tău. Asta sigur vă va ajuta pe amândoi să vă clarificați sentimentele și planurile de viitor.

Viitorul începe în fiecare clipă

Dacă vrei într-adevăr o asigurare pentru viitor, orientează-ți atenția către prezentul relației voastre. Calitatea relației din prezent este cel mai bun predictor pentru viitor. Cu cât e mai armonioasă, mai relaxată și mai frumoasă acum, cu atât va avea mai multe șanse să reziste în timp. 

Nicio relație de cuplu nu poate fi garantată 100%. Cei care promit așa ceva, oricât de tare ar crede în propria promisiune atunci când o rostesc, nu fac decât să se păcălească singuri. Nimeni nu poate garanta că va avea aceleași sentimente în viitor.

Ce le putem promite partenerilor noștri – fără să ne păcălim singuri și fără să le spunem lor doar ceea ce vor să audă pe moment – este că vom face tot posibilul să-i respectăm și să nu-i facem să sufere. Nu intenționat, bineînțeles, căci știm bine că oamenii suferă și de pe urma greșelilor altora sau a propriilor interpretări greșite. 

Până la urmă, cu cât vei pune tu mai multă presiune pe partenerul tău pentru a primi acea asigurare, cu atât se va simți el mai inconfortabil și mai stresat. Iar asta ar putea accelera incontrolabil destrămarea relației. Cel mai probabil, nu de asigurarea aceea aveți nevoie, ci de momente frumoase împreună în prezent, care să vă facă pe amândoi să vă doriți să fiți și să creșteți împreună încă o zi, și încă o zi, și încă o zi …

Read More

Ce poți să faci dacă ai uneori gânduri sinucigașe?

Întrebare: „Datorită izolării am început să am gânduri sinucigașe. Cum le pot diminua?” sau „Ce poți să faci dacă ai uneori gânduri sinucigașe?”

În general, o astfel de întrebare provoacă reacții precipitate, așa că hai să respirăm adânc împreună și să luăm lucrurile pe rând. Am primit deja a doua oară întrebarea aceasta în întrebările anonime trimise de tineri în inbox-ul In a Relationship – dar cu siguranță ele apar în mintea multor tineri, mult mai des decât ne putem închipui.

Cum niciuna dintre cele două întrebări nu ne oferă și un context, va trebui să analizăm mai multe scenarii. Te rog să ai răbdare să citești răspunsul acesta lung până la final. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie de astfel de informații.

Gândurile de suicid pot avea mai multe cauze, iar pentru diminuarea lor trebuie să adresăm cauza specifică sau cumulul de factori care contribuie la apariția lor. Vom avea trei categorii mari, descrise mai jos, dar mai întâi să vedem care e contextul.

Adolescența este perioada în care majoritatea oamenilor încep să confrunte conștient ideea mortalității umane, iar preocuparea pentru moarte e destul de răspândită în rândul tinerilor. De fapt, preocuparea asta este cât se poate de normală și ar fi cu siguranță mai răspândită și la vârste mai fragede, dacă adulții din jurul copiilor nu ar fi atât de speriați de gândul morții și nu ar dezvolta, majoritatea, mecanisme de adaptare bazate pe negare, reprimare și evitare.

La fel ca și în cazul întrebării „De unde vin copiii?”, întrebările care se referă la moarte îi panichează pe adulți. De multe ori, ca să iasă din încurcătură și crezând că îi protejează pe copii, aceștia răspund cu tot felul de povești nerealiste (vezi legenda berzei care aduce bebelușii) sau amână pe termen nedeterminat răspunsul, cu replici de genul „O să înțelegi când o să crești”.

Gândurile unui creier curios, în căutare de răspunsuri

Curiozitatea este cel mai important instrument al creierului în copilărie, iar nevoia de a înțelege este printre cele mai valoroase și trainice motivații umane.

1️⃣ Așadar, uneori, o parte din gândurile despre moarte sau sinucidere pot fi scenarii generate de un creier curios, aflat în căutare de răspunsuri. Trebuie să luăm în cosiderare faptul că, în adolescență, creierul încă nu are capacitatea de autoreglare emoțională a unui creier adult. Asta înseamnă că gândurile care explorează propria moarte ar putea să fie interpretate ca semnale de alarmă, chiar dacă adolescentul nu își dorește cu adevărat să moară sau să își facă rău, ci doar explorează „Cum ar fi dacă…

Astfel de gânduri îi fac pe mulți adolescenți să trăiască un disconfort puternic, să se sperie și să se considere anormali, chiar dacă nu fac decât niște eforturi firești de a înțelege lumea în care trăiesc.

Corelația cu atitudinea adulților

De cele mai multe ori, reacția de disconfort și teamă despre care vorbeam mai sus apare în directă corelație cu atitudinea adulților din viața copiilor / tinerilor(părinți, bunici, profesori etc.). Felul în care adulții vorbesc / se comportă apropo de moarte, în general, sau apropo de preocuparea adolescentului pentru ideea morții dau tonul interpretărilor pe care le fac apoi și adolescenții.

De exemplu, dacă cineva de pe o poziție de autoritate (părinte, profesor) îți spune că nu e normal să te gândești la asta, îți cam vine să crezi. Dar nu e neapărat și adevărat, mai ales dacă persoana respectivă nu a stat cu tine de vorbă, ca să înțeleagă ce te face să ai astfel de gânduri, cum se formează ele, când apar, ce imagini evocă și care este încărcătura lor emoțională.

Pandemia și gândurile despre moarte

Din păcate, în contextul pandemiei, mulți părinți au jucat „cartea morții” în conflictele cu copiii și adolescenții rebeli, cărora le-a fost greu să accepte restricțiile și izolarea. Argumente de genul „Dacă nu stai în casă putem să murim cu toții” au tot fost rostite în repetate rânduri și uneori chiar strigate, fără alte discuții de securizare emoțională. Astfel de mesaje afectează puternic psihicul oricui – nu doar al copiilor.

Și, până la urmă, e normal să ne gândim la moarte mai mult ca oricând, căci s-a nimerit să fim contemporani cu prima pandemie mondială din era internetului. Știrile despre infectări și decese ne lovesc constant din toate părțile, chiar și la un an distanță de debutul pandemiei.

În general, este bine să ne menținem informați. Este indicat și să verificăm informațiile cu impact emoțional puternic, pentru a nu ne lăsa pradă dezinformărilor și manipulărilor care circulă pe rețelele sociale. Dar și consumul de știri trebuie să aibă niște limite clare, căci ele pot declanșa o mulțime de temeri, anxietăți și angoase existențiale la oameni de toate vârstele, nu doar la tineri.

Gândurile și scenariile de sinucidere

Pe de altă parte, gândurile de sinucidere pot să apară și ca răspuns la dificultățile și problemele cu care se confruntă oamenii. La adolescenți, însă, aș vrea să subliniez diferența între următoarele două categorii:

2️⃣ Gândurile de sinucidere ca scenarii de răzbunare – Sunt cele care apar atunci când adolescenții se regăsesc în mijlocul unor conflicte cu persoane importante din viața lor – figuri investite cu autoritate sau atașament (părinții sau familia, iubitele și iubiții, cei mai buni prieteni etc).

Adolescenții care se simt furioși, dezamăgiți, nedreptățiți, răniți, neînțeleși, lipsiți de importanță sau ignorați ar putea dezvolta diverse scenarii de sinucidere pentru simplul fapt că, în aceste fantezii, oamenii care le fac rău și-ar putea da seama de cât de mult au greșit și ar regreta – echivalentul unui fel de pedeapsă aplicată în imaginația adolescentului.

Gratificarea pe care o primește creierul atunci când dezvoltă astfel de fantezii este cumva „mângâietoare” și reparatorie. Totuși, ele pot deveni foarte periculoase pe un fond de impulsivitate tipică creierului adolescent, căci pot duce la gesturi autodistructive, chiar dacă adolescentul nu își dorește cu adevărat să moară, ci doar să scape de suferință.

Atunci când sunt tratați cu dispreț sau ridiculizați de ceilalți, adolescenții sunt în pericol să transforme aceste fantezii în tentative de sinucidere. Tocmai de aceea, este important ca aceste gânduri să fie discutate cu cineva de încredere sau cu un specialist, care poate să adopte o atitudine potrivită pentru o astfel de discuție delicată.

3️⃣ Gândurile de sinucidere ca scenarii de eliberare – Sunt cele care apar atunci când adolescenții trăiesc abuzuri fizice sau emoționale recurente și se simt blocați, fără nicio șansă de a scăpa. Vorbim aici despre:

  • relația adolescenților cu familia – violența domestică este cel mai frecvent corelată cu depresia și anxietatea ca tulburări psihice ce pot apărea la orice vârstă. La copii și adolescenți, însă, simptomele sunt oarecum diferite și uneori suferința lor poate scăpa neobservată chiar și de cei care locuiesc sub același acoperiș.
  • relația adolescenților cu alte persoane semnificative – parteneri de cuplu, prieteni, colegi de școală, vecini (dar în varianta online pot fi și necunoscuți), care îl abuzează emoțional și fizic în mod constant (umilire, bullying și cyberbullying, revenge porn, trolling etc).

Sentimentele de singurătate, rușine, inadecvare, vinovăție, neputință și lipsă de speranță pot să ducă la apariția gândurilor de sinucidere. Aceste fantezii sunt extrem de periculoase, căci în astfel de cazuri chiar e posibil ca tinerii să dezvolte comportamente autodistructive, să își producă singuri răni sau chiar să încerce să își ia viața, sperând că asta i-ar putea scăpa de suferință.

E viața mea, dar chiar fac ce vreau cu ea?

În discuțiile despre gândurile de suicid, am întâlnit uneori și argumente de genul „E viața mea, e decizia mea” – un argument care poate părea valid, dar care include o mare capcană logică. De fapt, suicidul ar fi decizia ta doar dacă ai lua acea decizie într-un moment de calm și maximă luciditate, fără evenimente recente sau boli care să-ți afecteze starea mentală și emoțională. În anumite țări, eutanasia asistată este posibilă, dar doar în cazul unei boli terminale sau a unei suferințe greu de suportat de către bolnav. De asemenea, este nevoie de evaluările mai multor specialiști pentru a se aproba legal o astfel de decizie personală.

Atunci când gândurile sinucigașe apar pe fondul unei suferințe emoționale, decizia suicidului nu îi aparține cu adevărat persoanei în cauză. O astfel de decizie reprezintă mai degrabă o revoltă împotriva nedreptății sau o speranță la eliberare care neglijează toate celelalte posibile soluții. Poate că soluțiile nu sunt chiar la îndemână oricând, pentru oricine, dar cu siguranță sunt la distanță de un telefon sau un click (vezi mai jos link-uri apropo de unde să apelezi în caz de nevoie).

De fapt, mulți oameni rulează gânduri și scenarii de suicid pentru că nu pot să-și trăiască viața așa cum își doresc. Fie că sunt abuzați de alți oameni sau de un sistem social nedrept, acești oameni își doresc doar să poată să-și trăiască viața în afara constrângerilor care le produc suferință.

Cum faci să diminuezi gândurile de suicid?

În primul rând, trebuie să îți dai seama în care dintre cele 3 categorii de mai sus se înscriu gândurile tale, ca să poți face o evaluare mai corectă a riscurilor.

Totuși, următorul și cel mai important pas este să începi să vorbești cu cineva despre asta – pot fi prieteni sau alți apropiați în cazurile de scenarii exploratorii. Dar, dacă te recunoști printre ultimele două exemple, ar fi bine să cauți și un specialist. Un psiholog, un psihoterapeut sau un psihiatru te poate ajuta să ieși cu bine din perioada asta de criză.

Pandemia, izolarea și efectele lor asupra sănătății mentale nu sunt deloc de neglijat, așa că acum ai toate motivele din lume să cauți ajutor specializat. Și nimeni nu te va judeca pentru asta.

Ca elev sau student, poți beneficia de consiliere gratuită apelând la:

  • specialiștii de la DepreHub.ro – Teen Line
  • terapeuții de la ISTT.ro (Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei)
  • specialiștii din DGASPC-uri din fiecare județ (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului).

În plus, poți să cauți și pe google un psiholog sau un psihoterapeut din orașul tău.

Pentru situațiile de criză, sună la 112 și spune-i operatorului că ai nevoie de ajutor pentru că te gândești la sinucidere, că înțelegi gravitatea afirmației și nu ai glumi cu astfel de lucruri.

Pe lângă asta, iată și câteva alternative care te pot ajuta pe moment sau chiar pe termen lung:

🤸‍♀️ Fă sport sau dansează – Substanțele secretate de creierul tău atunci când faci efort fizic îți pot crește nivelul de confort emoțional, la fel ca și muzica ta preferată.

👨‍🎤 Transformă-ți suferința în artă – Sublimarea suferinței emoționale prin artă, adică prin activrea creativității (muzică, desen, dans, literatură, fotografie etc.) i-a ajutat pe oameni din cele mai vechi timpuri și sigur te poate ajuta și pe tine.

🧘‍♂️ Învață să meditezi și să folosești tehnici de respirație – Mintea ta e mai puternică decât crezi. Trebuie doar să o convingi să funcționeze spre binele tău și poți face asta cel mai rapid dacă înveți să o sincronizezi cu corpul. Uite aici un exercițiu de 10 minute de la colega mea Andreea Găzdaru, psihoterapeută. 

👀 Ascultă podcasturi sau uită-te la filme și documentare despre psihologia depresiei și a suicidului. Sunt o mulțime de resurse pe internet și poți începe chiar cu un proiect din România, cum e documentarul interactiv Fața Ascunsă.

Bineînțeles, inboxul de facebook și mailul meu silvia@ffff.ro sunt deschise pentru continuarea acestei conversații despre gândurile de sinucidere.

Read More

Cum îl pot ajuta să fie mai deschis, să aibă mai multă încredere în mine?

Subiectul relațiilor la distanță pare să fie pe val în ultima vreme. Mulțumesc, dragă adolescentă, pentru încrederea pe care mi-o acorzi și sper că răspunsul acesta nu s-a lăsat așteptat prea mult. 

<< Eu și băiatul ăsta am fost împreună în jur de 3 luni. Datorită contextului meu familial, eu sunt o persoană foarte foarte anxioasă și overthinking-ul e un sport pentru mine. El e o persoană destul de tăcută. După două luni de când am început să ieșim, la un moment dat a tăiat timp de o săptămână toate legăturile cu mine. Apoi a revenit și mi-a spus că a avut nevoie de timpul ăsta pentru că îi era teamă că am putea avea o relație la distanță la un moment dat. După ce am discutat și am exclus posibilitatea asta, am hotărât să fim oficial împreună, apoi a urmat o perioadă grea pentru amândoi, în care ne-am îndepărtat. Situația mea familială s-a înrăutățit și am devenit paranoică cu privire la orice aspect legat de el, iar el a început să îmi scrie și să vorbească cu mine din ce în ce mai puțin.

Ne-am despărțit într-un final. A fost o pauză benefică pentru mine. Fiind prima relație, am putut să mă uit obiectiv la ce s-a întâmplat și să realizez unde am greșit amândoi. După aceste aproape 2 luni, am început să vorbim și să ieșim din nou. Prima dată când ne-am văzut după perioada de pauză mi-a spus că nu știe ce simte pentru mine, că nu vrea o relație și că are nevoie să se axeze pe el. 

După câteva zile am început din inițiativa lui să vorbim mai mult și mi-a spus că știu prea bine ce simte el pentru mine. Am aflat că a ieșit acum un an dintr-o relație de doi ani toxică, la distanță, în care a fost rănit în mod repetat. Îi e greu să se deschidă și să vorbească despre ce simte, dar pare mai deschis decât înainte. Dacă în prima parte a relației noastre pur și simplu schimba subiectul, acum îmi spune ce nu își dorește să vorbim și încearcă să-și verbalizeze sentimentele dacă eu insist să vorbim despre asta. În continuare ne vedem rar, la câteva zile. Cum îl pot ajuta să fie mai deschis, să aibă mai multă încredere în mine? Să treacă peste trauma lui? Nu vreau să renunț la el. Mulțumesc anticipat. >>

Un pic de context

Să începem cu începutul: nu doar prietenul tău are o traumă în trecutul său, așa că atenția ta ar trebui să fie îndreptată și asupra propriilor tale traume emoționale. Zici că ești „o persoană foarte foarte anxioasă” datorită contextului tău familial. Eu aș fi zis acolo din cauza, căci un nivel ridicat al anxietății nu e ceva pentru care să-i fii recunoscătoare familiei, ci mai degrabă ceva ce le-ai reproșat deja celor de acasă și vei continua să le reproșezi o vreme, cel puțin. Îmi pare rău că ai în spate istoria asta dureroasă, oricare ar fi detaliile ei. Dar sunt sigură că, dacă-ți dai voie să te pui (și) pe tine pe primul loc, vei reuși să calmezi punctele nevralgice ale anxietății tale și să-ți creezi strategii noi de echilibrare și autoreglare emoțională. 

Dacă e să mă iau după evaluarea ta, „foarte foarte anxioasă” indică o tulburare de anxietate, care de obicei apare pe un fond traumatic complex. Ce înseamnă asta? Pe scurt, mai multe experiențe de abuz, traumatizante din punct de vedere emoțional, nerezolvate și neintegrate. Ele ajung să se suprapună și să construiască adevărate ziduri de apărare în jurul psihicului unei persoane. 

Strategii de adaptare, ziduri de apărare și riscuri implicite

Zidurile astea pot fi doar abstracte – idei, convingeri, reguli, granițe, strategii de abordare a problemelor, tipare comportamentale. De cele mai multe ori, oamenii nici măcar nu sunt conștienți de ele și de legătura lor cu evenimentele traumatice care le-au cauzat apariția. Uneori, însă, zidurile de apărare devin vizibile și din ce în ce mai concrete. Asta se întâmplă mai ales în situații sociale în care este de așteptat o anumită apropiere și deschidere, adică o oarecare creștere a transparenței și permeabilității acestor ziduri de apărare. Dar asta pare să sfideze scopul pentru care ele au fost construite, nu?

Atunci când oamenii traumatizați (ex: tu și partenerul tău) ajung în astfel de situații sociale (ex: relația voastră de cuplu), zidurile de apărare devin din ce în ce mai vizibile. Intuiția mea este că:

  • zidurile tale de apărare sunt compuse mai degrabă din strategii de tipul „Fă tot ce poți ca să-l mulțumești pe celălalt”, strategie care se bazează pe premisa că, dacă celălalt este mulțumit, nu va reprezenta un pericol pentru tine, adică vei fi și tu în siguranță. 
  • zidurile lui de apărare sunt compuse din strategii de tipul „Nu te apropia prea tare dacă nu vrei să te arzi”, care pleacă de la premisa că distanța – fizică sau emoțională – îi va asigura evitarea pericolului de a suferi în viitor. 

Ambele tipuri de strategii pot fi eficiente uneori, dar vin la pachet și cu riscuri și dezavantaje: 

  • pentru tine, riscul major este să te neglijezi pe tine, punând mereu nevoile altora mai presus decât propriile tale nevoi, sporindu-ți astfel anxietatea și frustrările. Fiind din principiu atentă la nevoile celorlalți, vei practica un soi de altruism cu rădăcini anxioase. Asta te poate face uneori să pari intruzivă, cicălitoare sau sufocantă pentru cineva ca el.
  • pentru el, riscul major este să nu permită nimănui să se apropie suficient încât să-i câștige încrederea, sporindu-i în acest fel sentimentele de singurătate și lipsă de sprijin. Acestea s-ar putea să-l determine în timp să se centreze din ce în ce mai mult pe propria persoană și pe propriile nevoi. Pentru cineva ca tine, un astfel de comportament poate fi încadrat la egoism, narcisism sau nesimțire, pur și simplu. 
Vindecarea începe cu întrebări introspective

Dar să revenim la întrebările tale, acum că am setat mai clar contextul. Spui că nu vrei să renunți la el, ceea ce indică o oarecare determinare. Dar mă întreb care-s motivele pentru care nu vrei să renunți la el? Uite câteva întrebări care să te ajute să explorezi mai în profunzime subiectul. Ar fi bine chiar să răspunzi în scris, ca să poți reveni și mai târziu la acele răspunsuri.

  • Ce emoții simt atunci când el mă caută și pare disponibil? (pune cât mai multe pe listă, chiar dacă par contradictorii – ambivalența este absolut firească)
  • Ce nevoi emoționale îmi îndeplinește interacțiunea cu el? (ex: nevoia de a fi apreciată / văzută / ascultată / specială în ochii cuiva / utilă. Știu, sunt dureroase uneori întrebările astea, dar tocmai de-aia vreau să mă asigur că nu le ocolești. Cu toții avem astfel de nevoi și ele sunt firești, căci satisfacerea lor ne asigură baza necesară pentru încrederea și stima de sine sănătoase.)
  • Ce frici și anxietăți îmi declanșează interacțiunea cu el? (ex: frica de respingere, frica de abandon, frica de a fi mințită / manipulată / păcălită / folosită, frica de a nu fi suficient de bună / deșteaptă / frumoasă etc. La fel de grele și ele, dar absolut necesare ca să te înțelegi mai bine.)
  • Ce mă atrage la el astfel încât să nu vreau să renunț? (aici s-ar putea să dai peste unele nevoi pe care ți le îndeplinește, dar și peste unele frici pe care ți le declanșează. Nu neglija nici atracția fizică, chiar dacă e posibil să îți vină să dai ochii peste cap și să respingi ceva atât de „superficial”. Sexualitatea ta este importantă și te afli fix în acea perioadă a vieții în care începi să o explorezi conștient.)
  • Ce ar însemna pentru mine să renunț la el? (caută să îți detaliezi diferența dintre a renunța la el și a-i oferi spațiul și timpul de care are el nevoie; cât de corect este pentru tine să renunți sau să nu renunți; dacă îl poți privi ca pe un prieten sau vrei mai mult de la relația asta.)
  • Ce așteptări am eu de la el în acest moment și cum se potrivesc ele cu ceea ce mi-a comunicat el până acum? (aici s-ar putea să descoperi că există decalaje și neconcordanțe destul de mari, iar asta să te facă să suferi și să-ți declanșeze niște gânduri anxioase și chinuitoare.)
Dacă chiar se întâmplă să intri într-o spirală de gânduri anxioase…

… pune-ți o mână pe inimă și una pe abdomen și inspiră-expiră adânc și leeeent de 10 ori, concentrându-ți atenția la mișcările corpului și la bătăile inimii tale.

Spune-ți apoi cu voce tare: „Inima și mintea vor de multe ori lucruri diferite, e doar o disonanță cognitiv-afectivă. Nu e nimic periculos, în realitate eu sunt OK și sunt siguranță”.

Toți oamenii cu anxietate crescută ar trebui să învețe să-și aducă aminte că sunt în siguranță, iar tu ziceai că faci parte din gașca asta, așa că poți repeta exercițiul de respirație și reasigurare oricând simți nevoia.

Ce poți face pentru el, fără să te sacrifici pe tine

O altă întrebare era ce poți să faci pentru a-l ajuta să fie mai deschis și să aibă încredere în tine. Și da, intuiești corect cu acel „să treacă peste trauma lui”. Dar rezolvarea nu presupune să-și îngroape trauma undeva adânc, într-o debara mentală. Ba din contră, presupune ca el să încerce să-și vindece rănile emoționale din trecut. Cum o să-și dea seama că e pe calea cea bună? Atunci când nu o să mai reacționeze în prezent ca și când oamenii care vor să se apropie de el încearcă, de fapt, să-l rănească.

Foarte important: el este singurul care poate să acceseze și să vindece acele răni. Tu poți fi doar un sprijin, și asta doar dacă îți cere el ajutorul. Cel mai bine pentru voi amândoi ar fi ca el să caute sprijin specializat pentru vindecarea acelor răni, nu să te încurajeze pe tine să-ți asumi această responsabilitate imposibilă, căci veți avea de suferit amândoi, indiferent de rezultat. 

Totuși, dacă vrei să-l ajuți să aibă mai multă încredere în tine, ce ai de făcut este să afli la ce anume este sensibil și să eviți să faci lucrurile respective. Dar strategia asta va intra în conflict cu propriile tale nevoi. Tocmai de-asta ți-am și scris mai sus că primul pas este să te cunoști și să te înțelegi pe tine – cu toate emoțiile, nevoile, fricile și contradicțiile tale. Doar așa poți trage linia corect între compromis și autosacrificiu. 

Relația voastră – fie ea de cuplu sau de prietenie – va presupune o mulțime de compromisuri din partea amândurora. Și așa este normal să fie. Când compromisurile nu sunt negociate și nu sunt agreate de comun acord, pentru a vă întâlni voi „la jumătatea drumului”, deja vorbim despre sacrificii personale. Iar astea nu se adună neapărat – așa cum ne-ar plăcea nouă, nu? – la motivele pentru care ceilalți ne vor fi recunoscători. Ele se vor îngrămădi în rezervorul de frustrare – și al nostru, și al celorlalți. De ce? Pentru că sacrificiile cer un tip de return – un fel de obligație implicită sau așteptarea că ceilalți vor fi recunoscători, vor accepta și vor aprecia sacrificiul respectiv. 

De fapt, sacrificiile sunt resimțite mai degrabă ca presiune și încărcătură negativă – și de către cei care le fac, și de cei cărora le sunt dedicate – pentru că le limitează subtil libertatea de a decide în conformitate cu propriile nevoi. Prin urmare, ele cresc intensitatea disonanțelor cognitiv-afective cu care oricine se luptă, fie conștient, fie inconștient. În plus, cresc și intensitatea sentimentelor de dezamăgire și lipsă de sens, în cazul în care ceilalți nu dau semne clare de apreciere sau recunoștință. 

Așa că recomandarea mea ar fi să nu îți sacrifici nevoile și sentimentele pentru această relație, indiferent cât de tare respingi ideea de a renunța la el. Relațiile toxice sunt relații greu de părăsit, chiar și atunci când toxicitatea se traduce în violență fizică.

Red flags și cum să le ocolești

Deși nu am suficiente informații despre ce îl face pe el să revină la tine, după ce te-a îndepărtat inițial, simt nevoia să-ți atrag atenția asupra unul lucru. Indiferent care ar fi traumele lui din trecut sau sentimentele lui pentru tine din prezent, nimic nu justifică abuzurile pe care el le face în relația asta. Ghosting-ul și autovictimizarea sunt doar primele red flags pe care le pot ghici printre rândurile tale. Este totuși posibil ca ele să facă parte dintre zidurile lui de apărare, iar el să fie doar un adolescent confuz, speriat și rănit, care trezește în tine instinctul salvatorului. 

Dar nu uita: și tu ești tot o adolescentă confuză, speriată și rănită. Si tu ai nevoie de iubire, înțelegere și sprijin pentru a-ți vindeca propriile răni emoționale. Învață să te iubești, să te înțelegi și să te salvezi tu pe tine, căci sigur o meriți, pentru simplul fapt că exiști. 

Read More

Eu și prietena mea suntem de 4 luni împreună, dar stăm în cele mai îndepărtate capete ale țării. […]Ce sfaturi ai putea să ne oferi?

<< Eu și prietena mea suntem de 4 luni împreună, dar stăm în cele mai îndepărtate capete ale țării. Încă de la început am avut un „click” formidabil, care ne-a determinat să nu renunțăm la relația noastră, ci, dimpotrivă, să încercăm să o clădim, deoarece simțim amândoi că avem o legătură specială. Problema e ca încă nu am apucat să ne vedem din cauza mai multor probleme (pandemie, frica ei de a vorbi deschis cu părinții despre acest aspect, deoarece sunt foarte severi, munca, etc.). Suntem conștienți de ceea ce nu este ok momentan, de faptul că ar trebui să facem cumva să ne vedem, însă ne simțim bine și în starea în care suntem. Suntem alături unul de celălalt cam 24/24, comunicăm permanent, urmărim filme și stream-uri împreună, ne jucăm online, ne trimitem pachete, ne bucurăm de fiecare mic moment frumos pe care îl împărtășim, etc. Ne temem însă să nu se piardă în timp ceea ce se întâmplă între noi, să nu cădem în monotonie sau în tristețe până vom face concret un nou pas înainte.

Eu unul consider că nu e ok să insist să ne întâlnim atât timp cât ea se teme că acest lucru i-ar pune în pericol situația personală în familie și vrea să fie sigură că nu vor exista repercusiuni dacă vom face asta, așa că momentan aștept să își ia inima în dinți și nu o presez. Ea știe foarte bine că într-un fel ne ținem pe loc făcând asta, însă nu doresc să se simtă prost pentru că știu că îi este foarte greu să comunice cu părinții, aceștia fiind foarte reticenți și stricți în general. Cu toate acestea, mă tem că într-o zi totul se va pierde și ne vom blama pe noi înșine că nu am fost în stare să luptăm. Acum nu îmi doresc decât să fiu alături de ea în orice mod posibil, dar e clar că ni se va termina cândva răbdarea, și mie și ei și, pe cât de ușor sună „O să trec peste și îmi voi continua viața” într-un asemenea caz… trebuie să recunosc că nu îmi doresc să ajung acolo. Ea este fata la care am găsit tot ceea ce îmi place cel mai mult și nu aș vrea să renunț, însă o simt că se teme prea tare să vorbească deschis cu ai ei. Din ce înțeleg, o urmăresc îndeaproape și nu îi oferă libertate nici măcar cu țârâita. N-am pus-o în situația în care să aleagă între mine și ei, ar fi total stupid, însă uneori mă întreb ce e cu adevărat în sufletul ei. 

Ce părere ai despre situația noastră? Ce sfaturi ai putea să ne oferi? Zi de zi încerc să găsesc câte o modalitate de a-i arăta că o iubesc și ea face același lucru, însă sunt convins că avem nevoie de îndrumare. Acum ne prefacem că nu băgăm în seama trecerea timpului, dar știu ca s-ar putea în curând să începem să suferim mult din cauza asta…

Mulțumesc! >>

Salut și mulțumesc pentru această întrebare despre relații la distanță, căci este într-adevăr un topic foarte important, care aduce tot felul de emoții amestecate în inimile celor care trăiesc o astfel de iubire.

Din păcate, nu ai menționat ce vârste aveți – tu și prietena ta, deși înțeleg că amândoi sunteți destul de tineri, chiar dacă mesajul acesta pare scris de o persoană mai matură. Vârsta ar fi fost un detaliu important, având în vedere că, atunci când diferența de vârstă dintre parteneri este mai mare de 3-5 ani, deja putem vorbi despre anumite riscuri și posibile probleme de compatibilitate, inclusiv probleme legale (în cazul în care doar prietena ta ar fi minoră, de exemplu). În acest răspuns voi presupune că sunteți amândoi cam de aceeași vârstă (mă orientez după activitățile în comun pe care le-ai menționat, dar acolo apare și „munca”), dar dacă diferența de vârstă dintre voi este mai mare, te rog să revii cu o întrebare de follow-up, ca să pot să-ți dau câteva recomandări potrivite pentru contextul respectiv.

Așadar, pare că avem de-a face cu o situație destul de confuzantă în această relație la distanță. Dacă până acum 10-15 ani relațiile la distanță însemnau cel mult conversații la telefon între cei doi parteneri, în prezent magia internetului a transformat enorm dinamica relațională, făcând posibile activități comune precum cele menționate de tine – comunicare instant 24/24, filme, stream-uri și jocuri online, pachete prin curierat rapid – care pot face dintr-o relație la distanță o relație mai intimă și mai deschisă decât multe relații clasice, ba chiar mai „apropiată” decât unele căsnicii. Bineînțeles, vorbim despre un tip de apropiere emoțională și intelectuală, care transcende distanțele fizice și care poate să reprezinte pentru voi amândoi un safe space de creștere, maturizare și vindecare a rănilor emoționale din trecut. Totuși, disponibilitatea voastră 24/24 ar putea deveni riscantă, dacă ea se bazează pe (sau creează) așteptarea ca acest lucru să se întâmple mereu, indiferent de context și circumstanțe. 

Relațiile sănătoase, chiar și cele la distanță, dar mai cele „normale” (în sensul statistic, adică relațiile față în față, cel mai des întâlnite), sunt relații care nu ocupă întregul spațiu mental și emoțional al partenerilor, ci permit acestora să experimenteze viața și în afara lor, fără teama că asta ar putea periclita viitorul relației sau calitatea ei. Oamenii au nevoie de mai multe relații semnificative pentru a putea crește, pentru a se descoperi pe ei înșiși și pentru a-și satisface toate nevoile emoționale. Dacă relația de cuplu vă restricționează libertatea de a dezvolta și de a investi în alte relații, acesta este un red flag important, chiar dacă deocamdată totul merge bine și niciunul dintre voi nu se simte constrâns sau sufocat.

Ideea importantă este că nu e nevoie să ajungeți în zona de risc ca să luați măsuri – și da, genul acela riscant de relație fuzională, cu grad mare de dependență emoțională, se poate dezvolta chiar și atunci când nu vă puteți vedea față în față. Așa că aveți grijă să nu neglijați sau să nu vă retrageți din alte relații importante pentru voi – prietenii, familia, profesorii s-ar putea să simtă că absentați din ce în ce mai mult, fiecare în felul lor, și asta vă poate face să adunați o mulțime de probleme și frustrări în timp, pe care ulterior să le revărsați asupra unul asupra celuilalt în momentele de dezamăgire, furie sau disperare.

Faptul că deocamdată nu ați reușit să vă întâlniți față în față, deși sunteți împreună de 4 luni, poate fi o sursă de stres, dar și unul dintre lucrurile acelea contraintuitive, care vă fac „să dați tot ce aveți mai bun” în această relație – adică și o sursă de motivație. Cum bine ziceai, probabil că distanța nu va rămâne pentru totdeauna o sursă de motivație și, în timp, stresul cauzat de distanță și lipsa contactului fizic ar putea deveni probleme reale, peste care să simțiți că nu mai puteți trece. Deocamdată însă, nu sunteți nici pe departe în zona de risc. Cele 4 luni de când sunteți împreună vă pot părea o groază de timp acum, dar au existat muuuulte relații la distanță care au reușit să se păstreze vii și satisfăcătoare pentru ambii parteneri chiar și ani întregi fără contact direct. Depinde doar de voi și de cât de bine vă explorați, vă comunicați și apoi negociați împreună satisfacerea nevoilor emoționale, intelectuale și sexuale ale fiecăruia.

Am intrat într-o zonă sensibilă? Da, evident că se va pune și problema sexului, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă deocamdată poate părea de neconceput, apropierea și intimitatea pe care le presupun relația descrisă de tine vor activa la un moment dat și nevoile voastre sexuale. Sigur că le puteți reprima o vreme, le puteți nega chiar și față de voi înșivă, dar recomandarea mea este să vorbiți despre ele în avans, înainte de a se strânge suficiente frustrări încât să aveți o potențială „bombă cu ceas” în relația voastră. Internetul a făcut posibilă chiar și intimitatea sexuală de la distanță, așa că, dacă aveți suficientă încredere reciprocă și nevoie de explorare, veți găsi cu siguranță o metodă de a face lucrurile să se întâmple într-un mod safe și NEAPĂRAT cu consimțământul amândurora. 

Ai menționat deja că nu vrei să pui presiune pe ea, așa că știu că ești atent la impactul emoțional pe care îl au nevoile tale asupra ei, atunci când vorbești despre ele. Recomandarea mea este să fii în continuare atent și la tine, și la ea – căci ambii aveți nevoie de atenție, înțelegere și timp pentru a procesa ce se întâmplă între voi și în interiorul vostru, mai ales, pe măsură ce relația la distanță merge mai departe. În privința nevoilor sexuale, băieții sunt ceva mai feriți de restricții și blamare socială decât fetele, dar asta nu înseamnă decât că aveți de aflat o mulțime de lucruri despre cum se simte celălalt, ce gândește, ce-și dorește și de ce se teme. Aveți răbdare cu celălalt și cu voi înșivă și creați împreună un spațiu sigur în relația voastră, pe care să-l respectați nu doar de frica urmărilor negative sau a pierderilor potențiale, ci pentru că îi cunoașteți importanța reală în procesul vostru personal de maturizare – adică în viața voastră, a fiecăruia dintre voi. 

Fiecare zi în care comunicați și vă reafirmați sentimentele unul față de celălalt reprezintă un pas înainte pentru voi și pentru relația voastră – să nu uitați asta! Faptul că nu vă vedeți nu vă ține pe loc și nu e neapărat un dead-end al relației, ci un obstacol ca oricare altul, o provocare de a găsi soluții creative pentru a vă menține pozitiv nivelul de satisfacție în relație. 

Situația familială a prietenei tale, deși nu e foarte detaliată în mesajul tău, pare a fi situația clasică a unei fete cu părinți prezenți și implicați, dar cu tendințe autoritare destul de puternice. V-aș recomanda amândurora să citiți articolul acesta, să discutați despre el și să vedeți dacă prietena ta ar putea să-l folosească pe post de ice-breaker în negocierea unor limite mai permisive în relația cu familia ei. Dacă voi vă purtați matur și veniți cu argumente serioase și bine documentate, părinții ei s-ar putea să fie mai ușor de convins că relația voastră nu este un pericol în sine pentru viitorul fiicei lor și să coopereze pentru a vă face posibilă întâlnirea – poate organizați un roadtrip într-o vacanță, de exemplu. 

Pe de altă parte, dacă controlul și strictețea părinților ei trec deja de limitele abuzului (documentați-vă mai bine despre formele abuzului ca să le puteți recunoaște), este puțin probabil ca renegocierea să poată avea loc fără intervenția unui alt adult care să joace rolul de aliat pentru prietena ta și să o ajute să-și susțină punctul de vedere. Deocamdată, singurul lucru clar este că prietena ta are nevoie să discute cu un adult de încredere (un psiholog, o rudă, un profesor, un prieten de familie poate) pentru a-și clarifica acea frică de care vorbești – dacă e rezultatul direct al comportamentului autoritar și abuziv al părinților ei sau poate doar o teamă nerealistă sau o lipsă de experiență în a chestiona autoritatea parentală. Repet și aici – contează foarte mult și ce vârste aveți voi doi în felul în care se raportează părinții ei la regulile pe care i le impun, dar dacă amândoi sunteți de vârste apropiate, relația voastră ar trebui să fie mai ușor de acceptat chiar și pentru niște părinți autoritari. 

Înainte de încheiere, ar trebui să spun câte ceva și despre frica ta, despre care puțini băieți reușesc să vorbească atât de deschis, chiar dacă mulți o simt – frica de a nu pierde ceea ce ai acum. Știu că probabil amândoi v-ați întâlnit cu idei de genul „Oricum relațiile adolescenților nu durează” sau, în alt registru, „Dacă faci totul bine și nu greșești nimic, veți trăi fericiți până la adânci bătrânețe”. Amândouă mesajele sunt rezultatul unor generalizări grosolane, vehiculate în societate pe post de justificare, încurajare sau explicație la nevoie, după caz, dar în niciun caz mesajele astea nu reflectă o realitate statistică – niciunul dintre ele. Sunt doar niște formule prescurtate și scoase din contextul vieții reale, care construiesc așteptări nerealiste și nesănătoase, căci cei care cred în ele vor ajunge cu siguranță să fie dezamăgiți și să sufere. 

Nu mă înțelege greșit – dezamăgirea și suferința nu vor putea fi evitate complet niciodată, ba chiar ele reprezintă praguri importante (și absolut necesare!!) de maturizare pentru orice om de pe fața pământului. Ideea pe care vreau să o subliniez este că viața nu se întâmplă în alb și negru. Viața noastră, cu toate adevărurile ei subiective, cu toate interpretările, semnificațiile, contextele și conexiunile pe care le presupune, nu va fi niciodată capabilă se se muleze perfect pe un tip de gândire în alb și negru – sau bine și rău, dacă vrei. Viața e întotdeauna în zona de gri a paletei dintre alb și negru, lucrurile sunt bune sau rele în funcție de locul și momentul în care le evaluezi și în funcție de muuuulte criterii extrem de subiective, circumstanțiale și schimbătoare. 

De ce? Pentru că într-un fel arată lista priorităților tale (nevoile tale active și conștiente) acum și altfel va arăta mâine – sau peste câteva ore chiar. E cât se poate de firesc și realist să te aștepți ca, peste alte 4 luni sau peste câțiva ani, prioritățile (nevoile, sentimentele, resursele și obiectivele tale) să arate cumva diferit față de cum arată astăzi. Și la fel și în cazul prietenei tale. Ce aveți voi acum, în această relație la distanță, nu vă va putea lua nimeni, nici măcar timpul care trece peste voi și vă pune riduri de expresie pe față. Această relație este deja parte din fiecare dintre voi, iar această parte din voi va continua să supraviețuiască, indiferent care vă va fi drumul în viață sau dacă-l veți parcurge împreună sau separat. 

Deocamdată, sunteți împreună – tu ai scris-o, chiar dacă relația voastră nu v-a dat încă șansa să vă țineți de mână, să vă sărutați sau să vă îmbrățișați. Sunteți împreună cel puțin o parte din drumul vostru în viață – și lucrul ăsta nu are cum să vă fie luat nicicând, chiar dacă veți încerca vreodată să uitați și să îngropați aceste amintiri. Poate veți avea impresia că vă iese dacă încercați, dar cu siguranță amprenta emoțională și cognitivă a acestei relații nu va dispărea din identitatea voastră. Și da, depinde de voi ca amprenta asta să fie una pe care o veți prețui tot restul vieții, indiferent de distanța fizică sau emoțională dintre voi. Depinde de onestitatea și deschiderea voastră, de empatia și răbdarea pe care vi le dezvoltați împreună, de încrederea reciprocă și de capacitatea de a (vă) interoga, exprima, înțelege, accepta și ierta, chiar și atunci când acestea vin la pachet cu niște suferință. 

Read More

Cum să îmi setez limite sănătoase față de mâncare?

Astăzi avem de-a face cu un 3-în-1 clasic, super-important pentru oricine trece de etapa în care părinții aleg ce-i pun în farfurie.

Cum să îmi iubesc corpul? Cum să îmi setez limite sănătoase față de mâncare? Cum să îmi conectez corpul la nevoile mele?

Deși o etapă de nelipsit în viața noastră, această dependență alimentară directă pe care fiecare dintre noi o experimentează în primii ani de viață față de resursele și dispoziția părinților (sau a altor îngrijitori) este o etapă pe care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să o depășim. Și viața noastră depinde la propriu de cât de bine ne asigurăm resursele și ne construim obiceiurile alimentare, în raport cu stilul nostru de viață.

Alimentația sănătoasă și echilibrată va asigura un organism echilibrat, dar corelația funcționează și în sens negativ: o alimentație haotică, inadecvată sau disproporționată, neadaptată nevoilor organismului, factorilor de mediu și stilului de viață, va predispune oamenii la tot felul de boli, afecțiuni și probleme, atât din punct de vedere fiziologic, cât și din punct de vedere psiho-emoțional.

Acum că vine Crăciunul (fie el și în ediția limitată de pandemie), mare parte din atenția tuturor va fi atrasă de tradițiile și obiceiurile din jurul meselor de sărbători. Că vrem sau că nu vrem, vom mirosi cozonaci proaspeți măcar de la vecini și ne vom scufunda cu toții într-o buclă temporală călduță și înțelegătoare, aproape ipocrit de înțelegătoare când vine vorba despre cantitățile de mâncare pe care le vom pofti și mai ales cele pe care le vom mânca. Pentru noi, românii, sărbătorile sunt ca o vacanță scurtă în lumea tulburărilor alimentare, dar revenim la subiectul acesta ceva mai târziu.

Deocamdată, să aruncăm o privire către un aspect al întrebării 3-în-1 care altfel sigur ar fi trecut neobservat, căci este doar implicat – și anume diferențierea dintre sine (instanța care formulează întrebarea) și corp (obiectul întrebării). Încă de la început, întrebarea poziționează corpul ca fiind o posesie a sinelui – un obiect exterior și delimitat de sine, care trebuie să fie descifrat, înțeles și controlat.

Ei bine, vă urez bun venit la mini-lecția de filosofie! Diferențierea minte-corp este veche printre preocupările oamenilor și a fost studiată și promovată ca ideologie de viață sub multe forme de-a lungul timpului, cea mai frecventă fiind separarea corp – suflet (fizic – metafizic), pe care o regăsim în structura celor mai multe religii, inclusiv în creștinismul majoritar în țara noastră.

Felul în care oamenii ar trebui să arate și să-și folosească corpul (și mai ales să NU îl folosească), la fel ca și felul în care oamenii ar trebui să gândească și să simtă (și mai ales să NU gândească/simtă), a fost reglementat de-a lungul timpului după tot felul de criterii, care mai de care mai pragmatice și mai fanteziste. În prezent, cultura noastră în plină globalizare tinde să contureze un ideal al corpurilor sănătoase, zvelte, tinere și frumoase – neapărat frumoase, la naiba – în timp ce idealul metafizic, al sufletului sau spiritului, mai nou cu numele științific de personalitate, rămâne un teren al cercetărilor și diversității, încă disputat între religii și știință, ideologii și tradiții. Pentru un pic de adâncime în acest subiect, recomand un clip cu titlul „The Mind-Body Problem” de la TheschoolofLife.

Rămânem, deci, cu ideea că un om – un individ – are o identitate, adică un set de credințe și convingeri cu privire la sine, în care vom regăsi atât elemente ce țin de relația sa cu propriul corp, cât și cu propriul suflet sau spirit. Știința încă nu a reușit să explice existența și modul de funcționare a sufletului sau spiritului unui individ – se presupune că este o formă de manifestare a conștiinței și a proceselor mentale, adică a sistemului nervos uman – creierul în special, calculatorul nostru încorporat. Această ipoteză presupune că manifestarea sufletului sau spiritului este condiționată de existența fizică a corpului.

Dar dacă așa stau lucrurile, atunci cum de avem cu toții impresia că spiritul sau sufletul este cel care trebuie să dețină controlul asupra corpului? De ce oare avem nevoie, atâția dintre noi, să învățăm să ne iubim corpul și să ni-l asumăm ca parte din noi? De ce oare simțim distanță față de propriul nostru corp și, totuși, atât de multă panică atunci când corpul experimentează durere sau nu mai funcționează normal?

Mai degrabă astea ar fi întrebările de la care ar trebui să pornim astăzi, fiecare dintre noi, căci altfel riscăm să ne pierdem vremea și energia în căutarea unor idealuri iluzorii. Relația cu propriul corp este manifestată în multe feluri – de la tiparele de alimentație și până la igienă și îngrijire, vestimentație, sport sau mișcare, boli sau intervenții medicale și câte și mai câte. Dintre toate, mâncarea este universală, căci deocamdată nu s-a putut dovedi științific că oamenii pot să supraviețuiască prea mult fără alimentație, deși nu au lipsit pretendenții.

Ca să ne înțelegem relația personală cu mâncarea, trebuie să aruncăm o privire atentă atât către nevoile corpului, cât și cele ale spiritului / sufletului, căci ele se întrepătrund și variază ca intensitate și prioritate în timp, în funcție de diverși factori. O formă foarte simplă și utilă de a ne sistematiza procesul de analiză este piramida lui Maslow, pe care am mai recomandat-o și cu alte ocazii.

Nevoile pe care alimentația ni le poate satisface, însă, nu sunt doar nevoi de natură fiziologică, ci și nevoi de natură emoțională. Oamenii asociază mâncarea cu afecțiunea în mod spontan și natural, iar în timp, aceste asocieri devin extrem de subiective și sunt nuanțate de trăirile afective de moment. În cultura românească, sărăcia și foamea nu sunt realități prea îndepărtate – trecutul nostru comunist și deprivarea materială de care au suferit generațiile de dinaintea noastră sunt traume care încă se reflectă în anumite tendințe de supracompensare în relația noastră cu mâncarea: mesele hiperîncărcate de sărbători sunt simbolul prosperității, dar și al fricii de a ne confrunta din nou cu lipsurile și foamea.

La fel și la nivel individual, relația cu mâncarea – calitatea ei, alimentele alese, gusturile preferate, cantitatea de mâncare ingerată – dar și cu restul activităților noastre, pentru care ne alimentăm cu energie prin hrana consumată. O relație sănătoasă cu mâncarea presupune evitarea exceselor (și a surplusului, și a deprivării), echilibrarea surselor nutritive și adaptarea regimului alimentar la stilul de viață și specificitățile organismului (diverse boli, afecțiuni, vulnerabilități, alergii etc.), atât din punct de vedere al frecvenței și consistenței meselor, cât și din punct de vedere relațional și emoțional – intimitatea, apropierea și încrederea pe care le presupune împărțirea unei mese cu alte persoane sau afecțiunea, grija și responsabilitatea incluse în acțiunea de a pregăti masa pentru cineva sau a hrăni o altă persoană.

Tiparele de comportament alimentar se învață în familie și suferă modificări pe tot parcursul vieții – uneori sub impactul factorilor de moment, alteori ca rezultat al unor eforturi conștiente și intenționate, cu scopul de a atinge anumite standarde de sănătate, forță, frumusețe, etc., care pot face oamenii să se simtă mai bine în propria piele și/sau să aibă o viață mai sănătoasă.

Oamenii se pot adapta să supraviețuiască în cele mai dure condiții, cu resurse extrem de limitate și precare. Practic, nu contează chiar atât de mult ce mănânci, căci poți să-ți asiguri nutrienții necesari dintr-o varietate vastă de surse de hrană, dacă ai motivație și timp să le studiezi și să le înțelegi. Dar atunci când accesul la hrană nu este o problemă în sine, sănătatea relației cu mâncarea este dată mai degrabă de semnificația culturală a mâncării sau a anumitor alimente, de imaginea corporală și atractivitatea implicită, deosebit de importantă în dinamicile emoționale interpersonale, de statutul social, financiar sau relația cu propria persoană, în general. Oamenii care se urăsc pe sine sau care se disprețuiesc au adesea comportamente alimentare autodistructive, riscându-și sănătatea și viața inconștient, din neglijență sau ignoranță sau, în cazuri extreme, făcându-și rău cu bună intenție.

Atunci când în viața unui individ lipsesc stabilitatea, afecțiunea și siguranța emoțională, sentimentul de gol și suferința produsă de aceste lipsuri poate fi „îndulcită” prin ceea ce americanii numesc comfort food – mâncare cu gust bun, de acasă – dulce de obicei, dar nu neapărat. Zahărul este una dintre substanțele care ne fac creierul să simtă plăcere, dar nu doar alimentele dulci produc plăcere, așa că relația cu mâncarea poate include dependențe chimice și emoționale deopotrivă, pe întreaga paletă a papilelor gustative, care au o semnificație anume pentru fiecare dintre noi. Uite AICI un articol cuprinzător în limba engleză pe tema asta.

Și uite cum ajungem tangențial să explicăm de ce e importantă chimia de bază, pe care suntem oricum obligați, cu toții, să o studiem în anii de școală. Înțelegerea chimiei din alimentația oamenilor este o treaptă importantă în civilizația umană, la fel cum înțelegerea chimiei din propriile rutine alimentare poate să facă diferența dintre un corp sănătos și un corp dezechilibrat, malnutrit sau supraponderal. Apropo, poate vrei să vezi cum vorbește un american despre mâncarea românilor – am dat peste el întâmplător zilele trecute și m-am amuzat 🙂

Într-un filmuleț de la The School of Life numit „Why we eat too much”  poți să afli mai multe detalii despre cele 5 nevoi emoționale pe care căutăm să ni le satisfacem cu ajutorul mâncării: înțelegerea, tandrețea, iertarea, împăcarea și apropierea. Îți recomand să vezi imediat după aceea și clipul acesta, tot de la ei, căci pune lentila pe particularitățile relației cu mâncarea într-un sens foarte subiectiv și intim – CE și CUM mâncăm când nu ne vede nimeni. Ce ne face să avem gusturi atât de ciudate și neobișnuite uneori, încât să simțim nevoia să ascundem asta față de alți oameni? Ideea de normalitate este veriga care face legătura între relația noastră cu mâncarea și cât de liberi ne permitem să ne afișăm în fața altor oameni sau în fața oglinzii.

Încet, dar sigur, am ajuns la granița dintre normalitate și patologie în relația cu mâncarea. Tulburările de alimentație sunt văzute ca tulburări ale corpului de cele mai multe ori, dar ele sunt, în primul rând, tulburări ale minții (sau sufletului/spiritului, dar în limbaj medical). Am și o recomandare de vizionare – un clip de la The Crash Course pe care îl găsești AICI despre anorexie, bulimie și mâncatul compulsiv (binge-eating disorder), dar și un pic despre tulburările dismorfice corporale – acele percepții deformate asupra propriului corp, manifestate prin preocuparea și îngrijorarea excesivă pentru un defect fizic existent sau imaginar.Dacă vrei să citești în limba română despre subiectul tulburărilor de comportament alimentar, îți recomand să intri pe ColorMind.ro – o clinică de psihiatrie și psihoterapie din București, care are un site plin de articole utile, cum este și acesta.

La final, las și un interviu de la Vice cu o expertă în astfel de tulburări, cu 10 întrebări capitale pentru a înțelege care-i treaba cu relația oamenilor cu mâncarea atunci când se ajunge într-o zonă de risc.

Recunosc, răspunsul de azi nu este un răspuns foarte simplu și la subiect, căci deschide mult mai multe întrebări pentru cine își propune pe bune se conecteze autentic la nevoile corpului și sufletului. Dar am să încerc să fac un mic rezumat, cu liniuță de la capăt:

  • Relația cu mâncarea este o relație vitală, în care învățăm să ne implicăm din ce în ce mai asumat și mai conștient, pe măsură ce ne maturizăm fizic și emoțional.
  • Dependențele, fobiile sau tulburările alimentare sunt conectate direct cu experiențele din viața afectivă a oamenilor și reflectă (dez)echilibrul interior și calitatea relației cu propria persoană.
  • Nu-i așa grav dacă nu ne naștem într-o familie cu cele mai bune obiceiuri alimentare, căci, dacă ne propunem să fim mai atenți și mai responsabili față de propriul nostru corp, putem să ne redresăm relația cu mâncarea și mai târziu pe parcursul vieții, oricât de tare am devia într-o direcție riscantă la un moment dat.
  • Dacă relația ta cu mâncarea are componente vizibile de auto-constrângere, înfometare sau mâncat compulsiv pe fond emoțional, asociate cu sentimente de dezgust, vină, rușine sau dacă ești permanent și profund nemulțumit/-ă de greutatea sau forma ta corporală, este cazul să te documentezi pe tema tulburărilor de alimentație și să cauți sprijin de specialitate, căci psihologii și nutriționiștii fac de obicei echipă bună.

Read More

Cum treci peste o relație cu un narcisist?

Am știut că avea tendințe narcisiste de când l-am cunoscut. Schimba mereu subiectul la propria persoană, dacă punea vreo întrebare nu mă lăsa nici să termin ce am de zis, părea că nu ascultă sau nu reține lucruri despre mine sau alții, în decizii nu se lua decât pe el în calcul, numai el avea voie să aibă dreptate, ba era rece, ba cald etc. De fiecare dată când îi spuneam despre lucrurile astea și despre tot ce făcea să mă rănească, mă convingea că e vina mea că cer prea mult, sunt prea sensibilă, că trecutul meu mă face să vreau să îl manipulez pentru că aşa am crescut sau că îl acuz pe el de tendințe narcisiste, când de fapt eu am. El se credea cea mai morală şi corectă persoană şi nu lua niciodată în calcul posibilitatea că ar putea greşi cu ceva. Ajunsesem împărțită în două cumva: o parte din mine începuse să îl creadă, îi tot dădea șanse și se gândea la vorbele lui frumoase din trecut, iar cealaltă parte vedea faptele și știa că e o relatie toxică. Mă bucur că s-a despărțit el de mine, căci eu ajunsesem dependentă de acest joc și mă simt mai liberă, însă am ajuns de prea multe ori în ultima vreme să mă îndoiesc de propria persoană și viziune: dacă el avea dreptate? Dacă, de fapt, e o persoană bună aşa cum pretinde? Şi încep din nou a-i romantiza imaginea și a-l vrea înapoi. E, din nou, un cerc continuu și nu știu cum să ies din el.

„Simptomele” pe care le-ai enumerat construiesc tabloul unei relații dominate de aceste tendințe narcisice, dar, din păcate, realitatea nu este atât de simplă și transparentă pe cât ne-am dori noi. Așa că încerc în mai multe direcții, cu video-uri de suport pentru fiecare. Înaitne de orice altceva, încep cu un clip de la The School of Life – The hardest person in the world to break up from – tu pari să te încadrezi la situația nr. 2 din acest filmuleț, așa că fii atentă până la capăt.

  1. Faptul că o persoană are tendințe narcisice nu e deloc o chestie anormală sau rea în sine. Narcisismul sănătos e responsabil pentru stabilitatea stimei noastre de sine și a încrederii în propriile forțe, căci ne dă posibilitatea să ne găsim validări, atât externe, cât și interne – o capacitate importantă pentru independența unei persoane și pentru supraviețuire în general. Narcisismul poate fi mai pronunțat în copilărie sau adolescență, dar asta nu înseamnă neapărat că persoana respectivă are o personalitate narcisică, ci doar tendințe mai pronunțate și o capacitate de autoreglare emoțională încă insuficient dezvoltată. Poate fi adevărat parțial ce spunea prietenul tău, că vede tendințe narcisice și în comportamentul tău, dar asta nu anulează propriile lui greșeli sau comportamente abuzive care vin tot din tendințele narcisice și egocentrice. Chiar dacă îți poți identifica și tu anumite tendințe narcisice, asta nu înseamnă că trebuie să accepți în continuare abuzurile emoționale pe care le-ai relatat și nici că fanteziile tale nostalgice, în care îl idealizezi, se pot transforma în realitate. Nu vei putea avea o relație satisfăcătoare cu el decât dacă și el va depune un efort susținut în a se cunoaște mai bine pe sine și a-și schimba comportamentul față de tine și față de întreaga lume, de fapt. Iar asta ar însemna o schimbare majoră față de poziția lui de până acum, nu? Crezi că merită să aștepți momentul acela? Poate este mai bine să te concentrezi la subtextul fanteziilor tale romantice cu el, adică să te ocupi de clarificarea nevoilor tale de afecțiune și atenție, ca să poți după aceea să-ți construiești alte relații mai sănătoase, în care să te simți așa cum vrei și ai nevoie să te simți: iubită, apreciată, înțeleasă, dorită etc. De la el (sau alți parteneri cu tendințe narcisice la fel de pronunțate) vei obține doar un nou episod „drăguț” din ciclul abuzului narcisic, apoi o altă perioadă de drame, suferințe și nesiguranțe frustrante. Video recomandat: Why we don’t really want to be nice 
  2. Este posibil ca el să nu fie la fel de adolescent ca tine, așa că merg și pe firul ăsta. Dacă există o diferență de vârstă între voi mai mare de 3-5 ani, sau dacă el are un statut social cumva deosebit, special (financiar, intelectual, profesional etc), probabil că ceea ce zicea el cu tendințele tale narcisice chiar e pe bune. În cazul ăsta, este absolut necesar să înțelegi și tu mai bine cum funcționează propriul tău narcisism și în ce probleme te bagă, fără să-ți dai seama pe moment. A fi într-o relație cu o persoană pe care oamenii o admiră, o consideră puternică, importantă sau influentă în vreun fel poate fi o manieră de a te autovalida prin asocierea cu acea persoană. Te poate face chiar să accepți niște lucruri pe care altcuiva i le-ai refuza categoric. Pe de-o parte e normal și toți oamenii fac asta într-o anumită măsură, dar fii atentă cum se manifestă la tine tendința asta și dacă nu cumva încerci și tu să pari ceva ce nu crezi că ești cu adevărat. Un astfel de conflict interior te poate propulsa către tot felul de relații dificile, conflictuale – ori pe post de victimă, ori pe post de agresor. Niciuna nu e ok, așa că dă-ți voie să te uiți și la părțile mai întunecate din tine și să le înțelegi valoarea, dar și dezavantajele cu care vin la pachet. În orice caz, ești în plin proces de maturizare și de conturare al propriei identități, iar aceste experiențe de viață te ajută să te creezi și să te descoperi, în același timp. Video recomandat: Why we should dare to be more selfish 
  3. Dacă ai picat în plasa unui narcisist adevărat într-o relație de dragoste, este foarte probabil să mai ai niște persoane cu tendințe narcisice pronunțate foarte aproape de tine – unul dintre părinți sau alt membru al familiei. Încearcă să te uiți la imaginea de ansamblu și să găsești acele puncte care se unesc și încep să contureze un pattern. Dacă tendințele narcisice ale unuia dintre părinți s-au reflectat puternic în creșterea și educația ta, atunci cu siguranță ai o predispoziție către a te atașa de oameni care manifestă același gen de comportament: aceea este iubirea pe care tu o cunoști și pe care știi să o cauți. Uneori, în astfel de situații, acele modele de comportament narcisic reprezintă singurul fel în care știi să-ți manifești propriile sentimente de iubire. Dar dacă nu te fac să te simți bine, e clar că loc de îmbunătățit. Video recomandat: Dr Judy WTF – Narcissism: Effects of a Narcissistic Mother on Her Children – Part 1 

Read More

Cum pot învăţa să accept iubire?

„După mai multe relații toxice, am observat că îmi place doar să dau iubire, dar nu sunt obișnuită să o primesc. Îmi afectează viața personală, trimițându-mă mereu spre persoane toxice. Când îmi place de cineva şi văd că face exact ceea ce se cuvine, simt o mare repulsie dintr-o dată! Şi nu este vorba că nu mă iubesc pe mine sau nu îmi știu valoarea, dar nu îmi pot controla sentimentul de repulsie față de oamenii care îşi arată iubirea față de mine! Cred că este mult legat de copilăria mea şi nu știu cum să scap.”

Ai dreptate, genul acesta de reacție paradoxală legată de acceptarea iubirii apare ca urmare a unor experiențe traumatizante din copilărie. Să analizăm mai multe posibilități:

Să te simți iubită poate să fie o stare foarte contrastantă față de ceea ce ești obișnuită să trăiești 

Dacă ai fost expusă mai degrabă la abuzuri, neglijență sau violență când erai mică, asta cu siguranță ți-a creat niște mecanisme de apărare care își fac apariția, surprinzându-te și pe tine. Și nu le poți modula sau anula oricând după bunul plac. Repulsia față de gesturi de iubire ar putea să fie felul tău de a te apăra de oamenii care, dacă ajung prea aproape de sufletul tău, te pot răni cel mai tare. În cazul ăsta, potențiala ta vulnerabilitate poate fi cumva combătută prin reacția de dezgust și repulsie – ca și când cei care își manifestă afecțiunea fac ceva greșit.

Să te simți iubită ar putea să îți evoce momente și trăiri dureroase din trecut

Ar putea fi o încercare a psihicului tău de a te pregăti pentru o nouă pierdere sau suferință, pe măsură ce o altă persoană își face loc în inima ta. Iubirea îți face bine, dar te poate și distruge. Iar tu deja pari să fi învățat lecția asta, din moment ce gesturile de afecțiune te trimit așa repede într-o stare dezagreabilă.

Să te simți iubită poate să fie o chestie atât de nouă sau neobișnuită pentru tine, încât să îți provoace o criză de identitate

Reacția de repulsie ar putea fi o explicație pentru încercarea ta de a nu intra în această criză de identitate.

Dar de ce criză de identitate? În general, copiii care trec prin situații traumatice sau abuzuri ajung să își formeze o părere (foarte) proastă despre sine. Simt că nu merită iubire, că nu sunt suficient de buni, că trebuie să se ascundă ca să nu vadă nimeni cât de varză sunt ei cu adevărat. Tu zici că nu e că nu te iubești pe tine sau nu îți știi valoarea. Dar, chiar dacă mintea ta rațională știe clar care îți este valoarea, din punct de vedere emoțional tot poate fi „de necrezut” să se poarte cineva frumos cu tine.

Să accepți să fii iubită poate să însemne și că accepți să te separi de părinții tăi și să mergi pe drumul tău

O copilărie marcată de metode de educație autoritare (învinovățire, rușinare sau reproșuri constante) poate să creeze un adult care nu se îndepărtează prea mult de „legea” de acasă. Unei astfel de persoane îi va fi greu să dezvolte relații semnificative și satisfăcătoare cu alți oameni. Asta ar însemna să accepte că se îndepărtează de părinți. În reproșurile internalizate din partea părinților (adică auzite la nesfârșit, până au devenit parte din convingerile proprii) asta ar echivala cu un fel de trădare, abandon, lipsă de recunoștință sau egoism. Prin urmare, acest tip de repulsie poate fi manifestarea fricii de a-i supăra pe părinți, dorința de a nu-i părăsi/dezamăgi și de a le fi loială până la capăt.

Să accepți să fii iubită poate să însemne și că reușești ceva ce mama ta nu a reușit.

Adică să o depășești, cumva simbolic. Dacă traumele din copilăria ta au ca fundal o relație de cuplu abuzivă între mama și tatăl tău, în care mama ta a părut mereu victima neajutorată, sau dacă mama ta ți-a reproșat mereu sacrificiile și problemele ei, s-ar putea ca tu să fi dezvoltat un fel de coaliție inconștientă, o loialitate față de ea care te predispune la a face compromisuri și sacrificii, ca să îi fie ei bine. Poți să te simți vinovată să obții ceva ce ea nu a reușit să obțină, chiar dacă asta presupune să te lipsești de iubirea pe care o meriți și de care ai nevoie.

Să accepți să fii iubită poate scoate la suprafață probleme existențiale profunde

Deodată, totul capătă o importanță mai mare. Acceptarea iubirii e percepută ca un fel de acceptare a unei responsabilități sau a unei șanse de a îndeplini un ideal uman de fericire și împlinire personală. E ceva destul de complicat și tocmai de-asta mulți adolescenți își neagă sau minimizează îndrăgostirile. Chiar și adulții își reprimă dorința de a-și trăi plenar dragostea, dacă nu se simt pregătiți să se lanseze în această cursă existențială. Ea presupune renunțarea la copilărie, asumarea unei identități și responsabilizarea pentru propriile decizii, care nu te vor mai afecta doar pe tine. Din contră, ele vor implica direct cel puțin încă o altă persoană, pe care o leagă de tine acea iubire care ție acum pare să îți producă repulsie. Adică prețuiești iubirea, dar nu ești pregătită să plătești prețul pe care simți/crezi că trebuie să îl plătești.

Temă de gândire

Pentru a afla care dintre scenariile de mai sus îți sunt potrivite, este nevoie să îți nuanțezi și să îți clarifici reacția de repulsie. Ea s-ar putea să fie precedată de multe alte emoții. Sigur e și un pic de plăcere sau uimire sau recunoștință atunci când începi să înțelegi că cineva te place. Nu apuci să conștientizezi acele emoții, pentru că intră automat în acțiune mecanismele de apărare, care distorsionează experiența emoțională și o fac neplăcută, tocmai pentru a bloca orice relație mai apropiată.

E posibil să fie suficient să citești răspunsul acesta ca să începi să te deschizi și să accepți, treptat, din ce în ce mai multe gesturi de iubire. Dar e posibil să fie nevoie de ceva mai mult efort ca să lași garda jos. Ai putea să înveți cum să faci asta într-o relație terapeutică, dacă decizi să cauți sprijin specializat. Nu e necesar să ajungi într-o criză ca să ceri ajutorul unui psihoterapeut. Ba chiar acesta te poate ajuta mai cu spor, dacă nu trebuie să stingă tot felul de focuri mici și mari care ard în viața ta, atunci când decizi să începi terapia în mijlocul unei crize.

Read More